Curs DR Comercial

MOLDCOOP
UNI VERSITATEA COOPERATIST-COMERCIALĂ DIN

MOLDOVA
CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN ADMINISTRAREA
AFACERILOR
DREPT COMERCIAL
(Curs de prelegeri)
Liliana DANDARA
Chişinău 2018
Cuprins
Cuvînt înainte
Tema 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

COMERCIAL
1. Istoricul apariţiei şi dezvoltării dreptului comercial.
2. Noţiuni generale privind metoda de reglementare a dreptului afacerilor.
3. Izvoarele dreptului afacerilor.
4. Principiile dreptului afacerilor.
5. Delimitarea dreptului afacerilor de alte ramuri de drept.
Tema 2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT ŞI

REGLEMENTAREA EI JURIDICĂ.
1. Activitatea de întreprinzător – noţiune, particularităţi. Genurile activităţii de
întreprinzător.
2. Metodele de intervenţie a statului în activitatea de întreprinzător.
3. Limitele activităţii de întreprinzător
4. Obligaţiile întreprinzătorului.
Tema 3. SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR

1. Întreprinzătorii ca subiecte a dreptului afacerilor.
2. Subiectele dreptului afacerilor – persoană fizică.
3. Subiectele dreptului afacerilor – persoană juridică.
4. Societăţile comerciale.
Tema 4. CONSTITUIREA ŞI FUNCŢIONAREA A PERSOANELOR

JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
1. Condiţii generale privind constituirea antreprenorilor.
2. Actele de constituire a societăţilor comerciale.
3. Atributele de identificare a societăţilor comerciale.
4. Înregistrarea de stat a societăţilor comerciale.
5. Structuri şi uniuni de întreprinderi
Tema 5. PATRIMONIUL ŞI FUNCŢIONAREA PERSOANELOR

1. Regimul juridic al patrimoniului societăţilor comerciale.
2. Bunurile incorporale ale agentului economic.
3. Capitalul social şi de rezervă.
4. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor/acţionarilor.
5. Organele societăţii comerciale
Tema 6. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR

1. Noţiuni privind reorganizarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.
2. Dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.
3. Temeiurile dizolvării şi ordinea lichidării.
4. Insolvabilitatea.
Tema 7. STATUTUL JURIDIC AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

DE PERSOANE
1. Societăţi de persoane: Societatea în nume colectiv, Societatea în comandită.
2. Societăţi de capitaluri: Societatea cu răspundere limitată, Societastea pe acţiuni.
3. Societăţi cooperatiste: Cooperativa de consum, producţie şi întreprinzător.
4. Întreprinderea de stat şi municipală.
Tema 8. STATUTUL JURIDIC AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

DE CAPITAL.
Tema 9. STATUTUL JURIDIC AL SOCIETĂŢILOR

COOPERATISTE.
Tema 10. ÎNTREPRINDERILE DE STAT ŞI MUNICIPALE
Tema 11. STRUCTURI ŞI UNIUNI DE PERSOANE JURIDICE
Tema 12. PARTICULARITĂŢILE CONSTITUIRII, SUSŢINERII ŞI

PROTECŢIEI MICROÎNTREPRINDERILOR ŞI
ÎNTREPRINDERILOR MICI.
Tema 13. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE

ANTREPRENORIAT ÎN ZONELOR ECONOMICE LIBERE.
Tema 14. PARTICULARITĂŢILE STATUTULUI JURIDIC ŞI

ACTIVITĂŢII BĂNCILOR.
Tema 15. PARTICULARITĂŢILE STATUTULUI JURIDIC ŞI
ACTIVITĂŢII BURSELOR.
Tema 16: PARTICULARITĂŢILE UNOR CONTRACTE ÎN

DREPTUL COMERCIAL.
1. Noţiuni generale privind contractele în dreptul afacerilor.
2. Particularităţile contractului de vânzare-cumpărare.
3. Particularităţile altor contracte în dreptul afacerilor.
Bibliografie
Curriculum la disciplina Drept comercial.

PREFAŢĂ
Dreptul comercial este un curs teoretic care consta în familiarizarea elevilor cu

problemele organizării activităţii de antreprenoriat în Republica Moldova. Dreptul
comercial se prezintă a fi o disciplină importantă a dreptului privat, necesară de a fi
cunoscută temeinic atât de jurişti cât şi de economişti. Scopul de bază al prezentului
curs îl constituie însuşirea eficientă de către elevi a unei importante ramuri a sistemului
de drept privat.
Dreptul afacerilor incorporează ansamblul normelor juridice ce reglementează
activitatea economică aducătoare de profit a întreprinzătorilor persoane fizice şi
juridice, statutul juridic al întreprinzătorilor precum şi normele ce reglementează
relaţiile dinte întreprinzători şi stat. Existenţa unor reglementări moderne a relaţiilor de
afaceri şi desigur cunoaşterea bună a acestor reglementări de către jurişti şi oameni de
afaceri contribuie la atragerea investiţiilor în sfera productivă şi implicit la avansarea
economică a statului.
Prezentul suport didactic este elaborat în concordanţă cu planurile de învăţământ
a Colegiului Cooperatist din Moldova.
Astfel, scopul studierii acestei discipline este a oferi o pregătire juridică temeinică
şi un suport minim de instruire a elevilor de la specialităţile economice precum şi a altor
persoane implicate în desfăşurarea activităţii de întreprinzător.
Autorul
Tema 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL
COMERCIAL
1. Noţiuni generale privind metoda de reglementare a dreptului afacerilor.
Obiective
- definirea noţiunii de drept al afacerilor şi activitate de întreprinzător;
- analiza relaţiilor reglementate de normele dreptului afacerilor;
- cunoaşterea izvoarelor şi principiilor dreptului afacerilor;
- diferenţierea activităţii de întreprinzător de alte activităţi social utile;
- identificarea elementelor definitorii activităţii de întreprinzător;
- desluşirea noţiunilor: licenţă, sistem contabil, evidenţă contabilă, concurenţă.
1. Istoricul apariţiei şi dezvoltării dreptului comercial.
Noţiunea de drept, înseamnă ansamblul normelor juridice elaborate de organele

de stat, conform competenţelor acordate prin lege, prin care statul îşi protejează, prin
mijloace juridice, propriile interese.
Multitudinea şi complexitatea relaţiilor sociale dintr-o comunitate umană
reglementate de normele juridice impun o primă mare clasificare a dreptului în drept
public şi drept privat.
Dreptul public, ca ramură a sistemului de drept, reglementează relaţiile sociale ce
se stabilesc întotdeauna între stat, pe de o parte, şi individ, pe de altă parte.
Metoda de reglementare a raportului juridic de drept public este aceea de
subordonare; statul – subiect al raportului juridic - îşi impune conduita în faţa celuilalt
subiect al raportului juridic, persoană fizică sau juridică. Efectele raportului juridic sunt
prevăzute, de regulă, de lege. Din dreptul public fac parte ramuri de drept, precum
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul financiar etc.
Dreptul privat reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc între particulari.
Statul în anumite circumstanţe poate avea calitatea de particular. De exemplu: statul, în
calitate de particular cu privire la proprietatea privată ce o deţine, încheie raporturi
juridice cu un alt particular şi procedează la vânzarea imobilului dobândit ca urmare a
unei succesiuni vacante (un patrimoniu nerevendicat de nici un succesor devine
proprietatea privată a statului).
Metoda de reglementare în dreptul privat este aceea de egalitate deplină a părţilor
raportului juridic, în sensul egalităţii voinţelor juridice a subiecţilor acestuia. Acest
lucru înseamnă:
- părţile (particularii) sunt libere să încheie sau nu raporturi juridice, să le
modifice sau să le stingă ;
- părţile (particularii) stabilesc prin acordul lor de voinţă drepturile şi obligaţiile
ce le revin, întinderea acestora;
- părţile (particularii) hotărăsc de comun acord prestaţiile, întinderea acestora şi
modul de executare.
Aşadar, efectele raportului juridic de drept privat, în principiu, sunt stabilite de
particulari.
Dreptul civil, dreptul familiei, dreptul succesoral, dreptul afacerilor sunt ramuri
ale dreptului privat. Astfel, în lucrarea de faţă urmează a fi analizată ramura dreptului
afacerilor.
Conceptul formarii şi denumirii acestei ramuri de drept este unul controversat
deoarece sunt folosiţi mai mulţi termeni ce denumesc această ramură de drept: dreptul
afacerilor, drept economic, drept comercial. De exemplu, autorii ruşi folosesc
denumirea de drept al afacerilor. Unele păreri susţin că dreptul afacerilor este rezultatul
dreptului economic sovietic şi ca acesta abia începe sa se nască. Utilizarea denumirii de
Drept al afacerilor poate fi argumentată prin faptul că, fie că lipseşte un Cod comercial,
fie prin includerea în materie a normelor dreptului public, fie prin obiectul îngust
sugerat de dreptul comercial.
Dreptul comercial îşi are de regulă originea într-o lege specială (Cod Comercial).
Acesta din urmă este raţional în statele care recunosc dualizmul dreptului privat şi care,
pe lîngă Cod Civil au şi Cod Comercial. Se afirmă că statele care nu au Cod Comercial
nu pot avea nici drept comercial, acesta fiind doar o disciplină de studiu.
Dreptul afacerilor este un domeniu mai amplu deoarece include şi normele de
drept public. Această includere explică fenomenul transformării, prin publicizarea
dreptului comercial, aparţinînd tradiţional dreptului privat, în drept al afacerilor.
Denumirea drept comercial sugerază ideea că acest ansamblu de norme are un
obiect mai restrîns, adică obiectul de reglementare se referă la distribuţia de mărfuri nu
şi la producerea lor, la executarea de lucrări sau prestare de servicii. Unii autori ruşi
folosesc acest sens al dreptului comercial şi ţin cursuri speciale, reglementarea juridică a
celorlante activităţi de întreprinzător se lasă pe seama dreptului afacerilor.
În ceea ce ne priveşte, optăm pentru denumirea drept al afacerilor ca alternativa
dreptului comercial care cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile,
indiferent de ce natură sunt de drept privat sau de drept public.
Pentru a defini dreptul afacerilor e necesar să apelăm la definiţia ramurii de drept dată
de teoria dreptului potrivit căreia ramura de drept include un ansamblu de norme
juridice legate organic între ele care reglementează relaţii social patrimoniale sau
nepatrimoniale.1
Astfel, potrivit acesteia Dreptul comercial este ramură a dreptului privat , care
cuprinde un ansamblu de norme de drept ce reglementează totalitatea (raporturilor)
relaţiilor sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice şi
(sau) persoane juridice, care practică o activitate de economică cu scopul de a obţine
venituri permanente, sau fără să urmărească acest scop.
Din noţiune se poate distinge obiectul de reglementare a dreptului afacerilor şi
anume relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale apărute între persoanele fizice şi
juridice ce desfăşoară activitatea de întreprinzător. Raporturile patrimoniale, care
prevalează în dreptul afacerilor apar în legătură cu aflarea patrimoniului în posesia,
folosirea sau dispoziţia unei persoane concrete, sau cu trecerea acestuia de la o persoana la
1
Avornic Gh.; Teoria generală a dreptului. Chişinău, Cartier juridic, 2004, p.321
alta ş. a. Raporturile nepatrimoniale sînt raporturile conţinutul cărora nu poate fi exprimat
in bani dar folosit în procesul unei activităţi de antreprenoriat produce sau creează o
proprietate intelectuală. De exemplu: dreptul la denumire, de autor, la descoperire, ş. a.2.
Determinarea obiectului dreptului afacerilor se poate face prin prisma sistemului
obiectiv şi subiectiv. În sistemul obiectiv dreptul afacerilor are ca obiect normele
juridice ce sunt aplicabile activităţii de întreprinzător adică actelor juridice, faptelor
juridice, si operaţiunilor calificate de lege ca activităţi economice practicate indiferent de
persoană. În sistemul subiectiv dreptul afacerilor are ca obiect normele juridice aplicabile
tuturor antreprenorilor.Î n Republica Moldova obiect al dreptului comercial îl constituie
sistemul subiectiv datorită faptului că activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată
numai de subiecte înregistrate în modul stabilit de lege. 3
Orice cercetare ştiinţifică se bazează pe folosirea unor metode de studiere a
ştiinţelor juridice. Prin metoda dreptului afacerilor inţelegem un ansamblu de
operaţiuni intelectuale ce pot consta din norme, principii, care sunt folosite pentru
atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea fenomenului economic.
Principalele metode ale dreptului afacerilor sunt : metoda logică, metoda istorică,
metoda comparativă, metoda experimentală, metoda sociologică, metoda cantitativă,
metoda dispozitivă, metoda egalităţii subiectelor, metoda ocrotirii drepturilor
subiectelor.
1. Metoda dispozitivă reiese din predominanţa în legislaţia dreptului economic
al antreprenoriatului a normelor de drept cu caracter dispozitiv, care dispun
părţilor o conduită ce pot singure să şi-o alegă;
2. Metoda imperativă reiese din impunerea unei conduite sau stabilirea
drepturilor şi obligaţiilor subiectelor de drept al afacerilor, caracteristică
reglementării juridice a activităţii de întreprinzător din partea statului,
exprimând interesele publice al societăţii;
3. Metoda logică. In cercetarea dreptului afacerilor, a fenomenului economic
atat de complex, se folosesc categoriile, legile şi raţionamentele logice.
Metoda logică este de largă utilitate in orice act de comerţ. In dreptul
afacerilor ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni prin care se crează
posibilitatea structurii şi dinamicii raporturilor necesare in diferite
componente ale sistemului economic al unei societăţi.
4. Metoda istorică presupune că dreptul afacerilor este cercetat în perspectiva
şi evoluţia sa istorică dea lungul diferitor evoluţii sociale, analizînd
dezvoltarea relaţiilor de comerţ raportate la etapa istorică pe care o străbate
dreptul afacerilor.
5. Metoda comparativă se caracterizează prin studiul comparat al diferitor
ramuri de drept în raport cu dreptul afacerilor , instituţii juridice de la o ţară
la alta, prin compararea sistemului juridic commercial naţional,
desprinzandu-se atat factorii ce determină trăsăturile comune, cat şi cele
specifice.
6. Metoda experimentală. Fiind proprie ştiinţelor naturii uneori ea se foloseşte
şi in domeniul dreptului afacerilor.Cunoaştem faptul că menirea dreptului
2
Cojocari E., Volcinschi V., Drept economic. Chişinău, 2006, pag.17.
3
Roşea N. Baieş S. Dreptul afacerilor: Voi. I. - Chişinău: Tipografia centrală, 2004. - P.17)
afacerilor este de a reglementa relaţiile patrimoniale legate de cele personal
nepatrimoniale, stabilite între persoanele fizice si/sau juridice . Acţionînd
asupra lor, dreptul afacerilor tinde la perfecţionarea acestora, de aceea
uneori este rentabil de a experimenta diferite situaţii, cazuri, pentru a găsi
varianta optimă de soluţionare a problemei în activitatea de antreprenoriat.
7. Metoda sociologică. Esenţa acestei metode constă in folosirea cercetărilor
sociologice pentru studierea opiniei în ceia ce priveşte activitatea de
antreprenoriat, pentru studierea eficienţei activităţii antrprenoriale, precum
şi a reglementărilor ce ţin de aceasta.
8. Metoda egalităţii subiectelor în cadrul raporturilor juridice, conform acestei
metode subiectele participante la raporturile juridice nu pot impune cu forţa
participarea la raporturile juridice.
9. Metoda ocrotirii drepturilor subiectelor dreptului economic căreia îi este
caracteristic faptul că pentru neexecutarea obligaţiilor,sau executarea lor
necorespunzătoare sau prin întîrziere de către agenţii economici, partea
pătimită se poate adresa în judecată pentru a cere recuperarea prejudiciului.
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată în mai multe sensuri: izvor material şi
izvor formal,izvor direct şi izvor indirect,izvor scris şi izvor nescris,izvor intern şi izvor
extern.4
Prin izvor de drept în sens material se subînţeleg relaţiile sociale reglementate de o
ramură, subramură sau de o instituţie de drept. Dreptul afacerilor reglementează
raporturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale care apar între întreprinzători în
legătură cu desfăşurarea de către aceştia a activităţii economice aducătoare de profit,
precum şi raporturile de intervenţie a statului în această activitate.
Prin izvor de drept în sens formal se subînţelege sistemul de acte normative aranjate
într-o anumită ierarhie după forţa lor juridică. Normele juridice componente ale
dreptului afacerilor sunt cuprinse în uzanţele comerciale şi în actele normative. O
importanţă deosebită pentru drept o are doctrina juridică şi practica judecătorească.5
Uzanţele comerciale ca izvor al dreptului afacerilor. Uzanţa reprezintă o normă ce
reglementează conduita persoanelor, care nu este consfinţită de legislaţie, dar
recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade de timp întrun anumit raport
juridic.Codul civil,art.4 menţionează că uzanţa se aplică numai în cazul în care nu
există norme juridice care să reglementeze raportul juridic respectiv şi aceasta nu
contravine legii , ordinii publice sau bunelor moravuri.
Practica judiciară şi doctrina juridică tot nu sunt recunoscute izvoare de drept însă
Curtea Supremă de Justiţie face periodic analiza practicii judiciare pe anumite categorii
de dosare şi în urma acestor analize sunt adoptate anumite hotărîri cu caracter de
recomandare. La aceste recomandări fac trimiteri instanţele de judecată la adoptarea
deciziilor,precum şi avocaţii în luările de cuvînt, cu toate că ele nu au un caracter
4
Boris Negru „Teoria generală a dreptului şi statului”, Chişinău 1999.p.158.
5
Roşea N. Baieş S. Dreptul afacerilor: Chişinău: Tipografia centrală, 2011, pag 29-38.
obligatoriu. De asemenea,părerea unor savanţi-jurişti poate fi adusă ca un factor
convingător.6
Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele dreptului afacerilor în
Republica Moldova sunt legile (constituţionale, organice, ordinare)– actele normative
adoptate de Parlamentul R.M. şi hotărîrile Guvernului. Pot fi considerate izvoare ale
dreptului comercial numai acele acte normative care conţin norme generale (nu şi
decretele individuale) şi numai dacă au ca obiect de reglementare relaţii sociale care intră
în obiectul dreptului comercial. Tot caracter de izvor al dreptului comercial o are şi actul
normativ adoptat de un ministru ori şeful unui alt organ central al administraţiei de stat,
indiferent de denumire: ordin, instrucţiune, regulament,ş.a. dacă au ca obiect de
reglementare relaţii sociale care intră în obiectul dreptului comercial.
Izvorul principal al dreptului comercial este Constituţia R.M.din 29.07.94, deoarece:
1. unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor cuprinse în aceasta sunt în
acelaşi timp drepturi subiective ale persoanelor întreprinzătoare care au ca
titular persoana fizică;
2. principiile fundamentale ale dreptului afacerilor au ca izvor primar chiar
textele constituţionale;
3. normele constituţionale care reglementează organele statului interesează
dreptul economic sub aspectul regimului persoanelor juridice. 7
La fel art. 126, al Constituţiei RM. prevede că statul trebuie să asigure reglementarea
juridică a activităţii economice: libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător,
protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de
producţie, inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine .
După Constituţie izvorul principal îl constituie „Legea cu privire la antreprenoriat
şi întreprinderi”( nr.845-XII din 3 ianuarie 1992).Această lege acordă posibilitatea
persoanelor fizice şi juridice de a practica activitatea economică liberă a independentă de
cea a statului, defineşte noţiunea de antreprenoriat şi include reguli generale privind
constituirea, înregistrarea, reorganizarea şi lichidarea întreprinderilor cu şi fără statut de
persoană juridică. La adoptare îndeplinea rolul unui cod comercial, deoarece a legalizat
şi a definit pentru prima dată activitatea, de întreprinzător, a stabilit reguli generale
privind constituirea, înregistrarea, reorganizarea şi lichidarea întreprinderilor cu şi fără
statut de persoană juridică. În lege a fost reglementat şi statutul societăţii în nume
colectiv (art.l5), al societăţii în comandită (art.l6), al societăţii cu răspundere limitată şi
al societăţii pe acţiuni (art.17). O dată cu intrarea în vigoare a Codului civil din 2002, au
fost anihilate majoritatea dispoziţiilor acestei legi.
Un alt izvor al dreptului afacerilor îl constituie Codul Civil (adoptat în iunie 2002
şi pus în aplicare în 2003),care include o totalitate de norme juridice civile care
reglementează raporturile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale la care participă
subiectele de drept civil. În dreptul afacerilor se folosesc norme de drept civil ce
reglementează statutul persoanelor fizice şi juridice din societate,deasemenea
reglementează diferite categorii de contracte, ş.a. Codul civil apare ca legea de bază a
dreptului afacerilor, asigurând reglementarea unitară a relaţiilor private. El stabileşte că
6
Gabriel Margineanu, Lilia Mărgineanu. Dreptul afacerilor. Chişinău 2004, p.49.
7
V.Volcinschi, E Cojocari. Drept economic. Chişinău 2006, p. 30.
subiecte ale raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care
practică activitate de întreprinzător (art.2), stipulează dreptul persoanei fizice de a
desfăşura activitate de întreprinzător fără a constitui persoană juridică (art.26),
reglementează statutul juridic al persoanelor juridice cu scop lucrativ, stabileşte
fundamentul juridic al bunurilor, al dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale
asupra acestora, fără de care este imposibilă activitatea de întreprinzător. Această
activitate se realizează în principal prin încheiere unor contracte reglementate de Codul
civil sau de alte legi care însă, în relaţiile dintre întreprinzători, datorită scopului
propus de părţi, dobândesc nuanţe specifice. Anume acest specific îl are în vedere
legiuitorul când operează cu termenii juridici de intermediere comercială, agent
comercial, comisionar profesionist, reprezentare comercială, mandat profesional etc.
Prin acestea se subînţelege că scopul persoanei care participă la realizarea acestor acte
juridice este obţinerea de profit. Prin urmare, şi obligaţiile comerciale sunt reglementate
de Codul civil care se referă în special la reprezentarea comercială (art.258), la mandatul
profesional (art.1033), la intermedierea comercială (art.l 190-1198), la agentul comercial
(art.l 199-1211), la comisionarul profesionist (art.l 212-1221) etc.
Mai sunt considerate izvoare de drept şi următoarele legi:
- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr. 1134-XI1I din 2.04.1997.
- Legea cu privire la întreprinderea de Stat nr. 146-XIH din 16 iunie 1994.
- Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi
întreprinzătorului individual nr. 220/2007.
- Legea cu privire la piaţa valorile mobiliare nr.199-XlV, 18.XI.1998, MO, 1999,
nr.27-28;
- Legea cu privire la investiţii în activitatea de întreprinzător, din 18.03.2004,
Monitorul, 2004, nr.64-66/344;
- Legea insolvabilităţii nr. 632/2001, MO, 2001, nr. 139-140;
- Legea privind licenţierea unor genuri de activitate nr.45 UXV din 30.07.2001,
MO 2001, nr. 108-109;
- Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XI V din 5.07.1998, MO,
1998, nr. 72-73;
- Legea privind protecţia concurenţei nr. 103/2000, MO-166-168;
- Legea cu privire la grupele financiar industriale nr. 1418/2000, MO, nr.27-28/
- 2001;
- Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier), nr. 1353/2000, MO, nr. 14-15;
- Legea privind cooperativele de producţie nr. 1007/2002, MO, 2002, nr.71-73;
Sunt izvoare a dreptului afacerilor şi decretele Preşedintelui RM, hotărârile
Guvernului RM dacă se referă la relaţiile de antreprenoriat. Guvernul Republicii Moldova
poate interveni în activitatea economică prin acte sub formă de ordonanţe şi hotărâri. Act
care vizează orice domeniu de activitate economică, cu excepţia celui care face obiectul
legii organice, ordonanţele se adoptă numai în baza legii de abilitare adoptată de
Parlament. Dispoziţiile ordonanţelor dobândesc forţă de lege dacă Parlamentul nu
respinge proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor sau nu adoptă o lege ce
reglementează domeniul respectiv. Drept exemplu pot servi: Regulamentul model al
întreprinderii municipale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.387 din 6 iunie 1994
(M.O., 1994, nr.2); Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr.550 din 26 iulie 1994 (M.O., 1994, nr.2). Hotărirea Guvernului
nr.547 din 4 august 1995 cu privire la măsurile de coordonare şi de reglementare de către
stat a preţurilor (tarifelor) (M.O., 1995, nr.55-54).
Banca Naţională a Moldovei este o autoritate publică sau, precum se stabileşte în
lege, o persoană juridică publică, autonomă subordonată Parlamentului, care
supraveghează circulaţia monetară pe întreg teritoriul statului şi menţine stabilitatea
monedei naţionale. În realizarea acestor scopuri, Băncii Naţionale a Moldovei îi este
delegată împuternicirea de a elabora şi adopta acte normative, obligatorii pentru
instituţiile financiare, precum şi pentru toate persoanele fizice şi juridice.
Izvoare ale dreptului afacerilor putem considera şi următoarele acte ale Băncii
Naţionale a Moldovei:
- Regulamentul nr.2309/01 din 15 august 1996 cu privire la autorizarea băncilor, (M.O.,
1996, nr.59-60);
- Regulamentul nr. 37/09-01 din 15 noiembrie 1996 cu privire la deschiderea filialelor de
către bănci (M.O., 1996, nr.75-76);
- Regulamentul nr.10018-20 din 6 mai 1994 cu privire la organizarea şi funcţionarea pe
teritoriul Republicii Moldova a caselor de schimb valutar şi punctelor de schimb de pe
lângă hoteluri (M.O., 2003, nr.91-96) etc.
Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritate autonomă a administraţiei
publice subordonată Parlamentului, care reglementează, supraveghează şi controlează
respectarea legislaţiei pe piaţa valorilor mobiliare şi activitatea participanţilor la
ea.Aceasta are dreptul să adopte în domeniul pieţei valorilor mobiliare acte normative
obligatorii atât pentru participanţii profesionişti, cât şi pentru toate persoanele fizice şi
juridice care operează pe această piaţă.
Dintre cele mai importante acte ale CNPF pentru dreptul afacerilor enumerăm:
- Hotărârea nr.76/5 din 29 decembrie 1997 despre aprobarea Instrucţiunii privind modul
de emisiune şi înregistrare de stat a valorilor mobiliare (M.O., 1999, nr.70-72);
- Hotărârea nr.26/1 din 16 noiembrie 1995 despre aprobarea Instrucţiunii privind modul
de transmitere a dreptului de proprietate asupra hârtiilor de valoare şi înregistrarea
transferului (M.O., 1997, nr.76);
Autorităţilor publice centrale le este delegată, prin dispoziţiile unor legi,
împuternicirea de a elabora şi a pune în aplicare anumite acte, obligatorii pentru
participanţii la circuitul comercial. Astfel, Ministerul Economiei şi Camera Licenţierii, în
temeiul art.7 din Legea nr.451/2001 privind licenţierea unor genuri de activitate, a
elaborat şi a pus în aplicare Ordinul nr.28/36-g din 10 iunie 2003 al Ministrului
Economiei privind aprobarea condiţiilor de licenţiere a unor genuri de activitate (M.O.,
2003, nr. 146-147), prin care sunt stabilite condiţiile de desfăşurare a genurilor de
activitate şi actele care trebuie prezentate organului de licenţiere pentru eliberarea de
licenţă la fiecare gen de activitate.
Autorităţile publice locale sunt în drept să elaboreze şi pună în vigoare acte care
conţin norme obligatorii pentru toţi participanţii din teritoriu la circuitul civil şi la cel
comercial. Astfel, consiliul local adoptă planul urbanistic general şi planul de amenajare a
teritoriului al unităţii administrativ-teritoriale, act normativ cu putere de lege în acel
teritoriu. Toţi întreprinzătorii care activează în teritoriul din jurisdicţia unităţii
administrativ teritoriale sunt obligaţi să respecte normele adoptate de consiliul local.
Actele corporative. Persoana juridică cu scop lucrativ adoptă acte care conţin
norme de comportament pentru membrii săi. În unele cazuri, de aceste norme se conduc
şi terţii. Sunt corporative actele de constituire a persoanelor juridice, hotărârile adunării
generale a asociaţilor, hotărârile consiliului, actele organului executiv. Normele actelor
corporative au forţă obligatorie pentru toţi membrii persoanei juridice, precum şi pentru
organele acesteia. Norma actului corporativ poate sta la baza unei hotărâri a instanţei în
cazul în care nu există norme cu o forţă juridică mai mare. Mai mult decât atât, norma
juridică supletivă poate avea, în actul de constituire, un conţinut deosebit de cel al normei
legale.
O altă categorie a izvoarelor dreptului economic o constituie reglementările
internaţionale(convenţii,pacte,acorduri)cu condiţia că R.M. să fie parte la ele.De ex: „Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului”, „Carta Organizaţiei naţiunilor
unite” , „ Convenţia Internaţională privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a
mărfurilor” , „Convenţia ONU asupra contractelor de vînzare cumpărare internaţională de
mărfuri”, ş.a. Dacă există neconcordanţe între pactele, tratatele internaţionale la care R. M.
este parte şi legile interne, prioritate o au reglementările internaţionale.
Un loc important în reglementarea activităţii de întreprinzător îl ocupă principiile

dreptului care pot fi definite ca idei directoare cărora le sunt subordonate structura şi
sistemul de drept. Doctrina juridică evidenţiază un şir de principii ale dreptului
afacerilor, unele fiind caracteristice întregului sistem de drept, altele numai câtorva, sau
unei singure ramuri de drept. Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale
dreptului, care îi sunt aplicabile şi dreptului afacerilor.
A. Principii generale sau fundamentale
1. principiile legalităţii şi egalităţii subiectelor în cadrul dreptului economic.
Prin legalitate se înţelege respectarea strictă a normelor de drept atît de cei care le
adoptă cît şi de cei care le pun în executare, cît şi de toţi membrii societăţii.Prin urmare
activitatea de întreprinzător trebuie executată în strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei,
ceea ce presupune respectarea strictă a prevederilor normelor juridice de către agenţii
economici, de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale împuternicite cu
reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor economici.
În conformitate cu principiul egalităţii, întreprinzător poate fi orce cetăţean al RM.,
cetăţean străin sau apatrid, persoanele juridice străine sut asimilate cu persoanele juridice
ale RM, persoanele juridice de drept privat şi persoanele juridice de drept public ce
desfăşoară activitate de întreprinzător, în raporturile juridice de drept economic aceştia
sunt situaţi pe poziţii de egalitate.
2. principiul responsabilităţii în coformitate cu care întreprinzător individual sau
fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana fizică care are capacitatea deplină
de exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale, precum şi persoana juridică care este
înregistrată în conformitate cu legislaţia, adică are un patrimoniu propriu cu care poartă
răspundere pentru obligaţiile asumate.
B. Principii interramurale caracterizează nu una ci mai multe ramuri de drept.
Printre aceste principii pot fi numite:
1. principiul libertăţii de a contracta,care prevede că părţile contractante pot încheia în
mod liber contracte şi pot stabili conţinutul lor..Dacă în scopul protecţiei intereselor
prioritare ale societăţii sau ale unui individ,efectele unui contract depind de încuviinţarea
autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.Obligarea la
încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
2. principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate,a egalităţii lor juridice şi
protecţiei egale,conform acestui principiu Legislaţia RM nu prevede careva privilegii
pentru unele sau alte forme de proprietate, deoarece statul ocroteşte proprietatea publică şi
privată şi garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de proprietar ,
dar numai în concordanţă cu legea.
3. principiul ocrotirii drepturilor subiectelor de drept economic;
4. principiul inviolabilităţii proprietăţii;
5. principiul inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private;
6. principiul necesitaţii de realizare libera a drepturilor economice;
7. principiul de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost
lezată sau principiul apărării judiciare a drepturilor;
8. principiul neretroactivităţii legii economice;
9. principiul aplicării imediate a legii noi;
10.principiul bunei credinţe.
C. Principii ramurale,sunt principiile specifice dreptului economic:
1. principiul libertăţii activităţii de întreprinzător, înseamnă dreptul întreprinzătorului de a
lansa şi de a desfăşura o afacere în orce sferă a activităţii de întreprinzător, în orce formă
organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului propriu şi cu
atragerea bunurilor şi drepturilor patrimoniale de la alte persoane, sa-şi aleagă independent
genurile de activitate, să dispună liber de beneficiul obţinut de pe urma activităţii, dupa
achitarea impozitelor şi a altor plăţi obligatorii.După cum se vede din ultima afirmaţie
această libertate nu este nelimitată,ea se limitează în măsura în care se asigură protecţia
intereselor supreme ale statului,societăţii în ansamblu şi a altor persoane în parte.De aici şi
reiese următorul principiu:
2. principiul reglementării activităţii de întreprinzător din parte statului.Statul asigură în
mod democratic cadrul juridic legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea activităţii
agenţilor economici în condiţiile de exercitare a liberei iniţiative, determinînd în acest mod
formele oranizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător, patrimoniul care poate fi
folosit,stabilind drepturile,obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor economici.În anumite
împrejurări ia măsuri pentru a susţine activitatea agenţilor economici în anumite domenii,
sau în anumite zone alocă subvenţii,finanţează investiţii , ş.a.
3. principiul concurenţei loiale, acesta ţine de politica statului prin crearea unui cadru
favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie, asigurarea posibilităţilor egale de
folosire a resurselor tehnico-materiale, naturale, de muncă,financiare şi informative,
neadmiterea monopolizării pieţelor de desfacere şi a abuzului de situaţia dominantă pe
piaţă. Agenţilor economici li se interzice să efectuieze acte de concurenţă neloială, să
încheia acorduri anticoncurenţă.
Dreptul economic este ramura de drept ce face parte din sistemul dreptului general
şi deci, dispune de toate caracterele specifice dreptului şi tuturor celorlalte ramuri drept.
Astfel pentru ca o ramură de drept să existe de sinestătător ea trebuie să dispună de:
obiect, subiecte, principii, raporturi sociale, metode de reglementare, drepturi, obligaţii,
sancţiuni, etc. Totodată aceste elemente enumerate mai sus au caractere specifice pentru
fiecare ramură de drept.
Astfel, spre exemplu, dacă obiectul dreptului civil î1 constituie totalitatea
raporturilor sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, atunci, obiectul dreptului
economic îl constituie doar totalitatea raporturilor sociale patrimoniale şi personal
nepatrimoniale apărute în rezultatul activităţii economice, deci, obiectul dreptului
economic este mai îngust decât cel al dreptului civil. Aceiaşi, am putea spune şi despre
subiectele acestor două ramuri de drept. Dacă subiectele dreptului civil pot fi atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice, subiectele dreptului economic pot fi doar
persoanele fizice sau juridice care dispun de anumite calităţi, adică practică activitatea
economică.
In viaţă raporturile sociale sunt concomitent reglementate de norme de drept ale
diferitor ramuri şi pentru a verifica corectitudinea reglementării este necesar să stabilim
cărui ramuri de drept îi aparţine norma, pentru a putea aplica şi regulile acestei ramuri.
Deoarece şi multe izvoare legislativei adoptate conţin norme de drept cu referinţe la
diferite ramuri de drept însă în lege, spre exemplu, nu este indicat că această normă de
drept este specifică pentru dreptul civil, iar cealaltă dreptul administrativ, etc. Noi
specialiştii le selectăm în dependenţă de caracterele specifice fiecărei ramuri. Deacea
este necesar să cunoaştem caracterele de delimitare a diferitor ramuri de drept.
Astfel studiind dreptul economic ca o ramură de sinestătătoare a dreptului, am stabilit
caracterele specifice ale acesteia.
Aceste caractere specifice sunt: poziţia de egalitate a subiectelor în cadrul
raporturilor juridice ce apar în activitatea de antreprenoriat, predominarea normelor
dispozitive de drept în conţinutul legislaţiei, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea
concurenţei, libertatea activităţii de antreprenoriat şi contractuale, riscul propriu,
activitate ce crează venituri, caracterul patrimonial al sancţiunii, principii şi metode
specifice etc.
Delimitarea dreptului economic de alte ramuri de drept este foarte importantă mai
ales la examinarea litigiilor în instanţa de judecată, la întocmirea actelor juridice care de
asemene se deosebesc în dependenţă de ramura de drept. Deci, unele condiţii de
valabilitate sunt stabilite pentru actele juridice civile şi cu totul altfel de cerinţe sunt
stabilite faţă de actele juridice administrative, etc.
Fiind o ramură a sistemului de drept, dreptul afacerilor se află în corelaţie cu alte
ramuri ale dreptului. Între ramurile de drept există atît asemănări, cît şi deosebiri.
Dreptul afacerilor are mai multe tangente cu dreptul civil, dreptul comerţului
internaţional, dreptul procesual civil, dreptul procedurii arbitrale decît cu dreptul
administraliv, dreptul financiar, dreptul muncii, dreptul penal.
Activităţi:
1. Definiţi conceptul dreptului comercial şi caracterizaţi obiectul şi metoda de
reglementare.
2. Clasificaţi şi caracterizaţi principiile dreptului comercial.
3. Caracterizaţi sistemul dreptului afacerilor ca ramură de drept.
4. Caracterizaţi raportul dreptului comercial cu dreptul civil, dreptul procesual civil,
dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul financiar-fiscal, dreptul
muncii,dreptul comerţului internaţional.
5. Definiţi conceptul de izvor de drept şi numiţi izvoarele dreptului afacerilor.
6. Definiţi activitatea de întreprinzător şi caracterizaţi genurile activităţii de
întreprinzător prevăzute expres de lege.
Bibliografie:
I. Acte normative:
1. Codul civil, nr. 1107/2002;
2. legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi;
3. Legea nr. 415/2001 privind licenţierea unor genuri de activitate;
4. Legea nr. 93/1998 privind patenta de întreprinzător;
5. Legea contabilităţii nr. 426/1995;
6. Legea nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei;
7. Legea nr.1515/1993 privind protecţia mediului înconjurător.
II. manuale şi monografii:

