CURS 1

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA
PSIHOLOGIEI

-Etimologic, cuvântul psihologie provine din limba greacă de la psyché (suflet) şi logos (cunoaştere,
teorie, ştiinţă).
-În evoluţia cunoaşterii psihologice distingem 3 etape/perioade:
a) Etapa preştiinţifică: ca preocupare practică, cunoaşterea psihologică a apărut odată cu apariţia omului, a
conştiinţei umane raţionale, odată cu constituirea primelor colectivităţi umane şi cu dezvoltarea primelor
contacte interpersonale. O astfel de psihologie era însă neştiinţifică, fiind o modalitate de cunoaştere empirică a
celorlalţi şi a propriei persoane.
b) Etapa filosofică începe odată cu formarea marilor sisteme filosofice din antichitatea târzie până în momentul
desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirii ei ca şiinţă de sine stătătoare (1879). În această etap ă diferi ţi
gânditori ai antichităţii au manifestat interes pentru explicarea fenomenelor sufleteşti, cunoaşterea psihologică
dobândind un caracter mai riguros sistematizat, logic şi argumentat. Ea rămâne însă o cunoaştere speculativă,
încă neştiinţifică, fiind lipsită de un suport concret furnizat de metode obiective de cercetare. Prima lucrare
filosofică cu caracter psihologic este „De anima” („Despre suflet”) a lui Aristotel.
c) Etapa ştiinţifică începe odată cu constituirea psihologiei ştiinţifice (1879) până la momentul actual. Ca ştiinţă
de sine stătătoare, independentă de filozofie, psihologia se constituie în a doua jumătate a secolului XIX, odată
cu apariţia la Leipzig, în Germania, în 1879 a primului laborator de psihologie experimental ă întemeiat de W.
Wundt.
De atunci şi până la momentul actual psihologia a devenit o ştiinţă experimentală şi obiectivă, înregistrând o
dezvoltare rapidă de-a lungul a două mari perioade:
1. perioada psihologiei ştiinţifice clasice şi
2. perioada psihologiei ştiinţifice contemporane/ moderne (începând cu a II-a jumătate a sec. XX până la
momentul actual).
-Putem defini psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procesele, însuşirile şi mecanismele
psihice) utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu
scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane.

CURS 2
 SISTEMUL PSIHIC

Sistemul psihic uman reprezintã un ansamblu hipercomplex, relativ stabil, autoreglabil, de stãri şi
procese psihice, care functioneazã pe baza principiilor semnalizãrii, reflectãrii si simbolizãrii, coechilibrate cu
ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spatio-temporarã, generalizare.

1. Dacă raportăm psihicul la interacţiunea universală a lucrurilor, acesta apare ca fiind un caz particular al
acestei interacţiuni, adică psihicul este o formă, o expresie, o modalitate superioară a vieţii de relaţie.
La fel ca toate organismele vii, individul uman se adaptează mediului în care trăieşte. Interacţiunea omului cu
mediul extern se realizează prin schimburi de informaţii, materie
(substanţă) şi energie. Psihicul reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie, fiiind o modalitate calitativ
superioară de adaptare a omului la mediu. Psihicul nu există şi nu funcţionează normal decât în interacţiune cu
acest mediu extern, cu lumea obiectelor, fiind expresia nemijlocită, directă a vieţii de relaţie a individului. Acest
lucru a fost demonstrat în psihologie prin studiile experimentale de izolare şi privare senzorială prin care s-a
constatat că suspendarea relaţiei cu ambianţa, prin izolarea informaţională totală a omului de mediu extern,
conduce la perturbarea vieţii psihice şi, în consecinţă, face imposibilă viaţa în general.
Psihicul se află însă în relaţie nu doar cu lumea fizică, cea a obiectelor, ci şi cu cea social ă, cu lumea oamenilor.
Susupendarea interacţiunilor dintre psihic şi social conduce la conservarea structurilor biologice ale omului, în
timp ce însuşirile psihice şi psihosociale specific umane nu ajung să se dezvolte, aspect constat prin observa ţiile
făcute asupra copiilor sălbatici.

2. Dacă raportăm psihicul la materie, la substratul lui material (creierul), atunci psihicul apare ca fiind un
produs, un rezultat al materiei nervoase superior organizate, adică psihicul este o funcţie a creierului.
Foarte de timpuriu s-a conştientizat relaţia strânsă care există între psihic şi creier, psihicul fiind considerat un
rezultat, un produs al funcţionării creierului, un fenomen inseparabil de structurile materiale nervoase.
În plan filogenetic, odată cu dezvoltarea structural-funcţională a sistemului nervos, se dezvoltă şi viaţa
psihică: animalele cu un tip de sistem nervos rudimentar dispun de funcţii psihice simple, inferioare.
În plan ontogenetic, diferenţele existente între complexitatea activităţii psihice la copil şi la adult se explică
nu doar prin volumul experienţei acumulate, ci şi prin deosebirile care există între nivelurile de organizare şi de
funcţionare a creierului la copil şi la adult.
Tot în sprijinul relaţiei existente între psihic şi creier stau şi constatările medicale potrivit cărora modificările
sau tulburările substratului cerebral (în urma unor lovituri, traumatisme, extirpări ale diferitelor porţiuni cerbrale
etc.) sau ale chimismului cerebral produc tulburări la nivelul activităţii şi a diferitelor procese psihice.

