FACTORII GEOCOLOGICI AI SUBSTRATULUI

-structura internă a Terrei,

-dinamica scoarţei terestre
-vulcanismul
-cutremurele de pământ
-circuite şi cicluri geologice
-resursele litosferei

1. STRUCTURA INTERNA A TERREI

)

Structura internă a Pământului are caracteristica de discontinuitate sau grosimile variabile

ale straturilor rocilor ce pot favoriza mișcările seismice (cutremurele).

În centrul Terrei se află nucleul.

Datorită schimbărilor bruște pe care le-au avut undele seismice la ”atingerea” acestei zone,
s-a ajuns la câteva concluzii științifice, printre care:
-raza acestuia este de aproximativ 3500 km;
-structura acestuia este: probabil solidă în centru (nucleul intern) și vâscoasă la exterior (nucleul
extern).
-se presupune că elementele care alcătuiesc nucleul sunt fierul și nichelul.
-temperatura în centrul Pământului este în jurul valorii de 2500 grade C iar presiunea depășește de
circa 3 milioane de ori valoarea presiunii de la nivelul suprafeței scoarței terestre.
Nucleul este ”învelit” de manta.

Trecerea de la nucleu la manta se face brusc, prin ceea ce se numește

discontinuitatea Gutembergh-Wiechert.
 Se presupune că mantaua este solidă, formată în special din magneziu și fier. Mantaua
exterioară (astenosfera) este vâscoasă (se aseamănă cu o smoală care se poate sparge sub o forță
mecanică, dar care poate curge dacă este lăsată o perioadă lungă de timp pe o suprafață înclinată).
Zona exterioară a Terrei este formată din scoarță.

Acest înveliș este cel mai subțire, grosimile sale nedepășind 40 km. Formată din roci
cristaline, scoarța este friabilă sub acțiunea forțelor endogene, orogenetice etc. rezultând fracturi
mari ce poartă numele de falii.
Zona de contact dintre manta și scoarță este foarte clar delimitată prin
discontinuitatea Mohorovicic (după numele celui care a descoperit-o) sau Moho.
 Analizele foarte detaliate au demonstrat că scoarța are două strate: un strat inferior de rocă
bazaltică, alcătuit în special din Siliciu și Magneziu (Sima) și un strat superior de rocă granitică,
discontinuu, alcătuită preponderent din Siliciu și Aluminiu (Sial).
Cel de al doilea strat lipsește din bazinele oceanice. Grosimea stratului superior este mai
mare decât a celui inferior.

desen schematic – alcătuirea scoarței terestre scoarța terestră: continente și oceane

2. DINAMICA SCOARŢEI TERESTRE

Scoarța terestră nu este nici netedă și nici continuă. Crăpături adânci ce ajung până la manta
și fragmentează litosfera în mai multe plăci tectonice. Formarea plăcilor tectonice este datorată
presiunii create de curenții magmatici din mantaua Pământului asupra scoarței terestre. Aceștia se
formează ca rezultat a ridicării magmei fierbinți spre partea superioară a mantalei, urmând să ia
locul magmei mai reci care, la rândul ei va coborî în adâncime.
Ramurile ascendente ale curenților din manta din două inele vecine creează o presiune foarte
mare asupra scoarței terestre, subțiind-o până când aceasta se fisurează până la suprafață. Această
spărtură se numește rift și determină fragmentarea plăcii tectonice existente în două plăci mai mici.
Prin rift, magma ajunge la suprafața scoarței și, datorită pierderii gazelor din componență devine
lavă.
Mobilitatea plăcilor tectonice
Plăcile tectonice sunt mobile. Ele se deplasează pe suprafața mantalei cu 3-4 cm/an. Magma
iese încontinuu la suprafață prin rift iar marginile acestuia încep să se depărteze. În spațiul rezultat
din depărtarea marginilor riftului se formează, prin răcirea magmei o scoarță oceanică alcătuită din
roci bazaltice. Odată cu trecerea timpului, în acest loc se va forma fundul unei mări iar, mai târziu
va forma fundul unui nou ocean. Astfel se explică formarea a două oceane: Oceanul
Atlantic și Oceanul Indian.
Căldura ce acționează plăcile
Sub scoarța terestră se află mantaua,un strat gros de material dens,care separă scoarța
Pământului de nucleu. Mantaua este alcătuita din rocă, însă din pricina temperaturii foarte ridicate,
aceasta se află în stare semilichidă. Temperatura și mai ridicată a nucleului ajută la formarea
curenților de convecție care determină mantaua să se extindă la extremitatea superioară, unde se
răcește, iar apoi se scufundă din nou. Căldura provoacă topirea rocilor și ridicarea acestora spre
suprafața ca lavă topită. Aceasta curge prin solul marin, creând lanțuri vulcanice subacvatice și
uneori chiar insule vulcanice precum Islanda.