1. Mihalache Iurie. Dreptul afacerilor, Chişinău, 2015, pag.4-24.
2. Volcinschi Victor. Cojocaru Eugenia. Dreptul economic, Chişinău-2006, pag. 12-47.
3. Cărpenaru Stanciu. Drept comercial român, ediţia 5, Bucureşti – 2004, pag. 1-57.
4. Roşca Nicolae. Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I, Tipografia Centrală,
Chişinău – 2004. pag. 3-100.
5. Turcu Ion, Dreptul afacerilor, Iaşi- 1992, pag.5-12, 13-49, 243-246.
6. Calenic A. V. Commerceskoe pravo. Chişinău, 2004, p.5 - 62.
Tema 2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT ŞI

REGLEMENTAREA EI JURIDICĂ.
1. Activitatea de întreprinzător – noţiune, particularităţi. Genurile activităţii de
întreprinzător.
3. Limitele activităţii de întreprinzător
Obiective
- definirea noţiunii de drept al afacerilor şi activitate de întreprinzător;
- analiza relaţiilor reglementate de normele dreptului afacerilor;
- cunoaşterea izvoarelor şi principiilor dreptului afacerilor;
- diferenţierea activităţii de întreprinzător de alte activităţi social utile;
- identificarea elementelor definitorii activităţii de întreprinzător;
- desluşirea noţiunilor: licenţă, sistem contabil, evidenţă contabilă, concurenţă.
1. Activitatea de întreprinzător – noţiune, particularităţi. Genurile

activităţii de întreprinzător.
Activitatea economică reprezintă acea activitate umană îndreptată spre producerea,

circulaţia şi repartiţia bunurilor materiale şi nemateriale care are drept scop satisfacerea
cerinţelor de consum neîntrerupt ale omului pentru asigurarea existenţei lui.
Din noţiune se pot distinge două categorii de activităţi care au ca obiect bunurile:
- o activitate economică care reprezintă fie acţiuni de confecţionare (extragere,
cultivare) a bunurilor, de prestare a serviciilor, fie acţiuni de punere în circulaţie a
bunurilor şi serviciilor de la producător la consumator, numită şi activitate economică
aducătoare de profit, activitate de întreprinzător sau afacere, care îşi are raţionamentul şi
finalitatea în majorarea patrimoniului pus în circulaţie.
- o activitate economică de consum a bunurilor, numită şi activitate necomercială.
Pentru dreptul afacerilor, noţiunea activitate economică este prea largă, deoarece
prin ea se subînţelege şi activitatea de consum a bunurilor. Pe noi, însă, ne interesează
numai activitatea de dobândire a bunurilor materiale prin acţiuni social-utile de fabricare
a producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor, numită activitate de
întreprinzător sau afacere. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc
legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale. Această
activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia produselor
destinate schimbului de mărfuri. Relaţiile de piaţă, fiind economice după conţinut, apar
în procesul de producere, repartiţie şi consum al bunurilor materiale şi nemateriale. Deşi
sunt obiective, adică predeterminate de factori economici, nu apar spontan, ci prin
voinţa oamenilor, devenind astfel obiectul reglementării normelor de drept şi dobândind
prin aceasta caracter juridic.
Activitatea de întreprinzător reprezintă una din principalele instituţii şi forţa esenţială
de dezvoltare a economiei de piaţă, iar întreprinzătorul este subiectul dominant al acestei
activităţi.
În literatura de specialitate activitatea de întreprinzător este tratată ca o activitate
specifică ce întruneşte un şir de cerinţe şi condiţii:
1. întreprinzătorul îşi asumă iniţiativa cumulării resurselor de pământ, capital şi muncă
într-un proces unic - producerea mărfurilor şi serviciilor.
2. întreprinzătorul poartă responsabilitate pentru hotărârile luate care decid soarta
activităţii întreprinderii.
3. întreprinzătorul este un inovator, persoana care tinde să aducă pe piaţă produse noi,
noi tehnologii de producere şi chiar forme noi de organizare a afacerilor.
4. întreprinzătorul este persoana care îşi asumă un risc deosebit, deoarece el riscă nu
doar cu timpul, munca şi reputaţia personală, dar şi cu mijloacele sale investite sau
ale partenerilor de afaceri ori acţionarilor.
Definiţie. Prin activitatea de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricare a
producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi
de asociaţiile acestora în mod independent, din propria iniţiativă, în numele şi cu riscul
propriu, sub răspunderea lor patrimonială, în scopul asigurării unei surse de venituri
permanente (Legea nr. 845/1992, art. l).
În calitate de întreprinzător, după cum reiese din definiţia legală, poate activa o
persoană fizică sau juridică, care efectuează orice gen de activitate economică neinterzisă
de lege, precum ar fi: producerea bunurilor materiale, intermedierea comercială,
activitatea de comerţ (vânzarea-cumpărarea), operaţiile cu valorile mobiliare etc.
Persoana fizică, fără a constitui o persoană juridică, poate desfăşura activitatea dată,
dacă:
- a obţinut patenta de întreprinzător;
- a înregistrat o întreprindere individuală;
- a înregistrat o gospodărie ţărănească.
Codul civil clasifică persoanele juridice în persoane juridice cu scop lucrativ şi per-
soane juridice cu scop nelucrativ (art. 55), dreptul de a desfăşura activitatea de între-
prinzător având-o cele cu scop lucrativ (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste,
întreprinderile de stat şi municipale).
Luând în considerare importanţa acestei activităţi, statul permite practicarea ei numai
după înregistrarea oficială. Prin înregistrare se urmăresc mai multe scopuri, dintre care
cele mai importante sunt: efectuarea unui control asupra persoanei care practică
activitatea de întreprinzător, contracararea activităţii ilegale, ţinerea unei evidenţe sta-
tistice în vederea reglementării economiei, promovarea politicii de impozitare, infor-
marea publicului asupra identităţii şi capacităţii persoanelor înregistrate.
Activitatea de întreprinzător poate fi caraterizata prin următoarele trăsături:
a. Activitatea independentă presupune libertatea întreprin-zătorului în alegerea obiec-
tului viitoarei activităţi şi a metodelor de lucru, inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile
private, întreprinzătorul activează din propria voinţă şi în interesul său propriu.Activitatea
independentă a întreprinzătorului are, totuşi, anumite limite, astfel că nu putem vorbi de
libertate totală. Independenţa lui poate fi limitată de actele normative, dar numai în
măsura necesară asigurării securităţii statului, ordinii publice, sănătăţii, drepturilor şi
libertăţilor legale ale altor persoane etc.
b. Activitatea din proprie iniţiativă este activitatea care se exercită prin propriul spirit
de întreprinzător şi propria ingeniozitate. Iniţiativa trebuie să fie raţională, întemeiată,
reală şi legală. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător.
c. Activitatea în nume propriu este desfăşurată de întreprinzător sub denumirea de
firmă proprie, dacă este persoană juridică cu scop lucrativ, iar de întreprinzătorul in-
dividual sub numele său, care trebuie să fie inclus în denumirea de firmă. Denumirea de
firmă şi numele individualizează întreprinzătorul în activitatea sa.
d. Activitatea pe riscul propriu şi sub răspunderea patrimonială proprie. Riscul ac-
tivităţii de întreprinzător, spre deosebire de alte noţiuni juridice ale riscului, poate fi
definit ca activitatea acestuia pe piaţă, în condiţiile incerte referitoare la posibilul câştig
sau pierdere, când cel cârc ia decizia, nefiind în stare să prevadă faptul dacă va obţine
profit sau va suferi pierderi, trebuie, totuşi, să opteze pentru una din deciziile
optime.Răspunderea materială a întreprinzătorului este diversă, în funcţie de forma orga-
nizatorico-juridică, şi intervine atunci când activitatea sa este ineficientă sau când nu şi-a
onorat obligaţiile.
e. Activitatea în scopul asigurării unei surse de venit permanent. Activitatea de în-
treprinzător presupune obţinerea sistematică a unei surse de venit, ca rezultat al unei
activităţi continue, şi nu ocazionale.
Genurile activităţii de întreprinzător pot fi deduse din definiţia dată la art. l al Legii
nr. 845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi: fabricarea producţiei, executarea
lucrărilor şi prestarea serviciilor, în definiţie nu a fost indicată cea mai răspândită
activitate - comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate
reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, operaţiunile cu valorile
mobiliare, de asigurare etc.
Producerea mărfurilor este acel tip de activitate economică cu caracter general, care
are ca obiect transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare
mai mare.
Executarea lucrărilor este activitatea economică prin care întreprinzătorul se obligă
să îndeplinească, într-un termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie
din materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrări de construcţii, montaj.
Prestarea serviciilor este acel gen de activitate economică destinată satisfacerii ne-
cesităţilor persoanelor fizice şi juridice prin acordarea diferitelor servicii: consultative, de
transport, de asigurare, de deservire socială etc.
Comercializarea mărfurilor şi produselor. Tot spectrul de produse şi servicii sunt
destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct şi
nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin
intermediari (firme de distribuţie).
După importanţa pentru societate, activităţile de întreprinzător pot fi clasificate în:
activităţi interzise; activităţi monopol de stat; activităţi monopoluri naturale, activităţi
supuse licenţierii; activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător; activităţi care pot
fi practicate liber, fără autorizaţie specială.
Activităţile interzise. Dat fiind faptul că nu există prevederi legale care ar conţine o
listă a activităţilor economice interzise, aici putem atribui activităţile care pot să aducă un
profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă.
Potrivit Codului penal nr.985/2002, se interzic şi se sancţionează: activitatea
mercenarilor (art.141), traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de copii (art.206),
munca forţată (art. 168), practicarea ilegală a medicinii şi activităţii farmaceutice
(art.214), proxenetismul (art.220) etc.|
Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organe ale statului sau de
persoane juridice constituite de stat. Monopolul de stat este definit ca situaţie în care un
număr limitat de agenţi economici sunt învestiţi de către autorităţile administraţiei publice
cu dreptul exclusiv sau cu drepturi exclusive de desfăşurare a unei anumite activităţi
aducătoare de profit. Potrivit Legii nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, art. 10 alin.(3), numai întreprinderilor de stat li se permite să desfăşoare
următoarele activităţi:
prepararea şi vânzarea substanţelor narcotice, cu efect puternic şi toxice, inclusiv
semănatul, cultivarea şi desfacerea culturilor ce conţin substanţe narcotice şi toxice;
tratamentul prin intervenţie chirurgicală şi metode invazive, supravegherea şi
tratamentul femeilor gravide, bolnavilor care suferă de narcomanie, boli canceroase, boli
contagioase, periculoase şi deosebit de periculoase, inclusiv de boli dermatovenerice
infecţioase, precum şi de boli psihice în forme agresive, eliberarea avizelor
corespunzătoare;
efectuarea expertizei pentru determinarea pierderii temporare sau stabile a
capacităţii de muncă, precum şi a examenelor şi controalelor medicale periodice şi
preventive decretate ale cetăţenilor;
tratamentul animalelor ce suferă de boli deosebit de periculoase;
confecţionarea ordinelor şi medaliilor;
producerea emblemelor ce confirmă achitarea impozitelor şi taxelor de stat;
prestarea serviciilor poştale (cu excepţia poştei exprese), telegrafice, serviciilor de
telecomunicaţii internaţionale, confecţionarea timbrelor poştale;
confecţionarea şi comercializarea tehnicii de luptă şi militare speciale, oricăror
feluri de arme, precum şi reparaţia acestora (cu excepţia armelor sportive şi de vânătoare),
confecţionarea şi comercializarea muniţiilor şi substanţelor explozive;
evidenţa de stat, înregistrarea de stat şi inventarirea tehnică (inclusiv
paşaportizarea) bunurilor imobile, restabilirea documentelor pentru dreptul de proprietate
şi administrarea acestora;
imprimarea şi baterea monedei, imprimarea hârtiilor de valoare de stat;
efectuarea lucrărilor cartografice, geografice, astronomo-geodezice, gravimetrice,
topografice, cadastrale, a lucrărilor în domeniul hidrometeorolgiei şi geologiei.
Activităţile monopol de stat sunt reglementate şi prin Hotărârea Guvernului
nr.582/1995 cu privire la reglementarea monopolurilor, care stabileşte metodele de
reglementare, lista activităţilor monopol de stat şi autorităţile publice abilitate cu
reglementarea lor.
Activităţile monopol natural. Prin monopol natural legiuitorul desemnează situaţia în
care producerea, transportarea, comercializarea, procurarea mărfurilor şi grupurilor de
mărfuri fungibile, precum şi prestarea anumitor tipuri de servicii, în virtutea unor factori
de ordin natural, economic sau tehnologic se află sub controlul direct al unuia sau al mai
multor agenţi economici.
Lista activităţilor monopoluri naturale este aprobată prin Hotărârea Guvernului
nr.582/1995 cu privire la reglementarea monopolurilor. Astfel de activităţi sunt:
activităţile legate de exploatarea căilor ferate magistrale cu zonele lor de protecţie,
instalaţiile de cale, construcţiile de arbă şi serviciile de exploatare a acestora, de staţiile şi
punctele de tiraj pentru trecerea garniturilor de tren;
activităţile legate de exploatarea gărilor feroviare;
activităţile legate de exploatarea autostrăzilor, construite din contul bugetului
republican şi local, cu zonele de protecţie şi serviciile de întreţinere;
activităţile legate de exploatarea căilor navigabile naturale şi artificiale;
activităţile legate de exploatarea porturilor fluviale;
activităţile legate de exploatarea reţelelor magistrale de: telecomunicaţii;
activităţile legate de exploatarea reţelelor de televiziune şi radiofuziune pentru
difuzarea radioprogramelor de stat;
activităţile legate de exploatarea reţelelor de telecomunicaţii internaţionale;
activităţile legate de exploatarea întreprinderilor staţionare de producere a energiei
electrice şi termice conectate la sistemul energetic unic;
activităţile legate de exploatarea reţelelor electrice de toate tensiunile şi reţelelor
termice magistrale;
activităţile legate de exploatarea reţelelor de gaze şi obiectivelor sistemului unic de
gazificare, precum şi cele legate de transportul gazelor prin conducte;
activităţile legate de exploatarea reţelelor şi comunicaţiilor de aprovizionare cu
energie termică, conductelor de apă şi canalizare;
activităţile legate de colectarea gunoiului şi zăpezii;
activităţile ce privesc acordarea serviciilor rituale;
activităţile legate de exploatarea aeroporturilor şi a sistemelor de dirijare a
circulaţiei aeriene, de comunicaţie dintre navele aeriene şi de asigurarea securităţii
decolării şi aterizării aeronavelor.
Reglementarea juridică deosebită a acestor activităţi se datorează faptului că, pe de o
parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară astfel de
activităţi pot influenţa negativ piaţa bunurilor sau serviciilor. De exemplu, din lipsă de
concurenţă, consumatorul nu poate schimba agentul economic care livrează energie
termică, energie electrică, apă, gaze naturale etc, fiind nevoit să accepte toate condiţiile
impuse de societatea care îi prestează aceste servicii. Statul îşi rezervă dreptul să intervină
în activitatea acestor societăţi comerciale pentru a proteja consumatorii de posibilele
abuzuri şi de aceea aceste genuri de activate sunt desemnate ca monopoluri naturale.
Activităţile supuse licenţierii. Activităţile de întreprinzător supuse licenţierii sunt
stabilite la art.7 din Legea nr.451/2001 privind licenţierea unor genuri de activitate.
Activităţile practicate în baza patentei de întreprinzător. Activităţile de
întreprinzător care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt stabilite la
anexa nr.l a Legii nr.93/1998 privind patenta de întreprinzător.
Activităţile care pot fi practicate fără autorizaţii speciale. Întreprinzătorii persoane
fizice şi persoane juridice pot desfăşura genurile de activitate care nu sunt supuse
licenţierii fără vre-o autorizaţie sau permisiune specială dacă alte legi nu stabilesc altfel.
O altă clasificare a activităţilor este stabilită în Clasificatorul Activităţilor din
Economia Moldovei (CAEM) pus în aplicare la 1februarie 2001 prin hotărârea
Moldovastandard-ului nr.694-ST din 9 februarie 2000. CAEM este elaborat în scopuri
statistice pentru analiza economiei statului la nivel macro şi micro economic.
Clasificatorul CAEM este armonizat cu Clasificatorul din Economia Statelor Comunităţii
Europene.
Activităţile liberale. Doctrina juridică şi legiuitorii din alte ţări evidenţiază
activităţile economice practicate de persoanele fizice liberi profesionişti. În această
categorie au fost incluse prestaţiile acordate de avocaţi, medici, arhitecţi, notari, profesori,
artişti, etc. Exerciţiul activităţii libere constă în punerea la dispoziţia celor interesaţi a
cunoştinţelor, competenţei şi abilităţilor contra unui onorar. Activitatea liberului
profesionist aşadar nu este legată de punerea în circuit a unor bunuri, iar autorul nu
suportă riscul căruia îi este supus un întreprinzător.
Profesiunea liberală reprezintă acea profesie, dobândită de o persoană fizică prin
pregătire profesională în cadrul sistemului de învăţământ, exprimată prin specialitatea
însuşită, care ar urma să fie exercitată, în mod liber şi independent, prin orice formă de
organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare). Liberii profesionişti ar
putea să se constituie în corpuri profesionale distincte, să aibă un statut propriu în virtutea
căruia să fie răspunzători de actul profesionali pe care îl îndeplinesc, iar întreaga lor
activitate să fie pusă în slujba) intereselor publice şi private, în schimbul unui onorarium.
în literatura juridică au fost evidenţiate criterii de delimitare a profesiei libere, precum: că
este o activitate intelectuală, independentă, dezinteresată, care nu poate fi cesionată.
Ţinându-se cont de practica statelor cu o economie avansată, în Republica Moldova
profesia de avocat este recunoscută ca una liberă şi independentă.
Legislaţia Republicii Moldova nu evidenţiază activităţile liberale. Acestea sunt tratate
din punctul de vedere al dreptului fiscal, ca şi activităţile de întreprinzător, fapt care face
să se majoreze esenţial costul acestor servicii. Este imperioasă elaborarea unor dispoziţii
legislative care ar diferenţia activităţile liberale de cele de întreprinzător. Astfel ar ieşi din
anonimat un mare număr de liber profesionişti, ceea ce ar duce la reducerea costului
serviciilor prestate de medici, avocaţi, notari etc.

Într-o economie de piaţă ideală, toate bunurile şi serviciile s-ar schimba în mod vo-
luntar pe bani, la preţul pieţei. Un asemenea sistem exploatează la maximum resursele de
care dispune societatea, fără intervenţia statului, în realitate, însă, nici o economie nu
poate funcţiona exclusiv pe baza principiului „mâinii invizibile". Mai mult, orice
economie suferă de imperfecţiuni, care determină apariţia unor fenomene negative, cum
ar fi poluarea, şomajul sau sărăcia şi bogăţia extremă.
Din această cauză, nici un stat din lume, indiferent cât de conservator ar fi, nu-şi „ia
mâinile" în totalitate de pe economia naţională, în economiile moderne, statul intervine
sub diverse forme pentru a remedia defecţiunile apărute în mecanismul de funcţionare a
pieţei. Activităţi sociale utile, precum exploatarea spaţiului cosmic sau cercetarea
ştiinţifică, beneficiază de susţinere financiară din partea statului. Statul este cel care
reglementează unele activităţi, în cazul nostru - activitatea de întreprinzător sau le
subvenţionează (agricultura), în sfârşit, însă nu în ultimul rând, statul impozitează
veniturile cetăţenilor, redistribuind o parte a acestora către cei vârstnici şi nevoiaşi.
Într-o ţară industrializată modernă, statul se implică în toate sferele vieţii economice.
Instrumentele pe care acesta le utilizează, cu scopul de a influenţa activitatea
economică privată, se pot împărţi în trei mari categorii:
l. Impozitele, care reduc veniturile şi, prin urmare, cheltuielile cu caracter privat (oa-
menii cumpără mai puţine maşini sau mănâncă mai rar la restaurant), furnizând resursele
necesare sectorului public (pentru construcţia de poduri, drumuri etc.).
2. Cheltuielile, care determină firmele sau lucrătorii să producă bunuri şi servicii
(serviciile educaţionale, protecţia din partea poliţiei) şi transferurile de la buget (pentru
asigurările sociale şi ajutorarea persoanelor defavorizate), care asigură veniturile unei
părţi a populaţiei.
3. Reglementările sau măsurile de control, care permit sau nu oamenilor să desfăşoare
anumite activităţi economice (de pildă, reglementările referitoare la limita în care este
admisă poluarea, la condiţiile de muncă sau la obligativitatea tipăririi pe ambalajele
produselor alimentare a informaţiilor privind conţinutul nutritiv). Putem vorbi aici şi de
reglementările în domeniul activităţii de întreprinzător prin care statul stabileşte anumite
obligaţii agenţilor economici, iar aceştia sunt obligaţi să le execute pe toată durata
activităţii lor.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară societăţii. Ea presupune din
partea autorului ei implicarea propriilor resurse - bunuri, capital, forţă de muncă şi
capacităţi organizatorice. Activitatea de întreprinzător trebuie desfăşurată liber şi
nestingherit atâta timp cât reprezintă o valoare socială, nu contravine normelor de drept
şi nu limitează drepturile unor alte persoane. Fiind cea mai sigură cale de acumulare a
avuţiei, ea a generat concurenţă între cei care o practică, ceea ce a avut drept consecinţă
un şir de acţiuni contrare intereselor concurenţilor şi beneficiarilor (consumatorilor) de
produse şi de mărfuri puse în circuit. Având nobilul scop de a contribui la binele social,
afacerile au dat naştere şi unor manifestări păgubitoare, cum ar fi producerea de mărfuri
şi prestarea de servicii necalitative, chiar periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului,
pentru mediu şi pentru bunurile unor alte persoane. Pentru a reduce şi chiar a exclude
astfel de manifestări, au fost elaborate norme juridice prin care statul organizează
înregistrarea obligatorie a întreprinzătorilor, stabileşte reguli de comportament pe
piaţă, condiţii de desfăşurare a unor genuri de activitate, standardele privind calitatea
mărfurilor şi serviciilor, alte exigenţe obligatorii. Dispoziţii exprese în acest sens,
incluse în art.7 din Legea nr.845/1992, în alte acte legislative speciale, se referă la:
- respectarea regulilor de comportament pe piaţă în condiţii de concurenţă
liberă;
- respectarea drepturilor consumatorilor;
- obţinerea licenţelor de stat pentru genul de activitate practicat;
- ţinerea evidenţei contabile;
- efectuarea la timp a plăţilor obligatorii la bugetul de stat;
- onorarea obligaţiilor contractuale;
- respectarea legislaţiei muncii;
- asigurarea protecţiei mediului înconjurător;
- alte obligaţii ale întreprinzătorilor.
Intervenţia statului în economie este dictată de necesitatea protejării intereselor
majore ale societăţii, precum şi de asigurarea:
- respectării ordinii de drept în activitatea economică;
- protecţiei investitorilor;
- protecţiei consumatorilor;
- populaţiei cu locuri de muncă;
- statului cu resurse materiale;
- formării bugetului de stat;
- apărării şi securităţii statului;
- protecţiei mediului;
- altor interese publice şi private.,
Autorităţile publice au dreptul să intervină în activitatea întreprinzător numai în
limita competenţei stabilite de legislaţie. Actul emis de o autoritate publică prin care se
încalcă drepturile şi interesele întreprinzătorilor va fi declarat de către instanţa de
judecată nul din momentul adoptării (Codul civil, art. 12), iar prejudiciul cauzat prin
actul ilegal se repară integral de către autoritatea publică (art. 1404).
După cum este prevăzut în p.a) al art. 126 al Constituţiei, statul trebuie să asigure
reglementarea activităţii economice în condiţiile legii. Legea cu privire la antreprenoriat
şi întreprinderi a RM a emplementat prevederile constituţionale concretizînd aceste
reglementări. Astfel, articolul 10 prevede că:
1.Întreprinderea este în drept să practice orice genuri de activitate, cu excepţia
celor interzise de lege.
2.Întreprinderea are dreptul să practice anumite genuri de activitate, deterinate
de legislaţie, numai după ce a obţinut licenţa pentru genul respectiv de activitate.
Licenţele se eliberează de Camera de Licenţiere şi de autorităţile administraţiei publice
învestite cu acest drept.
Lista genurilor de activitate menţionate şi modul de eliberare a licenţelor se
stabilesc de legislaţie şi anume în Legea privind licenţierea unor genuri de activitate
nr.451-XV din30.07.200138.
Licenţa va fi eliberată în termen de 15 zile de la data depunerii cererii de către
întreprindere. În cazul refuzului de a elibera licenţă trebuie să se dea un răspuns
argumentat. Refuzul de a elibera licenţă nu poate fi motivat prin inutilitatea practicării
genului respectiv de activitate.
3.Exclusiv întreprinderilor de stat li se permite:
- supravegherea şi tratamentul femeilor gravide, bolnavilor care suferă de
narcomanie, boli canceroase, boli contagioase periculoase şi deosebit de periculoase,
inclusiv de boli dermatovenerice infecţioase precum şi de boli psihice în forme agresive
şi eliberarea avizelor corespunzătoare;
- efectuarea expertizei pentru determinarea pierderii temporare sau stabile a
capacităţii de muncă, precum şi a examenelor şi controalelor medicale periodice şi
preventive decretate ale cetăţenilor;
- tratamentul animalelor ce suferă de boli deosebit de periculoase;
- confecţionarea ordinelor şi medaliilor;
- producerea emblemelor ce confirmă achitarea impozitelor şi taxelor de stat;
- prestarea serviciilor poştale(cuexcepţiapoşteiexprese),confecţionarea timbrelor
poştale;
- producerea şi comercializarea tehnicii militare speciale şi de luptă, a substanţelor
explozive (cu excepţia prafului de puşcă), precum şi producerea oricăror feluri de arme;
- evidenţa de stat, înregistrarea de stat şi inventarierea tehnică (inclusiv
paşaportizarea) a bunurilor imobile, restabilirea documentelor pentru dreptul de
proprietate şi administrarea acestor bunuri;
- imprimarea şi baterea monedei, imprimarea hîrtiilor de valoare de stat;
- efectuarea lucrărilor astronomo-geodezice gravimetrice, a lucrărilor în domeniul
hidrometeorologiei.
Pentru desfăşurarea activităţii fără licenţă sau a activităţilor interzise pe teritoriul
Republicii Moldova, precum şi a celor permise în mod exclusiv întreprinderilor de stat,
întreprinderea răspunde în mărimea profitului realizat în timpul cît a durat această
încălcare şi i se aplică amendă în aceeaşi mărime. Aceste sume sînt vărsate în părţi
egale în bugetul de stat şi în bugetul local respectiv. Totodată, managerul-şef al
întreprinderii nu este eliberat de altă răspundere prevăzută de legislaţie.
Faţă de întreprinderi şi organizaţii, indiferent de tipul lor de proprietate şi forma de
organizare juridică, care efectuează decontări în numerar în sumă ce depăşeşte 100 de
mii de lei lunar, în baza obligaţiilor lor financiare, îcălcînd modul stabilit de decontare
prin virament, precum şi care efectuează decontări în numerar şi prin virament prin
intermediari, indiferent de suma decontării efectuate, organele Serviciului Fiscal de
Stat, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei aplică sancţiuni
pecuniare în proporţie de 10 la sută din sumele plătite, iar sumele amenzilor se fac venit
la bugetul de stat.
Sancţiunile menţionate nu se aplică la efectuarea decontărilor cu cetăţenii,
gospodăriile ţărăneşti (de fermier), titularii de patente de întreprinzător şi cu bugetul
public naţional, la efectuarea decontărilor de către persoanele indicate cu bugetul public
naţional, cu întreprinderile şi organizaţiile, precum şi la efectuarea decontărilor de către
întreprinderile şi organizaţiile ale căror drepturi la acest capitol se reglementează altfel
decît în actele normative ale Băncii Naţionale a Moldovei, cu excepţia cazurilor
efectuării decontărilor prin intermediari.
În sensul prezentului punct, cuvîntul «intermediar» semnifică persoana căreia o
altă persoană i-a plătit o sumă de bani, în numerar sau prin virament, neavînd către
aceasta obligaţii financiare directe.
4. Veniturile ilicite obţinute de agenţii economici prin exagerarea costului
producţiei, rentabilităţii, adaosului comercial, volumului de lucrări efectuate în
construcţii şi tarifelor la serviciile prestate, nerespectîndu-se astfel actele normative care
reglementează formarea şi aplicarea preţurilor, precum şi amenzile aplicate în cuantum
echivalent acestor venituri se percep la bugetul de stat prin decizie adoptată de Curtea
de Conturi sau de Departamentul Control Financiar şi Revizie de pe lîngă Ministerul
Finanţelor.
Una din obligaţiile întreprinzătorului este de a obţine autorizaţii (licenţe) pentru

