O SCRISOARE PIERDUTĂ

I.L. Caragiale
Nae Caţavencu – caracterizare

I. Încadrarea în curent/direcție/perioadă literară

Epoca marilor clasici, prin reprezentantii ei importanti, Eminescu, Caragiale, Creangă si

Slavici, impune literaturii un spirit critic accentuat, particularitate care individualizează spiritul
junimist.Acesta merge de la zeflemeaua prezentă în opera memorialistică a lui Creangă, până la ironia
amara a Scrisorilor eminesciene si culminează cu satira vehementă, dusă la sarcasm, în comediile lui
Caragiale, care oferă imaginea în dimensiuni caricaturale a unei lumi degradate moral.
Caragiale preia tiparele comediei clasice, diminuând intentia moralizatoare, care rămâne
prezentă doar în subsididar şi, construiește în manieră realistă situaţii tipice, aducînd în scenă personaje
tipice. În aces context, Caragiale este considerat un geniu clasic și realist, care a creat în literatura
noastră limbajul dramaturgic, așa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric (M.
Zaciu).

II. Elemente de compoziție și structură

Reprezentată în 1884, comedia O scrisoare pierdută este o satiră profundă la adresa clasei
politice aflate în scenă la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Tematic, în prim-plan se află lupta pentru puterea politică, ce duce la situaţii hilare şi chiar
groteşti Satira cuprinde însă şi viaţa de familie, aflată în strânsă relaţie cu cea publică, piesa fiind o
comedie de moravuri care are ca obiect aspectele esenţiale ale vietii: iubirea, prietenia, ascensiunea
socială etc.
Titlul operei pune în prim-plan obiectul aparent banal, a cărui pierdere devine pretextul
demascării unei lumi inferioare intelectual și moral. Scrisoarea de amor devine instrumentul șantajului
politic, dar și dovada unei vieți de familie aflate sub semnul falsității. Ea conferă posesorului
(Cațavencu, Dandanache) puterea în viața politică, iar pierderea ei este echivalentă cu ieșirea din prim-
planul vieții politice a acestuia.
Indicii spatio- temporali au rol de a fixa verosimil, în manieră realistă, cadrul actiunii, (într-
un orăşel, capitală a unui judet de munte, în zilele noaste), dar si o evidentă intenţie de generalizare,
sugerînd ideea unor situații etern valabile. Totodată, se respectă regulile de construcţie ale comediei
clasice, care presupun unitate de loc si de timp, aici actiunea concentrându-se în cele câteva zile
premergătoare alegerilor. In text este precizat timpul, anul de grație 1883. Deși întîmplările au loc într-
un spațiu restrâns (în casa prefectului, în sala de ședințe etc.), apariția lui Agamemnon Dandanache de
la centru lărgește considerabil spațiul piesei și face trimiterea către un alt univers, cel al capitalei, în
care, însă, lucrurile par să se petreacă identic.
Dacă incipitul operei dezvăluie o situație tensionată, finalul este unul vesel, tipic comediei,
fără să însemne, însă, un progres față de situația inițială.Astfel, lumea lui Caragiale este asemenea unui
carusel, situațiile părând repetabile la infinit. Nu întâmplătoare este împăcarea finală dintre cei care
trec peste principiile politice în numele interesului personal, relevant fiind gestul lui Cațavencu de a
conduce manifestația în cinstea opozantului său. În prim-plan se află Zoe, adevăratul păpușar, maestră
a jocurilor de culise, iar Tipătescu și Trahanache sunt în umbra ei.

Conflictul evidențiază tema operei și viziunea satirirică. Conflictul principal, exterior se

derulează între reprezentantii celor două tabere politice, care urmăresc mandatul de deputat. In acest
conflict este dezvăluită imoralitatea clasei politice: Catavencu este capabil de santaj, Dandanache îl
pune în aplicare cu succes, Tipătescu este un fals prieten, Zoe este numai în aparenţă o soţie model,
Farfuridi si Brânzovenescu sunt niste laşi, iar Trahanache falsifică voturile în aşa fel, încît trimisul de
la centru să aibă unanimitate. Alegerile devin în felul acesta o simplă farsă, iar sintagma folosită de
Pristanda în final are sensul unei metafore ironice: curat constituţional.
Caragiale utilizează cu măiestrie tehnica bulgărelui de zăpadă, acumularea conflictelor
devenind o sursă importantă a comicului.
 Personajele sunt reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare având o identitate
bine precizată, trăsăturile sale specifice, modul său de a fi, de a gândi, de a se exprima. Eroii săi sunt
de factură realistă, având o trăsătură de caracter căreia i se subordonează altele, personajele nefiind
schematizate.
Călinescu observă „tipizarea extremă” a eroilor, faptul că structura tipologică este „un schelet
susţinător, fără să fie esenţială”.

III. Statutul social, moral si psihologic și 2 secvențe relevante

Nae Caţavencu este unul dintre personajele importante ale comediei “O scrisoare pierdută”,
personaj antrenat în conflicrtul principal al piesei, a cărui intenţei de şantaj declanşează o adevărată
furtună pe scena politicăa micii urbe în care se întâmplă acţiunea piesei.
În pagina de prezentare a eroilor, dramaturgul fixează statutul social al lui Caţavencu. Acesta este
avocat, director şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor” Statutul de avocat şi ziarist sugerează
demagogia eroului, ca şi numele pompos al ziarului. El este totodată “prezident- fondator al Societăţii
Enciclopedice Cooperative Aurora Economică Română”. Asociera unor tremeni incompatibili ca sens,
dar şi sigla SECAER sugerează forma fără fond, pretenţiile nejustificate de cultură ale celui care
patronează această societate. Alăturarea celor două profesii arată predispoziţia personajului spre
situaţii conflictuale, jocuri de culise, demagogie etc.
Apariţia în scenă a lui Caţavencu este pregătită prin replicile celorlalţi eroi, care alcătuiesc o
modalitate directă de caracterizare. Trahanache îl numeşte cu ironie “onorabilul”, i se adresează cu
“stimabile”, dar în discuţia cu prefectul foloseşte apelativul “mişelul”. Pentru Tipătescu, Caţavencu
este “mizerabilul”, “infamul”, “canalia”. Zoe gândeşte că “Nae Caţavencu poate fi tot aşa de bun
deputat ca oricare altul”, iar Ghiţă Pristanda spune cu admiraţie. “Mare pişicher! Straşnic prefect ar fi
ăsta!”
Caţavencu este tipul”demagogului latrans”. El e politicianul fără scrupule, arivistul capabil de
orice pentru a-şi atinge scopul, şantajistul care umblă cu “machiaverlâcuri” şi are ca moto afirmaţia
“Scopul scuză mijloacele”. De aceea nu se dă înapoi de la şantaj şi declară deschis ce scop are: “Vreau
ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde eu
sunt cel dintâi…între fruntaşii politici. Vreau mandatul de deputat!”
Într-o lume „pe dos” în care travestiul este element obligatoriu, iar masca, fie ea de carnaval
sau socială, un accesoriu indispensabil, unicul reper stabil rămâne inzteresul imediat, palpabil care
determină abdicarea de la orice principii morale. Urmărindu-şi propriul interes personajele intră într-un
carusel, urmând un traseu previzibil, care nu permite abatere. Evoluţia lui Caţavencu sugerează aceeaşi
impresie de joc mecanic, circular: om politic din opoziţie îşi doreşte prim- planul şi încearcă „arderea
etapelor” prin şataj. Trebuie să se mulţumească însă să-şi aştepte rândul, diupă cum îi sugerează Yoe:
„Lasă Nae, mai sunt Camere.” De fapt Caţavencu ilustrază o psihologie de serie, o sensibilitate
standardizată, intrând în categoria politicianului alături de Trahanache, mai versat, mai viclean, de
Tipătescu, mai lipsit de diplomaţie, de Farfuridi, mai obtuz sau de Dandanache, mai ramolit. În raport
cu aceştia, Caţavencu se defineşte printr-o mai mare mobilitate a spiritului, printr-o capacitate de
adaptare surprinzătoare la orice situaţie, prin tupeu şi aroganţă care îl salvează din orice situaţie
delicată. Ziarist şi avocat, ins de extracţie inferioară (apelativul familiar Nae poate fi considerat o
sugestie a lichelismului său, a unui populism ieftin), el poate fi încadrat în categoria maioresciană a
„limbuţilor”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele sale care denotă lipsă de moralitate, dar şi
prin intermediul numelui, veritabilă „formulă rezumativă „ a personajului, care, în cazul lui Caţavencu
subliniază duplicitatea. Numele său poate proveni de la “caţă”, femeie rea sau de la “caţaveică”,
regionalism care denumeşte o haină cu două feţe. Prenumele Nae devine în cazul lui sinonim cu lichea,
arătând superficialitatea personajului.
O trăsătură fundamentală a lui Caţavencu este ipocrizia. El este teatral, plin de sine şi
dovedeşte un tupeu ieşit din comun. Cât timp este stăpân pe situaţie se dovedeşte orgolios, agresiv,
refuzând orice propunere a lui Tipătescu şi încercând să-şi impună pretenţiile. Când situaţia se schimbă
şi îi este nefavorabilă el devine umil şi acceptă toate condiţiile impuse de Zoe, inclusiv să conducă
manifestaţia în cinstea rivalului său. Dacă este raportat la comedia clasică, el ilustrază tipul
păcălitorului păcălit, iar evolţia lui reprezintă o sursă a comicului de situaţii, reprezentând o răsturnare,
bruscă, neaşteptată de situaţii.
Scena înfruntării cu Tipătescu (din Tema și viziune)

Cea mai importantă modalitate de caracterizare indirectă este modul de a vobi. Secventa
discursului din actul III îi definește statutul moral și intelectual inferior. Foloseşte fraze lungi,
sforăitoare şi se adresează auditoriului ca un actor, încercând să-l impresioneze plângând,, apoi
stăpânindu-se şi plângând din nou în hohote. El rosteşte vorbe mari, gândindu-se la “ţărişoara mea”,
“România mea”, la “fericirea ei”, la “progresul ei”, dar nefiind interesat de fapt decât de propriul bine.
El citează fără discernământ şi în necunoştinţă de cauză, stâlceşte cuvintele, foloseşte construcţii lipsite
de sens. Replicile sale rămân memorabile pentru stupizenia lor: “Industria română e admirabilă, e
sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire” Întrebările retorice sunt şi ele comice: “Până când să nu avem şi
noi faliţii noştri?”. Orgolios, dar fără să cunoască sensul tuturor termenilor,el se autocaracterizează
drept: “candidatul grupului tânăr, inteligent şi independent…ultra-progresist, liber-schimbist.”,
vorbeşte despre locuitorii capitalei numindu-i „capitalişti”. Este evident că discursul său e patriotard,
iar sentimentul naţional este mimat: „”Scopul soţieăţii este ca România să fie bine şi tot românul să
prospere.” Deşi se autodefineşte ca având „tăria opiniunilor sale”, el trece în final de partea duşmanilor
politici, păstrându-şi însă poza de ins integru şi stilul : „După lupte seculare care au durat apropae 30
de ani...”
De-a lungul piesei eroul trece prin atitudini extreme, iar la final regăsim un Caţavencu umilit,
dar nu învins, sperând la următoarele alegeri.
Eşecul final al acţiunilpor sale este trăit cu mai puţin dramatism decât s-ar fi aşteptat cititorul,
întrucât nu înseamnă o capitulare definitivă, ci doar o amânare a unei noi tentative de a parveni.

IV. Opinia

În opinia mea, opera lui Caragiale realizează personajele sale o adevărată comedie umană, un
document al moravurilor unei epoci, scriitorul putând fi considerat un Moliere al nostru. Ca şi
contemporanii săi, Eminescu şi Maiorescu, Caragiale întreprinde o critică a „formelor fără fond”,
surprinzând criza de autenticitate a societăţii româneşti contemporane lor, de la micul slujbaş până la
înaltul demnitar politic.
Dacă lupta pentru putere are un sâmbure demențial și naște tirani sângeroși, așa cum ilustrase
magistral Costache Negruzzi în nuvela Alexandru Lăpușneanul, ea mai are o fațetă, cea hilară, din care
se conturează ființe caricaturale, grotești., așa cum se întâmplă în cazul personajului Nae Cațavencu.
Acesta întregeste profilul politicianului imoral, făcând parte din marea “comedie a minciunii”, după
cum numea M. Eminescu scena politică.
Din această perspectivă, este evident adevărul afirmației lui Eugen Ionescu: Comicul este mai
dezesperant decât tragicul...comicul nu oferă nicio salvare.