Vulcanii si cutremurele

În timpul deplasării plăcilor tectonice, acestea inevitabil vor întâlni alte plăci tectonice în
cale. Acestea se vor ciocni iar placa mai grea va intra sub placa mai ușoară, se va afunda în mantaua
Pământului și se va topi. Acest proces se numește subducție. Crăpătura scoarței pe unde placa
pătrunde în manta se numește fosă.
De multe ori au loc cutremure de pământ și erupții vulcanice în zonele de rift și de
subducție.

3.VULCANISMUL

Vulcanismul este un ansamblu de procese si forme de relief legate de iesirea si consolidarea

materiei topite la suprafata scoartei.

         Produsele eruptiei vulcanice :

•gaze: gaze vulcanice, fumarole (emanaţii vulcanice cu vapori de apă şi sulf).

•lichide ca: lava (magma ajunsă la suprafaţă), lahar (curent noroios), geysir (izvoare fierbinţi ce
izbucnesc din pământ ca fântâni arteziene), maare (lacuri circulare vulcanice)

•solide ca: bombele vulcanice (fragmente peste 64 mm de lavă solidificată ce pot atinge o
dimensiune de mai mulţi metri cubi), lapilii (fragmente între 2 – 64 mm) şi cenuşa vulcanică
(particule sub 2mm).

•sau forme mixte cu scurgeri de piroclaste, echivalentul magmei în adâncime sunt plutonitele (roci
magmatice de adâncime formate la presiuni şi temperaturi ridicate

      Erupţiile vulcanice sunt de două feluri:

•erupţia efuzivă este o erupţie vulcanică silenţioasă, care scoate la suprafaţă lava bazaltică cu viteză
mică (erupţiile vulcanului Kilauea din Hawaii sunt efuzive).

•erupţie explozivă este o erupţie puternică a unui vulcan care aruncă în aer materia pe distanţe
uriaşe; lava e săracă în silicat; poate fi foarte periculoasă pentru locuitorii aflaţi în apropiere de
locul erupţiei

     Activitatea vulcanilor pot produce catastrofe naturale semnalate în istorie, sau pot influența

clima pământului prin cantitățile mari de gaze și cenușă vulcanică produsă de vulcanii activi.
   În același timp activitatea vulcanică are și efecte pozitive prin crearea unor soluri fertile, prin
rocile nou formate din care rezultă materiale de construcție; de asemenea energia geotermică este
tot mai folosită la încălzire, sau vulcanii sunt atracție turistică.
   Un produs de asemenea important al vulcanismului sunt mineralele utile importante mineritului.

4. CUTREMURELE DE PĂMÂNT
Cutremur sau seism sunt termenii folosiți pentru mișcările pământului, ce constau în
vibrații generate în zonele interne ale Terrei, propagate în formă de unde prin roci. Aceste vibrații
rezultă din mișcările plăcilor tectonice, fiind des cauzate de o activitate vulcanică.
Cuvântul cutremur este folosit doar pentru acele mișcări ale plăcilor tectonice care provoacă
daune majore, seism sau mișcări seismice pentru cele care trec neobservate și mișcări non-
seismice pentru cele provocate de om.
Cutremurele puternice pot distruge construcții, clădiri, chiar localități întregi, provoacă
alunecări de teren, chiar catastrofe naturale. Cutremurele submarine pot declanșa formarea de valuri
uriașe (de până la 30 de metri înălțime și atingând viteze neașteptate (800 km/h). Astfel, în Oceanul
Pacific fenomenele tsunami (provocate de cutremurele submarine) au produs pagube materiale
foarte mari, cu pierderi de vieți omenești.
Știința care se ocupă cu studiul cutremurelor (mișcărilor seismice) se numește seismologie.