activităţile supuse licenţierii. Potrivit art.60 alin.(5) din Codul civil şi art. 10 alin.(3)
din Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, persoana juridică sau,
după caz, „antreprenorul" poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror listă este
stabilită de lege, doar în baza unui permis special (licenţă). Dreptul de a practica
activitatea pentru care este necesară licenţă apare în momentul obţinerii acesteia sau în
momentul indicat în ea.Pentru asigurarea pieţei cu mărfuri şi servicii nepericuloase
vieţii şi sănătăţii omului, legiuitorul stabileşte condiţii speciale de desfăşurare a unor
genuri de activitate, procedura şi organul de licenţiere, actele care trebuie depuse o dată
cu solicitarea licenţei. Activităţile posibile de licenţiere, modul de eliberare a licenţei
sînt stabilite în Legea nr.451/2001 privind licenţierea unor genuri de activitate, în legi
speciale, în alte acte ale autorităţilor publice, în special în Ordinul ministrului economiei
nr.28/36-g din 10.06.2003 privind aprobarea condiţiilor de licenţiere a unor genuri de
activitate.
Ca instituţie juridică, licenţierea este o intervenţie a statului în activitatea economică,
o limitare a dreptului la activitatea de întreprinzător şi o restrângere a capacităţii civile a
subiectelor. Fiind o activitate a statului, licenţierea nu numai că autorizează
întreprinzătorul să practice o anumită activitate economică, dar şi exercită faţă de el o
funcţie de control, asigurând astfel respectarea legalităţii, protecţia drepturilor, in-
tereselor şi sănătăţii cetăţenilor, apărarea şi securitatea statului, ocrotirea moştenirii
culturale a poporului şi a altor interese publice.
Potrivit art.2 din Legea nr.451/2001,Licenţa este un act oficial, emis de organul de
licenţiere, ce confirmă dreptul titularului licenţei de practicare a genului de activitate
indicat în aceasta pe parcursul unui termen stabilit şi în condiţiile respectării obligatorii
a condiţiilor licenţei. Licenţa demonstrează că titularul ei întruneşte toate condiţiile şi
are toate capacităţile necesare pentru producerea de mărfuri şi prestarea de servicii de
calitate. Altfel spus, licenţa, în sensul definiţiei legale, este un act cu o dublă
semnificaţie: pe de o parte, reflectă manifestarea de voinţă a statului de a autoriza
subiectul să desfăşoare genul respectiv de activitate, lărgindu-i capacitatea civilă, iar pe
de alta, confirmă dreptul titularului de a desfăşura acest gen de activitate. În cel de-al
doilea sens, licenţa trebuie privită ca un bun din patrimoniul întreprinzătorului,
punându-se problema cesionării ei. Exemplu ar servi licenţele eliberate companiilor
„Voxtel" şi „Moldcell" cu dreptul de a presta servicii de telefonie mobilă în Republica
Moldova pentru care titularii au plătit câte 8 milioanedolari SUA.
Formularul licenţei este un document de evidenţă strictă.
Licenţa conţine următoarele date:
 denumirea autorităţii de licenţiere;
 seria, numărul şi data eliberării licenţei;
 denumirea, forma juridică şi de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă;
 data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii, codul fiscal
al acesteia;
 genul de activitate pentru care se eliberează licenţa;
 termenul de valabilitate a licenţei;
 semnătura conducătorului organului de licenţiere, autentificată prin aplicarea
ştampilei acestui organ.
Camera de Licenţiere este organul de stat abilitat cu eliberarea licenţelor.
În plus, autorităţi de licenţiere sunt primăria şi prefectura localităţii de domiciliu, dar
numai pentru licenţierea comerţului cu amănuntul al produselor alcoolice şi al
transportului de călători, intermunicipal, orăşenesc (inclusiv în raza municipiului) şi în
localităţi de periferie cu mijloace de transport, inclusiv taxiuri.
Legislaţia Republicii Moldova nominalizează şi alte autorităţi de stat, în ale căror
atribuţii intră eliberarea licenţelor speciale, pentru anumite genuri de activitate, care nu
neapărat sunt activităţi de întreprinzător:
 Ministerul Justiţiei - licenţele acordate notarilor şi avocaţilor;
 Banca Naţională a Moldovei - licenţele acordate instituţiilor financiare;
 Comisia Naţională a Pieţei Financiare - licenţele acordate participanţilor profesionali
la piaţa valorilor mobiliare;
 Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică - licenţele pentru activitatea în
domeniul energeticii;
 Agenţia Naţională pentru Reglementare în Domeniul Telecomunicaţiilor şi
Informaticii - licenţele din domeniul telecomunicaţiilor şi informaticii,
 Consiliul Coordonator al Audiovizualului - licenţele în domeniul audiovizualului.
Procedura de obţinere a licenţei. Pentru obţinerea licenţei se va depune o cerere la
Camera de Licenţiere, care trebuie să conţină următoarele date:
1.denumirea completă a întreprinderii (numele, prenumele, adresa şi codul fiscal al
persoanei fizice),
2.adresa juridică, codul fiscal,
3.genul de activitate supus licenţierii,
4.sediul filialelor (dacă există),
5. lista actelor anexate la cerere, care confirmă abilitatea de a desfăşura un anumit gen
de activitate.
La cererea de obţinere a licenţei se anexează următoarele acte:
 Copia certificatului de înregistrare a întreprinderii (a buletinului de identitate al
persoanei fizice) autentificată la notar;
 Adeverinţa în original (sau copia autentificată notarial), eliberată de organul teritorial
fiscal, ce confirmă lipsa datoriilor faţă de bugetul consolidat şi bugetul de stat al
asigurării sociale;
 Alte acte în original (sau copia autentificată notarial), în funcţie de condiţiile de
licenţiere a unui sau altui gen de activitate.
Camera de Licenţiere nu este în drept să ceară prezentarea altor acte decât cele
prevăzute de lege şi cele ce depind de condiţiile de licenţiere.
Camera poate refuza acceptarea cererii, dacă:
 cererea este depusă sau semnată de o persoană care nu are atribuţiile respective;
 actele au fost perfectate cu încălcarea cerinţelor legislaţiei.
În cazul neacceptării cererii de eliberare a licenţei, persoana ce a depus cererea
(solicitantul) este informat în scris, indicându-se motivele refuzului. O nouă cerere
poate fi depusă doar după înlăturarea cauzelor care au servit temei pentru refuz.
Decizia de eliberare a licenţei sau de refuz a eliberării ei se ia de Camera de licen-
ţiere în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data depunerii cererii de eliberare a
licenţei.
Legea privind licenţierea unor genuri de activitate nr. 451/200139 prevede doar
două temeiuri privind respingerea cererii de eliberare a licenţei:
 neautenticitatea datelor din documentele prezentate de solicitant;
 neîncadrarea solicitantului de licenţă în condiţiile de licenţiere.
Dacă refuzul a fost dat având la bază primul temei, o nouă cerere poate fi depusă
nu mai devreme de trei luni de zile după data adoptării deciziei privind refuzul de
eliberare a licenţei.Dacă refuzul de eliberare a licenţei are ca motiv neîntrunirea
condiţiilor de licenţiere, o nouă cerere de eliberare a licenţei poate fi depusă după
înlăturarea cauzelor care au dus la primirea refuzului.
Sfera de acţiune a licenţei. Licenţele eliberate de Camera de Licenţiere sunt
valabile pe întreg teritoriul R.M., iar licenţele eliberate de autorităţile administraţiei
publice locale sunt valabile pe raza jurisdicţiei lor. în afara hotarelor R.Moldova licenţa
este valabilă în corespundere cu acordurile internaţionale la care Moldova este parte.
Termenul de valabilitate al licenţei.
Licenţa se eliberează pe un termen de un an, pentru următoarele genuri de
activitate:
-activitatea legată de jocurile de noroc: organizarea şi desfăşurarea loteriilor, în-
treţinerea cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu câştiguri băneşti, stabilirea
mizelor la competiţiile sportive;
-importul alcoolului etilic, importul şi (sau) comercializarea angro a producţiei alcoolice
şi a berii importate;
-comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice şi (sau) a berii;
-importul şi (sau) prelucrarea tutunului, fabricarea şi comercializarea angro a produselor
din tutun şi (sau) comercializarea angro a tutunului fermentat şi a produselor din tutun;
- comercializarea cu amănuntul a produselor din tutun. Licenţa se eliberează pe un
termen de 3 ani pentru activităţile de:
- fabricarea alcoolului etilic, producţiei alcoolice, berii sau păstrarea, comerci
alizarea angro a alcoolului etilic, a producţiei alcoolice şi a berii produse de producătorii
autohtoni;
Licenţa se eliberează pe un termen de până la 25 ani pentru activităţile de:
-producerea şi (sau) furnizarea, transportarea, distribuirea energiei electrice;
-furnizarea şi (sau) transportarea, distribuirea gazelor naturale.
Pentru toate celelalte genuri de activităţi licenţele se eliberează pe un termen de
cinci ani.
Suspendarea şi retragerea licenţei.
Camera de licenţiere este în drept să suspende licenţa, dar pe un termen ce nu
depăşeşte 6 luni de zile, doar în cazul:
 Nerespectării de către titularul de licenţă a prescripţiei privind lichidarea încăl
cării condiţiilor de licenţiere în termenul stabilit;
 Pierderii parţiale sau temporare de către titularul de licenţă a capacităţii de a
desfăşura genul de activitate licenţiată.
Drept temeiuri de retragere a licenţei de către Camera de licenţiere pot servi:
- cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia;
- lichidarea întreprinderii;
- neachitarea de către titularul de licenţă a impozitelor;
- depistarea unor date neautentice în documentele prezentate pentru obţinerea
licenţei;
- stabilirea faptului de transmitere a licenţei altei persoane în scopul desfăşurării
genului de activitate stipulat în licenţă;
- nu au fost înlăturate, în termenul stabilit, cauzele care au dus la suspendarea
licenţei;
- nerespectarea repetată a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de
condiţiile de licenţiere.
După retragerea licenţei, titularul căruia i s-a retras licenţa poate depune o nouă
cerere de eliberare a licenţei pentru acelaşi gen de activitate doar după expirarea a 6 luni
de la data deciziei de retragere a licenţei.
Actele Camerei de Licenţiere privind anularea, suspendarea sau retragerea
licenţei pot fi atacate în instanţă de judecată.
Potrivit dispoziţiilor Codului penal al Republicii Moldova, practicarea ilegală a
activităţii de întreprinzător soldată cu obţinerea de profit în proporţii deosebit de mari
poate fi sancţionată cu lichidarea persoanei juridice (art.241). Practicare ilegală a
activităţii de întreprinzător este şi desfăşurarea fără licenţă a unei activităţi pasibile de
licenţiere. Lichidarea persoanei juridice se va efectua potrivit legislaţiei civile. De
asemenea, instanţa de judecată, potrivit dispoziţiilor art.87 alin.(l) lit. d) din Codul civil,
poate dizolva persoana juridică dacă activitatea ei contravine ordinii publice. În special,
dacă persoana juridică practică, după suspendarea sau retragerea licenţei, genul de
activitate supus licenţierii, dar această practicare nu este o componentă a infracţiunii,
considerăm că este o activitate care contravine ordinii publice pentru care instanţa ar
putea să dizolve persoana juridică.
Licenţa devine nevalabilă în caz de deces sau de lichidare a titularului.
Obligaţia ţinerii evidenţei contabile. Potrivit art.5 din Legea contabilităţii
nr.426/1995, persoanele care practică activitate de întreprinzător sînt obligate să
organizeze şi să ţină contabilitatea în modul stabilit.
Contabilitatea este principalul instrument de gestiune a patrimoniului
întreprinzătorului şi reprezintă un sistem complex de evidenţă, informare şi gestiune în
baza căruia se determină indicatorii necesari pentru întocmirea declaraţiilor, a altor
documente utilizate în vederea calculării şi achitării impozitelor, efectuării decontărilor.
Administrarea patrimoniului destinat activităţii de întreprinzător cere subiectului
cunoaşterea tuturor operaţiunilor economice (procurarea) şi desfacerea mărfurilor,
prelucrarea materiilor prime, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Această
cunoaştere presupune evidenţa operaţiunilor.
Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunurile
mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu potenţial
economic, mijloacele băneşti, hârtiile de valoare, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, precum şi circulaţia şi
modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor patrimoniale.
Evidenţa operaţiunilor economice în documentele contabile este ţinută în expresie
naturală şi în expresie bănească în monedă naţională. Contabilitatea se ţine în limba
română.
Când o marfă este vândută, în locul ei în activul patrimoniului intră preţul încasat,
care, la rândul său, va fi înlocuit de marfă, în care se investesc aceşti bani. Prin urmare,
valoarea intrată în patrimoniu se subrogă celei ieşite, dobândind acelaşi regim juridic.
Acest mecanism de înlocuire care operează în perimetrul patrimoniului este utilizat atât
în operaţiunile comerciale curente, cît şi în cele legate de divizarea patrimoniului la
ieşirea asociaţilor din societate.
Participând la viaţa economică prin efectuarea operaţiunilor comerciale, întreprinzătorii
intră în relaţii cu alţi agenţi economici, obţinând rezultate diferite de la o operaţiune la
alta. Multitudinea operaţiunilor, diversitatea partenerilor de afaceri şi necesitatea
cunoaşterii situaţiei patrimoniale curente a firmei au impus instituirea unui sistem de
evidenţă simplu, apt de a fi aplicat unitar întreprinderilor, indiferent de forma lor.
Conform articolului 3 din Legea contabilităţii nr.426/1995. evidenţa contabilă
trebuie să asigure:
- înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea şi păstrarea informaţiei cu
privire la patrimoniu, cheltuielile de fabricare şi circulaţie, decontările, obligaţiile,
drepturile şi rezultatele obţinute, utilizate atît pentru necesităţile proprii, cît şi în relaţiile
cu acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale şi cu alte persoane fizice şi
juridice;
- controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate;
- furnizarea informaţiei necesare determinării patrimoniului naţional.
Evidenţa contabilă se ţine în modul stabilit de Legea contabilităţii, de Planul de
conturi contabile al activităţii contabile a întreprinderilor şi de" Standardele Naţionale
de Contabilitate adoptate prin Ordinul Ministerului de Finanţe nr.174/1997. În anul
1998, Republica Moldova a început să treacă la standardele internaţionale de evidenţă
contabilă. În legătură cu această acţiune, au fost elaborate şi puse în vigoare Standardele
Naţionale de Contabilitate (S.N.C.), care stabilesc principalele norme de ţinere a
contabilităţii şi de întocmire a rapoartelor financiare, principiile generale de
contabilitate pentru întreprinderile cu diverse tipuri de proprietate.
Obligaţia întreprinzătorului de a desfăşura activitate în limitele concurenţei
loiale. Conform art. 126 alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova, statul trebuie să
asigure protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor
factorilor de producţie. În dezvoltarea acestei prevederi constituţionale, au fost stipulate
norme juridice privind contribuţia statului la dezvoltarea unei concurenţe libere şi
oneste între întreprinderi, neadmiţând monopolizarea pieţelor 8 , şi punând în faţa
întreprinzătorilor obligaţia de a respecta regulile de comportament pe piaţă în condiţiile
concurenţei libere.
Principiul liberei concurenţe exprimă facultatea tuturor întreprinzătorilor de a
utiliza propriile mijloace şi metode pentru menţinerea şi dezvoltarea comerţului, pentru
atragerea, menţinerea şi creşterea numerică a clientelei lor. Concurenţa nu este posibilă
fără libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, şi, invers, libertatea comerţului
are sens în condiţiile existenţei unei concurenţe între numeroşi producători şi ofertanţi
de servicii. Concurenţa apare între două interese: a producătorului de a obţine un profit
cât mai mare şi de a atrage un număr cât mai mare de consumatori (clienţi) şi
consumatorului de procura mărfuri şi servicii calitative la un preţ cât mai redus pentru a
face economii.
Concurenţa are loc între întreprinzătorii care produc sau vând mărfuri şi servicii
identice sau similare, adică menite să satisfacă necesităţi analogice. Nu poate exista
concurenţă între produse şi servicii care, în virtutea caracteristicilor şi destinaţiei, sunt
8
Legea nr 845/1992, art.7-8
fungibile. Concurenţa este o luptă între întreprinzători pentru atragerea clientelei, însă
trebuie dus cu bună credinţă şi onestitate fără a se pune îngrădiri concurenţilor, fără a se
prejudicia reputaţia profesională sau reparaţia bunurilor lor.
Pentru ca întreprinzătorii să-şi manifeste comportamentul concurenţial, trebuie să
existe un mediu adecvat, şi anume cel al economiei de piaţă, care implică existenţa unor
condiţii specifice, cum ar fi:
- liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător);
- existenţa unui număr suficient de agenţi economici privaţi,
- liberalizarea preţurilor şi tarifelor,
- asigurarea unui cadru legal.
Obligaţia de a contribui cu taxe şi impozite la cheltuielile publice. Impozitele
sînt obligaţii pecuniare faţă de stat ale persoanelor fizice şi juridice, în special ale celor
care practică activitate de întreprinzător. Din cele mai vechi timpuri, impozitele sunt un
atribut necesar al statului, fiind studiate de oameni politici, funcţionari de stat,
economişti, jurişti şi de alţi cercetători pentru elucidarea mecanismului economic al
statului. Relativ recent, problemele teoretice fiscale au devenit o parte componentă a
politicii economice.
Republica Moldova, păşind pe o nouă cale în dezvoltarea sa economică, şi-a
elaborat un nou sistem fiscal. Acest sistem, nici pe departe de a fi perfect, contribuie la
stabilirea unor relaţii de piaţă. Art. 132 din Constituţia ei prevede că impozitele, taxele
şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale
bugetelor raioanelor, oraşelor şi satelor se stabilesc, conform legii, de organele
reprezentative respective. Orice alte plăţi sînt interzise. Subiectele impunerii sînt
persoanele fizice şi juridice, indiferent de statutul lor. Pentru dreptul afacerilor
interesează doar acele persoane care practică activitate de întreprinzător.
Una din obligaţiile întreprinzătorilor, stabilite la art.7 din Legea nr.845/1992, este
„onorarea obligaţiilor la buget", ceea ce înseamnă plata în termen a impozitelor.
Legislaţia în vigoare obligă contribuabilii să plătească integral şi la timp impozitele.
Organele fiscale sînt în drept să exercite controlul asupra veridicităţii şi regularităţii
efectuării plăţilor obligatorii.
Fiecărui întreprinzător i se atribuie un număr de identificare care este utilizat şi ca
un cod fiscal.
Impozitele şi taxele obligatorii sînt stabilite în Codul fiscal.
Obligaţia întreprinzătorilor de a nu polua mediul. Conform art. 32 din Legea nr.
1515/1993 privind protecţia mediului înconjurător, agenţii economici, indiferent de
forma de proprietate, sînt obligaţi să întreprindă un şir de măsuri de protecţie a aerului,
apelor, solului şi subsolului. Asupra problemei protecţiei mediului s-au concentrat cele
mai lucide minţi ale lumii. Statele şi-au format organe speciale în domeniu, se întrunesc
conferinţe internaţionale pentru stoparea poluării atmosferei şi a apelor.
Dreptul afacerilor nu poate eluda problema protecţiei mediului, deoarece numai
buna funcţionare a agenţilor economici şi respectarea tuturor cerinţelor stabilite prin
diferite acte normative poate diminua poluarea mediului.
În asigurarea protecţiei mediului, agenţii economici sînt obligaţi să respecte cu
stricteţe actele normative adoptate în domeniu. Este vorba de Legea privind protecţia
mediului înconjurător, Codul apelor, Codul funciar, Codul subsolului, Codul silvic şi
altele asemenea. În ansamblul lor, aceste acte normative au menirea:
- să asigure cetăţenilor un mediu de existenţă sănătos;
- să realizeze supremaţia responsabilităţii fiecărei generaţii pentru protecţia
mediului în faţa generaţiei viitoare;
- să protejeze solul, subsolul, apele şi aerul de poluare chimică, fizică şi biologică,
de alte acţiuni care dereglează echilibrul ecologic;
- să asigure restabilirea ecosistemelor şi componentelor lor, afectate prin activitate
antropică sau calamităţi naturale.
Pentru atingerea acestor scopuri şi respectarea normelor legale, statul a împuternicit
cu funcţii de control Preşedintele Republicii Moldova, Guvernul, Ministerul Ecologiei
şi Resurselor Naturale, alte ministere, precum şi departamente, autorităţile
administraţiei publice locale. Pe teritoriul Republicii Moldova activează un şir de
organizaţii nonguvernamentale, naţionale şi internaţionale, care supraveghează
respectarea normelor stabilite în domeniul protecţiei mediului.
Relaţiile reglementate de legile nominalizate sînt obiectul de studiu al dreptului
ecologic. Considerăm însă că e de datoria noastră să relevăm importanţa legăturii dintre
dreptul afacerilor şi dreptul ecologic pentru respectarea de către întreprinzători a
obligaţiei de a proteja mediul.
Obligaţia întreprinzătorilor de a respecta standardele de calitate a mărfurilor,
produselor şi serviciilor în scopul protecţiei drepturilor consumatorului. Conform
Legii nr. 590/1995, standardizarea este un factor important ce influenţează asupra
întregii economii naţionale, ocrotirii vieţii şi sănătăţii oamenilor, protecţiei mediului
înconjurător şi are menirea să înlăture barierele tehnice din calea integrării ţării în
comerţul internaţional.
Prin standard se înţelege o normă sau un ansamblu de norme care reglementează
calitatea, caracteristicile sau forma unui produs, unui serviciu sau unei lucrări.
Adoptarea de către legislator a Legii cu privire la standardizare şi a altor acte
normative are ca scop crearea unei pieţe interne civilizate de mărfuri şi servicii,
asigurarea unei concurenţe sănătoase între producătorii naţionali, asigurarea producerii
în Republica Moldova de mărfuri şi servicii competitive pe piaţa internă şi externă şi
protecţia drepturilor consumatorilor acestor mărfuri şi servicii. Scopul final se asigură
prin stabilirea unor cerinţe faţă de calitatea şi securitatea mărfurilor, produselor şi a
serviciilor din Republica Moldova sau importate din alte ţări.
Activităţi:
1. Definiţi activitatea de întreprinzător şi caracterizaţi genurile activităţii de
întreprinzător prevăzute expres de lege.
2. Relataţi modalităţile de intervenţie a statului în activitatea de antreprenoriat.
3. Caracterizaţi obligaţiile întreprinzătorilor.
4. Descrieţi procedura de licenţiere a activităţii de întreprinzător.
5. Caracterizaţi obligaţia întreprinzătorului de a desfăşura activitatea în limitele
concurenţei loiale.
Bibliografie:
I. Acte normative:
9. legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi;
10.Legea nr. 415/2001 privind licenţierea unor genuri de activitate;
11.Legea nr. 93/1998 privind patenta de întreprinzător;
12.Legea contabilităţii nr. 426/1995;
13.Legea nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei;
14.Codul fiscal;
15.Legea nr.1515/1993 privind protecţia mediului înconjurător.
II. manuale şi monografii:

8. Volcinschi Victor. Cojocaru Eugenia. Dreptul economic, Chişinău-2006, pag. 12-47.
9. Cărpenaru Stanciu. Drept comercial român, ediţia 5, Bucureşti – 2004, pag. 1-57.
10.Roşca Nicolae. Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I, Tipografia Centrală,
Chişinău – 2004. pag. 3-100.
11.Turcu Ion, Dreptul afacerilor, Iaşi- 1992, pag.5-12, 13-49, 243-246.
12.Calenic A. V. Commerceskoe pravo. Chişinău, 2004, p.5 - 62.
Tema 3. SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR.

Obiective
- definirea noţiunilor: întreprinzător, antreprenor, agent economic, comerciant.
- identificarea formelor de activitate a persoanei fizice şi juridice;
- clasificarea persoanei juridice după diverse criterii;
- recunoaşterea elementelor şi atributelor de identificare a societăţii comerciale

Concepţia modernă a dreptului desemnează omul fiind singurul în măsură să participe
la raporturi juridice în calitate de subiect. Această participare este o calitate pe care o
acordă statul, fiind detaliat reglementată prin normele de drept.
Conform teoriei generale a dreptului subiecte ale raportului juridic, nu pot fi decât
oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.9 Aşadar, calitatea de întreprinzător o
au atît persoanele fizice cît şi cele juridice.
Subiecte ale dreptul comercial sunt persoanele fizice şi juridice care desfăşoară ac-
tivitate de întreprinzător, cu scopul de a obţine venituri permanente ce activează
independent, din proprie iniţiativă şi nume propriu, pe risc propriu, ce au dobândit această
calitate prin înregistrare sau prin alt mod stabilit de lege.
Deoarece dreptul comercial încorporează şi normele de drept public, au calitatea de
subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează, autorizează, licenţiază,
supraveghează, controlează etc. persoanele care desfăşoară activitate de întreprinzător,
deţinând în aceste raporturi o poziţie dominantă.10
Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de
drepturi şi obligaţii.
Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care,
întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii.
Statul, unităţile administrativ-teritoriale sunt şi ele persoane juridice, însă, pornind
de la funcţiile pe care le exercită, se numesc persoane juridice de drept public. Ele
participă la relaţiile civile şi relaţiile comerciale pe picior de egalitate cu persoanele
private.
Legea califică drept incompatibilă practicarea activităţii de întreprinzător ori
administrarea persoanelor juridice în paralel cu deţinera unor funcţii publice (preşedintele
RM, deputaţi în parlament, membrii guvernului ect.)
Pentru ca persoana fizică şi juridică să fie recunoscută ca subiect al dreptului
comercial, trebuie să dispună de capacitatea juridică care, la rândul său, se împarte în
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Conform art. 18 al Codului civil al R.M. -
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte, în egală măsură, tuturor per-
soanelor.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare la momentul naşterii, iar a persoanei
juridice la momentul înregistrării de stat; şi încetează odată cu moartea persoanei fizice sa
cu radierea din registrul de stat pentru persoana juridică. Spre deosebire de capacitatea de
folosinţă, capacitatea de exerciţiu presupune aptitudinea persoanei de a dobândi prin
9
Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1994, p.286.
10
Roşca N., Baieş S. Dreptul afacerilor, vol.1. Chişinău, 2006, p. 102.
fapta proprie şi de a exercita drepturile civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a
le exercita. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare la înregistrare, iar a persoanei
fizice apare la 18 ani.
Analizînd legislaţia naţională observăm ca acesta nu defineşte noţiunea de
întreprinzător ca subiect de drept, deşi este întîlnită fracvent, în special în Codul civil al
RM, pe lîngă aceasta se mai întîlnesc şi alte noţiuni ca: antreprenor, agent economic,
comerciant, întreprindere.
Astfel, potrivit dicţionarului întreprinzător este acea persoană care iniţiază şi se ocupă
de o întreprindere, de o afacere.11
Antreprenor poate fi considerat orice persoană care desfăşoară activitate de
antreprenoriat. Astfel, antreprenor poate fi orice cetăţean al R.M., cetăţean străin, apatrid,
fie individual ori în comun.12 Cuvîntul antreprenor poate fi deci sinonimul cuvîntului
întreprinzător, doar ca acesta mai are un sens juridic, prin care se desemnează partea
contractului de antrepriză prin care persoana se angajează să îndeplinească o lucrare pentru
clientul său art.931 şi 946 Cod Civil al R.M. din 2002, rezultă că antreprenorul este
întreprinzător, dar nu toţi întreprinzătorii sunt antreprenori. De exemplu, nu sunt
antreprenori în acest din urmă sens industriaşii (fabricanţii), comercianţii (cei care obţin
profit di activitatea de comerţ), aceştea însă fiind întreprinzători.13
Agent economic este o noţiune mult mai largă decît cea de întreprinzător, deoarece
potrivit Codului Fiscal agentul economic este persoana care desfăşoară activitate de
întreprinzător sau care ţine evidenţă contabilă, sau care în genere, desfăşoară o activitate
economică. Evidenţa contabilă este ţinută chiar şi de acele persoane care nu desfăşoară
activitate de întreprinzător ex: avocaţi, notari, autorităţi publice ect., şi activitatea
economică este desfăşurată de un cerc mai larg de persoane. Astfel, noţiunea de agent
economic este mai largă cuprinzînd atît întreprinzătorii cît şi alte subiecte.
Comerciant este acea persoană fizică sau juridică ce desfăşoară activitate comercială,
săvărşind fapte de comerţ cu caracter profesional.14 Această noţiune este folosită in
legislaţia României, Franţei, Germaniei în sensul termenului nostru de întreprinzător.
Potrivit Codului civil art. 694 comerciant este persoana a cărei activitate constă în
comercialăzarea anumitor bunuri. Astfel, comerciant este un întreprinzător care desfăşoară
afaceri în domeniul comerţului, adică săvîrşeşte operaţiuni de vînzare-cumpărare, pentru a
obţine profit. Calitatea de întreprinzător însă o deţin şi fabricanţii şi industriaşii.15
Întreprindere, acest termen este utilizat de către legiuitorul nostru în două sensuri: ca
subiect şi obiect al raportului juridic.
Astfel, legea nr. 845/192 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi indică prin
termenul întreprindere următoarele subiecte de drept: întreprinderile de stat şi municipale,
societăţile în nume colectiv, în comandită, cu răspundere limitată şi pe acţiuni,
cooperativele de producţie şi de întreprinzător.Trebuie de menţionat că noţiunea de
întreprindere ca subiect de drept nu include întreprinzătorul individual, gospodăria
ţărănească şi titularul patentei de întreprinzător.
11
Dicţionar Enciclopedic, Ed. Cartier, 2003, p. 469.
12
Monitor oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 2/33.
13
Nicolae Roşca, Sergiu Baieş. Dreptul Afacerilor. Chişinău 2011, p. 100.
14
Smaranda Angheli, Madgda Volonciu, Camelia Stoica. Drept comercial, Ediţia 4, 2009, p.30.
15
Nicolae Roşca, Sergiu Baieş.Op. cit., p.100.
Termenul de întreprindere ca obiect al dreptului art. 817 Cod civil reprezintă un
complex patrimonial unic, sau un bun complex. „Complexul patrimonial” reprezintă un
ansamblu de bunuri ca un tot întreg care asigură ciclul de fabricare a mărfurilor, de
executare a lucrărilor şi/ sau serviciilor pentru obţinerea de beneficii. Aceasta aparţine
întreprinzătorului cu drept de proprietate. Întreprinzătorul poate avea o întreprindere sau
mai multe sub formă de uzină, fabrică, depozit ect.
Calitatea de întreprinzător a persoanei fizice se dobîndeşte art. 26 CC, de la data
înregistrării sale în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.
Astfel, considerăm că este întreprinzător individual persoana fizică ce înregistrează o
întreprindere individuală în Registrul de stat sau o gospodărie ţărănească în Registrul
gospodăriilor ţărăneşti ţinut de autoritatea administraţiei publice locale. Aceeaşi calitate o
atribuim persoanei fizice care a dobîndit patenta de întreprinzător la organul fiscal
competent.
Pornind de la dispoziţiile Codului civil al R.M., se permite practicarea activităţii de
întreprinzător, până la atingerea vârstei de 18 ani, în trei cazuri, şi anume:
- conform art. 20 al Codului civil al R.M. minorul dobândeşte prin căsătorie
capacitatea deplină de exerciţiu.
- atunci când este recunoscută capacitatea de exerciţiu deplină a minorului care a atins
vârsta de 16 ani, dar care lucrează în baza unui contract de muncă
-sau cu acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor, practică activitatea de întreprinzător
(cazul al treilea).
Persoana juridică cu scop lucrativ (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste şi
întreprinderile de stat şi municipale) dobîndeşte calitatea de întreprinzător la data
înregistrării de stat şi înscrierii ei în Registrul de stat al întreprinderilor.
Potrivit art. 26 din Codul Civil, persoana fizică are dreptul să practice activitate de
întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în
calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege. În baza legii nr.
1353/2000 cu privire la gospodăria ţărănească calitatea de întreprinzător se dobîndeşte şi
de persoana care a înregistrat o gospodărie ţărănescă, iar în baza legii nr. 93/1998 cu
privire la patenta de întreprinzător de persoana care a obţinut patenta de întreprinzător.
Întreprinzătorul individual este subiectul activităţii de întreprinzător persoană

fizică înregistrată în Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali, ce practică
activitate de întreprinzător în nume propriu şi pe propriul risc, cu scopul de a obţine
venit.
Pentru a deveni subiect de drept întreprinzătorul individual este supus procedurii de
înregistrare. În prezent, înregistrarea întreprinzătorului individual se face conform regulilor
stabilite juridice în Legea nr. 220/2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi întreprinzătorilor individuali. Astfel, persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu
deplină, va depune o cerere la Camera de înregistrare sau la oficiile teritoriale ale
acesteia şi va achita bonul de plată a taxei de înregistrare. Cererea va conţine:
- datele de identificare a fondatorului: numele, prenumele, data şi locul naşterii,
cetăţenia, domiciliul, numărul actului de identitate;
- date de contact;
- forma juridică de organizare: „Întreprinzător individual”;
- obiectul de activitate ce urmează fi desfăşurat.
Documentele vor fi depuse de către fondator sau de reprezentantul acestuia la
organul înregistrării de stat. Acestea pot fi depuse şi în formă electronică, transmise prin
reţele electronice, cu respectarea prevederilor legale. 16
Data depunerii documentelor în vederea înregistrării se consideră data primirii
acestora de către Camera de înregistrare. Aceasta va elibera deponentului un bon de
confirmare a primirii cererii. Camera nu este în drept a refuza primirea cereii de
înregistrare sau a solicita alte acte decît cele prevăzute de lege.
Registratorul în termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii documentelor,
adoptă decizia de înregistrare a întreprinzătorului individual.
Registratorul poate refuza înregistrarea în cazul în care persoana fizică este deja
înregistrată în calitate de întreprinzător individual, persoana respectivă este lipsită de
dreptul de a practica activitate de întreprinzător, prin hotărărea instanţei de judecată, sau
dacă nu dispune de capacitate de exerciţiu.
Întreprinzătorul individual poate desfăşura orice gen de activitate neinterzis de
lege. Dacă pentru practicarea genurilor de activitate se cere licenţă, întreprinderea îşi va
începe activitatea numai după obţinerea ei.Aceast formă de organizare a activităţii de
întreprinzător poate fi utilizată: de comercianţii locali care vând mărfuri şi produse cu
amănuntul, de proprietarii de mici restaurante, cafenele, magazine de mezeluri, ţigări,
băuturi răcoritoare şi alcoolice; de prestatorii individuali de servicii: frizeri, reparatori de
încălţăminte, de aparatură tele-radio, de ceasuri şi automobile; de micii producători
locali (meşteşugari) de obiecte din ceramică, de butoaie, de mobilă din lozie etc.
Întreprinzătorul individual poate utiliza munca salariaţilor. Aceştia, producând şi
comercializând mărfuri, prestând servicii, devin reprezentaţii fondatorului, îi creează
drepturi şi obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile consumatorului, răspunderea în
faţa clientului o poartă fondatorul. Întreprinzătorul individual este obligat să plătească
toate impozitele şi taxele prevăzute de legislaţie, este obligat să ţină evidenta contabilă a
veniturilor obţinute din această activitate, precum şi evidenţa cheltuielilor suportate.
Patrimoniul întreprinzătorului individual este inseparabil de bunurile personale ale
fondatorului. Fondatorul răspunde nelimitat pentru obligaţii cu tot patrimoniul său, cu
excepţia bunurilor care nu pot fi urmărite.
Activitatea întreprinzătorului individual încetează la cererea întreprinzătorului, daca
nu are datorii la bugetul de stat; prin hotărărea instanţei de judecată; în cazul decesului.
Activitatea Întreprinzătorul individual se consideră încetată la data radierii sale din
Registrul de stat.
Gospodăria ţărănească de fermier este o întreprindere individuală, bazată pe

