10

ABILITĂŢILE PRODUSULUI
Printre caracteristicile calitative sunt şi cele care arată comportarea în timp a unui
produs. Ele se pot determina prin calcule statistice. Caracteristicile de proces C1 (fig 10.1)
[1] şi cele de bază C2 dau o calitate aparentă Qa. Abilităţile precum fiabilitatea (R),
mentenabilitatea, disponibilitatea, durabilitatea, descriu comportarea în timp şi ele au o
mare influenţă în aprecierea calităţii produselor (Q).

Fig. 10.1 Caracteristicile calitative

10.1. Fiabilitatea produselor

Fiabilitatea este aproape fără excepţie o caracteristică luată în considerare,

indiferent de tipul produselor. Fiabilitatea reprezintă aptitudinea produsului de a
funcţiona (în condiţii specificate) un timp dat, fără a se defecta. Având o asemenea
semnificaţie, fiabilitatea este o caracteristică esenţială în definirea calităţii unui produs,
deseori fiind considerată o extindere a ei în timp.
Fiabilitatea studiază degradarea în timp a unui sistem fizic, evenimentul
fundamental în fiabilitate fiind defectul. Defectul reprezintă pierderea unei funcţii a
produsului şi el constituie o neconformitate (abaterea unei caracteristici de la nivelul
prevăzut). Starea în care trece produsul este de defectare, şi ea are drept cauză unul sau
mai multe defecte. După gravitatea lor se disting patru clase de neconformanţe: critice,
majore, minore, secundare [2] (tabelul 10.1).
Această clasificare a defectelor permite o punctare a lor. Verificarea calităţii pe
baza defectelor constituie metoda demeritelor.

D = (Nc . Pc + NM . PM + Nm . Pm + Ns . Ps) / N
unde:
- Nc, NM, Nm, Ns – număr de defecte critice, majore, minore, secundare;
 - Pc, PM, Pm, Ps - ponderea defectelor critice, majore, minore, secundare;
- N - număr total de defecte.

Clasificarea defectelor
Tabelul 10.1
Implicaţiile Clasificarea defectelor
defectării Critice Majore Minore Secundare
Accidentări grave Probabil Posibil Nu Nu
Funcţionare sub Sigur Sigur Probabil Nu
parametrii
Funcţionare Sigur Probabil Nu Nu
intermitentă
Mentenanţă pe Putin Putin probabil Posibil Posibil
teren probabil
Întreţinere Sigur Sigur Probabil Posibil
suplimentară
Efort suplimentar Nu Da Nu Nu
la instalare
Influenţă asupra Defecte Defecte vizibile Defecte Posibil
aspectului vizibile vizibile neobservabile
Aparitia defectelor Bruscă Progresivă Probabilă Nu

Ponderea defectelor este în funcţie de tipul produsului [3] (tabelul 10.2)

Ponderea defectelor
Tabelul10.2
Grupa Defect secundar Defect minor Defect major Defect
produse critic
I 1 3 5 10
II 1 5 25 100
III 1 10 50 125
IV 1 10 100 1000

Având în vedere influenţa defectelor, acestea pot fi clasificate în:

• defecte parţiale, care cauzează încetarea unor funcţii ale produsului fără a duce la
ieşirea completă din exploatare a lui;
• defecte totale, când încetează toate funcţiile produsului şi el iese din exploatare.
Deoarece produsul este un sistem în care ieşirile depind de intrări, y = fix), studierea
fiabilităţii se poate realiza teoretic prin studierea variaţiei procesului aleator y, care
descrie dacă una din performanţele produsului a intrat în domeniul defectelor (fig. 10.2).
Acelaşi studiu se poate efectua şi urmărind timpul de funcţionare până la defectare,
care este o variabilă continuă. Unei anumite valori Ti a timpului îi corespunde o
probabilitate pi de funcţionare. Din acest motiv fiabilitatea nu poate fi măsurată direct, ci
se determină pe baza modelelor teoriei probabilităţilor şi a statisticii matematice.
Matematic, fiabilitatea se defineşte prin probabilitatea ca timpul T de funcţionare
fără defecţiuni să depăşească timpul t prescris: R(t) = p(T > t),
 unde: - R(t) - reprezintă probabilitatea ca utilajul să nu se defecteze în intervalul (0,
t) şi nu ce se întâmplă în momentul t.

Fig. 10.2 – Varitatia performanţelor

Expresia fiabilitãtii se stabileşte analizând modul de functionare a n 0 produse (fig.