Intensitatea cutremurului este definită nu numai de intensitatea și direcția de propagare a

undelor, ci și de profunzimea hipocentrului (adâncimi măsurate până la 700 km). Intensitatea
cutremurului, măsurată în epicentru, va fi cu atât mai mare cu cât hipocentrul este mai aproape de
suprafață.
La un cutremur se pot deosebi mișcări orizontale, verticale și de torsiune. În funcție de
cauzele care le produc, se deosebesc: cutremure tectonice, cutremure vulcanice și cutremure de
prăbușire.
Cauzele producerii cutremurelor pot fi de două feluri:
1. Naturale:

 deplasarea plăcilor tectonice

 erupții vulcanice
 impactul cu meteoriți
2. Antropice ( non-seismice)

 mijloacele de transport(produc minicutremure)

 explozii subterane antropice (de exemplu un test nuclear subteran)
 edificii care se surpă (mine abandonate de exemplu)
Anual se înregistrează circa 500.000 de mișcări seismice, însă doar 0,2% din ele pot provoca
pagube.
Urmări ale mișcărilor seismice: energia eliberată declanșează avalanșe și valuri seismice,
produce modificări ale mediului natural și antropic în funcție de intensitatea și de modul de
propagare a undelor, cu pierderi umane și economice.

5. CIRCUITE ŞI CICLURI GEOLOGICE

În cadrul științelor Pământului, ciclul biogeochimic reprezintă circuitul elementelor
chimice necesare viețuitoarelor, în spațiul biotic (biosferă) și abiotic
(litosfera, atmosferă și hidrosferă).
Conceptul a fost introdus de biochimistul Serghei Vinogradski și cuprinde următoarele
componente:

 Circuitul apei în natură

 Circuitul carbonului
 Circuitul hidrogenului
 Circuitul oxigenului
 Circuitul azotului
 Circuitul sulfului
 Circuitul fosforului
 Circuitul metalelor în natură.
Existența unor astfel de cicluri, conferă ecosferei o putere considerabilă de autoreglare, care
asigură perenitatea sa și se manifestă printr-o rată constantă de circulație a fiecărui element prezent
în mediu.
Intr-un ciclu biogeochimic se deosebesc un fond disponibil cu circulație rapidă (de
pildă, azotul din sol) și un fond relativ nedisponibil cu deplasări mai lente (de pildă, azotul
atmosferic). În raport cu capacitatea substanței de a se reîntoarce în cantitate mai mare sau mai mică
în circuit, deosebim două categorii de cicluri biogeochimice globale:

 Ciclurile relativ perfecte sau gazoase le întâlnim la azot, oxigen, carbon etc., în care

rezervorul principal îl reprezintă atmosfera.
 Ciclurile relativ imperfecte sau sedimentare se întâlnesc la fosfor, calciu, fier, sulf etc., în
care rezervorul principal al elementelor îl reprezintă litosfera.
6. RESURSELE LITOSFEREI

Resursele litosferei sunt localizate predominant în scoarţă şi la nivelul reliefului, care

constituie suportul, locul unde se interferează toate învelişurile naturale şi se desfăşoară cele mai
multe activităţi economice.

Resursele din scoarţă sunt variate, au o repartiţie neuniformă atât în suprafaţa cât şi în

adâncime – fiind dependente de evoluţia geologică a Pământului.

Ele cuprind materii prime pentru activităţile economice (minereurile), surse de

energie (substanţele radioactive, combustibilii ş.a.), materiale de construcţie (calcar, granit, nisip
ş.a.).

Resursele energetice prezente în scoarţă

Resursele energetice, prezente la diferite adâncimi în scoarţă, sunt reprezentate de petrol,

gaze naturale, cărbuni, ape termale – primele trei fiind combustibili fosili.

Petrolul

Petrolul (ţiţeiul) reprezintă un amestec de hidrocarburi rezultat din materie

organică acumulată în regiuni marine subsidente în diferite perioade geologice, care a suferit
o descompunere lentă în condiţii de mare presiune.
Cărbunii

Zăcămintele se află predominant în emisfera nordică (circa 90% din rezerve), îndeosebi

în ţările aflate în zona temperată. Rezervele mondiale sunt de circa 10.000 miliarde de tone,
precumpănitori fiind cărbunii superiori. Numai trei ţări, China, Rusia şi S.U.A., dispun de peste
80% din aceste rezerve, lor adăugându-li-se Germania, Polonia şi Marea Britanie – în Europa, India
– în Asia, Africa de Sud şi Australia.

Gazele naturale

Gazele naturale au rezerve certe de circa 67.000 miliarde m³, care, la nivelul producţiei
actuale, s-ar epuiza în trei decenii, dar rezervele probabile sunt mult mai mari. Cele mai însemnate
rezerve se află în spaţiul, Orientul Apropiat şi Mijlociu, CSI, America de Nord, Africa, Europa etc.

Alte resurse energetice

Alte resurse energetice sunt şisturile bituminoase, nisipurile asfaltice, zăcămintele

geotermale, substanţele nucleare etc.

VINTILA DARIA

11 S2