ALBĂ CA ZĂPADA

Albă ca Zăpada este un renumit personaj folcloric de basm popular, mai cu seamă în
versiunea Fraților Grimm culeasă în 1812 și publicată abia în 1854 după completarea poveștii.

Începutul poveștii Fraților Grimm, prezintă cum Împărăteasa (mama Albei ca Zăpada) stătea
într-un jilț și cosea, privind pe geamul cu pervaz negru ca de abanos, ninsoarea cu fulgi mari.
În timp ce cosea, ea s-a înțepat cu acul, iar trei picături de sânge căzură pe omătul alb ,ceea ce
a făcut-o să se gândească ce frumos ar fi să aibă un copil la fel de alb precum zăpada, cu buze
roșii ca sângele și cu părul negru ca de abanos. Însă nu apucă să treacă mult timp de atunci, că
Împărăteasa aduce pe lume o fetiță exact cum își dorise, căreia i-a pus numele Albă ca
Zăpada. După nașterea copilului, aceasta moare iar la scurt timp (mai exact un an) de la deces,
Împăratul se căsătorește cu o altă femeie. Pe cât era de frumoasă, pe atât de trufașă și mândră
încât nimeni nu putea să îi ia locul. Aceasta purta mereu cu ea o oglindă fermecată, și ori de
câte ori se privea într-însa o întreba cine este cea mai frumoasă din țară. Fără nicio ezitare și
grăind mereu adevărul, olginda îi răspundea că ea este cea mai frumoasă. Dar anii treceau iar
Albă ca Zăpada creștea și se făcea din ce în ce mai frumoasă. Când ea deja avea vârsta de
șapte ani, mama vitregă își întrebă oglinda cine este cea mai frumoasă iar oglinjoara răspunse
că tot dânsa era, dar să aibă grijă pentru că Albă ca Zăpada se făcea mult mai frumoasă pe zi
ce trecea. Până într-o zi când Regina iar își întrebă oglinda, iar răspunsul a fost că este
frumoasă ca lumina zilei dar Albă ca Zăpada este cu mult mai frumoasă ca ea. La auzul
acestor vorbe, se făcu neagră la față iar din clipa aceea ori de câte ori o vedea pe fată crăpa de
ciudă până ce a ajuns să o urască. Deoarece nu putea să aibă liniște, mama vitregă chemă pe
un vânător și îi dădu poruncă să o ia pe copilă cu el în pădure și să o omoare, iar drept dovadă
că a îndeplinit porunca, să îi aducă plămânii și ficatul fetei. Zis și făcut, vânătorul nu ieși din
vorba Reginei și o duse pe copilă în adâncul pădurii, dar când să scoată pumnalul să onoreze
porunca, Albă ca Zăpada izbucni în lacrimi și îl rugă să îi cruțe viața iar ea se v-a pierde în
codru și nu se va mai întoarce niciodată acasă. Vânătorul se înduioșă de fată fiindcă era atât
de gingașă și nevinovată și o lăsă să plece, iar Reginei îi duse plămânii și ficatul unui mistreț
ca dovadă. Mama vitregă le-a dat mai departe bucătarului pentru a le găti și când au fost gata
le-a mâncat cu gândul că erau ale copilei.
Între timp, Albă ca Zăpada fugea prin pădure înfricoșată și speriată în căutarea unui adăpost,
încercând să se ferească de fiarele sălbatice. Aproape de apus, când era foarte obosită, găsi o
căsuță într-un codru în care intră. Era mică și drăgălașă numai privind-o, iar în mijlocul ei era
așezată o măsuță pe care stăteau frumos rânduite șapte talere mici, alături de lingurițe, cuțite și
furculițe iar în fața fiecărui taler erau puse șapte cupe mici cât un degetar. De-a lungul
peretelui se aflau tot șapte, paturi aranjate. Pentru că era înfometată, ciuguli câte puțin din
mâncarea fiecărui pitic și sorbi câte o gură din fiecare cupă, apoi se așeză pe toate paturile
până a găsit unul care să i se potrivească. Se lăsase seara iar piticii ajunseseră acasă de la
munca lor din mină. Ei căutau tot soiul de metale pentru a le scoate la lumină. De îndată ce au
intrat pe ușă, au aprins șapte lumânărele și au văzut că lucrurile nu mai erau la locul lor așa
cum le lăsaseră. Apoi au observat că cineva dormea într-un pat și au apropiat lumina ca să
vadă cine era. Au fost uimiți să vadă o copilă atât de ginașă dormind adânc, așa nu s-au
îndurat să o trezească. În dimineața următoare Albă ca Zăpada s-a trezit și a văzut că piticii
sunt prietenoși, s-a prezentat și le-a povestit și lor cele întâmplate. Piticii i-au propus să
locuiască acolo dar cu ocondiție, aceea de a avea grijă de gospodărie, iar fata a fost de acord.