proprietatea privată asupra terenurilor agricole (denumite în continuare terenuri) şi
asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii (membri ai
gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor
16
Monitorul oficial al Republicii Moldova, 2004 nr.132-137.
primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole. (art.2 a legii nr
1353/200).
Gospodăria ţărăneasca poate fi constituită de o singură persoană fizică. Dreptul la
constituirea gospodăriei ţărăneşti îl au persoanele fizice care au atins vârstă de 18 ani,
dispun de capacitate de exerciţiu deplină şi posedă teren cu drept de proprietate privată.
O persoană fizică poate fi fondatorul (membrul) numai al unei gospodării ţărăneşti.
Suprafaţa terenurilor şi mărimea altor bunuri, inclusiv arendate, ale gospodăriei
ţărăneşti trebuie sa asigure utilizarea preponderentă în cadrul acesteia (mai mult de 50 la
suta anual) a muncii personale a membrilor ei.
Pentru constituirea gospodăriei ţărăneşti persoana fizică trebuie să depună o decla-
raţie în formă autentică la organul administraţiei publice locale (primărie) precum şi
următoarele acte:
a) copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al fonda-
torului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei asupra terenurilor;
b) copiile de pe contractele de arenda a terenurilor, după caz, autentificate de
secretarul Primăriei;
c) bonul de plată, pe contul Primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.
În decursul unei săptămâni din ziua prezentării documentelor, Primăria înregis-
trează gospodăria ţărănească, efectuând înscrieri de rigoare în Registrul gospodăriilor
ţărăneşti (de fermier), şi eliberează certificatul de înregistrare sau emite o decizie privind
refuzul de a înregistra gospodăria.
Decizia motivată a Primăriei privind refuzul de a înregistra gospodăria ţărănească
se remite fondatorului în scris.
Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele împuterniciri:
a) reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte autorităţi publi
ce, precum şi cu persoane fizice şi juridice;
b) organizează activitatea gospodăriei;
c) efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri pentru efectu
area de tranzacţii;
d) angajează şi eliberează lucrători;
e) ţine evidenţa timpului de lucru şi a salariilor persoanelor care lucrează în bază
de contract, efectuează înscrieri în carnetul lor de munca, precum şi al membri
lor gospodăriei;
f) stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa contabilă şi pre
zentarea rapoartelor în conformitate cu legislaţia;
g) asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a contribuţiilor
de asigurări sociale de stat;
h) exercită alte atribuţii neinterzise de lege.
Pot fi membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, următoarele persoane
apte de muncă: soţul (soţia), părinţii, copiii, inclusiv adoptivi, fraţii, surorile şi nepoţii lui
care au atins vârsta de 16 ani. Primirea în gospodăria ţărăneasca se face cu acordul
membrilor ei, iar ieşirea se face la cerere şi nu necesită acordul celorlaltor membri ai ei.
Membrul gospodăriei ţărăneşti este în drept să vândă, să dăruiască sau să înstrăineze
în alt mod cota sa din bunurile comune exclusiv membrilor gospodăriei sau altor
persoane, care nu erau, dar au devenit membri ai gospodăriei. Membrii şi angajaţii
gospodăriei ţărăneşti se bucură de asigurare socială şi de asistenţa socială de stat în
conformitate cu legislaţia. Gospodăria ţărănească şi membrii ei achită impozitele şi taxele
în conformitate cu legislaţia. Gospodăria ţărănească nu poartă răspundere pentru obligaţiile
personale ale membrilor ei. Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară
nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor, cu excepţia bunurilor care,
potrivit Codului de executare, nu fac obiectul urmăririi.
Gospodăria ţărănească este în drept să se reorganizeze prin hotărârea membrilor ei sau
a instanţei de judecată prin fuziune, asociere, separare, divizare sau transformare.
Gospodăria ţărănească poate fi lichidată în baza hotărârii instanţei de judecată la cererea
membrilor gospodăriei, a moştenitorului sau a creditorilor. Un drept specific societăţilor
comerciale, de care dispune şi gospodăria ţărănească, este dreptul la asociere, care poate fi
realizat în baza principiului teritorial sau de producţie.17
Titularul patentei de întreprinzător poate fi persoana fizică (cetăţean al RM,

cetăţean străin, apatrid) care are capacitate deplină de exerciţiu şi locuieşte permanent în
RM. (art. 2 din legea nr. 93/1998). O altă cerinţă faţă de titularul de patentă este
corespunderea abilităţii personale cu cerinţele de calificare necesare pentru practicarea
genurilor de activitate indicată în patentă.
Patenta este un certificat nominativ, eliberat de autoritatea publică competentă, care
atestă dreptul titularului de a desfăşura un anumit timp activitatea de întreprinzător
indicată în ea. Activităţile desfăşurare în baza patentei sunt indicate în anexa legii nr.
93/1998.18
Activităţi practicate în baza patentei:
Activităţi de comerţ cu amănuntul – comerţ la tabere, la tejghele cu diverse bunuri
alimentare şi nealimentare.
Activităţi de executare a lucrărilor – cusutul îmbrăcămintei şi încălţămintei, reparaţia
diferitor articole, construcţia de case şi garaje.
Activităţi de prestare a serviciilor – arendare de locuinţe, transoprt auto de călători şi
mărfuri, aratul, păstoritul.
Cultivarea sau producerea de bunuri – confecţionarea articolelor meşteşugăreşti,
producerea varului, creşterea florilor.
Pentru a obţine patenta de întreprinzător, persoana fizică trebuie să se adreseze cu
o cerere la Inspectoratul fiscal teritorial de la domiciliu sau din locul în care inten-
ţionează să desfăşoare activitatea (sau Primăriei, dacă în localitate nu există oficiu al
inspectoratului fiscal).
La cerere se anexează următoarele acte:
1)actul ce confirmă calificarea solicitantului de patentă;
2)autorizarea autorităţii publice locale;
3)actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat în
activitatea de întreprinzător;
4)documentul de asigurare obligatorie;
5)bonul de plată a taxei pentru patentă.
17
Vladislav Rusu. Ghenadie Focşa. Curs de drept comercial, Chişinău 2007, p.42.
18
Monitor Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr. 72-73.
Examinarea cererii se efectuează în termen de trei zile, după care trebuie să se eli-
bereze patenta. Refuzul privind eliberarea patentei solicitantului trebuie să fie motivat,
Patenta se eliberează pentru o perioadă de o lună sau pe o durată mai mare până la un an
de zile şi pentru un singur gen de activitate. O persoană poate obţine mai multe patente.
Titularul desfăşoară activitatea în nume propriu de la data eliberării patentei şi pînă
la data expirării ei. Transmiterea patentei către o altă persoană sau angajarea în activitate a
unor terţi duce la suspendarea acestui act.
Activitatea în baza patentei nu presupune ţinerea evidenţei contabile şi statistice şi
nici efectuarea operaţiunilor de casă.
În cazul în care patenta a fost eliberată de primărie, patenta este valabilă numai pe
teritoriul din jurisdicţia acesteia.
Perioada în care titularul de patentă a activat se include în vechimea de muncă.
Taxa pentru patenta de întreprinzător este stabilită de lege în funcţie de genul de
activitate şi de localitatea în care se desfăşoară activitatea. Taxa se plăteşte pentru cel puţin
o lună, iar pentru unele genuri de activitate se plăteşte patenta pentru cel puţin 12 luni, un
termen maxim nefiind stabilit. Unele categorii de persoane se bucură de facilităţi
(pensionari, invalizi, studenţi ect.).
În taxă intră următoarele impozite şi taxe: pe venitul persoanei fizice, impozitul
pentru folosirea resurselor naturale, taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale, taxa
pentru amenajarea teritoriului, taxa pentru dreptul de a presta servicii la transportul de
călători, precum şi defalcările la bugetul asigurărilor sociale de stat. Celelalte impozite
stabilite de legislaţie titularul patentei le plăteşte în modul stabilit.
În sarcina titularului de patentă sunt puse următoarele obligaţii:
- să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de
autoritatea administraţia publice locale;
- să respecte drepturile şi interesele consumatorului;
- să respecte cerinţele legale impuse celor care desfăşoară genul de activitate
respectiv, inclusiv normele sanitare, antiincendiare;
- să afişeze patenta sau copiile ei autentificate de notar vizibil în locurile unde işi
desfăşoară activitatea de întreprinzător persoana fizică.
Încetarea valabilităţii patentei. Patenta încetează în cazul în care
- expirarea termenului pentru care a fost eliberată;
- renunţarea titularului de patentă;
- pierderea capacităţii de muncă;
- decesul titularului de patentă;
- aplicarea faţă de titularul patentei a unor sancţiuni administrative.
Răspunderea titularului de patentă pentru obligaţiile asumate. Titularul de patentă
răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de întreprinzător cu tot patrimoniul său,
excepţie făcînd bunurile care potrivit legii , nu pot fi urmărite. În cazul în care titularul de
patentă nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un
proces de insolvabilitate.

Persoana juridică reprezintă subiectul colectiv a activităţii de întreprinzător. Codul
civil art.55 alin.1 aduce următoarea noţiune a persoanei juridice: este o organizaţie care
are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să
dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal
nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrăt în instanţa de judecată.
Reeşind din noţiune desprindem următoarele caractere specifice:
- este o organizaţie, adică trebuie să se creeze pentru a deveni organizaţie;
- patrimoniu distinct care apare la momentul constituirii persoanei juridice (fie din
cotele de participare, fie dintr-o altă proprietate), individualizat de proprietatea subiectelor
care creează această persoană juridică, administrat sau în gestiune economică la momentul
înfiinţării, şi cu drept de dispoziţie în cazul cînd activitatea de antreprenoriat aduce
venituri. El poate fi constituit în temeiul proprietăţii publice, private sau mixte,
- nume propriu sau denumire - persoana juridică are o singură denumire proprie
stabilită în actele de constituire şi înregistrată în modul stabilit, scrisă în limba de stat cu
indicarea formei de organizare juridică;
- răspundere patrimonială pentru obligaţiile sale;
- scopul care poate fi lucrativ sau nelucrativ, el cuprinde acel gen sau genuri de
activitate stabilite prin actele de constituire pe care le poate practica persoana.
Orice persoană juridică are elementele sale de individualizare: denumire,
emblemă, marcă, sediu şi naţionalitate. Pe lângă acestea mai pot fi menţionate: cod fiscal,
număr de înregistrare, poştă electronică, căsuţă poştală şi altele.
Denumirea de firmă reprezintă acel mijloc de individualizare a persoanei juridice de
alţi participanţi la circuitul economic. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba de stat, cu
grafie latină, trebuie să fie clară şi să nu ducă în eruare participanţii la circuitul civi.
Persoana juridică are denumire proprie, stabilită în actele constitutive şi înregistrată în
modul stabilit. În structura denumirii se evidenţiază două părţi:
Corpul ce indică forma de organizare (ex: Societate cu răspundere lilitată SRL,
întreprindere de stat ÎS ect.) .
Accesoriul reprezintă textul denumirii fiind diferit la toate persoanele juridice (ex.
Moldcarton).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi fel.19 Aceasta se aplică pe panouri de reclamă, prospecte, afişe, publicaţii ect.
Marca acel semn care face ca produsele şi serviciile unui întreprinzător să se
deosebească de produsele şi serviciile similare ale altor întreprinzători. Marca poate fi
considerată orice semn graphic, cuvînt, literă, cifră ect. Pentru protecţia mărcii proprii
întreprinzătorul o va înregistra la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.
O persoană juridică poate deţine mai multe mărci.
Sediul reprezintă adresa juridică a întreprinzătorului, acesta este unic şi se indică în
actul de constituire, iar apoi în registrul de stat. În cazul în care persoana juridică îşi
schimbă sediul atunci trebuie să informeze Camera Înregistrării de Stat despre această
modificare, în caz contrar riscă sa fie amendată.
Naţionalitatea aceasta distinge cărui stat îi aparţine persoana juridică fiind
determinată după sediul acesteia.
19
Cărpenaru Stanciu. Drept comercial roman. Bucureşti, 1992, p.140.
Potrivit dispoziţiilor codului civil persoanele juridice sunt de drept public şi de drept
privat, situate în raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate.
Persoane juridice de drept public sunt: statul, unităţile administrativ-teritoriale, alte
autorităţi publice. Deşi sunt în drept să participe la raporturi juridice civile, ele nu au
calitatea de întreprinzător şi nu desfăşoară afaceri în nume propriu. 20 Activităţile
considerate de importanţă majoră se decretează ca monopol de stat şi sunt desfăşurate
exclusiv de către întreprinderile de stat, municipale sau chiar de organele statului.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale mai poate constitui sau participa la
constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni şi societăţilor cu răspundere limitată. Având
calitatea de fondator, asociat sau acţionar, statul se supune tuturor normelor juridice pe
care le-a stabilit pentru aceste tipuri de persoane juridice.
Persoana juridică de drept privat. Potrivit art.59 din Codul civil, persoanele juridice
de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop nelucrativ (necomercial).
Persoane juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale(în nume colectiv, în
comandită, cu răspundere lmitată, pe acţiuni), întreprinderile de stat şi municipale,
cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător. Persoanele juridice cu scop
lucrativ sunt constituite şi gestionate de fondatori, asociaţi, membri, acţionari pentru
obţinerea anumitor foloase materiale.
Persoana juridică cu scop nelucrativ (necomercial) se fondează pentru satisfacerea
intereselor spirituale, profesionale, culturale, ştiinţifice, sociale etc. Deoarece şi acestea
necesită mijloace materiale, inclusiv băneşti, în anumite condiţii au dreptul, cu titlu de
excepţie, să desfăşoare activitate de întreprinzător însă venitul realizat de acestea din
activitatea de întreprinzător nu va fi împărţit între membrii ei, ci destinat realizării
scopurilor propuse.
Persoanele juridice care nu au scop lucrativ sunt organizaţii necomerciale, constituite
în formă de asociaţii, instituţii, fundaţii, sindicate, patronate, partide, asociaţii religioase
uniuni de persoane juridice etc.
Definiţia legală a societăţii comerciale o găsim la art.106 C. civil potrivit căruia

societatea comercială este organizaţia comercială cu capital social constituit din
participaţiuni ale fondatorilor.
Reieşind din prevederile legale, societatea comercială poate fi definită ca o grupare
de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate
juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea
unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate. 21 Astfel,
societatea comercială celulă a economiei naţionale participînd la activitatea economică are
următoarele funcţii:
20
21
1. De organizare, care presupune stabilirea structurilor interne, numirea organe lor de
conducere şi control, precizarea modului de constituire şi a competenţe acestora,
determinarea formei de transformare etc.
2. De concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile. Volumul capitalului
social necesar se dimensionează de fondatori în funcţie de obiectul de activitate, de
condiţiile impuse de lege etc. Această funcţie se manifestă nu numai la construirea
societăţii, ci pe tot parcursul funcţionării, transformării, fuzionării sau divizării sale.
3. De garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social. Gajul creditorilor este
asigurat de capitalul social, iar distribuirea de beneficii nu poate afecta capitalul social,
astfel încât creditorii au asigurată satisfacerea creanţelor lor. Cu cât capitalul social este
mai mare cu atât mai mare, este încrederea terţilor în societatea comercială.
4.De satisfacere a intereselor economice şi sociale ale asociaţilor. Scopul de bază al
asociaţilor la crearea societăţilor comerciale constă în obţinerea de beneficiu, pentru care
aceştia îşi unesc bunurile şi desfăşoară activitatea aducătoare de profit. Mărimea
beneficiilor nu este determinată de lege, ci numai de eficienţa diversităţii formelor de
asociere şi de prevederile legale ce reglementează acordarea dividendelor.
5. Funcţia lucrativă, care deosebeşte societăţile comerciale de alte forme de asociere
şi presupune realizarea unor activităţi specifice: comerţul, producţia, prestarea de servicii,
executarea de lucrări etc. Anume prin această funcţie se atinge scopul desfăşurării unei
activităţi social-utile, contribuind la creşterea valorii patrimoniului, adică la crearea valorii
adăugate.
6. Funcţia economică a societăţilor comerciale. Societăţile comerciale, ca şi toate
celelalte instituţii de drept, îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale. Pentru
a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism
autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică.
Clasificarea societăţilor comerciale

Potrivit cadrului normativ a R.M. următoarele forme ale societăţilor comerciale:
Societate în nume colectiv, Societate în comandită, Societate cu răspundere limitată,
Societate pe acţiuni.
În literatura de specialitate22 întîlnim următoarele criterii de clasificare:
1. După natura lor sau după prevalenţa elementului personal ori a celui material,
societăţile comerciale se împart în două categorii:
a) Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţii personale ale asociaţilor. Fac parte din această
categorie – societatea în nume colectiv şi societatea în comandită.
b) Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de
nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor.
Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat (ex.. societăţile pe
acţiuni)
2. În funcţie de extinderea răspunderii:
a) Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată: societatea în nume colectiv,
în comandită (comanditarii) a căror asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii.
22
Vezi: Nicolae Roşca, Sergiu Baieş.Op. cit., p.128., Vladislav Rusu. Ghenadie Focşa. Op. cit., p.47.
b)societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată: societatea pe acţiuni şi societatea
cu răspundere limitată, asociaţii cărora răspund până la concurenţa aportului lor.
3. După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile
comerciale se clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi
de interes (de ex. SRL) şi societăţi în care capitalul se împarte în acţiuni (de ex. SA).
4. În funcţie de existenţa sau inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare:
Societăţi care emit titluri de valoare (SA, SRL)şi societăţi care nu pot emite asemenea
titluri (SNC, SC).
5. În raport de provenienţa capitalului societăţile pot fi, societăţi cu capital autohton şi
societăţi cu participare străină.
6. După numărul salariaţilor şi volumul de afaceri:
a) Microîntreprinderi - nu depăşesc 9 persoane iar cifra anuală a vînzărilor nete este
de pînă la 3 mil. lei.
b) Întreprinderi mici - număr mediu anual de salariaţi de 10-50 persoane, iar cifra
anuală a vînzărilor nete este de pînă la 10 mil. lei.
c) Întreprinderi mari şi mijlocii – au un număr de salariaţi mai mare de 50 persoane,
iar volumul afacerilor nu ocupă o situaţie dominantă pe piaţă
d) Întreprinderi care deţin o situaţie dominantă pe piaţă – ele produc şi realizează
sau importă şi realizează mai mult de 35% din piaţa unui produs a Republicii Moldova
e) Întreprinderi monopoliste.
7. După obiectul de activitate, societăţile pot fi clasificate în: instituţii financiare, băni
comerciale, fonduri de investiţii, burse de mărfuri şi valori etc.
Activităţi:
1. Numiţi subiecţii dreptului comercial.
2. Explicaţi corelaţia noţiunilor întreprinzător, comerciant, agent economic,
întreprindere.
3. Caracterizaţi modul de eliberare a patentei de întreprinzător.
4. Numiţi drepturile şi obligaţiile titularului patentei de întreprinzător.
5. Caracterizaţi suspendarea şi temeiurile de încetare a valabilităţii patentei de
întreprinzător.
6. Caracterizaţi persoana juridică ca subiect a dreptului afacerilor.
7. Identificaţi caractere comune şi particularităţi a intreprinzătorul individual,
gospodăriei ţărăneşti şi titularul patentei de întreprinzător.
8. Enumeraţi persoanele juridice de drept public.
9. Efectuaţi o clasificare a societăţilor comerciale.
10.Caracterizaţi societatea comercială, enumeraţi funcţiile acesteia.
Bibliografie:
I. Acte normative:
2. Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi;
3. Legea nr. 93/1998 cu privire la patenta de întreprinzător;
4. Legea nr1353/200 privind gospodăria ţărănească (de fermier);
5. Hotărîrea Guvernului nr. 997 privind înregistrarea gospodăriilor ţărăneşti (de
fermier) din 14.09.2001// Monitor Oficial al R. Moldova nr. 116-118/1045 din
27.09.2001.
II. Manuale şi monografii:

2. Roşca Nicolae. Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor., Tipografia Centrală, Chişinău –
2009. pag.53-67.
Chişinău – 2004. pag. 101-127.
4. Volcinschi Victor. Cojocaru Eugenia. Dreptul economic, Chişinău-2006, pag. 49-
70.
5. Cărpenaru Stanciu. Drept comercial român, ediţia 5, Bucureşti – 2004, pag. 58-
100.
6. Roşca Nicolae. Baieş Sergiu. Dreptul civil, Partea generală. Persoana fizică.
Persoana juridică. Tipografia Centrală, Chişinău – 2004. pag. 338-370.
7. Roşca Nicolae, Comentariul Codului civil (Comentariul la art. 57-59) Tipografia
Centrală, Chişinău – 2006;
8. Calenic A.V. Commercescoe pravo. Chişinău, 2004, p.62-105.
Tema 4. CONSTITUIREA ŞI FUNCŢIONAREA A PERSOANELOR