3. Dacă raportăm psihicul la realitatea înconjurătoare naturală, la lumea obiectelor şi fenomenelor fizice din
natură, rezultă că psihicul este o reflectare subiectivă a realităţii obiective.
Caracterul subiectiv al reflectării psihice se referă la faptul că modul în care fiecare om reflectă aceeaşi realitate
externă este diferit de la o persoană la alta, în funcţie de scopurile, interesele, credinţele, atitudinile, trebuinţele
individului. Subiectiv = care aparţine şi depinde de un subiect, ţine de interioritatea acestuia, este reprezentativ
pentru el, îi este propriu, personal, individual.
Reflectarea realităţii obiective prin psihicul persoanei este subiectivă prin forma reflectării şi obiectivă prin
conţinutul realităţii reflectate.
Caracterul ideal al reflectării psihice vizează faptul că acesta are o natură spirituală, nonmaterială,
informaţional-energetică. Fiind un fenomen de natură ideală, psihicul este lipsit de proprietăţi fizice, chimice
sau mecanice (gust, miros, greutate, volum, culoare). Luând în considerare cele trei dimensiuni ale universului –
materie, energie, informaţie – psihicul se include în categoria fenomenelor informaţionale.
Caracterul activ al reflectării psihice se referă la faptul că psihicul nu este o simplă contemplare pasiv ă, o
oglindire a realităţii externe. Dimpotrivă, aspectele lumii externe sunt reproduse, re-prezentate, re-create prin şi
la nivelul psihicului. Omul re-construieşte prin psihic realitatea externă creându-şi propriul său model mintal,
intern şi subiectiv al uneia şi aceleaşi realităţi obiective.
4. Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, la lumea oamenilor, atunci psihicul ne apare ca fiind un fenomen
condiţionat şi determinat social - istoric şi social –cultural.
Omul nu trăieşte doar într-o lume a obiectelor fizice, el nu se raportează şi nu reacţionează doar la stimuli
naturali, ci şi la stimuli sociali, la alţi oameni, la norme de grup, la valori socioculturale. Omul este o fiin ţă
socială, viaţa sa psihică fiind supusă diferitelor influenţe din mediul sociocultural. Evoluţia omului nu se
realizează de la sine, ci prin intermediul mijloacelor existente într-o societate (unelte fizice, obiecte cu care
interacţionează), dar şi al mijloacelor spirituale (semne, simboluri, cuvinte, valori).
Relaţia dintre psihic şi social nu este doar unilaterală, de la social către psihologic, ci şi invers: omul, prin
însuşirile, procesele, capacităţile sale psihice, prin comportamentele sale modelate socio-cultural influenţează la
rândul lui contextele sociale în care trăieşte. Omul nu se adaptează doar pasiv socialului, ci transformă situaţiile
şi contextele de viaţă şi de mediu în care evoluează. În mod similar, evoluţia istorică condiţionează dezvoltarea
psihicului uman.
Cel mai concludent exemplu sunt copii crescuţi de animale: aceştia s-au dezvoltat sub aspect biologic, şi-au
dezvoltat unele capacităţi senzoriale şi motorii, chiar la un nivel superior, dar nu s-a putut constata prezenţa
însuşirilor psihice şi a comportamentelor specific umane (gândire superioară, limbajul, motivaţii superioare
etc.). Chiar şi după ce au fost aduşi în mediul social nu şi-au putut forma şi dezvolta aceste capacităţi psihice
specific umane.
Nivelurile activitãtii psihice
Sistemul psihic uman este un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale, cognitive si reglatorii
ce se aflã în interactiune, activeazã simultan si sunt dispuse la 3 niveluri: constient, subconstient si inconstient.
a) Nivelul constient
-Nivelul constient apare ca suport fiziologic pentru activitatea scoartei cerebrale, a neocortexului, formatiunea
cea mai nouã si fragilã a sistemului nervos.
-Se realizeazã în starea de veghe pentru cã activismul cerebral are nevoie de o perioadã destul de mare pentru a
se reface energetic.
-Nivelul constient reprezintã forma supremã de organizare psihicã prin care se realizeazã integrarea subiectiv-
activã a tuturor fenomenelor psihice si care face posibilã raportarea continuã a individului la mediu.
Functiile nivelului constient:
1. functia informational-cognitivã a constiintei, prin vehicularea imaginilor, ideilor, impresiilor. La acest nivel
se realizeazã o reflectare cu stiintã, adicã o reflectare în care individul dispune de informatii pe care le poate
utiliza, sau îsi dã seama în încercãrile de a întelege, a descifra, interpreta;
2. functia anticipativ-proiectiva prin stabilirea si îndeplinirea scopurilor;
3. functia reglatoare-exprima caracterul planificat al constiintei. Nu se poate pune semnul egal între sistemul
psihic uman si constiinta, desi la aceasta participã toate functiile si procesele psihice. Ea este o sintezã creatoare,