Așa treceau zilele, piticii plecau la muncă și se întorceau seara iar fata rămânea singură peste
zi făcând treburi. Însă Regina, într-o zi, pe când credea ca Albă ca Zăpada murise, o întrebă
iar pe oglindă iar aceasta răspunde la fel ca ultima dată, că este frumoasă dar Albă ca Zăpada
o întrece și că nu a murit ci se ascunde în casa celor șapte pitici. Atunci Regina făcu un plan și
se preschimbă în cerșetoare își vopsi fața și porni peste cei șapte munți către căsuță. Nu o mai
recunoștea nimeni, așă că a bătut la ușa fetei cu pretextul că are cingători de vânzare. Copila o
lăsă să intre în casă și să îi pună cingătoarea iar baba o strânse atât de tare încât își pierdu
răsuflarea. Nu trecuse mult timp iar piticii s-au întors acasă și speriați că fata era întinsă pe jos
fără suflare îi tăiară în două cingătoarea iar ea a putut respira iar. Le-a povestit cele întâmplate
iar piticii o avertizară ca de acum înainte să fie mai atentă că haina mamă vitregă este șireată.
Între timp, Regina ajunse la palat și întrebă oglinda, care îi răspunse că fata nu a murit. Așa că
născoci un alt plan și meșteri un pieptene otrăvit, cu care s-a dus iar la Albă ca Zăpada. Era
deghizată într-o bătrânică gârbovită dar copila nu avea voie să vorbească cu nimeni și o goni.
Însă baba scoase pieptănul iar fetei îi plăcu așa tare încât o primi din nou în casă. Baba a vrut
să o pieptene iar otrava începuse a-și face efectul, și nu după mult timp fata căzu pe jos
răpusă. Piticii când au ajuns acasă au văzut imediat pieptenele otrăvit și l-au scos din păr iar
fata se trezi ca după un somn și de povesti tot. Regina iar întrebă oglinda și iar primi un
răspuns dezamăgitor, așa că de data asta căută să scornească un plan mai diabolic pentru a
scăpa de fata sa vitregă. S-a dus într-o odaie numai de ea știută, plină cu licori și cărți de
vrăjitorie și acolo a vrăjit un măr otrăvit iar cel care îl mânca dormea pe veci într-un somn al
morții. Se transformă într-o țărancă și plecă la Albă ca Zăpada, care nu o mai lăsă de data
aceasta să intre în casă. În schimb țăranca a ademenit-o cu un măr cu meșteșug, iar fata nu a
putut rezista fiindcă îi era poftă. Întâi mușcă baba din măr, dar din partea neotrăvită iar copila
nerăbdătoare a întins mâna și a luat mărul mușcând cu poftă din el. A căzut fără suflare pe jos
iar la venirea serii piticii au găsit-o moartă și nu au mai avut ce face. Regina în sfârșit auzi
vorbele de mult tânjite cum că ea era cea mai frumoasă iar piticii nu s-au îndurat să o îngroape
pe fată, ci i-au făcut un sicriu de cleștar pe care îi era scris numele cu slove de aur și cum că
era fiică de împărat, și au urcat sicriul pe un vârf de munte. Piticii făceau cu rândul de veghe
iar animalele pădurii o vizitau și ele. Până într-o zi când un fecior de crai s-a rătăcit prin
pădure, pe lângă casa piticilor, și le-a cerut să-l găzduiască în acea noapte. A doua zi
dimineață, prințul observă sicriul și urcă pe munte să vadă cine e în el. Când o văzu pe
frumoasa Albă ca Zăpada cât de superbă era în somul acela adânc, îi rugă pe pitici să le-a dea
lui că va avea grijă de ea și o va îndrăgi mereu și că le va da tot aurul din lume. Dar piticii nu
au vrut să-l dea, așa că băiatul se rugă cu cerul și cu pământul fiindcă se îndrăgostise de fata,
și nu putea trăi fără a-i vedea chipul. Atunci piticii s-au îndurat și au acceptat, iar tânărul își
chemă slujitorii să ridice sicriul. Cum mergeau pe drum, unul dintre slujitori se împiedică și
zdruncină puțin sicriul, exact cât să-i sară fetei din gât bucata de măr otrăvit. Ea se trezi iar
prințul îi povestit cele întâmplate, cât de dragă îi este și că vrea să o ia de soție. Merseră
împreună la castelul feciorului, o prezentă tatălui său și în scurt timp au făcut nunta, unde a
fost invitată și Regina care își luă cele mai de preț haine. Întrebă iar pe oglindă cine era cea
mai frumoasă din țară, iar oglinda spuse că Albă ca Zăpada era. Regina de ciudă, se duse la
nuntă și când o văzu pe fata cu ochii ei cât era de frumoasă, o cuprinse o spaimă îngrozitoare
și se făcea din ce în ce mai urâta până când nici ea nu s-a mai putut privi în oglindă. Își luă
lumea în cap și se ascunse în adâncul pădurii ca să nu-i poată vedea nimeni urâțenia, iar de
atunci nimeni nu mai știe de ea. În final, Albă ca Zăpada trăi în bucurie şi fericire împreună cu
tânărul împărat şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre…