Structura socială

Structura socială se referă la modele organizate ale interacţiunii care există într-un
grup sau o societate.
Studiul structurii sociale a unei societăţi încearcă să explice organizarea şi funcţionarea sa,
îmbinarea diferitelor sale părţi (grupuri şi instituţii), coerenţa sa internă, diviziunile şi
contradicţiile sale, evoluţia şi schimbările sale.
Tipuri de structuri sociale:
a) comunităţi umane ca unităţi sociale – naţiunea , organizată într-o comunitate statală,
familie, comunităţi teritoriale –urbană, rurale, drept forme specifice de viaţă;
b) clase şi categorii sociale, a căror stratificare reflectă trăsăturile formelor de proprietate;
c) categorii ocupaţionale şi profesionale, ce apar şi evoluează pe baza diviziunii sociale a
muncii.
Microstructurile reprezintă relaţiile sociale dintre indivizi (ca membri ai unor „grupuri mici
de lucru”, ai unor familii, grupuri neformale etc.), alcătuind structura grupală a societăţii. La
nivel microstructural avem de-a face cu o mare diversitate a structurilor sociale – familie,
„grupuri mici de lucru”, cercuri, grup de prieteni, grupuri stradale, diversitatea grupurilor
neformale.
Macrostructural vorbim despre structura de clasă, ca nivel de bază al structurii sociale, dar şi
structurile ocupaţionale şi cele teritoriale ( ca structuri intercomunitare în cadrul unor zine
sociale şi nu ca reţele administrative). La nivelul intermediar al structurii sociale globale se
diversifică tipurile de structuri, rezultând diverse tipuri de comunităţi umane – rural, urban
etc. Pe de altă parte, structura socială suferă influenţe din partea factorului demografic,
economic, cultural etc., iar pe de altă parte ea are o relativă autonomie, transmitându-se –
integral sau în formă schimbată – de la o generaţie la alta prin mecanisme, procese de
autoreproducere sau de transfer, mobilitate socială, cu efecte pozitive, dar şi negative.
Prin autoreproducere, structura socială se conservă şi transmite generaţiilor viitoare norme
de grup, cele privind tradiţiile, exercitarea profesiilor, dar şi grupuri privilegiate sau
defavorizate. La rândul ei, mobilitatea socială asigură o mai bună selecţie a competenţelor,
dar uneori deplasările produse cu costuri mari pentru individ şi societate, nu le aduce acestora
beneficii corespunzătoare.
Cu trecerea societăţii de la faza preindustrială la cea postindustrială, structura socială a
evoluat de la modelul tradiţional (relativ închisă, în care individul părăseşte greu grupul de
origine, predominând procesele de autoreproducere) la modelul industrial (deschisă, cu o
puternică mobilitate socială din rural şi sectoarele agricole spre urban şi sectoarele
industriale, ducând la apariţia a noi poziţii sociale) spre modelul societăţii postindustriale ( în
care au loc schimbări determinate de puternica dezvoltare a ştiinţei, tehnicii, de extinderea
sferei serviciilor, loisir-ului, generând mobilitate categoriilor şi grupurilor de populaţie pe
orizontala şi verticala spaţiului social în ambele sensuri, ducând la apariţia unei clase de
mijloc, ce cuprinde majoritatea populaţiei, la scăderea rolului structurii de clasă în favoarea
categoriilor şi grupurilor profesionale.
Structura socială rezultă din procesul interacţiunii oamenilor. Constituirea colectivităţilor
sociale stabile este condiţionată de cristalizarea unei anumite structuri. În societate se
întâlnesc şi „ grupuri” nestructurate, dar existenţa lor este de scurtă durată (mulţimea). Pentru
a supravieţui şi mai ales pentru a acţiona ca entitate, orice grup uman are nevoie să dezvolte
un minimum de structurare socială atât pe plan organizatoric ( structura organizaţional-
instituţională), cât şi pe plan social (stratificare – structură socială).
Interdependenţa dintre structura organizaţională şi structura socială are un caracter legic şi
dinamic, manifestat pe de o parte prin permanenta lor corelare, iar pe de altă parte printr-o
schimbare ce trebuie să ţină pasul cu stadiul parcurs de dezvoltarea societăţii.
Astfel societatea îşi constituie şi perfecţionează, sub impactul unor factori generali specifici,
un ansamblu de statusuri – de poziţii – în cadrul sistemului organizaţional.