JURIDICE CU SCOP LUCRATIV.
1. Condiţii generale privind constituirea antreprenorilor.
2. Actele de constituire a societăţilor comerciale.
3. Atributele de identificare a societăţilor comerciale.
4. Înregistrarea de stat a societăţilor comerciale.
Obiective
- relatarea noţiunii de patrimoniu şi capital social;
- expunerea procedeelor de modificare a capitalului social;
- determinarea persoanelor fondatori a persoanei juridice cu scop lucrativ;
- cunoaşterea actelor de constituire a fiecărei forme de persoane juridicecu scop
lucrativ;
- determinarea caracterelor juridice a actului de constituire;
- examinarea condiţiilor de valabilitate a actului de constituire;
- relatarea drepturilor şi obligaţiilor fondatorilor persoanei juridice cu scop
lucrativ;
- explicarea competenţelor organelor de conducere şi control a persoanei
juridice cu scop lucrativ;
- definirea filialei şi reprezentanţei;
- compararea uniunilor de persoane juridice.
Potrivit Codul civil, art. 284, alin. (1)patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter patrimonial, care aparţin societăţii, privite ca o sumă de valori
active şi pasive strâns legate între ele.
Acesta este sensul juridic al noţiunii de patrimoniu, deoarece include latura activă
(drepturile) şi pe cea pasivă (obligaţiile).
Sensul economic al noţiunii de patrimoniu include numai latura activă, adică
totalitatea de drepturi (bunuri corporale şi incorporale), deţinute de societate, fiind
utilizat mult mai frecvent.23
Latura activă cuprinde drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste drepturi
privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii,
bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii,
precum şi beneficiile nedistribuite.
În latura pasivă sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi
extracontractuale (obligaţii sociale).
În doctrina română, sensul economic al noţiunii de patrimoniu, este desemnat prin
termenul fond de comerţ - sau, uneori, mai poartă denumirea de patrimoniu
comercial. După părerea aceloraşi autori, trebuie făcută distincţia dintre noţiunea de
fond de comerţ (patrimoniu comercial) şi cea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul
de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale sau
incorporale, afectate de comerciant în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale,
patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului care au o
valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi
datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.
Pornind de la cele menţionate, ajungem la concluzia că trebuie făcută distincţia dintre
patrimoniul societăţii şi patrimoniul comercial al societăţii.
Patrimoniul societăţii comerciale include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele.
Patrimoniul comercial al societăţii comerciale (sensul economic al patrimoniului)
include în sine ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale sau incorporale pe care
societatea comercială le are în mod distinct de cele ale altor subiecte de drept, precum şi
de cele ale persoanelor care o alcătuiesc.
23
Nicolae Roşca, Sergiu Baieş.Op. cit., p.182
Autonomia patrimoniului societăţii faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor,
determină anumite consecinţe juridice:
 Asociatul nu are nici un drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, nici
chiar asupra celor aduse ca aport propriu, astfel că dreptul său real se transformă
în dreptul la beneficii;
 Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează
gajul general al creditorilor societăţii;
 Nu se poate face compensaţia între creanţele societăţii şi datoria proprie a unui
asociat faţă de o terţă persoană şi nici viceversa;
 Aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate.
Componenţa patrimoniului
În componenţa patrimoniului societăţii comerciale intră doar drepturile (bunuri
corporale şi incorporale).
Bunurile corporale sunt cele care au existenţă materială, aspect şi sunt percepute cu
simţurile omului (o casă, un autoturism). Potrivit articolul 285 al Codului civil, bunurile
corporale sunt lucrurile (obiectele corporale) în raport cu care pot exista drepturi şi
obligaţii juridice.
Bunurile incorporale sunt cele care au o existenţă abstractă, imaterială, ce nu cad
sub simţurile noastre. Astfel de bunuri sunt drepturile patrimoniale, cum ar fi dreptul
întreprinzătorului asupra denumirii de firmă, asupra mărcii de producţie sau de serviciu,
drepturile de autor etc.
Bunurile mobile. Codul civil în art. 288 clasifică bunurile în mobile şi imobile.
Mobile se consideră acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile
de deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe străine,
cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol etc.
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, după cum sunt:
pământul, clădirile şi, în general, cele legate de sol, care nu pot fi mutate din loc în loc,
fără să-şi piardă valoarea lor economică (o casă, un teren etc).
Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca
complex patrimonial unic. În acest caz, se are în vedere sensul economic al
întreprinderii ca un complex patrimonial unic (întreprindere-obiect de drept), şi nu cel
juridic, de întreprindere-subiect de drept. Prin întreprindere-obiect de drept se înţelege
un bun complex ce cuprinde un ansamblu de bunuri corporale şi incorporale, mobile şi
imobile.
Mijloacele economice sunt compuse din totalitatea activelor materiale şi băneşti,
care servesc la desfăşurarea activităţii întreprinzătorului. Aceste active se prezintă sub
forma mijloacelor fixe şi mijloacelor circulante.
Mijloacele fixe sunt bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri de
producţie, consumându-se treptat şi transferându-şi parţial valoarea asupra produselor
fabricate, pe măsura utilizării lor (amortizare). După natura activităţii lor economice,
acestea se împart în: active fixe productive şi active fixe neproductive. După caracterul
şi destinaţia lor în producţie, activele fixe se împart în: clădiri, utilaje, mijloace de
transport etc.
Mijloacele circulante sunt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei şi
circulaţia mărfurilor. Ele se consumă în întregime, în fiecare ciclu de producţie, îşi
schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie şi
desfacere.
Activele circulante se grupează în active circulante materiale, active circulante
băneşti şi plasamente şi active circulante în decontare.
Activele circulante materiale sunt formate din: materii prime, materiale,
combustibil, semifabricate, producţie neterminată, produse finite, ambalaje;
 Activele circulante băneşti sunt constituite din sume de bani aflate în casieria
unităţii, în conturi la diferite bănci, acreditive etc.
 Activele circulante în decontare sunt valori materiale sau băneşti avansate de
societate unor firme sau persoane fizice, care urmează să fie decontate ulterior
(cambia, biletul la ordin, cecul etc).
Sursele mijloacelor economice, adică locul de provenienţă al acestora sau modul ie
dobândire. Din punct de vedre al surselor, mijloacele economice pot fi clasificate -.:
a) Capital propriu - fonduri băneşti care reprezintă capitalul social şi fondurile
proprii;
b) Capital atras - datorii băneşti ale comerciantului faţă de alţi agenţi economici sau
faţă de stat, provenite din decalajul format între data unor lucrări, prestări de
servicii sau executarea de lucrări ori diverse alte obligaţii de plată şi momentul
efectiv al plăţii. Prin urmare, în astfel de cazuri, între momentul primirii
fondurilor băneşti şi achitarea lor trece o perioadă de timp, în care sunt atrase în
circuitul economic al comerciantului în cauză (de unde denumirea de capital
atras).
c) Creditele şi împrumuturile - de la bănci pentru sumele primite sub formă de
credite, în vederea acoperirii temporare a necesarului de fonduri băneşti.
Una din condiţiile esenţiale ale constituirii şi funcţionării societăţii comerciale ca
persoană juridică este înzestrarea ei cu anumite valori patrimoniale, care ar permite
subiectului de drept să se manifeste în circuitul civil, adica formarea capitalului ei,
numit capital social, capital statutar sau capital nominal.
Capitalul social este expresia valorică a tuturor aporturilor - în numerar şi în natură cu
care participanţii la o societate comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia
spre a asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării
scopurilor statutare. Este important faptul că acest capital social reprezintă o expresie
valorică (bănească) a contribuţiilor asociaţilor societăţii şi nu este un ansamblu de
bunuri, aşa cum se consideră uneori. Chiar dacă obiect al aportului a fost un bun mobil
sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la momentul transmiterii.
Funcţiile capitalul social. În literatura juridică sunt evidenţiate trei funcţii ale
capitalului social: bază materială a societăţii; garanţie a creditorilor societăţii şi legătură
între asociaţi şi societate.
a) Capitalul social - baza materială a societăţii. Capitalul social nu este o sumă
intangibilă, păstrată la cont: cu banii sau cu bunurile a căror valoare a fost inclusă în
capitalul social se operează acţiuni financiare şi comerciale: se achiziţionează bunuri
spre a fi revândute, materiale şi materii prime pentru a fi utilizate în activitatea de
fabricare a bunurilor materiale cu o valoare mai mare. Bunurile fabricate pot fi utilizate
în procesul de producţie, de executare a lucrărilor sau pot fi înstrăinate terţilor. Din
capitalul social se asigură şi cheltuielile de constituire şi înregistrare, dacă contrariul nu
rezultă din actul de constituire. Eficienţa investiţiei în societate se apreciază după
beneficiile pe care le produc aceste investiţii.
b) Capitalul social - garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social
este un indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu
cât capitalul este mai mare, cu atât riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura cu
acestea, creşte, desigur, şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri.
Încrederea se sprijină pe doi factori. Primul este dependenţa valorii reale a activelor de
capitalul social şi, de aici, posibilitatea creditorului de a urmări alte active ale
debitorului său în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare a obligaţiilor.
Al doilea factor constă în diligenţa debitorului de a-şi onora obligaţia asumată,
conducându-se de raţionamentul unui bun comerciant, pentru a obţine beneficiile
scontate.
Creditorii şi partenerii au siguranţa că asociaţii nu-şi pot retrage investiţiile făcute
în capitalul social decât prin: a) reducerea capitalului social şi b) lichidarea societăţii. O
a treia posibilitate de recuperare a investiţiilor este obţinerea dividendelor la sfârşitul
fiecărei perioade financiare. Reducerea capitalului social sau lichidarea societăţii este o
procedură publică şi se face numai cu înştiinţarea prealabilă a creditorilor. Plata
dividendelor se efectuează din activele societăţii care depăşesc ca valoare mărimea
capitalului social nu din capitalul social.
c) Capitalul social - legătură dintre societate şi asociaţi. Prin intermediul
capitalului social se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei. Contractul de
societate este unul cu titlu oneros, însă caracterului lui oneros se deosebeşte de cel al
altor contracte civile. În literatura juridică s-a menţionat că acest caracter oneros al
contractului de societate rezultă din înţelegerea asociatului de a deveni membru al
viitoarei entităţi colective în scopul - vădit patrimonial - de a obţine o cotă
predeterminată din câştigul prezumabil sau, altfel spus, din foloasele ce ar putea deriva
şi care trebuie împărţite între ei.
Formarea capitalului social. O etapă indispensabilă a constituirii societăţii
comerciale este formarea capitalului ei social. Codul civil stabileşte că fiecare fondator
al societăţii comerciale trebuie să contribuie, în măsura stabilită de actul de constituire,
la formarea capitalului social (art. 107 alin. (2)) prin aporturi exprimate în lei (art.l 12
alin.(2)), iar membrii societăţii comerciale sunt obligaţi să transmită aportul
(participaţiunea) la capitalul social în ordinea, mărimea şi termenele prevăzute în actul
de constituire (art.116 alin.(l) lit. a)).
Societatea care nu a respectat cerinţele de formare a capitalului social poate fi declarată
nulă. Pentru unele societăţi comerciale, legiuitorul a stabilit un capital social minim.
Astfel, societăţile cu răspundere limitată se constituie cu un capital de cel puţin 5400 lei,
societăţile pe acţiuni cel puţin 20 000 de lei. În legi speciale se stabilesc proporţii mult
mai mari ale capitalului social. De exemplu, pentru bănci24, case de schimb valutar,
companii de asigurare, fonduri de investiţii, lombarduri, burse de mărfuri, burse de
valori şi alte asemenea este stabilit capital social minim.
Forma aportului. În calitate de aport la capitalul social pot fi aduse mijloace
băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale (Codul civil, art.106 alin.
24
Cuantumul capitalului minim al băncii comerciale necesar pentru autorizaţia de categoria A este de 50 milioane de lei, pentru
categoria В - de cel puţin 100 milioane de lei şi pentru autorizaţia de categoria С - de cel puţin 150 de milioane de lei.
(4)).25 Art.113 şi 114 impun concluzia că pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în
bani), precum şi aportul în natură (bunuri aflate în circuit civil). Pentru aportul la
capitalul social nu se calculează dobânzi (art. 113 alin. (4)).
a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă
actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor fizice şi
juridice din Republica Moldova se fac numai în moneda naţională. Această concluzie
derivă din Legea nr.1232/1992 cu privire la bani, potrivit căreia moneda naţională, leul,
este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova.
Persoanele fizice şi juridice străine, precum şi cetăţenii Republicii Moldova şi
apatrizii cu domiciliul în alte state pot face aport în numerar în valută liber convertibilă
sau în o altă valută achiziţionabilă de băncile Republicii Moldova.
Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont bancar
provizoriu, deschis special pentru constituirea societăţii.
La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în
numerar cel puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau actul de constituire nu
prevede o proporţie mai mare (Codul civil, art. 113 alin.(3))26. Din această dispoziţie
rezultă 2 concluzii:
a) în contul provizoriu al societăţii comerciale în constituire trebuie să fie vărsate
în numerar cel puţin 40% din capitalul social subscris;
b) fiecare asociat trebuie să transmită cel puţin 40% în numerar din mărimea
aportului subscris.
Legea sau actul constitutiv poate stabili o proporţie mai mare, în două variante: a)
aportul în numerar să fie mai mare de 40% ;
b) aportul, indiferent de formă, să fie mai mare de 40%, adică de cel puţin 40%
în numerar, iar ceea ce depăşeşte să fie în natură.
Ca excepţie de la regula stabilită în Codul civil la art. 113, Legea nr.l 134/1997
dispune, la art.34, ca mijloacele băneşti destinate plăţii pentru acţiunile subscrise să se
transmită integral la un cont provizoriu în temeiul contractului de societate. Legea
instituţiilor financiare nr.550/19955 stabileşte, în mod similar, la art.14, că acţiunile
instituţiei financiare se plătesc integral cu mijloace băneşti.
Potrivit art. 114 alin.(7) din Codul civil, pot fi transmise cu titlu de aport la
capitalul social al societăţilor pe persoane şi creanţele care se consideră vărsate după ce
societatea comercială a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.
b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în circuit
civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale. Bunurile care se transmit ca aport
trebuie să fie indispensabile în activitatea societăţii, utilizabile şi să contribuie la
realizarea de beneficii.
25
Casele de schimb valutar trebuie să aibă capitalul social în numerar de cel puţin 500 000 lei.
Companiile de asigurare trebuie să aibă capitalul social de cel puţin 2 milioane de lei, depuşi sub formă de mijlocare băneşti, iar pentru a obţine licenţa de
asigurare obligatorie de răspundere civilă asigurătorul trebuie să aibă un capital social de cel puţin 3 milioane de lei.
Fondul de investiţii mutual şi pe intervale trebuie să aibă capital minim de 1 milion de lei, iar cel nemutual de - 500 000 lei.
Lombardul deschis în localităţi municipale trebuie să aibă un capital social de cep puţin 25 000 de dolari SUA, în localităţi rurale - cel puţin 15 000 de
dolari SUA.
Bursa de mărfuri trebuie să aibă un capital social de cep puţin 1 milion de
Bursa de valori - de 500 000 de lei.
26
Aportul în natură se poate constitui din diferite bunuri. Deşi transmiterea în
capitalul social se face după reguli similare, operaţiunile sunt particularizate de natura
bunului care se transmite.
Restricţii la formarea capitalului social. Potrivit legii, pot fi transmise în capitalul
social orice bunuri care se află în circuit civil. Astfel spus, bunurile care nu sunt în
circuit civil nu pot face obiectul aportului la capitalul social.
Nu sunt în circuit civil bunurile proprietate publică, obiectele care, deşi pot
satisface anumite necesităţi, datorită calităţilor lor deosebite este inuman şi amoral a le
include în circuit civil.
Bunurile proprietate publică sunt determinate de Constituţie şi de alte legi.
Articolul constituţional 127 stabileşte că bunurile proprietate publică sunt:
a) bogăţiile de orice natură ale subsolului;
b) spaţiul aerian;
c) apele folosite în interes public;
d) pădurile folosite în interes public;
e) resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental;
f) căile de comunicaţie etc.
Datorită caracterului lor inalienabil, aceste bunuri nu pot face obiectul aportului la
capitalul social cu transmiterea dreptului de proprietate. Legea nr. 1134/1997 însă
stabileşte, la art. 41 că bunurile proprietate publică pot fi transmise în capitalul social cu
drept de folosinţă. Potrivit art.41 alin.(11) din Legea nr. 1134/1997, aport la capitalul
social nu poate fi:
a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor de înfiinţare a societăţii şi muncii
acţionarilor care lucrează în societate;
b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, ale acţionarilor şi ale altor persoane;
c) bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele activităţii
intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;
d) bunurile aparţinând achizitorului de acţiuni cu drept de administrare economică
sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului lor;
e) bunurile destinate consumului populaţiei civile a căror circulaţie este interzisă
ori limitată de lege, fără acordul autorităţii publice stabilite în legislaţie.
Nu pot constitui aporturi la formarea capitalului social al societăţii cu răspundere
limitată şi al societăţii pe acţiuni creanţele şi drepturile nepatrimoniale (Codul civil,
art.114). prin aceasta se evită constituirea unei societăţi pe capitaluri care şi-ar începe
viaţa socială cu conflicte, cu procese judiciare de valorificare a dreptului de creanţă.
Mărimea aportului. Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în
participaţiuni care aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în
acţiuni, a căror valoare are, în mod obligatoriu, expresie bănească.
Mărimea aportului fiecărui fondator trebuie să fie indicată în actul constitutiv
(Codul civil, art.108 alin.(l) lit. d) şi e)). Astfel, trebuie stabilit că fiecare fondator se
obligă să transmită aportul, care constă fie dintr-o sumă de bani, fie din bunuri concrete,
indicând valoarea fiecărui bun.
Ca efect al transmiterii aportului, asociatul obţine un drept de creanţă,
materializat prin participaţiunea acestuia la capitalul social, care poartă denumirea de
parte de interes, parte socială, sau obţine un număr de acţiuni. Potrivit dispoziţiilor din
RSE, asociatul SRL care a vărsat integral aportul i se eliberează un înscris, numit
certificat al cotei de participare, ce adevereşte că acesta deţine o cotă-parte (parte
socială) în capitalul social. Acţionarului i se eliberează acţiuni dacă ele sunt
materializate sau certificate de acţiuni.
Codul civil prevede că valoarea participaţiunii (părţii sociale) asociatului nu poate
fi mai mare decât valoarea aportului vărsat de acesta, însă permite situaţia inversă, când
valoarea aportului poate fi mai mare decât valoarea participaţiunii. Această situaţie este
justificată prin faptul că, la constituirea societăţii, asociaţii, pe lângă formarea
capitalului social, participă la formarea fondului comun, transmiţând sume necesare
înregistrării societăţii şi efectuării unor alte acţiuni ce privesc formalităţile de constituire
şi de începere a activităţii. Această prevedere este valabilă şi situaţiei în care societatea
majorează capitalul social prin aporturile noilor asociaţi. În acest caz, aportul noului
asociat trebuie să fie mai mare decât partea socială pe care acesta o dobândeşte,
deoarece dobândeşte şi dreptul asupra unei părţi din capitalul de rezervă, din beneficiile
nerepartizate şi din alte fonduri ale societăţii.
Termenul de transmitere a aportului. Aportul la capitalul social se face în
termenele stabilite în Codul civil, la art.112 alin.(3) şi 114 alin.(5) şi în Legea
nr.1134/1997, la art.34.
Astfel, în societatea în nume colectiv şi în societatea cu răspundere limitată,
aportul, în limita a cel puţin 40% din cel subscris, se transmite până la înregistrarea
societăţii, iar restul nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de
constituire nu prevede un termen mai restrâns.
În societatea în comandită, la momentul înregistrării, comanditatul trebuie să
verse cel puţin 60 % din capitalul subscris, iar restul nu mai târziu de 6 luni de la data
înregistrării dacă actul de constituire nu prevede un termen mai restrâns.
În societatea pe acţiuni, persoana care subscrie acţiuni contra mijloace băneşti
este obligată să le transmită integral la contul provizoriu până la înregistrarea societăţii,
iar cel care subscrie şi se obligă să transmită aporturi în natură trebuie să le transmită în
cel mult o lună de la data înregistrării de stat a societăţii.
Asociatul unic varsă integral aportul până la data înregistrării societăţii
comerciale (Codul civil, art. 112 alin. (4).
Fondatorul care nu a transmis în termen aportul la care s-a obligat poate fi
notificat de ceilalţi fondatori să-şi onoreze obligaţia şi avertizat cu excluderea din
societate. Pe lângă notificare, legea acordă celui întârziat un termen de o lună pentru a-şi
onora obligaţia.
Pentru asociatul care nu a vărsat aportul la care s-a obligat, societatea are la
dispoziţie câteva alternative. Cea mai dură, prevăzută în Codul civil, la art. 113 alin.(6),
este excluderea asociatului din societate fără a i se restitui valoarea părţii lui deja
vărsate; cea de a doua este depunerea silită a părţii nevărsate din aport şi, ultima,
reducerea părţii sociale la cuantumul aportului vărsat.
Modificarea capitalului social. Capitalul social, o dată constituit, devine fix şi se
menţine în aceeaşi valoare toată perioada de existenţă a societăţii. De aceea, societatea
comercială are obligaţia să indice în actul de constituire mărimea capitalului social,
mărime ce se înscrie şi în Registrul de stat al întreprinderilor. Dispoziţiile legale şi
clauzele convenţionale din actul de constituire asigură capitalului social intangibilitate
pentru a reprezenta o adevărată garanţie creditorilor sociali.
Constituind un element de stabilitate al patrimoniului societăţii, capitalul social
poate fi modificat atunci când evenimente excepţionale din viaţa societăţii sau mediul
economic impun acest lucru sau când o asemenea operaţiune devine o condiţie a
realizării scopurilor în vederea cărora a fost constituită societatea. Având un caracter de
excepţie, modificarea capitalului social se face numai în baza hotărârii fondatorului sau
a adunării generale a asociaţilor cu cvorumul prevăzut de lege. Numai în societatea pe
acţiuni dreptul de a modifica capitalul social prin majorare poate fi delegat consiliului
directoriu.
Pentru a produce efecte, hotărârea de modificare a capitalului social şi, implicit,
de modificare a actului de constituire se comunică organului de înregistrare, care face
înscrierea necesară în Registrul de stat al întreprinderilor. La operaţiunea de modificare
a capitalului social apelează, de regulă, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe
acţiuni, aceasta însă poate fi utilizată şi de celelalte societăţi comerciale şi chiar de
celelalte persoane juridice cu scop lucrativ.
Capitalul social se modifică prin majorare şi prin reducere.
Majorarea capitalului social. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune
juridică prin care organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul
măririi cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea
capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor subscrise.
Majorarea capitalului social se face prin: creştere din contul activelor societăţii
care depăşesc mărimea capitalului social şi mărire prin noi aporturi.
Majorarea din contul activelor societăţii care depăşesc capitalul social poate
avea şi ea două forme:
- majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii. În
acest caz, se realizează o creştere de capital dacă adunarea generală decide încorporarea
beneficiului în capitalul social, concomitent şi creşterea valorii participaţiunilor fiecărui
asociat. O creştere similară a capitalului şi a participaţiunilor are loc în cazul reevaluării
unor tipuri de active ale societăţii (de exemplu, a activelor imobile). În aceste cazuri,
participaţiunile tuturor asociaţilor cresc proporţional şi nici unul din ei nu este lezat în
drepturi;
- majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea concomitentă a
unor datorii. La această posibilitate de majorare a capitalului social se referă, în special,
Legea nr. 1134/1997 la art.41 alin.(2) lit. d), potrivit căreia, aport la capitalul social pot
fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori achitate cu active. În acest caz, are loc
convertirea unei datorii a societăţii în acţiuni şi transformarea creditorului în acţionar.
Este important ca societatea care converteşte datoria în acţiuni să aibă active libere de
obligaţii în valoare nu mai mică de noua mărime a capitalului social.
O a doua formă de majorare a capitalului social se face prin noi aporturi. Acestea
pot fi depuse de către asociaţi, care au dreptul să-şi menţină influenţa în societate, dar şi
de terţi. Dacă participaţiunile asociaţilor cresc din contul aporturilor suplimentare ale
tuturor deţinătorilor, capitalul social se va majora, de asemenea, fără a afecta interesele
asociaţilor. Capitalul social se poate majora prin aporturile suplimentare, dar
neproporţionale, ale tuturor asociaţilor, prin aporturile numai a unor asociaţi sau prin
aporturile unor terţi.
Majorarea capitalului social trebuie să fie înregistrată la organul competent numai
după ce se demonstrează existenţa activelor libere de obligaţii în proporţii egale sau care
depăşesc noua mărime a capitalului social, precum şi dovezile că aporturile
suplimentare au fost efectiv vărsate.
Reducerea capitalului social se efectuează numai prin hotărâre a organului
suprem al societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii, pentru a nu micşora masa
activă a patrimoniului fără ca creditorii să ia cunoştinţă de aceasta. Reducerea
capitalului nu poate fi făcută sub minimul stabilit de lege.
Hotărârea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă
fiecărui creditor şi ulterior publicată. În lipsa unor dispoziţii exprese privind publicarea
reducerii, considerăm necesară publicarea în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova"
(Codul civil, art. 105). Dacă creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi
micşorat. În cazul în care creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată
numai după satisfacerea cerinţelor celor care se opun.
Reducerea capitalului social are loc prin împărţirea efectivă a unor active între
asociaţi sau din cauza insuficienţei de active.
Reducerea capitalului prin împărţirea efectivă a unor active între asociaţi. În
cazul în care organul suprem (fondatorul, adunarea generală) consideră că activele
societăţii nu sunt utilizate eficient în activitatea de întreprinzător, iar pentru atingerea
scopului propus sunt suficiente activele mai mici, poate decide micşorarea capitalului
social şi împărţirea între asociaţi a activelor neutilizate. După informarea creditorilor şi
satisfacerea cerinţelor creditorilor care se opun, societatea prezentă Camerei înregistrării
de Stat actele cu privire la reducere. Numai după înregistrarea reducerii capitalului şi
înscrierea noii mărimi a capitalului social, societatea poate să înceapă împărţirea între
asociaţi a activului ce depăşeşte noua mărime a capitalului social. Restituirea activelor
se poate face în bani sau în natură.
Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. În cazul în care societatea
activează ineficient şi valoarea activelor societăţii sunt sub nivelul mărimii capitalului
social, societatea trebuie, în respectarea dispoziţiei art.112 alin.(l) din Codul civil, să
decidă fie suplimentarea activelor şi egalarea lor cu mărimea declarată a capitalului
social, fie reducerea capitalului social până la nivelul activelor nete. Deşi această
obligaţie este stipulată expres numai pentru societăţile pe acţiuni, considerăm că trebuie
aplicate şi celelalte societăţi care se află într-o astfel de stare financiară. Dispoziţia
art.39 alin.(6) din Legea nr.1134/1997 prevede că, dacă, la expirarea celui de-al doilea
an financiar sau a oricărui an financiar ulterior, valoarea activelor nete ale societăţii,
potrivit bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decât mărimea capitalului social,
adunarea generală anuală a acţionarilor este obligată să hotărască asupra reducerii
capitalului social şi/sau majorării valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii
societăţii a unor aporturi suplimentare, în modul prevăzut de statutul societăţii, ori
asupra lichidării societăţii. Neîndeplinirea acestor dispoziţii duce la dizolvarea forţată a
societăţii şi la lichidarea ei prin hotărâre judecătorească.
Pe linga capital social societate comerciala e obligata sa formeze un Capitalul de
rezervă
Unii autori definesc rezervele drept sume de bani deduse din beneficiul net al
persoanei juridice „puse de o parte” de către ea , pentru a acoperi creanţele creditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al cărei
valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii lui
se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5% pînă la atingerea
plafonului de o cincime din capitalul social.
Rezervele facultative privesc fie realizarea de investiţii, fie desfăşurarea unor
activităţi de marcheting sau pentru acoperirea unor pierderi din activul patrimonial
generat de împrejurări obiective care implică un risc. Din rezervele facultative nu se pot
acoperi prejudiciile produse patrimoniului social din cauza unor fapte culpabile ale
administratorilor, cenzorilor sau gestionarilor persoanei juridice.
Conform art. 148, 160 CCRM SRL şi SA au capitalul de rezervă stabilit prin
lege. Societăţile sunt obligate să constituie un capital de rezervă de cel puţin 10% din
mărimea capitalului social. Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea
pierderilor societăţii pe acţiuni sau la majorarea capitalului ei social. Capitalul de
rezervă se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul societăţii pe acţiuni, în
proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pînă la atingerea mărimii stabilite de actul
de constituire. Dacă valoarea activelor nete ale societăţilor se reduce sub nivelul
capitalului social şi al capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă
reîncep.
2. Constituirea Societăţii Comerciale.
Fondatorii Societăţii comerciale. Constituirea societăţilor comerciale poate fi

efectuată de către persoane fizice şi juridice. Conform art. 31 al Legii nr. 1134/1997
privind societăţile pe acţiuni, sunt consideraţi fondatori persoanele fizice şi juridice care
au luat decizia de a o înfiinţa. Fondatorii semnifică persoanele care îşi asumă riscul în
contextul organizării unei afaceri. Anume fondatorul este cel care determină obiectivele
unei afaceri, fiind persoana care, având iniţiativa constituirii unei afaceri, se angajează
să reunească capitalul necesar constituirii şi potenţialul personal, precum şi să
îndeplinească formalităţile prevăzute de lege în acest scop.
La constituirea unei societăţi comerciale pot participa persoane fizice şi juridice
care nu sunt interzise prin lege sau hotărâre judecătorească. În conformitate cu legislaţia
în vigoare, fondatori pot fi cetăţeni ai R.Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii, persoane
juridice naţionale şi străine, statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Pentru ca
persoana fizică să fondeze o societate comercială, ea trebuie să aibă capacitatea deplină
de exerciţiu.
Potrivit art. 20 alin.(l) din Codul civil, capacitatea deplină de exerciţiu se
dobândeşte la atingerea majoratului, adică la 18 ani. După împlinirea acestei vârste,
persoana poate participa la fondarea unei societăţi comerciale şi semna actul ei de
constituire, cu excepţia cazului de incapacitate, declarată în condiţiile art. 24 din Codul
civil sau în alte cazuri de limitare prin lege sau hotărâre judecătorească a persoanei în
capacitate.
În dreptul comercial prin asociat se înţelege orice persoană fizică care participă ca
parte într-o societate comercială. Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de
semnarea actului constitutiv şi de depunerea în patrimoniul societăţii a aportului la care
s-a angajat. Aceste două condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ. Calitatea de asociat
decurge din următoarele elemente:
 participă la actele constitutive ale viitoarei entităţi, ca fondator;
 îşi rezervă dreptul la dividende, care reprezintă o cotă determinată din
beneficiul societăţii;
 îşi asumă riscurile pentru eventualitatea unor pierderi intervenite în activitatea
comună;
 răspunde în limitele statutare sau legale pentru datoriile faţă de creditorii
sociali.
Persoana juridică. Cadrul normativ al R.M. acordă dreptul persoanei juridice de a
constitui societăţi comerciale. Astfel, de exemplu, art. 106 al Codului civil al R.M.
prevede că societatea comercială poate fi fondator (membru al unei alte societăţi
comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul civil şi alte legi). Exemplu de
excepţie de la regula generală este prevăzut în art. 12, al. 2 şi art. 136, al. 2, conform
cărora o persoană juridică, adică o societate comercială, nu poate fi asociat decât într-o
singură societate cu răspundere limitată sau comanditar într-o singură societate în
comandită.
Întreprinderile de stat şi cele municipale au dreptul, de asemenea, să constituie
societăţi comerciale, cu excepţia fondurilor de investiţii, dacă organul fondator şi
organul împuternicit, cu excepţia dreptului de proprietate în numele statului, şi-au dat
acordul în acest sens.
Cooperativele de întreprinzător şi cele de producţie pot participa la fondarea
societăţii comerciale, dacă adunarea generală a membrilor cooperativei a consimţit în
acest sens. De asemenea, dreptul de a constitui societăţi comerciale îl au şi organizaţiile
necomerciale, art.188 alin.2, Codul civil. Partidele politice, precum şi organizaţiile
social-politice nu au dreptul să constituie societăţi comerciale (art. 22, Legea 718/1991),
de asemenea, se interzice asociaţiilor obşteşti, fundaţiilor, cotelor, organizaţiilor
filantropice să participe la fondarea burselor de mărfuri (art. 13, Legea 1117/1997).
Elaborarea, aprobarea şi autentificarea actelor constitutive
Constituirea persoanelor juridice poate fi divizate condiţional în două etape:
1. etapa contractuală(consensuală);
2. etapa de înregistrare.
I. Etapa contractuală (consensuală)
Etapa contractuală este etapa iniţială şi ea poate fi divizată în următoarele
perioade :
¤ elaborarea actelor constitutive;
¤ aprobarea actelor;
¤ autentificarea (semnarea) lor.
Elaborarea şi aprobarea actelor constitutive
Punctul de plecare în constituirea unei întreprinderi este întocmirea actelor
constitutive ale unei societăţi. Prin utilizarea termenului de act de constituire legiutorul
desemnează atît actele unipersonale(declaraţiile de constituire), cît cele pluripersonale
(contractele). La o analiză a actului de constituire, se disting 4 caractere juridice, care
ilustrează că actul este solemn, plurilateral, cu titlul oneros şi comutativ.
a) Caracterul solemn al actului de constituire rezultă din dispoziţiile art. 107 al
Codului civil, potrivit căruia acesta se autentifică notarial. Nerespectarea solemnităţii
actului juridic atrage nulitatea lui (art.213).
b) Caracterul plurilateral al a actului de constituire rezultă din definiţia legală a
societăţii comerciale al cărei capital social este constituit din participaţiuni ale
fondatorilor (membrilor). Folosind pluralul, legiuitorul a vrut să ilustreze că, de regulă,
societatea se constituie din mai multe persoane care doresc să lucreze în interes propriu,
implicând activitatea şi bunurile acestora.
Ca excepţie, apar societăţile cu răspundere limitată (Codul civil, art. 145) şi
societăţile pe acţiuni (art. 156) care pot fi constituite şi de o singură persoană, iar actul
lor de constituire va fi unilateral.
c) Caracterul oneros al actului de constituire decurge din faptul că fiecare asociat
înţelege să devină membru al viitoarei entităţi colective în scopul - vădit patrimonial -
de a obţine o cotă predeterminată din câştigul prezumabil sau, altfel spus, din „foloasele
ce ar putea deriva" şi care trebuie împărţite intre ei.
d) Caracterul comutativ. Printre actele de natură oneroasă al actelor de
constituire se înscrie în categoria celor comutative, întinderea obligaţiilor pe care şi le
asumă fiecare fondator nu depinde de un eveniment viitor (aleas), ci este cunoscută de
părţi, adică este certă şi determinantă la momentul semnării contractului. Faptul că
rezultatele economice ale activităţii desfăşurate în comun se pot concretiza nu numai în
beneficii, ci şi în eventuale pierderi, nu transformă contractul de societate într-o
operaţiune aleatorie.
e) Caracterul comercial al actelor de constituire este determinat de obiectul de
activitate al viitoarei societăţi care desemnează activitatea de întreprinzător preconizată
de societate şi care trebuie să fie indicat în actul de constituire. Totul ce face o societate
comercială o face în scopul obţinerii profitului, faptul acesta fiind de esenţă. Actele cu
titlu gratuit constituie o excepţie. El se face numai dacă adunarea generală a decis să
atribuie o parte din profit realizării scopurilor filantropice.
Condiţiile generale cerute pentru valabilitatea actelor de constituire
Prin condiţii de valabilitate se înţeleg cerinţele impuse de lege pentru ca un astfel de
act să producă efecte faţă de persoanele care l-au semnat sau care au aderat la el ulterior.
Contractul de constituire este un act bi- sau multilateral pentru încheierea valabilă a
căruia trebuie să fie respectate condiţiile de fond şi formă.
a) Condiţiile de fond ale actului de constituire sunt: capacitatea, consimţământul,
obiectul şi cauza.
 Capacitatea. Se are în vedere că toate persoanele care semnează actul de
constituire trebuie să aibă capacitatea de a semna acte juridice, adică
capacitate deplină de exerciţiu. Mai detaliat despre capacitate vezi tema
„Subiectele dreptului comercial”.
 Consimţământul. Potrivit art. 199 din Codul civil, consimţământul este voinţa
exteriorizată a persoanei. Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie:
a) să emane de la o persoană cu discernământ; b) să fie exprimat cu intenţia de
a produce efecte juridice; c) să nu fie viciat.
Persoana care manifestă voinţa de a participa la fondarea unei societăţi comerciale
se prezumă că are capacitate deplină de exerciţiu (că acţionează cu discernământ), dacă
are calitatea de a distinge lucrurile unele de altele şi de a judeca limpede, cu pătrundere
şi cu precizie despre fenomenele lumii înconjurătoare, dacă înţelege perfect că se
asociază într-o societate comercială; în lipsa discernământului, actul juridic poate fi
anulat prin hotărâre judecătorească (Codul civil, art. 225).
 Obiectul contractului de societate. În doctrină, noţiunea de obiect al
contractului de societate a fost interpretată în două sensuri: cel al dreptului
comun şi cel de obiect al societăţii.
Obiectul contractului de societate (după dreptul comun) constă în prestaţiile la care
s-au obligat părţile contractante (art. 107 Cod civil al RM).
Obiectul societăţii constă în genul activităţilor de întreprinzător pe care urmează să
le realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ, prestare de servicii, executare de
lucrări.
Prin art. l08, Cod civil al R.M., societatea comercială este obligată să indice în
actul său constitutiv obiectul de activitate. Neindicarea, însă, în actul de constituire a
genului de activitate nu interzice societăţii practicarea lui, deoarece art. 60, alin.(2) din
Codul civil prevede că persoana juridică cu scop lucrativ, inclusiv societatea
comercială, poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este
prevăzută în actul de constituire.
 Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în
concordanţă cu regulile de convieţuire socială. Motivaţia încheierii
contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri afectate
realizării activităţii de întreprinzător, cu scopul obţinerii unui profit care
urmează a fi împărţit între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la
capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt
procent de participare a fiecăruia la împărţirea beneficiilor
b) Condiţiile de formă şi conţinutul actului constitutiv. Potrivit Codului civil, art.
107, societatea comercială se fondează prin act de constituire autentificat notarial.
Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv duce la respingerea cererii de
înregistrare a societăţii de către Camera Înregistrării de Stat.
c) Condiţiile specifice de valabilitate. În literatura juridică au fost evidenţiate trei
condiţii de valabilitate ale contractului de societate: aportul fondatorilor; intenţia de a
colabora în vederea desfăşurării activităţii comerciale (affectio societatis); obţinerea şi
împărţirea beneficiilor. În Codul civil, toate aceste trei condiţii fie că sunt expres
indicate (aportul şi repartizarea beneficiilor), fie că se prezumă (affectio societatis).
Considerăm util a face uz de explicaţii doctrinare în tratarea acestor elemente, ceea ce
va uşura înţelegerea lor.
- Aportul fondatorilor. Prin aport se înţelege contribuţia unei persoane la o activitate.
Aportul (contribuţia) este obligator şi pentru societatea civilă (Codul civil, art.1342), şi
pentru societatea comercială (art.112). Sub aspect juridic, prin aport se înţelege
obligaţia, pe care şi-o asumă fiecare asociat, de a aduce în societate un anumit bun, o
valoare patrimonială. Sub aspect lingvistic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul
adus în societate de către asociat. Aportul cimentează legătura dintre asociat şi societate.
Fondatorul care nu a vărsat aportul răspunde pentru daune-interese, iar la decizia
asociaţilor, poate fi sancţionat cu excluderea din societate
- Affectio societatis. Al doilea element specific şi obligatoriu al contractului de
societate este intenţia de a crea o societate, de a conlucra pe principii de egalitate în
vederea împărţirii beneficiului şi a înfruntării solidare a riscurilor.
Fiind o intenţie a celor ce se unesc, affectio societatis reprezintă elementul lor
psihologic care arată în ce constă colaborarea în comun. Colaborarea în comun a
asociaţilor diferă de la o formă de societate la alta, însă în orice societate comercială
participarea asociaţilor la viaţa ei se manifestă prin exercitarea, în condiţiile legii, a
dreptului de a participa la luarea deciziilor şi la exercitarea controlului asupra
activităţii societăţii
Conţinutul actului de constituire. Actul de constituire prezintă, în mare parte,
acelaşi conţinut legal la oricare din formele de societate reglementate de lege.
Clauzele obligatorii ale actului de constituire, independent de forma de societate
care se formează, sunt stabilite în Codul civil, art. 108. Alte clauze, necesare a fi
indicate în actul constitutiv, care particularizează societatea comercială după formă sunt
prevăzute în art. 122 (societatea în nume colectiv), art. 137 (societatea în comandită),
art. 146 (societatea cu răspundere limitată), art. 157 (societatea pe acţiuni) ale Codului
civil, precum şi în art. 33 din Legea nr. 1134/1997. Conform art. 108, alin. (3) din Codul
civil şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 1134/1997, fondatorii pot indica şi clauze
facultative, dacă acestea nu contravin dispoziţiilor legale.
Clauzele obligatorii ale actului de constituire sunt cele indicate în normele legale:
a) Clauzele privind identificarea fondatorilor. Potrivit art. 108, Codul civil al R.M.,
identificarea părţilor în actul constitutiv se face:
 pentru persoana fizică, prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului,
numărului actului de identitate, cetăţeniei, precum şi altor date stabilite de
legea naţională a acesteia;
 pentru persoana juridică se indică denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul şi
data înregistrării de stat, precum şi datele de identitate ale persoanei fizice care
reprezintă interesele persoanei juridice fondatoare, actul în baza căruia aceasta
reprezintă, după caz.
b) Clauzele privind individualizarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste
clauze se stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este
cazul, emblema societăţii.
Denumirea societăţii comerciale. Potrivit art. 108, alin. (l) lit. b) din Codul civil,
actul de constituire trebuie să conţină denumirea societăţii, completă şi prescurtată, cu
care aceasta va fi înmatriculată în Registrul de stat, aceasta fiind atributul care face ca
societatea comercială să se deosebească de alţi participanţi la raporturile juridice.
Sediul societăţii comerciale este locul care situează în spaţiu societatea comercială,
ca subiect de drept. El este stabilit de fondatori, având în vedere locul unde societatea îşi
va desfăşura activitatea sa sau unde vor funcţiona organele sale.
c) Clauzele privind caracteristicile societăţii comerciale privesc obiectul de
activitate al societăţii, durata activităţii, capitalul social.
Prin obiect de activitate al societăţii se înţeleg genurile de activitate ce urmează a fi
practicate de societatea comercială. Aceasta are dreptul, în temeiul art. 60, alin.(2) din
Codul civil, să desfăşoare orice activitate neinterzisă, chiar dacă nu este prevăzută de
actul de constituire. În acest act trebuie să se indice activităţile care vor fi desfăşurate de
societate (art. 108), menţionarea obiectului de activitate fiind importantă în special
pentru societatea în nume colectiv şi societatea în comandită, împuternicirile
administratorilor acestor societăţi sunt limitate la domeniul de activitate al societăţii.
Pentru săvârşirea de acte ce depăşesc aceste limite, este necesar acordul tuturor
asociaţilor (art. 124, alin.(2)). Este important a indica expres obiectul de activitate în
aceste societăţi pentru a distinge actele săvârşite în numele societăţii de cele săvârşite de
asociat în numele propriu.
Durata activităţii societăţii comerciale. În actul constitutiv asociaţii urmează să
hotărască asupra duratei societăţii. Codul civil în art. 65 stabileşte că persoana juridică
este perpetuă, dacă legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.
Capitalul social şi aporturile fondatorilor. În actul constitutiv se menţionează
neapărat participaţiunea fiecărui fondator la capitalul social (Codul civil, art. 108).
Necesitatea stipulării cuantumului capitalului social este prevăzută şi în art. 122, 137,
146, 157 din Codul civil, precum şi în art. 33 din Legea nr. 1134/1997.
d) Clauzele privind drepturile şi obligaţiile fondatorilor societăţii comerciale.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă drepturile ce urmează a fi dobândite de
asociaţi şi obligaţiile ce şi le asumă fondatorii.
e) Clauzele privind structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a
organelor societăţii.
Fiecare societate comercială are structură organizatorică proprie, compusă din cel
puţin două organe: suprem şi executiv. Societăţile mai complexe, în special societăţile
pe acţiuni, au mai multe organe. Pe lângă cele menţionate, societatea pe acţiuni de tip
deschis trebuie să aibă consiliu directoriu şi organ de control.
f) Clauzele privind modul de reprezentare. O societate trebuie să fie administrată
de unul sau mai mulţi administratori. În societatea în comandită, dreptul de
reprezentare îl au comanditaţii. Comanditarii pot reprezenta societatea numai în
bază de procură.
g) Clauzele privind reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii. Actul de
constituire trebuie să prevadă temeiurile de încetare a activităţii societăţii prin
reorganizare şi lichidare, altele decât cele indicate de lege.
e)Clauzele privind filialele şi reprezentanţele societăţilor comerciale. Societatea
comercială are dreptul să constituie filiale şi reprezentanţe.
h) Alte clauze stabilite de lege. După cum s-a menţionat, pentru fiecare formă de
societate legea (Codul civil, art. 122, 137, 146 şi 157) stabileşte clauze
specifice, care trebuie incluse în actul de constituire; în funcţie de obiectul de
activitate, legislaţia poate obliga includerea în actul de constituire şi a altor
clauze. De exemplu, actul de constituire a fondului de investiţie trebuie să
conţină şi dispoziţiile art. 5 alin.(2) din Legea nr. 1204/1997, iar cel al bursei de
mărfuri – dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 1117/1997 privind bursele de
mărfuri.
Clauzele facultative. În actul de constituire se pot include şi clauze care nu
contravin legislaţiei în vigoare. Astfel, fondatorii pot conveni asupra modului de
procurare a participaţiunilor, de retragere şi excludere a asociaţilor, de admitere a noilor
asociaţi, de participare personală a asociaţilor la activitatea societăţii, de trecere a
părţilor sociale în alte mâini prin donaţie şi moştenire, asupra regulilor de divizare a
părţilor sociale etc. Clauzele actului de constituire sunt utile atunci când contribuie la
soluţionarea litigiilor ce apar între asociaţi, iar legea nu dă soluţii. Important este ca
aceste clauze să nu contravină normelor imperative.
Formarea capitalului social. O etapă indespensabilă în constituirea societăţii
comerciale este formarea capitalului ei social. Conform Codului civil al R.Moldova,
fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie să contribuie, în mărimea şi în termenele
stabilite de actul de constituire, la formarea capitalului social (art. 107, 116). Aporturile
fondatorilor trebuie să fie exprimate în lei (art. 112 Cod civil al RM).
Poate constitui obiect al aportului mijloacele băneşti, orice bun ce se află în
circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, care are o valoare economică
şi prezintă utilitate pentru societatea în care urmează a fi adus.
Aportul în numerar. Aportul se va considera în bani, dacă actul de constituire nu
prevede altfel. El se depune la un cont bancar provizoriu, deschis special pentru
constituirea societăţii comerciale. Codul civil al R.M. (art. 113) prevede că, la data
înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel
puţin 40% din aportul subscris, dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
Aportul în natură la capitalul social are ca obiect orice bunuri aflate în circuitul
civil (art. 114 Cod civil al RM). Bunurile, transmise ca aport la capitalul social, pot fi
transmise cu titlu de proprietate sau în folosinţă. Ele se consideră transmise cu titlu de
proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Creanţele şi drepturile
nepatrimoniale nu pot constitui aport la formarea capitalului social al societăţilor cu
răspundere limitată şi al societăţilor pe acţiuni (art. 114). Dacă a fost transmis cu drept
de proprietate, bunul iese din patrimoniul fondatorului şi intră în cel al societăţii, care va
purta riscul pieirii lui fortuite. La dizolvarea societăţii, asociatul nu poate avea dreptul
să i se restituie bunul, decât valoarea lui.
Înregistrarea societăţilor comerciale. Conform legii nr. 220-XVI 19.10.2007 cu
privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
prin înregistrarea de stat se înţelege certificarea din partea organului înregistrării de stat,
a creării, reorganizării ori lichidării întreprinderii sau organizaţiei, precum şi a
modificărilor şi completărilor din documentele de constituire a acestora. Dacă facem
abstracţie doar de momentul constituirii societăţii comerciale, atunci putem spune că
înregistrarea de stat reprezintă certificarea (recunoaşterea) din partea statului, prin
intermediul organelor abilitate, a legalităţii elaborării actelor de constituire şi aprobare a
acestora.
Organul de înregistrare şi registratorul. Unica instituţie publică care prin
intermediul oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea
întreprinderilor şi organizaţiilor, este Camera Înregistrării de Stat a Ministerului
Dezvoltării Informaţionale (în continuare Camera). Oficiile teritoriale ale Camerei sunt
conduse de registratori de stat, care au statut de funcţionar public. Acesta este înzestrat
cu un şir de atribuţii, dintre care: primeşte cererile de înregistrare a societăţilor
comerciale, verifică conformitatea documentelor de constituire cu cerinţele legislaţiei,
înregistrează întreprinderile şi organizaţiile sau refuză înregistrarea acestora etc.
Procedura înregistrării. Pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice se
prezintă:
a) cererea de înregistrare după modelul aprobat de Cameră;
b) actul de constituire al societăţii comerciale care urmează să fie înregistrată;
c) actele de identitate ale fondatorilor. Dacă este persoană fizică, fondatorul va
prezenta buletinul de identitate, iar dacă este o persoană juridică, se va prezenta
actul de constituire a acesteia şi copia de pe certificatul ei de înregistrare;
d) actul de identitate al managerului principal al societăţii;
e) bonul de plată a taxei de timbru şi a taxei de înregistrare.
f) documentul ce confirmă depunerea de către fondatori (asociaţi) a cotei-parţi în
capitalul social al societăţii în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie
Pentru înregistrarea persoanelor juridice create prin reorganizarea întreprinderilor