10.3) [4]. Dacă la momentul t mai sunt în stare de funcţionare n produse, presupunem că
în intervalul Dt se defectează Dn produse. Dn depinde de numărul de produse n şi
intervalul Dt , astfel încât:
Dn=-l×n×Dt,
unde: l este factor de proporţionalitate (l>0).

n(t)
n0

n-n

t t+t

Fig. 10.3. Defectarea produselor

Trecând la limită, se obţine o ecuaţie diferenţială cu soluţia:

n dn n n
lim   n  e  t
t 0 t dt t n0

Raportul n/n0 reprezintă probabilitatea de funcţionare la momentul t, adică

fiabilitatea:
n
R (t )   e  t (1)
n0
 Relaţia a fost dedusă presupunând că l (rata defectărilor) este constantă. În
realitate şi l variază în timp (fig. 10.4.) încât ecuatia este cvasiexponentială, ea având
forme particulare (gama, Weibull, hi-pătrat, putere, Rayleigh, etc.).
Din analiza variaţiei în timp a ratei defectărilor, rezultă că se pot deosebi trei
zone: zona I corespunde începutului folosirii unui produs când rata de cădere este mare,
zona II perioadei de maturitate a produsului când rata căderilor este aproape constantă şi
zona III corespunde îmbătrânirii produsului când rata de cădere creşte.

Fig. 10.4 Variaţia ratei de defectare Fig. 10.5 Fiabilitatea şi defiabilitatea

Deseori calculele sunt mai comode folosind funcţia de nonfiabilitate (defiabilitate)

ce exprimă probabilitatea de defectare a produsului până la momentul t, dată de relaţia:
q(t) =F(t) = 1- R(t) = p(T < t) . (2)
Funcţia de nonfiabilitate (fig. 10.5) este o funcţie crescătoare, pozitivă şi continuă
pe tot intervalul de timp. Cele două evenimente, funcţionarea şi defectarea, sunt
complementare.
Legile după care se comportă fiabilitatea se pot deduce din modelul "gama
generalizat" ce are densitatea [5]:
v t 
Kv  t
  t v 
f (t , , K , v)     exp    
( K )        
Parametrii t, θ, K, ν sunt pozitivi. Prin particularizare se pot obţine diferite repartiţii
cvasiexponenţiale (fig. 10.6) [5].
Experienţa a arătat că repartiţiile particulare modelează, cu precădere, căderea
anumitor tipuri de componente. De exemplu, repartiţia « exponenţială » modelează,
suficient de exact, căderea componentelor sistemelor de acţionare hidraulică; repartiţia
« Rayleigh » modelează fenomenele de uzură a sculelor (tarozi, freze etc.); repartiţia
« gama » modelează, mai exact, în metrologie, timpul de recalibrare a unui instrument de
măsură după un număr de folosiri succesive ; repartiţia « Weibull » modelează căderile
rulmenţilor, releelor, tuburilor electronice, coroziunea, oboseala; repartiţia « putere »
modelează cu precădere durabilitatea componentelor electronice şi rezistenţele electrice
ale circuitelor.
 GAMA HI PĂTRAT

=1
TEOREMA
k-1 LIMITĂ
K=1 =1 K=1 00

GAMA PUTERE
EXPONENŢIAL
GENERALIZAT

TEOREMA
=1 k-1 K=1 =2 LIMITĂ

=2
WEIBULL RAYLEIGH

Fig. 10.6. Modelul gama generalizat

În afara repartiţiilor prezentate sunt şi alte legi de distribuţie studiate de statistica

matematică şi care pot fi folosite. Cunoaşterea legilor de distribuţie ajută desfăşurarea
calculelor de fiabilitate, deoarece altfel este dificil ca pentru fiecare problemă să se
construiască o lege specifică. Acceptarea unei legi de distribuţie se poate face doar în
urma unei verificări. Un test general ce se foloseşte în acest caz este testul Kolmogorov.
Estimarea parametrilor depinde de tipul legii de repartiţie. Vom exemplifica
estimarea pentru legea exponenţială şi legea Weibull, ambele având frecvenţă mare de
folosire în industrie.
Pentru repartiţia exponenţială R = e - λt, λ se poate determina din media timpului de
bună funcţionare (fig. 10.7).
τ1 τ2 τ3

ti – timp de funcţionare τ- timp de reparaţii

Fig. 10.7 Funcţionarea unui produs

Media timpului de bună functionare este :

i ti  
1
MTBF   Rdt   e t dt   e t
 1
MTBF   0


(  -const.)
n 0 0

1

MTBF

Pentru o repartiţie Weibull R = e – ( (x – γ) / θ )β ,

unde:  -parametru de scară; β - parametru de formă; γ - parametru de localizare.
Estimarea lor se face cu metoda momentelor [6]. În tabelul 10.3 este un exemplu de
estimare a parametrilor din modelul Weibul.
 Metoda momentelor
Tabelul 10.3
CV β g K
15.84 0.20 1901 120
5.40 0.30 50.08 9.26
3.14 0.40 10.14 3.32