o integrare de fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt constiente si unele nici nu devin fapte de constiintã,
dar toate formeazã un câmp în cadrul cãruia prin corelãri între fenomene si semnificatie apar efecte specifice
constientizãrii.
4. functia anticipat-creativa surprinde implicarea imaginatiei, a gîndirii, vointei-exprima schimbarea realitatii
reflectate si adaptarea la necesitatile proprii si sociale
b)Nivelul subconstient
-Se situeazã sub nivelul constient;
-Este sediul actiunilor automatizate si al unor stocuri de cunostinte acumulate dar care au scãpat controlului
constient;
-El este o rezervã si o bazã pentru activitatea constientã;
-Subconstientul are un anumit grad de transparentã, motiv pentru care poate fi considerat o constiintã implicitã:
este rezervorul in care se conserva amintirile, automatismele, deprinderile care au trecut prin pragul constiintei,
s-au realizat cu efort, sunt in stare de latenta dar pot deveni active;
-M.Zlate sustine cã subconstientul nu este doar un rezervor, ci are propriile lui mecanisme stimulate de
constient in starea de veghe si stimulate de inconstient in stare de somn sau de constiinta confuza (ebrietate,
narcotice), cu ajutorul acestor mecanisme prelucreazã, restructureazã informatiile detinute ceea ce face ca
amintirile sã nu mai fie identice cu cele care cândva au intrat în subconstient;
-Subconstientul este sediul expresiilor emotionale de tip neurovegetativ: paloarea, înrosirea fetei, tremuratul
vocii, etc.
Importanta subconstientului:
1. asigura continuitatea in timp a Eului: integritate trecut-prezent-viitor;
2. da sens adaptativ invatarii: permite stocarea informatiilor;
3. asigura consistenta interna a constiintei, durabilitatea in timp.
c) Nivelul inconstient
-Se aflã la polul opus nivelului constient, în zonele de profunzime ale SPU. În timp ce constiinta se orienteazã
predominant asupra realitãtii obiective, inconstientul se concentreazã asupra propriei fiinte, pe care o exprimã
direct în ceea ce are ca porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinte, stãri afective, gânduri ascunse, fantasme
profunde, abisale sau refulate.
-Psihologia contemporanã defineste inconstientul ca fiind o formatiune psihicã ce cuprinde tendintele ascunse,
conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitãtii.
-Nu este lipsit de organizare, numai cã aceasta diferã de tip constient, este una foarte personalã, ce încearcã sã
impunã propria subiectivitate.
-Activitatea inconstientã se realizeazã prin:
 activitãti automatizate, algoritmice, prezentate de toti indivizii umani;
 activitãti haotice, impulsive care scapã controlului.
-Desi se manifestã spontan, impulsiv, inconstientul are structuri bine delimitate. Psihologul francez H.Ey
considerã cã acestea sunt:
1) sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale respiratie, circulatie, digestie;
2) automatismele psihologice sau inconstientul subliminal exprimat de organizarea normalã a câmpului
constiintei;
3) baza inconstientã a persoanei care contine stadii arhaice.
Inconstientul îndeplineste urmãtoarele roluri:
 rol de energizare si dinamizare a întregii vieti psihice a individului;
 rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare si recombinare de tip
spontan (cerebratia latentã din procesele creative în care inconstientul preia si împlineste cãutãri
constiente);
 rol de asigurare a unitãtii Eului, prin aceea cã este principalul depozitar al unor categorii de informatii
si al tensiunilor motivationale care, prin organizare specificã participã la evolutia constiintei
Între cele trei niveluri sunt interactiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relatii dinamice de implicatie
în însãsi structura fiintei noastre constiente. Inconstientul nici nu poate exista fãrã structura constiintei cu care
este cosubstantial.
1. intre constient-subconstient-inconstient: subconstientul este stimulat de constient in starea de veghe si de
inconstient in stare de somn sau de constiinta confuza (ebrietate, narcotice);
2. intre constient si inconstient:
● relatii circulare: oricare din continuturile constientului trec in inconstient, pentru ca in urma germinatiei si
transformarii lor sa treaca (nu neaparat) din nou in constient:
● relatii de integrare-dominare a inconstientului de catre constient care tinde prin actiunile sale sa exploreze
selectiv, sa inteleaga, sa stapaneasca, sa domine constientul;
● relatii de dominare a constientului de catre inconstient (in stare patologica, psihoze)=o rasturnare a
raporturilor firesti;
● relatii de echilibrare: cand continuturile lor nu sunt nici total constiente nici total inconstiente (stari de
reverie, de contemplatii).