de stat, întreprinderilor al căror capital social conţine o cota-parte a proprietaţii de stat,
uniunilor de întreprinderi, asociaţiilor, holdingurilor, corporaţiilor transnaţionale,
grupurilor industrial-financiare, instituţiilor financiare, fondurilor nestatale de pensii,
organizaţiilor de asigurări, instituţiilor de învăţămînt, muzeelor, teatrelor, circurilor,
organizaţiilor concentriste, organizaţiilor din sfera ştiinţei şi inovării, instituţiilor
medico-sanitare şi balneosanatoriale, se prezintă autorizaţia (avizul) autorităţii
respective, stabilite prin lege.
Pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice cu investiţii străine, la cererea
de înregistrare, suplimentar, se vor anexa:
a. extrasul din registrul naţional din ţara de origine a investitorului;

b. actele de constituire ale persoanei juridice străine;
c. cazierul judiciar al administratorului persoană fizică străină, eliberat de organul
competent din ţara de origine şi din Republica Moldova;
d. decizia asociaţilor privind constituirea persoanei juridice sau a reprezentanţei în
Republica Moldova.
Data prezentării actelor pentru înregistrare se considera data primirii lor de
către oficiile teritoriale ale Camerei. Oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării
de Stat nu sunt în drept să refuze primirea cererii de înregistrare sau să solicite
alte documente decît cele prevăzute de lege.
Verificarea datelor înscrise în actele de constituire, precum şi a dovezilor

corespunzătoare se face după cum urmează:
1. denumirea persoanei juridice;
2. pentru fondatori, persoane fizice – buletinele de identitate (paşapoarte de uz
intern emise de fosta U.R.S.S. (modelul a.1974), în care este indicată cetăţenia
Republicii Moldova şi IDNP-ul, pentru persoanele de vîrstă pensionară şi pentru
fondatori din localităţile din stînga Nistrului) şi documentul ce confirmă lipsa
datoriilor la bugetul public naţional şi nu dispun de întreprinderi anterior
înregistrate, care nu funcţionează şi nu au fost lichidate în modul stabilit de lege.
Cetăţenii străini şi apatrizii, care au intrat în Republica Moldova pe un termen de
pînă la 90 de zile, prezintă copiile actelor de identitate naţionale ale acestora, care
urmează să conţină menţiunea Serviciului Grăniceri al R.M. cu privire la trecerea
frontierei de stat. Cetăţenii străini şi apatrizii care au intrat în Republica Moldova
pe un termen de peste 90 de zile urmează să prezinte şi permisele de şedere sau
buletinele de identitate pentru apatrizi;
3. pentru administratori, persoane fizice – buletinele de identitate (paşapoarte de uz
intern emise de fosta U.R.S.S. (modelul a. 1974), în care este indicată cetăţenia
Republicii Moldova şi IDNP-ul, pentru persoanele de vîrstă pensionară şi pentru
fondatori din localităţile din stînga Nistrului) şi verificarea Registrului de stat,
precum că administratorul nou numit nu prestează muncă prin cumul la o altă
unitate în calitate de administrator, cu excepţia cazurilor cînd administratorul
(angajatorul) este concomitent şi proprietar al unităţii. Administratorul cu
cetăţenie străină prezintă copia paşaportului, care urmează să conţină menţiunea
Serviciului Grăniceri al R.M. cu privire la trecerea frontierei de stat. Cetăţenii
străini şi apatrizii care au intrat în Republica Moldova pe un termen de peste 90
de zile urmează să prezinte şi permisele de şedere sau buletinele de identitate
pentru apatrizi (cazierul judiciar al administratorului persoană fizică străină,
eliberat de organul competent din ţara de origine şi din Republica Moldova);
4. pentru fondatori persoane juridice – copiile actelor de constitore, documentul ce
confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional precum şi decizia fondatorilor;
5. pentru semnatarii împuterniciţi – procura specială şi autentică;
6. pentru obiectul de activitate – se va utiliza „Clasificatorul Activităţilor din
Economia Moldovei” (CAEM) şi Legea cu privire la licenţierea unor genuri de
activitate şi includerea în actul de constituire pîna la cinci genuri de activitate.
Genurile de activitate prevăzute la art.10 alin.3 al Legii 845/1992 se exercită în
mod exclusiv de către întreprinderile de stat.
7. pentru dovada depunerii în capitalul social – certificatul bancar sau actul de
evaluare, actul de audit după caz;
8. pentru dovada sediului – să nu figureze la domiciliul persoanelor care nu sunt
proprietari ai întreprinderii, cu excepţia acordului în scris a proprietarului
imobilului autentificat notarial. În cazul în care în actele de constituire se va
indica o altă adresă decât adresa de la domiciliu a fondatorilor, se va prezenta
scrisoarea de garanţie semnată de către administratorul persoanei juridice
proprietar a imobilului situat pe adresa care va fi utilizată ca adresa juridică a
întreprinderii;
9. dovada achitării taxei de înregistrare – bon de plată.
După efectuarea înregistrărilor în Registrul de stat administratorului ori împuternicitului

său i se eliberează în termen de 5 zile, după caz, următoarele documente:
 decizia de înregistrare a persoanei juridice nou create, certificatul de înregistrare,
extras din Registrul de stat, actele de constituire, după caz, contract, statut, decizie
de fondare;
 decizia de înregistrare a filialei sau reprezentanţei, însoţită de certificatul de
înregistrare şi regulamentul filialei sau reprezentanţei;
 decizia de refuz;
 ştampila persoanei juridice (filialei sau reprezentanţei).
Principala funcţie a Camerei este ţinerea Registrului de stat al întreprinderilor. Registrul
de stat al întreprinderilor este o listă de societăţi comerciale, persoane juridice şi date
informative despre ele. Informaţia scrisă în registru, precum şi cea din actele prezentate
la înregistrare şi îndosariate la Cameră se consideră a fi veridice, până la proba
contrarie. Registrul de stat al întreprinderilor se ţine în mod computerizat şi manual. În
situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi computerizat),
se consideră autentice datele din registrul ţinut manual.
Societăţii înregistrate i se atribuie un număr de identificare de stat unic (IDNO), care se
indică în documentele de constituire, în certificatul de înregistrare şi pe ştampilă.
Societatea comercială se consideră înregistrată la data adoptării deciziei de înregistrare.
Inregistrarea modificarilor
 Schimbarea denumirii
 Schimbarea administratorului
 Schimbarea sediului
 Modificarea capitalului social
 Schimbarea asociaţilor
 Schimbarea (completarea) genurilor de activitate
Înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în
Registrul de stat se efectuează în condiţiile prevăzute la art.16 al Legii 220/2007 privind
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali.
Conform prevederilor articolului dat în termen de 30 de zile de la data adoptării deciziei
de modificare a actelor de constituire sau de modificare a datelor înscrise in Registrul de
stat, persoana juridică este obligată să depună actele pentru înregistrarea modificărilor la
oficiul teritorial al Camerei. În cazul reorganizării persoanei juridice, termenul de
depunere a documentelor pentru înregistrarea modificărilor este de 30 de zile după
expirarea a 3 luni de la ultima publicare a avizului privind reorganizarea. Nerespectarea
termenului din motive neintemeiate atrage după sine refuzul înregistrării modificărilor
operate in actele de constituire sau in datele înscrise în Registrul de stat.
Înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în
Registrul de stat se efectuează în modul şi în condiţiile prevăzute pentru înregistrarea
persoanei juridice. Modificările operate în documentele de constituire şi în datele
înscrise în Registrul de stat au putere juridică din momentul înregistrării lor la oficiul
teritorial al Camerei.
Oficiul teritorial al Camerei care a înregistrat modificările eliberează întreprinderii sau
organizaţiei decizia de înregistrare a modificărilor. Înregistrarea modificărilor operate în
actele de constituire nu atrage schimbarea numărului de identificare de stat al
întreprinderii sau organizaţiei.
Camera nu este în drept să înregistreze modificările operate în actele de constituire ale
unei persoane juridice în cazul în care exista un act de interzicere în privinţa ei, emis de
instanţa de judecată ori de organul de drept competent.
Pentru înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în
Registrul de stat, solicitantul prezintă oficiului teritorial al Camerei actele specificate la
art.17 al Legii 220/2007:
 cererea de înregistrare a modificărilor, conform modelului aprobat de organul
înregistrării de stat;
 hotărîrea organului competent al persoanei juridice privind modificarea actelor de
constituire şi a datelor înscrise în Registrul de stat;
 actul adiţional cu privire la modificarea actelor de constituire;
 documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare a modificărilor.
 Persoanele juridice cu investiţii străine, pe lîngă acetea, vor depune şi:
 extrasul din registrul naţional din ţara de origine a investitorului;
 actele de constituire ale persoanei juridice străine;
 cazierul judiciar al administratorului persoană fizică străină (în cazul numirii),
eliberat de organul competent din ţara sa de origine şi din Republica Moldova.
Plata pentru înregistrarea modificărilor operate în documentele de constituire şi în datele
înscrise în Registrul de stat se efectuează în modul şi condiţiile prevăzute în art.4 din
Legea 220/2007 şi anexa nr.1 din Hotărârea Guvernului nr.926 din 12 iulie 2002.
Suspendarea activităţii întreprinderii
Persoana juridică la decizia fondatorului, poate să îşi suspende temporar activitatea, pe
o perioadă care să nu depăşească 3 ani, în cazul în care nu are datorii faţă de bugetul
public naţional, precum şi faţă de alţi creditori.
Decizia fondatorului privind suspendarea activităţii persoanei juridice, cu indicarea
termenului suspendării, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Fondatorul este obligat, cu o lună înainte de publicarea avizului, să informeze în scris
despre aceasta creditorii întreprinderii, care în termen de 2 luni de la publicarea avizului
respectiv sunt în drept să înainteze întreprinderii şi oficiului teritorial al Camerei
creanţele sale.
Înregistrarea suspendării activităţii se va efectua cu condiţia:
a. prezentării de către fondator a certificatelor de la instituţiile financiare privind
închiderea convenţională a conturilor;
b. predării ştampilelor spre păstrare oficiului teritorial al Camerei Înregistrării de
Stat;
c. expirării termenului de înaintare a creanţelor de către creditori.
Pentru înregistrarea suspendării(reluării) activităţii la oficiul teritorial al Camerei se
prezintă următoarele acte:
1. cererea de înregistrare a suspendării sau reluării activităţii, conform modelului
aprobat de organul înregistrării de stat;
2. hotărîrea organului competent al persoanei juridice privind suspendarea sau
reluarea activităţii;
3. actele de constituire;
4. copia avizului de suspendare sau reluare a activităţii persoanei juridice, publicat
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova;
5. certificatul, eliberat de inspectoratul fiscal teritorial, prin care se confirmă lipsa
datoriilor faţă de bugetul public naţional la situaţia din data adoptării deciziei de
suspendare a activităţii
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor
În procesul activităţii de întreprinzător asociaţii societăţilor comerciale dispun un şir de
drepturi şi obligaţii. Prin drepturi ale asociaţilor se înţeleg prerogativele con ferite
acestora de lege şi de contractul de societate, în temeiul cărora pot pretinde soci etăţii şi
altor persoane o anumită conduită, constând în acţiuni şi abstenţiuni, folosind la nevoie
forţa de constrângere a statului, pe calea acţionării în justiţie.
Drepturile asociaţilor pot fi drepturi fundamentale, caracteristice calităţii de asociat şi
drepturi specifice asociaţilor ce fac parte din anumite forme de societate sau îndeplinesc
anumite funcţii. Drepturile asociaţilor mai sunt clasificate în drepturi individuale şi
drepturi colective.
Drepturile individuale fundamentale sunt:
a) Dreptul la egalitatea tratamentului care constituie premisa tuturor celorlalte
drepturi şi obligaţii ale asociaţilor. Orice clauză care ar afecta egalitatea de
tratament a asociaţilor este lovită de nulitate.
b) Dreptul la beneficiu este dreptul asociatului de a obţine o cotă-parte din
beneficiul realizat de societate, prin efectuarea actelor comerciale. Acest drept
este prevăzut în art. 115 al Codului civil. Extinderea acestui drept este diferită, du
titlul de societate, voinţa părţilor şi rezultatul activităţii economice, în raport c
cota de participare la capitalul social. Distribuirea de dividende este decisă de
adunarea generală şi, din momentul respectiv, acestea devin drepturi de creanţă
exigibile ale asociaţilor împotriva societăţii. Repartizarea beneficiului se
efectuează la sfârşitul anului financiar, însă în actul constitutiv poate fi prevăzută
repartizarea trimestrială sau chiar lunară a beneficiului, dar nimeni nu poate avea
dreptul la întregul profit realizat de societate şi nici nu poate fi absolvit de
pierderile suferite de societate.
c) Dreptul de participare la împărţirea finală a patrimoniului. El generează din actul
constitutiv al societăţii şi din dispoziţiile legale. Asociaţii sunt în drept să
primească, în caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor societăţii
râmase după satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participării la
capitalul social.
d) Dreptul de participare la conducerea şi activitatea societăţii. Acest drept se
exprimă prin posibilitatea de participare la elaborarea voinţei sociale, respectiv
participarea la adoptarea deciziilor şi hotărârilor adunării generale, dreptul de a fi
ales în organele de conducere şi de control ale societăţii. Existenţa acestui drept
este condiţionată de calitatea de asociat.
e) Dreptul de informare şi controlul asupra gestiunii societăţii, când se consideră că
organele societăţii îşi îndeplinesc necorespunzător sarcinile. Acest drept asigură
garantarea dreptului de participare la beneficiul societăţii şi de prevenire a orice
situaţie care le-ar diminua acest beneficiu.
f) Dreptul de transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale poate fi exercitat în
condiţiile legii, fără a atinge drepturile celorlaltor asociaţi. De exemplu, art. 142,
Cod civil, prevede că participaţiunea comanditarului poate fi înstrăinată unor
terţi, poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor, dacă actul de constituire nu
prevede altfel. Comanditarii au dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării
participaţiunii de către alt comanditar, regulile date fiind aplicate şi la înstrăinarea
participaţiunii în societatea cu răspundere limitată.
Obligaţiile asociaţilor sunt îndatoririle ce le revin acestora faţă de societate. Principalele
îndatoriri ale asociaţilor sunt:
a) Să depună şi să completeze aportul la care s-au angajat. Mărimea şi tipul aportului
este prevăzută în actul de constituire, limita pentru unele tipuri de societăţi fiind
prevăzută de lege. De exemplu: la constituirea societăţii cu răspundere limitată
fondatorul unic trebuie să depună cel puţin 5400 lei pentru constituirea societăţii.
Fiecare asociat trebuie să îndeplinească obligaţia de a transmite aportul în termenul
stabilit în actul de constituire, însă nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării.
Asociatul, care nu a depus aportul social, este răspunzător de daunele pricinuite, putând
fi exclus din societate.
b) Să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii. Secretul
comercial constituie un element important la obţinerea beneficiului de către societate.
Divulgarea informaţiei confidenţiale nu numai că reduce eficienţa activităţii societăţii,
dar chiar o poate submina. în conformitate cu legislaţia în vigoare, societatea comercială
este în drept să determine care informaţie constituie secret comercial, obligându-i pe
asociaţi să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii.
c) Să nu facă concurenţă societăţii. Această obligaţie se întemeiază pe voinţa asociaţilor
de a colabora, de regulă, ceea ce trebuie să guverneze relaţiile dintre asociaţi şi
societate. Asociatul, prin comportarea sa, trebuie să elimine orice suspiciune de
activitate neloială. Asociatul, care încalcă această obligaţie, poate fi exclus din societate
sau la alegere să fie obligat să predea beneficiul rezultat şi să plătească despăgubiri.
d) Să participe la suportarea pierderilor şi să răspundă pentru obligaţiile asumate de
societate. Această obligaţie se corelează cu dreptul la beneficiu. Asociaţii trebuie să
răspundă pentru obligaţiile sociale, în mod diterit, după forma societăţii. în societatea în
nume colectiv şi în societatea in comandită, asociatul (comanditatul) răspunde pentru
obligaţiile sociale, nelimitat şi solidar, adică cu întregul patrimoniu. în societatea pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund în limita aportului lor
social (părţi, cote-părţi, acţiuni).
e) Să nu folosească bunurile societăţii în interes propriu sau în folosul unor terţi. Potrivit
art. 154, Cod civil al R.M., asociatul care utilizează bunurile in scop personal sau al
unor terţi şi comite fraude în dauna societăţii, deţinând funcţia de administrator, poate fi
exclus din societate pentru încălcarea obligaţiei de a nu folosi bunurile societăţii în
interes propriu. Faptele prin care se încalcă această obligaţie constituie o infracţiune
pentru administrator şi director.
f) Să nu comită fapte nedemne. Această obligaţie este de natură să asigure
onorabilitatea firmei şi de a atrage încrederea agenţilor economici şi a clientelei.
încălcarea acestei obligaţii poate atrage anumite consecinţe: pierderea calităţi: de asociat
sau împiedicarea obţinerii calităţii de asociat, de administrator sau de cenzor, un
tratament juridic mai sever sau sancţiuni penale. 7. Să nu se amestece fără drept în
administraţia societăţii. Această obligaţie se referă la exercitarea abuzivă a acestui drept,
de natură să perturbe funcţionarea societăţii. Obligaţia este corelativă dreptului de
informare şi de control ai asociatului cu privire la gestiunea socială. încălcarea acestei
obligaţii de către asociatul cu răspundere nelimitată poate atrage excluderea lui din
societate
3. Organele societăţii comerciale.
Centrul motor vital al funcţionării societăţii comerciale este alcătuit din organele
societăţii comerciale. Societatea comercială, ca orice persoană juridică, are o voinţă de
sine stătătoare care nu se confundă cu voinţa asociaţilor. Societatea îşi manifestă voinţa
prin organele sale: adunarea generală a asociaţilor, administratorii şi cenzorii. Adunarea
generală este organul în care asociaţii, respectiv acţionarii, îşi exprimă voinţele lor
individuale ca o voinţă colectivă, alta decât totalitatea voinţelor persoanelor fizice care o
compun. Această voinţă de o nouă calitate este voinţa societăţii ca persoană juridică
numită voinţa socială.
Societatea comercială îşi manifestă voinţa sa în raporturile juridice prin
reprezentanţii săi asociaţi sau prin persoane străine de societate. Acest drept se conferă
respectivelor persoane prin actele constitutive sau, ulterior, prin voinţa asociaţilor
exprimată la adunarea generală.
Adunarea generală a asociaţilor este forma de organizare a societăţii constituită
din totalitatea asociaţilor care participă la elaborarea şi exprimarea deciziei şi hotărârii
voinţei sociale în proporţii cu valoarea aportului la capitalul social. Adunarea generală
este organul suprem de conducere şi de decizie a societăţii comerciale şi este compusă
din membrii acesteia, fie asociaţi, fie acţionari. în funcţie de faptul cine o constituie,
asociaţii sau acţionarii, ea poartă denumire diferită, adică adunarea generală a
acţionarilor sau adunarea generală a asociaţilor. în Republica Moldova adunarea
generală, ca organ al societăţii, îndeosebi este reglementată pentru societatea cu
răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. însă se admite luarea hotărârilor în cadrul
societăţii în nume colectiv, cu majoritatea voturilor membrilor, ceea ce presupune
convocarea asociaţilor în anumite adunări.
Adunarea generală a societăţii pe acţiuni are atribuţia să decidă atât asupra
problemelor obişnuite (ordinare), cât şi asupra unor probleme deosebite, care privesc
existenţa societăţii. De aici clasificarea - adunări generale ordinare şi adunări generale
extraordinare. în cazul societăţii cu răspundere limitată legislaţia R.M. nu face expres
deosebirea dintre cele două categorii de adunări.
Adunarea generală a acţionarilor se ţine cu prezenţa acţionarilor, prin
corespondenţă sau sub formă mixtă. Adunarea generală anuală nu poate fi ţinută prin
corespondenţă.
Adunarea generală ordinară se convoacă cel puţin o dată pe an, de regulă, după
expirarea exerciţiului financiar. în actul de constituire poate fi prevăzută convocarea mai
frecventă a adunării generale ordinare. Adunarea generală extraordinară se convoacă ori
de câte ori este nevoie. Curs de drept comercial
Adunarea generală are următoarele atribuţii: aprobă statutul societăţii, hotărăşte cu
privire la modificarea capitalului social, aprobă regulamentul consiliului societăţii, alege
membrii consiliului, aprobă regulamentul comisiei de cenzori, alege membrii comisiei
de cenzori, confirmă organizaţia de audit, hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiei,
aprobă normativele de repartizare a profitului societăţii, decide cu privire la repartizarea
profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale, hotărăşte cu privire reorganizarea şi
lichidarea societăţii.
Convocarea adunării generale. Iniţiativa de convocare. Adunarea generală se
convoacă la iniţiativa organului executiv în temeiul deciziei consiliului societăţii. De
asemenea, poate fi convocată la cererea comisiei de cenzori, la cererea oricărui acţionar,
în temeiul încheierii instanţei judecătoreşti. Decizia de convocare a adunării generale
este emisă de organul executiv. Adunarea asociaţilor se desfăşoară la sediul
societăţii, dacă actul constitutiv nu a prevăzut altfel.
Administrarea societăţii comerciale. Administrarea este o formă de executare a
atribuţiilor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra patrimoniului, precum şi asupra
săvârşirii actelor de administrare şi gestiune în vederea atingerii obiectului şi scopului
social. Ea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă, numit
administratori sau organ executiv. Spre deosebire de adunarea generală, care apare în
raporturile cu terţii ca o entitate oricare abstractă, apare un pandant reprezentant prin
„administratori", care poartă toată răspunderea conducerii concrete a societăţii.
Prin administrarea societăţii comerciale trebuie înţeleasă conducerea activităţii
acesteia potrivit normelor legale, contractului şi statutului propriu pentru obţinerea
rezuln ţaţelor urmărite. La administrare contribuie asociaţii care adoptă hotărârile cele
mai importante în adunările generale, încredinţând realizarea acestora şi soluţionarea
problemelor curente unui sau mai multor administratori. Legislaţia R.M. numeşte în
mod diferit administratorul, de exemplu, director, director general, manager, în cazul
organului executiv unipersonal, sau comitetul de conducere, consiliul de administraţie,
da:i este vorba de organul colegial. Administratorii sunt desemnaţi, de regulă, prin actul
de constituire a societăţii sau printr-un act suplimentar (proces-verbal al adunării
general decizie). În cadrul unei societăţi comerciale pot fi desemnaţi unul sau mai mulţi
admnistratori, aceştia din urmă formând un consiliu de administraţie sau comitet de
conducere. Calitatea de administrator o pot avea atât persoanele fizice (cetăţenii RM,
cetatea străini, apatrizi), cât şi persoanele juridice (Legea nr. 1134/1997 art. 70, alin. 6).
Persoana fizică, pentru a dobândi calitatea de administrator, trebuie să dispună de
capacitatea de exerciţiu deplină. Legea nu obligă ca administratorul societăţii să fie
neapărat asociat, permiţând şi persoanelor terţe să obţină acest statut. Excepţie de la
regula data este cazul societăţilor în comandită, în care calitatea de administrator o au
numai asocia comanditaţi. Funcţia de administrator nu poate fi dobândită de o persoană
care nu poate fi fondator: funcţionarii publici, procurorii, judecătorii, lucrătorii
organelor Ministerului de interne, deputaţii, miniştrii, Preşedintele R.M. etc. De
asemenea, nu pot deţine această funcţie persoanele care au comis infracţiunile prevăzute
de articolele Codului penal R.M.: art. 243 (spălarea banilor), art. 244 (evaziunea fiscală
a întreprinderilor, instituţiilor i organizaţiilor), art. 245 (abuzurile la emiterea titlurilor
de valoare), art. 246 (limitarea cod curentei libere), art. 247 (constrângerea de a încheia
o tranzacţie sau de a refuza încheierei ei), art. 252 (insolvabilitatea intenţionată), art.
253 (insolvabilitatea fictivă) etc.
În societăţile de persoane şi în societăţile de capitaluri asociaţii sunt liberi să
stabilească durată mandatului administratorului. Activitatea administratorului este în
principal remunerată, decizia de remunerare este luată de adunarea generală.
Remunerarea administratorului poate să includă şi o parte din beneficiile societăţii, dacă
această activează eficient. În cazul în care administratorul este şi asociat, suma
remunerăm plătite din beneficiu nu cuprinde dividendul, care se împarte proporţional
cotei de participare la capitalul social.
În vederea exercitării funcţiilor sale, administratorul dispune de un şir de atribuţii :
organizează evidenţa contabilă şi statistică, asigură păstrarea actelor şi registrelor
societăţii emite ordine şi dispoziţii, creează condiţii de muncă pentru angajaţii societăţii,
reprezintă societatea în raport cu terţele persoane, de asemenea exercită şi alte drepturi
care nu sunt incluse în competenţa altor organe.
Obligaţiile administratorului. Principalele obligaţii ale administratorului sunt: să
aducă la îndeplinire hotărârile adunării generale, să ţină evidenţa contabilă, să
întocmească raportul financiar, să convoace adunarea generală, să ia parte la adunările
societăţii, să păstreze documentele societăţii comerciale, să urmărească efectuarea de
către asociaţi a vărsămintelor necesare.
Funcţia de administrator încetează prin expirarea termenului mandatului,
revocarea, renunţarea, decesul sau incapacitatea administratorului. Activitatea
administratorului poate fi revocată în orice moment, chiar şi până la expirarea
termenului pentru care a fost desemnat în vederea exercitării funcţiei. Revocarea
administratorului se efectuează cu acordul tuturor membrilor societăţii. Renunţarea sau
demisia administratorului duce la încetarea funcţiei de administrator. Dacă prin revocare
sau renunţare s-a cauzat un prejudiciu din partea administratorului, respectiv societatea
are dreptul la despăgubiri de la administratorul revocat. Administratorul poate fi atras
atât la răspundere civilă, administrativă, cât şi penală, conform legii.
Cenzorii societăţii comerciale. în societăţile de persoane care au un număr mic de
asociaţi şi care se bazează pe încredere reciprocă, controlul se exercită de aceştia, cu
excepţia celor care au calitatea de administratori. în societăţi de capitaluri controlul
gestiunii societăţii se exercită de către cenzori. Cenzorii sunt persoanele investite de
către adunarea generală sau prin actul constitutiv cu controlul gestiunii societăţii.
Cenzorii pot fi desemnaţi din rândurile asociaţilor, precum şi din rândul terţelor
persoane, obligatoriu fiind faptul ca ei să dispună de calificarea necesară, adică să fie
specialişti în contabilitate, finanţe sau economie. Ei sunt numiţi în funcţie pe un termen
de la 2 până la 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Nu pot fi desemnaţi în calitate de
cenzori membrii consiliului, administratorii şi contabilii societăţii.
Cenzorii exercită controlul obligatoriu al activităţii economico-financiare a
societăţii. Controalele date pot fi efectuate din iniţiativa proprie a cenzorilor, la cererea
acţionarilor care deţin cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, la
hotărârea adunării generale.
Cenzorii au dreptul să fie informaţi despre activitatea societăţii. În acest scop,
participă la adunările administratorilor fără drept de vot şi au dreptul să obţină
informaţie despre mersul afacerilor comerciale, să supravegheze gestiunea societăţii, să
verifice dacă registrele sunt ţinute regulat şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut
corect, să controleze dacă bilanţul şi contul de pierderi sunt legal întocmite, să convoace
adunarea asociaţilor, să participe cu drept de vot consultativ la şedinţele organului
executiv al societăţii şi la adunarea generală. În urma efectuării controlului, ei întocmesc
un raport pe care îl prezintă adunării generale a societăţii. Atribuţiile cenzorilor le poate
exercita o companie de audit.
În economia contemporană se manifestă tot mai mult tendinţa realizării unor sis-
teme societare. Acestea sunt ansambluri de structuri economice, legate prin raporturi
juridice de o mare diversitate. Ele sunt instrumentele principale ale realizării expansiu-
nii, concentrării şi restructurării societăţilor comerciale, capabile să facă faţă mai bine
concurenţilor potenţiali.
Sistemul societar este definit ca fiind un ansamblu stabil şi durabil, alcătuit din
structuri asociative legate juridic prin relaţii, în temeiul cărora una din acestea dobân-
deşte şi exercită asupra celeilalte dominaţia, făcând să se manifeste unitatea de voinţă şi
un scop comun.27
Sistemul societar este format, deci, din două categorii de structuri: structura domi-
nantă şi structurile dominate.
Structura dominantă poate fi o societate comercială cu personalitate juridică.
Structurile dominate sunt forme structurale fără personalitate juridică, cum sunt:
filiala sau reprezentanţa, sau alte societăţi cu personalitate juridică, asupra cărora îşi
exercită influenţa directă sau controlul.
Dominaţia înseamnă posibilitatea de a influenţa decizia şi activitatea structurilor
controlate. Ea poate fi totală, când subordonarea este absolută, şi relativă, când subor-
donarea se manifestă ca influenţă, direcţie sau control.
Între structurile societare se stabilesc relaţii ierarhice, de dominaţie sau subordonare
şi relaţii de colaborare sau cooperare, ca mijloc de funcţionare şi realizare a scopului
sistemului.
Sistemele pot fi configurate piramidal, radial, circular şi complex.
Clasificarea sistemelor societare poate fi făcută după mai multe criterii:
- După cum structurile fac parte din aceeaşi entitate juridică sau au o personali
tate juridică proprie, pot fi: endogene sau exogene.
- După natura componentelor sistemului, acesta poate fi: grup de societăţi, grup
industrial, grup de fapt, grup integrat.
- După natura activităţii societăţii dominante, pot fi: sisteme financiare industri
ale, contractuale şi personale.
- După forma legăturilor care reunesc sistemul, pot fi grupuri constituite în asoci-
aţii, grupuri constituite în sindicate profesionale, grupuri constituite în societăţi şi
grupuri, constituite în societăţi anumite.
Grupurile de societăţi au fost definite ca ansambluri de societăţi comerciale, inde-
pendente juridic, unite prin legături, în temeiul cărora una dintre acestea, societatea, care
27
Bîrsan C. Societăţile comerciale, Bucureşti, 1993, p.177.
este structura dominantă, domină pe celelalte, exercitând influenţa, direcţia şi controlul,
direct sau indirect, şi determină să se manifeste astfel, o unitate de decizie.
În funcţie de gradul de integrare realizat de societăţile implicate, în cadrul unei
asemenea structuri se pot distinge trei tipuri de grupuri de societăţi comerciale: grupul
tip trust, grupul tip holding şi grupurile de interese economice.
1.Trustul este o structură realizată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de
forţă economică diferită, în cadrul cărora integrarea financiară a societăţilor implicate
este totală.Trustul este o creaţie legislativă caracteristică dreptului englez şi american,
desemnând un patrimoniu independent, afectat unui interes. Numărul de fondatori şi
beneficiari ai trustului este nelimitat.Trustul şi societăţile care-1 constituie coexistă.
Societăţile implicate au obiectivele şi acţionează cu mijloacele şi în direcţiile stabilite de
trust. Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din societăţile
care-1 formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei.
2.Concernul este o societate comercială de mari proporţii (creaţie a legislaţiei ger-
mane), ce se constituie prin reuniunea altor societăţi comerciale de proporţii reduse, sub
o conducere sau direcţie unică, asigurată de o societate dominantă, de care acestea sunt
dependente. O asemenea societate poate lua fiinţă fie în baza unui contract de dominare,
fie prin efectul absorbţiei, ce are ca impact preluarea de către societatea comercială
dominantă a conducerii celorlaltor societăţi astfel reunite. Concernele iau, de regulă,
fiinţă prin intermediul unei mari bănci. Trustul se deosebeşte de cartel. Deosebirea
constă în aceea că trustul este o formă perfectă a concentrării capitaliste a societăţilor
comerciale, în care societăţile îşi pierd, total sau parţial, individualitatea, în timp ce în
cartel societăţile comerciale nu-şi pierd această individualitate.
3. Cartelul. Este o convenţie încheiată între mai mulţi producători independenţi, de
mărfuri de acelaşi fel, având drept scop să reglementeze, prin bună înţelegere, atât
producţia (cantitatea şi calitatea), cât şi condiţiile de desfacere a mărfurilor pe care le
produc (zonă de desfacere, contingentare), adică stabilirea cantităţii de mărfuri pe care
au dreptul s-o vândă); stabilirea unui preţ unitar sau minim de vânzare, organizarea
oficiilor de vânzare etc.
4. Sindicatele. O formă modernă a trustului este sindicatul. Sindicatul este definit
ca o asociaţie de producători, având ca scop:
- vânzarea în comun, în condiţii identice şi cu preţurile cele mai avantajoase, a
produselor lor;
- înlăturarea oricărei cîncurenţe între ele;
- cumpărarea unor întreprinderi concurente, fie pentru a le închide, fie pentru a
le exploata mai departe în folosul lor.
Sindicatele de bănci, formate în vederea executării unor operaţii comerciale, banca
sau financiare sunt cunoscute şi sub numele de consorţiu de bănci.
5. Grupul de tip holding. Holdingul nu are o structură determinată de felul
societăţii pe acţiuni sau societăţii cu răspundere limitată. Denumirea de holding este
generică, deoarece desemnează o structură de proprietate care permite controlul
activităţii societăţilor participante în vederea atingerii obiectivelor urmărite.216
O societate comercială, care deţine în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai
multor societăţi, are controlul activităţii acestora. Exercitarea dreptului de control
permite societăţii de tip holding să reglementeze, în acord cu interesele sale specifice,
strategia şi tactica societăţilor controlate.217
De regulă, holdingul stabileşte directive obligatorii pentru societăţile aflate sub
controlul său, pe linie financiară, de management, de comercializare a produselor.
Capitalul societăţii de tip holding este, de regulă, mult mai mic decât capitalurile
însumate ale societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea
societăţilor mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control.
Constituirea societăţilor de tip holding trebuie să aibă în vedere o serie de criterii,
ca: integrarea producţiei (pe filiera de fabricaţie a produselor finite); cooperarea în
realizarea produselor, eliminarea riscului financiar prin diversificarea profilului de
fabricaţie.
Integrarea societăţilor implicate în holding este relativ moderată, deoarece dreptul
societăţii holding este de a da directive obligatorii şi de a controla activitatea societăţilor
comerciale implicate nu anulează integral autonomia gestionară şi funcţională ale
acestora din urmă.
6. Grupul de interes economic este o persoană juridică cu scop patrimonial, putând
avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Activitatea grupului trebuie să se ra-
porteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu
faţă de aceasta.
Societăţile comerciale dintr-o asemenea grupare îşi păstrează autonomia gestionară şi
financiară precum şi identitatea ca persoană juridică. Ele îşi reunesc eforturile pentru a
realiza, în comun, obiective economice limitate ca: birouri de vânzare, case de import-
export, centre şi programe de cercetare etc., pentru a le exploata în vederea realizării
obiectului lor de activitate. Ele se deosebesc de societăţile comerciale pro-priu-zise prin
aceea că nu urmăresc, în mod necesar, să constituie un capital social ca instrument de
realizare a scopului pentru care au fost create.
7. Societatea transnaţională a fost definită de comisia societăţii transnaţionale a ONU
ca un grup de entităţi economice care operează în două sau mai multe ţări ori într-un
sistem de luare a deciziei, care permite unuia sau mai multor centre de decizie | să
exercite o influenţă sub diferite forme asupra entităţilîr componente în ceea ce priveşte
elaborarea politicii coerente sau comune şi folosirea în comun, a resurselor sau
informaţiilor.
Structura juridică şi forma pe care o îmbracă societatea transnaţională poate fi
diferită. Domeniul de activitate poate privi sectorul extractiv, manufacturier sau terţiar.
O formă specifică de societate transnaţională este conglomeratul. Reglementat de
legislaţia nord-americană, acesta constă dintr-o adunare de activităţi iară legătură
aparentă între ele.
Uniuni ale persoanelor juridice cu scop lucrativ, reglementate de legislaţia
Republicii Moldova.
Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, art. 180 alin. 2 enumera următoarele tipuri de
organizaţii necomerciale: asociaţia, fundaţia, insituţia.
1. Asociaţia este organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi
juridice asociate, în modul prevăzut de lege, prin comunitatea de interese care nu con-
travin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru satisfacerea unor necesităţi nemate-
riale. Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, asociaţie religioasă, partid sau
de altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat,
alte forme în condiţiile legii.
2. Fundaţia este organizaţia necomercială, fără membri, înfiinţată de una sau mai
multe persoane fizice şi juridice, dotată cu patrimoniu distinct şi separat de cel al fon-
datorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire.
3. Instituţia este organizaţia necomercială constituită de fondator (fondatori) pentru
exercitarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi altor funcţii
cu caracter necomercial, finanţată parţial sau integral de acesta (aceştia).
Activităţi:
1. Caracterizaţi modul de constituire a persoane juridice.
2. Numiţi etapele de constituire a persoanei juridice.
3. Caracterizaţi elaborarea, aprobarea şi autentificarea actelor de constituire a
persoanelor juridice.
4. Enumeraţi caracterele juridice ale actului de constituire.
5. Numiţi conditiile de valabilitate ale actului constitutiv.
6. Caracterizaţi înregistrarea de stat a persoanelor juridice.
7. Numiţi organele de conducere a persoanelor juridice.
8. Caracterizaţi organele supreme de dirijare a activităţii persoanei juridice..
9. Caracterizaţi organele executive ale persoanei juridice.
10.Enumerati drepturile si obligatii fondatorilor.
Bibliografie:
I. Acte normative:
4. Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi întreprinzătorilor
individuali nr. 220 din 19.10.2007.
II.Literatura:
Chişinău – 2009. pag. 69-81.
Chişinău – 2004. pag. 167-211, 279-311.
77, 87-101, 227-244
204.
6. Roşca Nicolae. Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II, Tipografia Centrală,
Chişinău – 2004. pag. 248-285.
8. Lazăr Tudor, Societatea comercială- persoană juridică în economia de piaţă.
Chişinău, 2000, p.37-66.
9. Pătulea Vasile. Patrimoniul societăţilor comerciale. Răspunderea juridică.
Bucureşti, 1994.
10.Calenic A.V. Commercescoe pravo. Chişinău, 2004, p.124-160, 231-246.
Tema 5. PATRIMONIUL ŞI FUNCŢIONAREA PERSOANELOR