Determinarea parametrilor se face în următoarea ordine:

1) Determinarea coeficientului de variaţie:

 x i
σ = ( x i  x )  ni
2
CV = unde X =
X n n
2) Determinarea β ( din tabelul 10.3);


3) Calculul θ = g ;


4) Calculul γ = min ( γ*, x (1)) unde γ*= X   K iar x(1) – cea mai mică
valoare din eşantion.

Determinarea fiabilităţii produselor. Fiabilitatea se determină în diferite etape

din perioada de realizare şi utilizare a produsului, încât se poate deosebi: fiabilitate
previzională, fiabilitate experimentală, fiabilitate operaţională (fig. 10.8).

CERCETARE

PROIECTARE FIABILITATE
PREVIZIONALĂ

FABRICAŢIE FIABILITATE MODIFICARE

EXPERIMENTALĂ PRODUS

EXPLOATARE FIABILITATE
OPERAŢIONALĂ

Fig,. 10.8. Calcule de fiabilitate.

Fiabilitatea previzională se determină în primele stadii de dezvoltare a unui produs,

permiţând alegerea unei variante optime de proiect din punctul de vedere al fiabilităţii,
indicarea locurilor unde pot apărea sarcini nepermise, ceea ce impune montarea unor
elemente redondante, evaluarea cu aproximaţie a volumului de piese de schimb şi a
manoperei necesare pentru reparaţii preventive. Fiabilitatea previzională se determină în
următoarele moduri:
 1) prin intuiţie, metodă aplicată mai ales în perioada de dezvoltare a produsului.
Produsul se divide în subansamble cunoscute din punctul de vedere al funcţionării şi se
cere părerea specialiştilor care cunosc comportarea lor. În acest mod se pot indica piesele
ce se defectează mai des şi rata aproximativă a defecţiunilor;
2) prin extrapolare, metodă folosită când se pot face similitudini cu alte
echipamente şi se poate accepta ipoteza că fiabilitatea produsului studiat este aproximativ
egală cu a produsului similar;
3) prin calcule de fiabilitate, pe baza schemei produsului. Piesele componente ale
unui produs pot fi legate în serie, în paralel sau mixt (fig. 10.9).
a) structură serie

1 2 3 n

b) structură paralelă

1

2

c) structură mixtă
1 12 1 1
1 3 n

n n n n
1 2 3 n
Fig. 10.9. Structura sistemelor

Sistemele cu structură serie au o legătură succesivă între elemente. Fiabilitatea

n
sistemului este : R   Ri
i 1

Deoarece fiabilitatea componentelor Ri < 1, fiabilitatea sistemului este mai slabă

decât a componentului cel mai slab (un sistem format din o sută de componente identice
având fiecare fiabilitatea 0,9 practic nu poate funcţiona).
Sistemele cu structură în paralel prezintă o redundanţă, astfel încât defectarea unui
element nu înseamnă defectarea sistemului:
n
R p  1   1  R i 
i 1
Sistemele cu structură mixtă reprezintă o combinaţie a structurilor anterioare:
  

R p  1   1   1  R ij  

i 1  j1 

În toate cazurile, fiabilitatea componentelor Ri se determină cu legea exponenţială

R =e -λt, unde λ =K λ0 . λ0 este rata probabilă de defectare a componentelor (în literatură
[7] sunt tabele cu aceste valori). K este coeficient de corecţie global: K =Ks . Ka . Kf .
Kt , care ţine seama de: suprasolicitări (Ks), condiţii de mediu (Ka), particularităţi
constructive (Kf) şi vârsta utilajului (Kt). Valori orientative pentru rata de defectare
(λ . 10-4) sunt în tabelul 10.4.