Obiective
- relatarea noţiunii de reorganizare;
- caracterizarea formelor reorganizării;
- identificarea temeiurilor dizolvării;
- definirea lichidării;
- identificarea actelor necesare radierii persoanei juridice lichidate;
- definirea insolvabilităţii;
- descrierea efectelor intentării procesului de insolvabilitate.

Unul din elementele constitutive ale persoanei juridice este patrimoniul distinct care se crează din
aporturile, cotele de participare sau alte alocaţii a persoanelor ce constutuie persoana juridică.
Modul de creare şi componenţa patrimoniului depinde de forma organizatorico -juridică a P.J. În
prezent, noţiunea de patrimoniu este reglementată de legislaţia civilă a ţării noastre, dar dat fiind
faptului că aceasta nu întruneşte, în sine, toate cerinţele întîlnite în practică şi prevăzute de doctrină,
întrebarea rămâne deschisă. Analiza problemei date în legislaţia republicii noastre trebuie s-o începem
de la studiul conţinutului art. Nr.1 al Legii R. M. cu privire la proprietate din 01.02.91 în care se
menţionează că: „Dreptul de proprietate în R. M. este recunocut şi ocrotit de lege. Proprietarului îi
aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi a le administra. Proprietarul are dreptul să
exercite faţă de bunurile sale orice acţiuni care nu contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii oamenilor
şi mediului înconjurător".
Noţiunea de patrimoniu este rezultatul unui proces de abstractizare. In sens economic prin
patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane. O altă definiţie prevede
că patrimoniul este totalitatea bunurilor aparţinând unui subiect de drept împreună cu totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor referitoare la ele. Analizînd mai multe definiţii, ajungem la următoarele
concluzii:
1. Noţiunea de patrimoniu este indisolubil legată de drepturi şi obligaţii, bunuri.
2.Patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane şi toate obligaţiile acesteia dacă acestea fac
parte din patrimoniu.
3. Patrimoniul nu este un ansamblu de lucruri materiale corporale, ci o sumă de valori
economice care formează o universalitate.
4. Patrimoniul este definit în Codul civil al Republicii Moldova (art. 284) în felul următor:
„Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale(care pot fi evaluate în bani)
privite ca o sumă de valori active şi pasive, legate între ele, aparţinând unor persoane fizice şi juridice
determinate. Toate bunurile persoanelor fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei".
Studiind activitatea practică am stabilit că patrimoniul în dependenţă de persoanele cărora le
aparţine are două forme: patrimoniu public şi patrimoniu privat. In legea cu privire la administrarea
publică locală a Republicii Moldova se defineşte noţiunea patrimoniului public local în conformitate
cu care - patrimoniul public local este constituit din bunurile mobile şi imobile, aparţinând
domeniului public de interes local.
Reeşind din această definiţie şi din cea adusă în articolul 78 al legii citate, precum şi ţinând cont
de concluziile expuse mai sus am putea să formulăm o definiţie mai completă în conformitate cu care
patrimoniul public îl constituie totalitatea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin domeniului public
precum şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor legate de acestea.
Patrimoniul privat nu este definit, nici în literatura de specialitate, nici în legislaţia republicii
noastre, dar este simplu de intuit, vorbind despre persoanele fizice şi juridice, că acesta constituie
totalitatea bunurilor şi obligaţilor care sunt apreciate în bani şi faţă de care titularul îşi poate realiza
dreptul de proprietate privată.
Se consideră patrimoniu, tot ce este patrimonial este de ordin pecuniar şideci patrimoniul unei
persoane este format din bunurile şi obligaţiile sale care sunt apreciate în bani.
Reieşind din definiţia adusă în art. 284 CCRM, patrimoniul este o universalitate juridică, o entitate
distinctă de elementele sale componente (drepturi şi obligaţii civile), care, fiecare în parte, sunt
distincte de universalitatea respectiva, care rămâne independent faţă de diferite schimbări concrete care
se pot produce.
Studiind definiţia adusă patrimoniului în art. 284 CCRM, am stabilit că el dispune de anumite
caractere juridice ce în totalitatea lor îl evidenţiază. Astfel:
1. Orice patrimoniu presupune în mod necesar existenţa unei persoane;
2. Orice persoană dispune în mod necesar de un patrimoniu, acest caracter reiese nu numai din
conţinutul articolului nominalizat dar şi din conţinutul altor articole ale CCRM (18,19,55, etc.);
3. Unicitatea patrimoniului, reiese din faptul, că orice persoană fizică sau juridică are un singur
patrimoniul ce cuprinde un ansamblu de drepturi şi obligaţii evaluate în bani;
4. Divizibilitatea patrimoniului constă în aceia, că deşi el este un tot unitar el se poate divide, în
funcţie de destinaţia economică a bunurilor (de exemplu patrimoniul persoanelor fizice căsătorite se
constituie din bunuri personale şi bunuri comune);
5. Intransmisibilitatea patrimoniului. Deşi persoanele fizice şi juridice în procesul existenţei lor
prin acte juridice transmit o parte de patrimoniu, patrimoniul ca o universalitate juridică se poate
transmite numai prin decesul persoanei fizice şi lichidarea persoanei juridice;
Regimul juridic al patriminiului persoanei juridice ce practică activitatea de antreprenoriat îl
constituie o totalitate de reguli stabilite de lege privind modul de posesie, folosinţâă şi dispoziţie
asupra acesui patrimoniu. El depinde atît de forma organizatorico-juridică a persoanei juridice, cât şi
de tipul de proprietate care predomină în acest patrimoniu, precum şi de scopul activităţii acestei
persoane.Astfel evidenţiem următoarele particularităţi:
l .Patrimoniul persoanelor fizice şi juridice ce practică activitatea de întreprinzător poate fi atît
distinct, cît şi comun cu întreg patrimonial persoanei ce fondează o întreprindere. Acesta din urmă ecte
specific pentru întreprinderile inivividuale, gospodăriile ţărăneşti, societăţile în nume colectiv, în
comandită. Regimul juridic al acestora se caracterizează prin aceea că tot patrimonial este folosit în
activitate economică iar în caz de răspundere pentru obligaţii şi prejudicii ei răspund cu întreg
patrimonial.
2. Bunurile ce constituie patrimoniul se clasifică în dependenţă de diferite criterii. Ele pot fi
mobile şi immobile, corporale si incortorale. Cele incorporale coincide cu drepturile lor personale
nepatrimoniale cum ar fi: dreptul la nume şi denumire, dreptul la domiciliu şi sediu, dreptul la onoare,
demnitate profesională, dreptul la emblemă şi firmă, mărcile de producţie, mărcile de serviciu,
drepturile de autor, etc.
3. Obligaţiile ce sunt parte a patrimoniului se caracterizează prin aceea că ele sunt legate nu
numai de bunurile ce constituie patriminiul dar şi de participanţii la aceste relaţii: Obli
Obligaţia de a ţine contabilitatea, care include ordinea de ţinere a evidenţei contabile şi statistice
de către agenţii economici, documentele justificative, registrele contabile, darea de seamă trimestrială
şi anuală, inventarierea.
Obligaţia de a exercita activitatea în limita concurenţei loiale sau licite care includ practici
monopoliste, acte de concurenţă neloială (confuzie denigrare, dezorganizarea întreprinderii rivale,
acapararea agresivă a clientelei) şi acte care izvorăsc din comerţul internaţional (acorduri de dumping,
subvenţii la exporturi. Publicitatea neonestă şi publicitatea neautentică ca acţiuni care dăunează
concurenţei. Registrul de Stat al întreprinderilor monopoliste. Responsabilitatea întreprinderilor care
suprimă concurenţa.
Obligaţia de protecţie a mediului este foarte importantă avîn un cadru legal vast precum şi
organe care supraveghează ocrotirea mediului. Nerespectarea acestei obligaţii duce la responsabilitatea
juridică pentru poluarea mediului.
Obligaţia de a plăti impozitele reiese atît din Legea nr. 485, cît şi din legislaţia privind
impozitarea persoanelor care practică activitatea de întreprinzător.
Obligaţia de a produce şi a comercializa produse şi mărfuri conform standardelor, nepericuloase
pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor etc.
Un important în cunoaşterea şi aprecierea noţiunii de patrimoniu îl au bunurile. Noţiune de bun

este folosită în viaţă, literatura de specialitate şi legislaţie în mai multe sensuri şi adesea se înlocuieşte
cu noţiunea de lucruri. Astfel după volumul valorilor incluse în această noţiune deosebim bunuri în
sens larg şi bunuri în sens restrîns; în sens larg prin bunuri se înţeleg, atât lucrurile, cât şi drepturile
privitoare la ele, iar în sens restrâns, prin bunuri se înţeleg numai lucrurile asupra cărora pot exista
drepturi patrimoniale. Acest sens este frecvent folosit, iar când ne referim la drepturile patrimoniale se
foloseşte, în mod obişnuit, expresia „drepturi".
În literatura de specialitate bunurile sunt definite ca fiind „acele valori economice care sunt utile
pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale omului şi sunt susceptibile de apropiere sub forma
drepturilor patrimoniale".82 în Codul Civil al Republicii Moldova (art. 285) bunurile sunt definite ca:"
Toate lucrurile exceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. Lucruri sunt
obiecte corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile".
Cu toater că codul civil nu aduce cea mai reuşită definiţie bunurilor, şi într-o excepţiune şi în
cealaltă, bunurile constituie o valoare economică (pecuniară).
Deci, în dreptul civil, bunurile, lucrurile sunt importante dacă ele au o valoare economică şi sunt
susceptibile de a fi obiecte de drepturi şi obligaţii civile. De aici obligaţia de a obţine licenţa.
Evidenţiem legătura directă dintre bunuri şi dreptul economic şi putem menţiona că ele în dreptul
economic dispun de anumite particularităţi.
În dependenţă de posibilitatea de a le percepe, pipăi deosebim bunuri corporale şi incorporale iar
drepturile legate de aceste bunuri de asemenea pot crea diferite categorii de drepturi.
Drepturile privind bunurile corporale se mai consideră şi patrimoniale- sînt drepturi subiective.
Drepturile subiective sunt puterea (posibilitatea) sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv al
persoanelor fizice sau juridice de a sâvîrşi anumite acţiuni, precum şi puterea de a pretinde subiectelor
pasive să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni, apelând la nevoie, la forţa de
constrângere a statului. Denumirea de drept subiectiv nu este folosită pentru a spune că această
prerogativă sau putere nu are o existenţă obiectivă, că există numai în conştiinţa noastră, ci pentru a
arăta că ea aparţine subiectului de drepturi si a nu o confunda cu dreptul obiectiv.84
În societate sunt foarte multe bunuri, dar nu toate sunt importante din punctul de vedere economic.
În dreptul economic după cum am mai spus, interesate doar bunurile puse în circuitul civil. Se
consideră puse în circuitul civil acele bunuri care în conformitate cu legislaţia în vigoare, pot servi
drept obiecte ale actelor juridice civile,pot circula liber, cu excepţia cazurilor când circulaţia lor este
limitată sau interzisă prin lege.
În dependenţă de punerea bunurilor în circuitul civil deosebim trei categorii: bunuri puse în
circuitul civil; bunuri scoase din circuitul civil; bunuri parţial puse în circuitul civil.
Bunuri puse în circuitul civil, din categoria cărora fac parte majoritatea (case, pămînt, transport,
utilage, etc.), sunt bunurile cu conţinut economic şi susceptibile în folosire.
Bunurile scoase din circuitul civil, sunt acele cu care legislaţia în vigoare interzice încheierea
actelor juridice civile (substanţe stupifiante, spaţiu aerian, armament militar etc.).
Bunuri parţial puse în circuitul civil (sau bunuri cu regim juridic special), se consideră acele care
pentru a fi folosite în circuitul civil este necesar exercitarea unor proceduri speciale Drept exemplu
pentru a se procura o armă de foc pentru uz de serviciu, este necesar o permisiune specială a organelor
cu competenţe de a acorda permisiunea etc.
Deoarece bunurile în societate sunt cu valori şi calităţi economice diferite, atît legislaţia, cât şi
literatura de specialitate propun mai multe clasificări de bunuri. Astfel CCRM art. 288-302 aduce
următoarele categorii de bunuri:
l. Bunuri mobile, care pot fi schimbate din loc fără să li se schimbe conţinutul economic (maşini,
mese, scaune, etc.) şi imobile, care nu pot fi schimbate, fără ca să nu li se schimbe conţinutul lor
economic (clădiri, poduri de beton, pomi, fîntîni).
2.Bunuri divizibile, care pot fi împărţite fără să li se schimbe destinaţia economică(petrol,sare, apa
etc.) şi indivizibile; care nu pot fi împărţite fără să li se schimbe destinaţia economică (vapoare,
tractoare, automobile, fântâni etc.).
3.Bunuri principale, care au o existenţă de sine stătătoare şi pot participa de liber la încheierea
actelor juridice civile, destinaţie economică proprie, regim juridic personal(case de locuit, automobil,
radio, etc.) şi accesorii, care sunt destinate pentru deservirea bunurilor principale (huse, chei, antenă,
etc.);
4.Bunuri fungibile, care pot fi schimbate în circuitul civil, la executarea unei obligaţii, fără să
afecteze valabilitatea plăţii (automobilele, îmbrăcămintea, încălţămintea etc.) şi nefungibile, care nu
pot fi înlocuite cu alte bunuri fără să afecteze plata (opere de artă, tablouri originare, etc.), acestea sunt
un rezultat al activităţii de creaţie şi din aceste considerente pot fi folosite în activitatea economică.
5.Bunuri determinate individual, care potrivit naturii sale se individualizează prin semne
caracteristice doar lor (obiecte istorice unicale, icoane, tablouri etc.) şi determinate generic, care
dispun de caractere comune multor bunuri (biciclete, apartamente, automobile, etc.). Bunurile
determinate individual sunt nefungibile, iar bunurile determinate generic sunt fungibile;
6.Bunurile domeniului public sunt acelea care prin lege sau prin natura lor fac obiectul exclusiv
al statului sau unităţilor administrativ teritoriale şi care sunt de uz sau interes public, fac obiectul
excluciv al proprietăţii publice şi sunt scoase din circuitul civil şi ele pot fi folosite în activitatea
economică doar de aceste organe.
7.Bunurile domeniului privat, care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt
puse în circuitul civil şi pot fi folosite în activitatea economică atît de organele respective cît şi de alte
persoane.
8. Bunuri consumptibile, care pot fi folosite doar la o singură întrebuinţare (produse alimentare,
combustibil etc.) şi ne consumptibile, care pot fi folosite de mai multe ori (maşini, case, pământ etc.).
în activitatea economică este important cum folosim bunurile neconsumptibile.
9.Animalele conform prevederilor codului civil nu sunt lucruri, ele sunt ocrotite prin legi speciale
şi sunt puse în circuitul civil cu mici excepţii (cele înscrise în cartea roşie), şi sunt folocite pe larg în
activitatea economică.
10.Banii, titlurile de valoare au două destinaţii în circuitul civil: ca obiecte nemijlocite ale
raporturilor juridice civile de (împrumut, creditare, donaţii) şi ca mijloace de executare a obligaţiilor
civile atunci când executarea în natură este imposibilă.
În literatura de specialitate sunt şi alte clasificări. Astfel spre exemplu la Gh. Beleiu întîlnim:
Bunuri frugifere, se consideră cele care prin natura lor sunt producătoare de fructe şi ne frugifere
care nu pot produce fructe. Cele producătoare de fructe la rândul lor se împart în:
Bunuri producătoare de fructe naturale, industriale şi civile. Se consideră bunuri producătoare
de fructe naturale, acelea care în dependenţă de capacitatea lor de a ce produce creează noi bunuri
(animalele, păsările, pomii etc.). Bunuri producătoare de fructe industriale se consideră bunurile care
creează alte bunuri prin cale artificială (fabricile uzinele etc.). Bunuri producătoare de fructe civile se
consideră bunurile care fiind folosite în circuitul civil prin încheierea actelor juridice civile aduc venit
proprietarilor său. Drept exemplu, chiria de la apartamentele închiriate, împrumutul cu dobândă,
arenda pământului etc.
Se consideră bunuri incorporate în dreptul economic: denumirea de firmă şi numele persoanei
fizice ce practică activitatea economică, înregistrarea denumirii de firmă şi dreptul exclusiv asupra
firmei; emblema ca atribut de identitate; clientela şi vadul comercial, mărcile de producţie şi mărcile
de serviciu; dreptul de autor, dreptul la libera alegere a domiciliului, sediului şi inviolabilitatea lui,
dreptul la onoare şi demnitate, reputaţiei profesionale, şi alte drepturi personale ne patrimoniale care
aparţin persoane de la naştere sau fondare şi până la moarte sau lichidare, iar în unele cazuri, chiar şi
după moartea lor. Toate aceste drepturi sunt foarte imortante pentru persoanele fizice şi juridice ce
practică activitatea economică. Acestea se consideră drepturi personale ne patrimoniale, care joacă un
rol deosebit în dreptul economic, deoarece ele se referă nemijlocit la persoane fizice şi juridice, în
dreptul şi legislaţia economică sunt puţin reglementate în schimb în Constituţie acestor drepturi le este
consacrat un capitol aparte (art. 24-54).
Deşi, în legislaţia econimică nu sunt toate definite, în literatura de specialitate sunt aduse mai
multe definiţii drepturilor personale ne patrimoniale.

Dreptul personal ne patrimonial - este dreptul subiectiv care nu are un conţinut economic, ne
fiind, deci, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană. De asemenea, este un drept
absolut, adică opozabil tuturor (erga omnes), nu face parte din patrimoniul persoanei, nu este cesibil
către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin moştenire, se exercită numai personal (nu şi
prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru valorificarea în justiţie a acestuia este imprescriptibil
(cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege).
Uneori, drepturile personale nepatrimoniale pot fi legate şi de drepturile patrimoniale. Aşa de
exemplu, dreptul la domiciliu cu dreptul la locuinţă; dreptul de autor dă naştere unui drept de
remuneraţie (de bază şi de folosinţă); din dreptul de inventator decurge dreptul de recompensă, în
aceste cazuri, prerogativele patrimoniale urmează regimul drepturilor patrimoniale, fiind astfel
transmisibile, titularul putând renunţa la ele, fără ca dreptul ne patrimonial care le-a generat să dispară.
Anume acestea sunt mai des întîlnite în dreptul economic.
După cum se concretizează în definiţia adusă, după caracterul lor drepturile personale
patrimoniale sunt absolute, adică opozabile tuturor, este cunoscut doar titularul dreptului. Aceste
drepturi absolute se deosebesc de celelalte drepturi absolute deoarece ele sunt inalienabile, adică
persoana nu poate renunţa la ele, şi nu le poate înstrăina în temeiul actelor juridice civile, adică nu este
cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin moştenire, se exercită numai per-
sonal(nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru valorificarea in justiţie a acestuia este
imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege). Caracterul imprescriptibilităţii constă
în aceia că aceste drepturi pot fi apărate independent de timpul care a trecut din momentul, când ele au
fost lezate şi variază în dependenţă de aceea dacă drepturile sunt sau nu legate de cele patrimoniale.
Regimul juridic al capitalului social şi funcţiile lui. Formarea capitalului social, tipuri de aport la
capitalul social. Evoluarea aporturilor ne băneşti transmise în capitalul social. Modificarea capitalului
social prin majorare şi reducere. Corelaţia între capitalul social şi patrimoniul societăţii.
Înăuntru său patrimoniul persoanei juridice şi fizice ce practică activitatea de antreprenonat poate fi
divizat în capital social, active, capital propriu, pasive şi capital de rezervă.Activele - sunt totalitatea
bunurilor care sunt în proprietatea persoanei: veniturile obţinute, bunurile procurare şi produse,
creditele, donaţiile etc. Pasivele sunt totalitatea datoriilor sau obligaţiilor asumete de persoana
respectivă : obligaţiile faţă de debitori,impozitele de stat şi locale, obligaţii contractuale, delictuale,
creditelor, datoriile faţă de fondatori, etc.
Capitalul social este o parte a patrimoniului determină valoarea minimă a activelor pe care trebuie
să le deţină persoanele juridice ce practică activitatea de întreprinzător. Capitalul social se formează
din aporturile fondatorilor exprimate în lei. Capitalul social se persoanelor juridice ce practică
activitatea de întreprinzător include atît cotele de participare în formă bănească, cît şi cele în natură,
dar evaluate în bani.
Asociatul unic varsă integral aportul pînă la data înregistrării de stat.
Aportul la capitalul social al persoanelor juridice ce practică activitatea de întreprinzâtor este
considerat a fi în bani daca actul de constituire nu prevede altfel. Prestaţiile în munca şi serviciile
depuse la înfiinţarea persoanei juridice şi pe parcursul existentei ei nu pot constitui aport la formarea
sau majorarea capitalului social.
La data înregistrării de stat, pentru societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni şi altele,
fiecare asociat este obligat sa verse în numerar cel puţin 40 procente din aportul subscris dacă legea
sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
Pentru aportul la capitalul social al persoanei juridice nu se calculează dobânzi cu excepţiile
stabilite de lege. În cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul sa-i
ceara in scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o luna si avertizindu-1 ca e
posibila excluderea lui din societate. Daca nu vărsa aportul in termenul suplimentar, asociatul pierde
dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat. Aportul în
natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate în circuit.
Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate dacă actul de constituire nu prevede
altfel. Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital
creanţele şi drepturile nepatrimoniale.
Se consideră că capitalul social are următoarele funcţii: este baza materială a persoanei juridice,
deoarece mijloacele fifanciare sunt folosite la dezvoltarea genurilor de activitate, iar bunurile în natură
pot servi drept mijloace de producere,utilaje la producerea bunurilor. O altă funcţie este cea de
garantare pentru creditori; astfel cu cît capitalii este mai mare, cu atît creditorii se simt în mai
siguranţă. Astfel nu întîmplător de exemplu companiile de asiguraren este un mijloc de garantare
pentru creditiri şi este o corelaţie dintre persoana juridică şi asociaţi.
Asociaţii în societatea în nume colectiv si asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii in muncă
şi la servicii cu titlu de aport social, care însă nu constituie aport la formarea sau la majorarea
capitalului social. In schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe, potrivit actului de
constituire, la împărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, rămânînd totodată obligaţi să participe la
pierderi.
Aportul în natura trebuie vărsat în termenul stabilit de actul de constituire, dar nu mai tîrziu de
termenul indicat la art. ll2 alin.(3) CCRM. In cazul majorării capitalului social, aportul se varsă în
termenul stabilit de adunarea generală, dar nu mai tîrziu de 60 de zile de la adoptarea hotărârii de
majorare a capitalului social. Valoarea aportului în natură la capitalul social al societăţii se aprobă de
adunarea generală. Aportul în creanţe se consideră vărsat numai după ce societatea a obţinut plata
sumei de bani care face obiectul creanţei.
Aportul la capitalul social pote fi în bani sau în natură. Articolul 113 al CCRM reglementează
aportul în bani la capitalul social al persoanei juridice. Deci, în conformitate cu prevederile acestuia
aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi în bani dacă actul de constituire
nu prevede altfel. Prestaţiile în muncă şi serviciile depuse la înfiinţarea societăţii comerciale şi pe
parcursul existenţei ei nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat sa verse în numerar cel puţin
40 procente din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare. Pentru
aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se calculează dobînzi, cu excepţiile stabilite de
lege. În cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară in
scris această, stabilindu-i un termen suplimentar de cel de cel puţin o lună şi avertizîndu-l ca e posibilă
excluderea lui din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul
asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
În conformitate cu articolul 114 al CCRM aportul la capitalul social al societăţii poate fi în natură.
Aportul in natura la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate in circuit
civil. Bunurile se consideră a fi transmise cu titlu de proprietate dacă actul de constituire nu prevede
altfel. Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital
creanţele şi drepturile nepatrimoniale.
Asociatii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă
şi la servicii cu titlu de aport social, care însă nu constituie aport la formarea sau la majorarea
capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe, potrivit actului de
constituire, la impartirea beneficiilor şi a activului societăţii, rămânînd totodată obligaţi sa participe la
pierderi. Aportul în natură trebuie vărsat în termenul stabilitde actul de constituire, dar nu mai tirziu de
termenul indicat la art. 112 alin.(3). In cazul majorării capitalului social, aportul se varsă in termenul
stabilit de adunarea generală, dar nu mai tîrziu de 60 de zile de la adoptarea hotărârii de majorare a
capitalului social. Valoarea aportului în natura la capitalul social al societăţii comerciale se aproba de
adunarea generală. Aportul în creanţe se consideră vărsat numai după ce societatea comercială a
obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.
In conformitate cu articolul 147 al CCRM, capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este
strict determinat de lege şi nu poate fi mai mic de 300 salarii minime. Deci, mărimea minimă a
capitalului social al societăţii cu răspundere limitata este stabilita prin lege. Capitalul social al societăţii
cu răspundere limitata este divizat în părţi sociale.
După prevederile articolului 158 CCRM şi capitalul social al societăţii pe acţiuni este reglementată
de lege. Astfel mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mică de
10000 lei. Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor intre acţionari şi
reprezintă valoarea aporturilor în numerar şi în natură, vărsate proporţional numărului şi valorii
acţiunilor subscrise.
Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral între fondatori.
Fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pîna la înregistrarea societăţii pe acţiuni dacă
aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat daca aportul este în
natură.
In cazul în care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea
acţionarilor nu a hotarit acoperirea pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolva.
Articolul 174 al CCRM reglementează modul de fondare a capitalului social al cooperativei.
Cooperativa are un capital social variabil. El reprezintă suma tuturor participaţiunilor membrilor
cooperativei în conformitate cu statutul ei.
Pina la înregistrarea cooperativei, membrul este obligat să depună integral participaţiunea sa
dacă legea sau statutul cooperativei nu prevede altfel
Membrii cooperativei sunt obligaţi ca, în termen de 2 luni după aprobarea bilanţului contabil
anual, sa recupereze, prin contribuţii suplimentare, pierderile cooperativei. In cazul neindeplinirii
acestei obligaţii, cooperativa poate fi desfiinţată prin hotarire judecătoreasca, la cererea creditorilor.
Membrii cooperativei poartă răspundere subsidiara solidara pentru obligaţiile ei in limitele părţii
netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru.
Patrimoniul rămas după lichidarea cooperaţi vei se repartizează între membrii acesteia in
conformitate cu statutul ei.
Unii autori definesc rezervele drept sume de bani deduse din benificiul net al persoanei juridice
"puse de o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele creditorilor. Rezervele pot fi legale şi
facultative.
Rezervele legale formezâ fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al cărei valoare nu poate fi mai
mică de o cincime din capitalul social. In vederea constituirii lui se va prelua anual din profitul
persoanei juridice minimum 5% pînă la atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.
Chiar în situaţia în care fondul de rezervă s-a constituit în limita impusă de lege excelentul obţinut
de persoana juridică în situaţia în care capitalul social se maqjorază automat şi fondul de rezervă se va
majora, fapt ce va determina noi reţineri din profit pentru realizarea rezervei.
Capitalul de rezervă poate fi facultativ.
În Republica Moldova legislaţia în vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane
juridice formarea capitalului de rezervă. Astfel în conformitate cu art. 148 CCRM, capitalul de rezervă
este prevăzut pentru societatea cu răspundere limitată. Aici, societatea cu răspundere limitată este
obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Capitalul
de rezervă al societăţii cu răspundere limitată poate fi folosit doar la acoperirea perderilorr sau la
majorarea capitalului ei social. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată se formează
prin vărsăminte anuale din beneficiul ei, în proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pînă la
atingerea mărimii stabilite de actul de constituire. Dacă valoarea activelor nete ale societăţii cu
răspundere limitată se reduce sub nivelul capitalului social şi al capitalului de rezerva, vărsămintele în
capitalul de rezervă reincep.
Rezervele facultative privesc fie realizarea de investiţii, fie desfăşurarea unor activităţi de
marcheting sau pentru acoperirea unorpierderi din activul patrimonial generate de împrejurări
obiective care implică un risc. Din rezervele facultative nu se pot acoperi pregudiciile produce
patrimoniului social din cauza unor fapte culpabile ale administratorilor, cenzorilor sau gestionarilor
persoanei juridice.
În conformitate cu articolul 160 CCRM, capitalul de rezerva al societăţii pe acxţiuni este stabilit
prin lege. Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de rezervă de cel puţin 10% din
mărimea capitalului social. Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii
pe acţiuni sau la majorarea capitalului ei social. Capitalul de rezervă se formează prin vărsăminte
anuale din beneficiul societăţii pe acţiuni, în proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pîna la
atingerea mărimii stabilite de actul de constituire. Dacă valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni
se reduce sub nivelul capitalului social şi al capitalului de rezerva, vărsămintele in capitalul de rezerva
reincep. Articolul 161 al CCRM prevede că acţiuniile sunt părţile in care este divizat capitalul social
al societăţii pe acţiuni în conformitate cu actul de constituire. Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a
participa la conducerea societăţii, de a primi dividende sau o parte din valoarea bunurilor societăţii în
cazul lichidării acestei; precum si alte drepturi prevăzute de lege sau de actul de constituire al societăţii
Felurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire, în caz contrar, ele vor fi la purtător.
Acţiunile nominative pot fi emise în forma materială pe suport de hîrtie, sau în forma dematerializată,
prin înscriere în cont. Acţiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decît valoarea lor nominală.
Nu pot fi emise acţiuni noi pîna cind nu sînt plătite cele din emisiunea precedenta. Acţiunile se emit
cu valoare totala nu mai mica decit mărimea capitalului social. Actiunea este indivizibila. Daca o
acţiune este deţinuta de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită
drepturile prin reprezentant.