Rata de defectare
Tabelul 10.4
Ambreiaj O,3 Reductoare 0,2
Articulaţie 99 Acumulator hidropneumatic 6,2
Came 0,002 Manometru 1,3
Cuplaje 0,03 Motor hidraulic 0,007
Cutii de viteză 0,63 Motor pneumatic 0,004

Fiabilitatea experimentală se determină în laborator, pe un eşantion din seria zero

de fabricaţie a produsului ce a fost realizat, în scopul cunoaşterii sau verificării ei. De
regulă, volumul eşantionului este de circa 30 unităţi. Durata încercărilor este în funcţie de
tipul solicitării. La parametri normali se fac încercări de durată normală. Pentru reducerea
duratei de încercare se fac încercări accelerate prin creşterea solicitărilor aplicate. Relaţia
de echivalenţă se poate obţine pe baza postulatului fiabilitătilor egale. Dacă se consideră
două niveluri de solicitare S0 - normale şi S - forţate (fig. 10.10) [2]
Rso (t) = Rs (τ).
Legătura dintre t şi τ este o funcţie t =g(τ), numită funcţie de acceleraţie, cu
proprietăţile: g(0) = 0 şi lim g(τ) = .
Dacă se consideră că fiabilitatea urmează o lege Weibull (pentru γ = 0) se poate
scrie relaţia:
 

   0  1 0
t   0     0      0  C m
   

unde: C şi m sunt constante ce se determină experimental.

Pentru legea exponenţială β =βo =1, rezultă t = Cτ.
Datele obţinute din încercări se grupează pe intervale. Fie n volumul eşantionului,
ri numărul de căderi în intervalul "i", t durata intervalului:
ri
  ti  
n ti 1   t
 Fig. 10.10 Echivalenţa fiabilităţii

Fiabilitatea operaţională este fiabilitatea determinată în condiţii reale de

funcţionare. Datele din exploatare sunt înregistrate pe fişe de defectare, câte una pentru
fiecare produs în parte. Pentru determinarea fiabilităţii se procedează în felul următor:
1. se determină rata defecţiunilor λi pentru fiecare produs;
2. se alege conform observaţiilor făcute la repartiţia Gama generalizat o lege de
repartiţie particulară.
3. se verifică dacă repartiţia este cvasiexponenţială folosind testul Kolmogorov.
Datele se ordonează conform tabelului 10.5.
În cazul când se presupune că legea de repartiţie este exponenţială sau
cvasiexponenţială, pentru momentele ti (i = 1.. .n) ordonate crescător, se calculează
funcţia de repartiţie reală (nonfiabilitatea) F (t) şi funcţia de repartiţie teoretică F̂ (t).
Teorema lui Kolmogorov arată că ecartul maxim sup │ F(t) - F̂ (t)│ dintre funcţia reală
şi cea teoretică este o variabilă a cărei lege de repartiţie depinde de volumul eşantionului.
Criteriul de decizie este dat de cuantila de ordinul (1- α) a distribuţiei. Ipoteza privind
repartiţia teoretică se acceptă dacă ecartul este mai mic decât valoarea cuantilei.

Verificarea repartiţiei
Tabelul 10.5
i λi F̂ i Fi │ F̂ i - Fi│
1
2
3
4
unde:
• i - numărul curent;
• λi - rata defecţiunilor (produsele se trec după valorile λ crescătoare);
1
• F̂ i - defiabilitatea teoretică: F̂ i = . 100, în care n - număr total de
n 1
produse analizat;
• Fi - defiabilitatea reală: Fi = 1- Ri , în care: Ri - fiabilitatea: Ri = e-λt ;
• t - timpul mediu de funcţionare a produselor.
 Verificarea se face pentru cel mai mare ecart │ F̂ i – Fi │. Dintr-un tabel cu
valorile critice ale testului Kolmogorov (un exemplu este în tabelul 10.6), unde p este
probabilitatea de realizare şi ν numărul de grade de libertate (ν = n -1), se alege
valoarea K. Dacă sup │ F̂ i - Fi │< K(ν, p) se acceptă ipoteza că distribuţia este
cvasiexponenţială.

Testul Kolmogorov
Tabelul 10.6
Grade de p = 0,8 p = 0,9 p = 0,99
libertate

1 0,9 0,95 0,99

2 0,68 0,77 0,92
3 0,53 0,63 0,82
4 0,49 0,59 0,73
5 0,44 0,50 0,66

4. Calculul parametrilor repartiţiei. În practică repartiţia exponenţială este cel mai

mult folosită, luându-se în calcule rata de defectare maximă:
λ max =  + Δλ  = (Σ λi) /n
unde:
• λi -rata căderii produselor observate;
• n - număr de produse observate.
Δλ = S/ n . t
unde:
S= D D = {(Σλi ) 2 – FC }/ (n-1) FC= (Σλi ) / n
t este coeficientul Student luat pentru nivelul de încredere: p = 0,9 (tabelul 10.7).

Repartiţia Student
Tabelul 10.7
Grade de q = 0,5 q = 0,2 q = 0,1 .......
libertate

1 1 3,07 6,3 ......

2 0,81 1,88 2,92
3
.....

Proiectarea fiabilităţii. Dacă se impune fiabilitatea unui sistem (R*), atunci

trebuie să se determine fiabilitatea subsistemelor (Ri*). Drept criteriu se poate folosi
echirepartiţia eforturilor. În acest caz fiecare subsistem va avea aceiaşi creştere relativă a
fiabilităţii. Fie : R – fiabilitatea iniţială R* - fiabilitatea dorită.
1  Ri * MTBF
k= = (1)
1  Ri MTBF *
În cazul unui sistem în serie [7]:
 R* = ∏ Ri*, Ri* se determină din relaţia (1) Ri* = 1 – k .(1- Ri )

R* = ∏ [1 – k (1- Ri )], adică:

-λ* t = -λ1*t – λ2*t - λ3*t - λ4*t - λ5*t λ* = Σ λi* λi* = k λ*

10.2 Disponibilitatea produselor

Mentenabilitatea este proprietatea produselor de a-şi restabili buna funcţionare

într-o anumită perioada de timp. Activitatea de restabilire a bunei funcţionări se numeşte
mentenanţă (se face prin întreţinere şi reparaţii).
Mentenabilitatea se calculeazǎ în funcţie de media timpilor necesari reparaţiei
(MTR) (fig. 10.7).
 1   2   3  ...   n
MTR 
n

1
unde: τ1 reprezintǎ timpul necesar reparaţiei. Rata reparaţiilor este μ= MTR
Modelul matematic al repartiţiei timpului de reparaţie când μ = const. este
exponenţial. Probabilitatea de a nu se repara produsul scade cu timpul Q( τ) = e  
.
Mentenabilitatea creşte cu timpul, fiind complementara funcţiei Q
M (τ) = 1 – e  
şi exprima probabilitatea ca echipamentul sã fie repus in funcţiune în intervalul τ de
timp.
Mentenabilitatea depinde de accesibilitate (demontarea uşoarã), existenţa pieselor
de schimb (este nevoie de un sistem de achiziţie a lor) şi a service-ului aferent.
Mentenabilitatea poate fi preventivã sau corectivă.
Disponibilitatea se obţine din combinarea fiabilitǎţii cu mentenabilitatea. În fig.
10.11 se observǎ cǎ aceeeasi disponibilitate (curba se numeste de izodisponibilitate) se
poate obţine cu o fiabilitate mai scǎzutǎ, dar mentenabilitatea ridicatǎ (punctul 1), sau cu
o fiabilitate ridicatǎ şi mentenabilitate scǎzutǎ (punctul 2).
Disponibilitatea este aptitudinea produsului de a îndeplini funcţia specifică sub
aspectele combinate de fiabilitate şi mentenabilitate, pentru un interval de timp specificat.
Matematic, disponibilitatea se exprimã prin proporţia de produse care îndeplinesc
funcţia la un moment dat sau prin probabilitatea unui produs de a funcţiona pe un interval
de timp. Dacă se notează cu: E1 – starea bună la momentul t ; E2 – defectare înainte de t ;
E3 – repararea la momentul t, atunci starea în momentul t este datã de relaţia [4]:
E = E1  (E2  E3)
cu probabilitatea P(E) = P [E1  (E2  E3)] = P(E1) + P(E2) * P(E3)
dar P (E1) = R, P (E2) = 1- R (probabilitatea de defectare),
P (E3) = M (mentenabilitatea), P(E) – disponibilitatea. Astfel :
 D = R + (1 - R) M (4)
Înlocuind cu expresiile lor şi dezvoltând în serie rezultă [7]:
  (   )t
D=  +  e

Pentru durate foarte mari de timp, disponibilitatea este :

 MTBF
D=  =
MTBF  MTR
Relaţia (4) permite desenarea curbelor de izodisponibilitate.

Fig. 10.11 Curbele de izodisponibilitate