Prin funcţionare, se înţelege multitudinea de raporturi juridice care apar în interiorul societăţii
comerciale. Aceste raporturi se referă în special la:
a) drepturile şi obligaţiile asociaţilor (acţionarilor) faţă de societate;
b) modul de funcţionare a organelor societăţii, inclusiv formarea, organizarea, activitatea fiecărui
organ, corelaţia dintre ele (organul suprem, administratorul, organul de control etc.);
c) regimul juridic al patrimoniul societăţii;
Participarea la constituirea societăţii comerciale este impulsionată de interesul pe care doresc să-l
realizeze fondatorii. Prin participare, aceştia dobândesc anumite drepturi şi îşi asumă anumite
obligaţii faţă de societatea comercială. Aceleaşi drepturi şi obligaţii le au persoanele care, ulterior
constituirii, dobândesc calitatea de asociat.
d. Asociaţii societăţii comerciale nu dobândesc drepturi şi nu-şi asumă obligaţii unul faţă de altul,
ci numai faţă de societate. în cazul în care unul dintre asociaţi nu şi-a onorat obligaţia faţă de societatea
comercială, dreptul de a cere onorarea o are societatea, iar dacă, din anumite motive, organul ei
executiv nu cere îndeplinirea obligaţiei, acest drept, în numele societăţii, îl poate exercita asociatul.
Obligaţiile asociaţilor societăţii comerciale. Asociatul societăţii comerciale are obligaţiile
următoare:
- Să transmită aportul la capitalul social în ordinea, mărimea, modul şi termenele prevăzute de
actul de constituire. Cea mai importantă obligaţie a unui fondator al societăţii comerciale este de a
contribui la formarea patrimoniului ei. Chiar din definiţia societăţii comerciale rezultă: capitalul
social este constituit din participaţiunile fondatorilor, Patrimoniul este format din aportul
acestora (Codul civil, art.106).
Mărimea şi tipul aportului se determină:
e. a) prin actul de constituire;
f. b) prin hotărâre a adunării asociaţilor, în caz de majorare a capitalului;
g. c) prin hotărâre a consiliului societăţii pe acţiuni, ca excepţie.
h. Fiecare asociat trebuie să îndeplinească obligaţia de a transraj* aportul în termenul stabilit în
actul de constituire, însă nu mai târziu de fi luni de la data înregistrării. De la această regulă se fac
excepţii. Astfel asociatul unic trebuie să verse aportul, indiferent de natura acestuia, pînă la data
înregistrării societăţii comerciale. La fondarea societăţi comerciale pe acţiuni, plata în numerar pentru
acţiunile subscrise trebuie efectuată până la înregistrarea societăţii (Legea nr. 1134/1997, art.34 alin.
(4)), iar aportul în natură trebuie transmis în termen de o lună de la data înregistrării de stat. Aportul
care se transmite la majorarea capitalului social trebuie să fie depus în termenul stabilit de organul care
a decis majorarea, însă nu mai târziu de data când se prezintă actele pentru înregistrarea majorării
capitalului.
Asociaţii transmit aportul cu condiţia respectării dispoziţiilor art. 113 alin.(3) şi art.112 alin.(3) din
Codul civil.
Să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii Fondatorul este interesat în
activitatea eficientă a societăţii. Regula constă în faptul că interesele societăţii şi ale asociaţilor săi
coincid, adică societatea desfăşoară activitate de întreprinzător pentru a obţine beneficii pentru
asociaţii săi. Divulgarea informaţiei confidenţiale nu numai că reduce eficienţa activităţii societăţii, dar
chiar o poate submina. Rezultă că nu este în interesul asociatului să comunice concurenţilor informaţia
care prezintă interes. Totuşi, luând în considerare faptul că, uneori, asociaţii sunt în minoritate sau că
interesul lor în societăţile concurente este mai mare, sau că există alte motive, pot divulga o anumită
informaţie. Organul executiv decide, în conformitate cu Legea nr.171/1994 cu privire la secretul
comercial, ce informaţie este confidenţială pentru societate şi o aduce la cunoştinţă asociaţilor sub
semnătură. încălcarea obligaţiei de confidenţialitate conferă societăţii, precum şi celorlalţi asociaţi
dreptul de a cere, în numele societăţii, repararea prejudiciului.
Să comunice imediat societăţii schimbarea domiciliului sau sediului, a numelui sau a denumirii,
alte informaţii necesare exercităm drepturilor şi obligaţiilor societăţii şi ale membrilor. Societatea nu
poate sancţiona asociatul pentru neonorarea obligaţiei, asociatul însă suporta toate consecinţele
negative ale neonorării. De exemplu, acţionarul nu are invoca faptul că nu a fost informat despre
convocarea adunării generale dacă el nu a comunicat despre schimbarea adresei sau a sediului c~u
Succesorul asociatului nu poate fi admis la adunarea generală dacă în Registrul acţionarilor nu i-a fost
înscris numele sau denumirea.
Codul civil stabileşte, la art.16 alin.(2), obligaţia de neconcurenţă care o datorează asociatul
societăţii pe persoane, acesta neavând dreptul să practice în nume propriu (întreprinzător individual)
sau printr-o societate comercială cu acelaşi obiect de activitate constituită de el sau de membri săi de
familie. Obligaţia de neconcurenţă nu va opera în cazul în care, la data dobândirii calităţii de asociat, în
societatea pe persoane asociatul desfăşura deja o astfel de activitate. încălcarea clauzei de
neconcurenţă poate avea una dintre două consecinţe: repararea prejudiciului cauzat societăţii sau
cedarea de către asociatul vinovat societăţii drepturilor şi obligaţiilor pe care acesta le-a dobândit prin
actul juridic încheiat în dauna societăţii. Dreptul societăţii de a cere repararea prejudiciului sau
cesiunea drepturilor se prescrie cu un termen maxim de un an, calculat de la data efectuării actului prin
care s-a încălcat pactul de neconcurenţă şi de 3 luni de la data la care societatea a aflat sau era obligată
să afle de încălcare.
Fondatorul poate avea şi alte obligaţii asumate prin actul de constituire. De exemplu, la formarea
societăţii cu investiţii străine, investitorii străini îşi asumă obligaţia de a comercializa producţia
fabricată de societate, de a permite comercializarea bunurilor cu propria marcă. Actul de constituire
trebuie să prevadă pentru astfel de cazuri şi consecinţele neonorării obligaţiei.
Drepturile asociaţilor societăţii comerciale. Prin participare la fondarea societăţii comerciale şi
executare a obligaţiei de vărsare a aportului, fondatorul şi, ulterior, asociatul (membrul) dobândeşte un
drept complex faţă de societate numit drept de creanţă (drept asupra cotei) care include trei
componente de bază: dreptul de a participa la conducerea societăţii, dreptul la dividende şi dreptul la o
parte din active în cazul lichidării societăţii. Celelalte sunt derivate ale acestora.
Codul civil stabileşte, la art.116 alin.(l) lit. a), drepturi pe care membrul societăţii le dobândeşte în
raport cu societatea comercială.
Dreptul la conducerea şi la activitatea societăţii. Pţ asociatului de a participa la
conducerea şi la activitatea societăţii constă Î3n: a) dreptul de a participa la şedinţa adunării asociaţilor;
b) dreptul de a-şi expune punctul de vedere asupra problemelor de pe ordinea de zi a msadunării; c)
dreptul de vot; d) dreptul de a fi ales în organul executiv sau *de control. Pe lângă cele menţionate,
asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii din societatea în comandită au dreptul să participe
personal la activitatea societăţii. Dacă pentru asociatul societăţii în nume colectiv acest drept apare
numai în cazul în care actul de constituire nu prevede altfel (Codul civil, art.124 alin.(l)), comanditatul
are prin esenţă nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a activa pentru şi în numele societăţii. Oricare
asociat, indiferent de cuantumul părţii lui din capitalul social şi de numărul de voturi deţinute, are
dreptul să participe la adunarea asociaţilor şi să se expună pe marginea problemelor puse în discuţie.
De regulă, toţi asociaţii au drept de vot la această adunare. Excepţie fac cei care deţin acţiuni
preferenţiale (Legea nr. 1134/1997, art.14 alin.(5)), acţionarul interesat în încheierea unui contract de
proporţii cu societatea emitentă (art.86 alin.(6)), persoana care a procurat un pachet important de
acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege (art.84 alin.(ll)). în societăţile pe acţiuni, acţionarii
au drepturi suplimentare, stabilite expres de lege (Codul civil, art.167 şi 168; Legea nr.l 134/1997
art.26).
Dreptul la informaţie. Fiecare asociat are dreptul de a cunoaşte întreaga informaţie despre
activitatea societăţii, având acces la documentele societăţii, posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele
constitutive şi de modificările operate în ele, de procesele-verbale ale adunării generale, ale consiliului
şi ale comisiei de cenzori daca societatea are astfel de organe. Asociatul are dreptul să fie la curent cu
operaţiunile contabile ale societăţii, să facă copii de pe actele contabile. Accesul asociaţilor la
informaţie se asigură şi prin exercitarea dreptului de a controla personal activitatea societăţii sau de a
cere efectuarea controlului de către organul de control dacă societatea are astfel de organe. Societatea
pe acţiuni este obligată să publice informaţi1 referitoare la activitatea sa.
Dreptul la dividend. Obţinerea de profit din activitatea societăţii merciale este esenţa şi principalul
motiv pentru care oamenii se sociază în astfel de societăţi. Participarea la societate acordă asociatului
dreptul la o parte din beneficiul ei, care se repartizează proporţional narticipaţiunii la capitalul social,
dacă actul de constituire nu prevede altfel. Prin urmare, acest act poate deroga de la regula
proporţionalităţii, stabilind alţi indici de repartizare a profitului. Totodată, legea interzice aşa-numita
clauză leonină, potrivit căreia un asociat ar putea pretinde la întregul profit realizat de societate sau ar
putea fi absolvit total de pierderile suportate de ea.
Repartizarea beneficiului se face, de regulă, la adunarea anuală a asociaţilor, care are loc după
expirarea anului financiar. Actul de constituire însă poate prevedea o repartizare mai frecventă:
trimestrial sau chiar lunar. în societăţile pe persoane, remunerarea se poate face prin împărţire de
beneficiu.
Repartizarea beneficiului are loc numai din activele ce depăşesc ca valoare mărimea sumară a
capitalului social şi a celui de rezervă.
Dreptul la o parte din active în cazul lichidării. Activele societăţii comerciale dizolvate care au
rămas după satisfacerea creanţelor sunt transmise de lichidator asociaţilor proporţional participaţiunii
lor la capitalul social. Asociatul exercită dreptul la active în condiţiile art.96 din Codul civil. După ce
au fost satisfăcute cerinţele creditorilor, lichidatorul, elaborând un raport privind mărimea şi
componenţa activelor rămase, indică modul în care ele vor fi repartizate între asociaţi. Bunurile
materiale şi nemateriale ale societăţii în lichidare se vând, de regulă, de către lichidator, iar banii
obţinuţi se împart asociaţilor proporţional participaţiunii şi/sau în natură, de comun acord.
La repartizarea activelor societăţii, ca şi în cazul repartizării Profitului, se poate deroga de la
principiul proporţionalităţii, însă nimeni nu poate avea dreptul la toate activele. Acestea vor fi
repartizate între reiaţi cel mai devreme la 12 luni de la data ultimei publicări în ^Monitorul Oficial al
Republicii Moldova" a avizului cu privire la dizolvarea societăţii.
In dependenţă de forma societăţii, de obiectul activităţii şi de alte ernenea, pot fi stipulate, prin lege
sau prin actul de constituire, şi alte
drepturi. De exemplu, în societăţile pe persoane şi în societatea cu răspundere limitată, asociaţii au
dreptul preferenţial de cumpărare a participaţiunii care se înstrăinează.

Orice P.J. este o creaţiune artificială de aceea pentru ca să desfăşoare o activitate de
întreprinzător trebuie să dispună de o organizare internă. În dependenţă de forma, organizatorico -
juridică şi potenţialul întreprinderii, structuctura internă a acesteia diferă. Astfel, dacă este o
întreprindere cu un potenţial mare (uzină de tractoare, frigidere, etc.) ea are diferite organe şi
subdiviziuni care conduc cu activitatea ei. Acestea pot angaja şi elibera colaboratori, muncitori. Modul
de organizare a lor diferă în dependenţă de forma organizatorico-juridică pe care o îmbracă. Participă
la constituirea persoanelor juridice fondatorii care fie că nemijlocit participă la administrarea şi
activitatea acesteia fie că prin intermediul organelor de conducere şi executive (de administrare).
Conducătorul care poate fi un director, sau un manager - şef de întreprindere (în continuare -manager)
este numit prin concurs, sau prin consiliul de administraţie.
Deci, am putea evidenţia în structura organizatorică a P.J. trei categorii de organe: organe de
conducere sau de dirigare;organe executive sau de administrare şi organe de control.
Atît organelle de conducere, cît şi cele de administrare pot fi unipersonale sau colegiale.
1. Fondatorii P.J. constituie organele de conducere care:
a) aprobă statutul acesteia, modificările si completările acestuia;
b) stabileşte indicii economici;
c) promovează o politica tehnica unica in cadrul ramurii;
d) desemnează membrii consiliului de administraţie si managerul şi î-1 eliberează de indatoriri;
e) transmite bunurile şi atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de
întreprinzător directorului sau managerului în baza contractului (acordului) etc.
Contractul de constituire reglementează relaţiile dintre fondatori, director sau manager, stabileşte
drepturile şi obligaţiunile părţilor, inclusiv restricţiile la drepturile de folosinţă şi de dispunere cu
patrimoniul, prevede modul şi condiţiile de remunerare a managerului şi răspunderea materială a
părţilor, condiţiile de reziliere a contractului.
Contract-tip (acordul-tip) dintre fondatori şi director se aprobă între ei, iar cel între fondatori
manager –şef al intreprinderii de stat se aproba de către Guvern.
Fondatorul (fondatorii) nu are dreptul să intervină în activitatea intreprinderii după încheierea
contractului cu managerul, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie şi de contract.
2. Un alt organ de administrare a persoanei fizice este Consiliul de administraţie care este organul
colegial de administrare. Modul de constituire a consiliului şi atribuţiile sunt prevăzute în Statutul P.J.
Consiliul poate reprezenta interesele fondatorilor în cazul unei SRL, SC, exercitînd activităţile
respective în conformitate cu legea nr.845; şi reprezintă interesele statului în cazul întreprinderii de
Stat în conformitate cu Regulamentul consiliului de administraţie al întreprinderii de stat aprobat de
Guvern.
În componenţa consiliului de administraţie în mod obligatoriu intră reprezentanţii fondatorilor
sau managerul, reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă. Pot fi incluşi şi lucrători ai
ministerelor, departamentelor, altor organizaţii, specialiştii în domeniul de activitate al întreprinderii,
în economie şi drept.
Dacă întreprinderea este cu un potenţial economic vast atunci, structura organelor de conducere şi
administrare este mult mai vastă, cuprinzînd şi secţii, sectoare, ţehuri, etc. (vezi anexa I)
Organele supreme de dirijare(de conducere) a activităţii persoanelor juridice

Pentru majoritatea P.J.ce practică activitatea de antreprenoriat, organul supreme de conducere se
consideră, Adunarea asociaţilor (fondatorilor). Aşa, de exemplu, articolul 123 CCRM prevede, că
conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. În actul de
constituire al societăţii pot fi prevăzute cazurile în care hotărîrea se adopta cu majoritatea voturilor
membrilor, ceea ce înseamnă că trebuie să se adune toţi membrii la o adunare.
În conformitate cu p.l al art. 170 CCRM, societatea pe acţiuni este obligată să publice în
publicaţiile sale, cu cel puţin 10 zile înainte de ţinerea adunării generale anuale a acţionarilor: bilanţul
contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor, valoarea contabilă a acţiunilor şi a obligaţiunilor, alte
date, conform legii. Deci, reese că şi pentru societăţile pe acţiuni cele mai importante probleme se
rezolvă la adunarea generală.
Pentru întreprinderile de stat organul suprem se consideră Consiliul de Administraţie. Conform
prevederilor articolului 7 al Legii cu privire la întreprinderile de stat, statutul întreprinderii poate
prevedea constituirea consiliului de administraţie , care este organul colegial de administrare a
întreprinderii, reprezintă interesele statului şi îşi exercită activitatea în conformitate cu prezenta lege şi
Regulamentul consiliului de administraţie al întreprinderii de stat aprobat de Guvern. În componenţa
consiliului de administraţie in mod obligatoriu intra managerul, reprezentanţi ai fondatorului şi ai
colectivului de munca, pot fi incluşi şi lucrători ai ministerelor, departamentelor, altor organizaţii,
specialişti în domeniul de activitate al întreprinderii, in economie si drept.
Preşedintele Consiliului de administraţie şi membrii lui, în afara de reprezentanţii colectivului
de muncă, sînt confirmaţi de către fondator.
Membrii consiliului de administraţie participă la activitatea acestuia prin cumul cu funcţia lor de
baza, cu excepţia managerului. Membrii consiliului de administraţie răspund solidar faţă de
intreprindere pentru prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărîrilor adoptate de ei cu abateri de la
legislaţie, statutul intreprinderii si Regulamentul Consiliului de administraţie. Membrul consiliului de
administraţie care a votat împotriva unei astfel de hotărîri este scutit de repararea prejudiciilor dacă în
procesul-verbal al şedinţei a fost fixat protestul lui. Este absolvit de răspundere şi membrul consiliului
de administraţie care nu a participat la şedinţa, daca in decursul a 7 zile după ce a aflat sau trebuia sa
afle despre o asemenea hotarire, el a înmînat preşedintelui consiliului de administraţie un protest in
scris. Membrul consiliului de administraţie poate fi scutit de repararea prejudiciilor cauzate de el în
timpul îndeplinirii obligaţiunilor sale, daca el a acţionat conform documentelor întreprinderii sau unei
alte informaţii, a căror autenticitate nu a putut fi pusa la îndoială, sau a acţionat in limitele unui risc
normal de producţie sau de gestiune. Demisia sau destituirea membrului consiliului de administraţie
nu-1 scuteşte de obligaţia de a repara prejudiciile cauzate din vina lui.
Consiliul de administraţie:
a) aproba programul de perspectiva al dezvoltării si planurile anuale ale întreprinderii;
b) ia măsuri ce vor asigura integritatea si folosirea eficienta a bunurilor intreprinderii;
c) soluţionează, de comun acord cu fondatorul, chestiunile referitoare la intrarea şi ieşirea
întreprinderii din asociaţii şi alte uniuni;
d) aproba devizul anual de venituri si cheltuieli, darea de seama contabilă şi contul veniturilor si
pierderilor;
e) adopta decizii cu privire la obţinerea, acordarea si folosirea creditelor în mărimea stabilita de
fondator;
f) prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea statutului
intreprinderii, reorganizarea si lichidarea intreprinderii.
g) alte atribuţii ale consiliului de administraţie prevăzute in statut , dacă nu vin în contradicţie cu
legislaţia.
Consiliul de administraţie nu are dreptul sa intervină in activitatea desfăşurata de manager,
conform contractului.
Membrul consiliului de administraţie se eliberează de îndatoririle sale (se revoca) de către
organul care 1-a confirmat sau ales, in caz de:
a) încălcare a legislaţiei; b) expirare a termenului imputernicirilor (alegerii); c) lichidare a
intreprinderii; d) in alte cazuri prevăzute de legislaţie.
Organele executive ale persoanelor juridice ce practică activitatea de antreprenoriat

Organul executiv al persoanelor juridice ce practică activitatea de întreprinzător poate fi în diferite
forme. Pentru unele categorii de persoane juridice el este colegial, pentru altele el este unipersonal fie
în calitatea de administrator fie în calitate de manager. Articolul 4 al Legii nr.845 prevede, că titularul
patrimoniului (antreprenorul) este în drept de a transmite, pe bază de contract, o parte sau toate
atribuţiile de efectuare a activităţii de antreprenoriat managerului de întreprindere. Contractul dintre
titularul patrimoniului şi managerul-şef de întreprindere determină drepturile şi obligaţiile reciproce
ale părţilor inclusiv limitarea drepturilor de folosinţă şi de dispoziţie asupra patrimoniului şi de
desfâşurare a unor genuri de activitate, relaţiile lor reciproce de ordin financiar, răspunderea pentru
neexecutarea sau executarea nesatisfâcătoare a obligaţiilor asumate, precum şi termenul valabilităţii,
condiţiile de reziliere (modificare) a contractului. În contract pot fi incluse şi alte prevederi care nu
contravin legislaţiei în vigoare.
Managerul-şef de întreprindere poartă răspundere materială pentru obligaţiile întreprinderii pe care
o conduce, precum şi pentru neexecutarea sau executarea nesatisfăcătoare a obligaţiilor stipulate în
contract. Contractul poate să prevadă răspunderea managerului-şef de întreprindere pentru obligaţiile
respective cu întreg patrimoniul său, exceptîndu-se acele bunuri care, în conformitate cu legislaţia în
vigoare, nu fac obiectul urmăririi.
Titularul patrimoniului şi orice terţ nu au dreptul să se amestece în activitatea managerului-şef de
întreprindere în decursul termenului de valabilitate a contractului, cu excepţia cazurilor prevăzute de
condiţiile contractului sau de legislaţia în vigoare.
În conformitate cu articolul 8 al Legii cu privire la întreprinderile de stat managerul:
a) conduce activitatea intreprinderii şi asigura funcţionarea ei eficientă;
b) acţionează fără procură în numele întreprinderii;
c) reprezintă interesele întreprinderii în relaţiile cu P.F. şi J., precum şi cu organele de justiţie,
acordind astfel de imputerniciri în unele probleme şi altor lucrători ai întreprinderii;
d) asigură executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie;
e) închee contracte, eliberează procuri, deschide conturi în bănci;
f) prezintă fondatorului (consiliului de administraţie) propuneri privind schimbarea
componenţei, reconstrucţia, lărgirea, reutilarea tehnică a bunurilor transmise în gestiunea operativă a
întreprinderii;
g) asigură folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune operativă;
h) poartă răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea necalificativă a obligaţiunilor
stabilite în contract.
Un alt organ executiv unipersonal poate fi în calitate de administrator. Astfel at.124 al CCRM
prevede că administrarea societăţii în nume colectiv se face atît de fiecare membru, cît şi de un
administrator.
Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii, dacă
actul de constituire nu prevede că toţi membrii administrează societatea în comun sau ca administrarea
este delegată unor anumiţi membri sau unor terţi.
Împuternicirile administratorului se limitează la domeniul de activitate al societăţii. Pentru
depăşirea acestor limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.
În cazul administrării în comun, deciziile trebuie luate în unanimitate. Dacă administrarea societăţii
se deleagă unei sau mai multor persoane, ceilalţi membri pentru a încheia acte juridice în numele
societăţii, trebuie să aibă procură de la prima (primele), în raporturile cu terţii. Societatea nu are
dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează împuternicirile membrilor
societăţii, cu excepţia cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în momentul încheierii actului
juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să acţioneze în numele
societăţii. Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau
asistat de un expert, de toată documentaţia privind administrarea. Clauza prin care se exclude sau se
limitează acest drept este nulă.
Legislaţia în vigoare prevede şi alte modalităţi de administrare .Astfel, conform articolului 138
CCRM, conducerea administrativă şi reprezentarea societăţii în comandită se exercită numai de către
comanditaţi. Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi
este stabilit de aceştia în conformitate cu prevederile prezentului cod referitoare la societatea în nume
colectiv. Întreprinderea individuală poate fi condusă şi administrată doar de persoana fondatoare sau de
un director numit de fondator.
Organe de supraveghere şi organe de control ce contribuie la activitatea de antreprenoriat

Organele supreme de control sînt: Curtea de Conturi şi Departamentul Control Financiar şi
Revizie de pe lîngă Ministerul Finanţelor.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare şi administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare publice.(art. 133 al Constituţiei). Activitatea de antreprenoriat a
P.F. şi J. este verificată atît de membrii acestora prin intermediul unor organe special constituite pentru
aceasta, cît şi de unele organe de stat.
În conformitate cu articolul 12 al Legii nr.845, controlul asupra activităţii de antreprenoriat este
efectuată de organele financiare de la locul de domiciliu a acestora precum şi de organele statistice.
Pentru aceasta întreprinderea, indiferent de forma juridică de organizare, asigură evidenţa contabilă şi
statistică în modul stabilit de legislaţia în vigoare. Întreprinderea, în conformitate cu legislaţia, pune la
dispoziţia autorităţilor administraţiei publice informaţia necesară pentru stabilirea impozitelor,
funcţionarea sistemului republican de acumulare şi prelucrare a informaţiei. Întreprinderea este în
drept să nu prezinte la control date ce constituie secret comercial, autorităţilor administraţiei publice,
cu excepţia organelor de drept şi celor de control, cărora aceste date se prezintă în limitele
împuternicirilor lor. Lista datelor ce constituie secret comercial o determină întreprinderea. Lista
datelor care nu pot constitui secret comercial este stalilită de Legea privire la secretul comercial.
Organele de control, organele fiscale, organele de ocrotire a naturii, organele antimonopoliste şi
alte autorităţi ale administraţiei publice cărora li se atribiue controlul asupra activităţii întreprinderii
efectuează acest control în limitele competenţei lor şi în modul stabilit de legislaţie. Rezultatul
controlului efectuat se comunică întreprinderii.
Pentru a efectua controlul intern al activităţii unor categorii de P.J. se constituie Comisia de
cenzori, care exercită controlul activităţii economico-financiare. Se supune doar adunării generale a
asociaţilor. Acest gen de activitate de exemplu.este specific pentru societăţile pe acţiuini, SRL. În
dependenţă de mărimea S.A., aceasta poate dispune de un cenzor sau de o comisie de cenzori. Pentru a
deveni cenzor este necesar ca persoana să dispună de studii superioare în contabilitate, finanţe sau
economie. Ei pot fi numiţi sau aleşi pentru un termen de pînă la 5 ani.. Cenzorii sunt obligaţi să să
exercite controlul activităţii financiare pentru ca aceasta să corespundă cu legea, să verifice dacă
registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut potrivit legii, să controleze pe
neaşteptate, să facă în fiecare lună inspecţia casieriei societăţii, şi să verifice existenţa titlurilor sau
valorilor aparţinînd societăţii, să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale activului constitutiv să fie
respectate, să constate depunerea garanţiei de către administratori, etc. şi să elaboreze raporturi care
sunt prezentate adunării generale a asociaţilor. Pentru valabilitatea raporturilor acestea trebuie să fie
semnate de toţi cenzorii. Dreptul de a cere comisia de cenzori îl au acţionarii care deţin 10 % din
acţiuni cu drept de vot. Activitatea cenzorilor este remunerată. În executarea funcţiilor lor,cenzorii
poartă atît răspundere civilă, cît şi penală. Dacă cenzorii participă la activitate în comisie ei poartă
răspundere solidară
Activităţi:
Bibliografie:
I. Acte normative:
II.Literatura:
11.Mihalache Iurie. Dreptul afacerilor, Chişinău, 2015, pag.34-50.
Chişinău – 2009. pag. 69-81.
Chişinău – 2004. pag. 167-211, 279-311.
14.Volcinschi Victor. Cojocaru Eugenia. Dreptul economic, Chişinău-2006, pag. 73-
77, 87-101, 227-244
15.Cărpenaru Stanciu. Drept comercial român, ediţia 5, Bucureşti – 2004, pag. 167-
204.
16.Roşca Nicolae. Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II, Tipografia Centrală,
Chişinău – 2004. pag. 248-285.
17.Roşca Nicolae. Baieş Sergiu. Dreptul civil, Partea generală. Persoana fizică.
18.Lazăr Tudor, Societatea comercială- persoană juridică în economia de piaţă.
Chişinău, 2000, p.37-66.
19.Pătulea Vasile. Patrimoniul societăţilor comerciale. Răspunderea juridică.
Bucureşti, 1994.
20.Calenic A.V. Commercescoe pravo. Chişinău, 2004, p.124-160, 231-246.
Tema 6. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR
JURIDICE CU SCOP LUCRATIV.
3. Temeiurile dizolvării şi ordinea lichidării.
Obiective
- relatarea noţiunii de reorganizare;
- caracterizarea formelor reorganizării;
- identificarea temeiurilor dizolvării;
- definirea lichidării;
- identificarea actelor necesare radierii persoanei juridice lichidate;
- definirea insolvabilităţii;
- descrierea efectelor intentării procesului de insolvabilitate.

Fuziune, dezmembrare, transformare.
Reorgnizarea este o operaţiune juridică complexă de transmiterea drepturilor şi

obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică
succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare.136
Reorganizarea poate fi benevolă, precum şi forţată.
Reorganizarea benevolă se efectuează în baza hotărârii generale a societăţii, cu acordul
majorităţii asociaţilor.
Reorganizarea forţată poate fi efectuată în temeiul hotărârii instanţei de judecată sau
organului administrativ competent (Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei).
Reorganizarea cuprinde, cel puţin, două persoane juridice şi produce efecte crea-
toare, modificatoare ori de încetarea lor. Nu pot fi supuşi reorganizării întreprinzătorii
individuali, deoarece ei, fiind persoane fizice, dispun de calităţile personalităţii umane Şi
nu pot fi transformaţi într-o altă formă. Pentru modificarea formei privind desfăşurarea
activităţii de întreprinzător, persoana fizică este în drept să constituie o societate
comercială sau să devină asociat al unei societăţi sau cooperative.
La momentul actual în Moldova reorganizarea este reglementată de un şir de acte
normative, spre exemplu, Regulamentul societăţilor economice nr. 500/1991; Legea cu
privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor nr. 1265/2000; Legea cu
Privire la societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997. Un rol important în reglementarea instituţiei
date îl are noul Cod civil, care reglementează detaliat procedurile de reorganizare, fiind
înlăturate incertitudinea şi haousul din Codul civil al RSSM din 26.12.1964.
Conform art. 69, Cod civil al R.M. din 06.06.2002, persoana juridică se poate re-
organiza prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau
transformare.
Fuziunea este o operaţiune prin care se realizează o concentrare a societăţilor co-
merciale. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.
Absorbţia constă în înglobarea de către o societate, a unei sau mai multor societăţi
comerciale, care îşi încetează existenţa.
Absorbţia are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea
integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multor societăţi comerciale, care îşi
încetează existenţa pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.
Contopirea are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice participante la
contopire şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică
care se înfiinţează.
Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin care o socie-
tate comercială se împarte în două sau mai multe societăţi comerciale independente sau prin
care dintr-o societate comercială se separă o parte, formând o societate comercială
independentă.
Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare.
Divizarea este o procedură de reorganizare prin care societatea comercială se divi-
zează în două sau mai multe societăţi comerciale, creând astfel noi societăţi. Divizarea
persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi
obligaţiilor ei la două sau mai multe persoane juridice care iau fiinţă.
Separarea este o operaţiune juridică de reorganizare prin care din componenţa unei
societăţi comerciale care nu se dizolvă şi nu-şi pierde personalitatea juridică se desprind
şi iau fiinţă una sau mai multe persoane juridice. Separarea are ca efect desprinderea unei
părţi din patrimoniul unei persoane juridice care nu-şi încetează existenţă şi transmiterea
ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă.
Transformarea societăţii comerciale este o formă de organizare prin care aceasta
îşi schimbă forma organizatorico-juridică a activităţii sale.
Procedura de reorganizare parcurge următoarele etape:
- Pregătirea contractului de reorganizare;
- Aprobarea contractului de reorganizare de către organele supreme ale societăţilor
participante la reorganizare;
- Informarea Camerei înregistrării de Stat cu privire la iniţierea reorganizării;
- Informarea creditorilor şi publicarea avizului cu privire la reorganizare;
- Înfăptuirea inventarierii;
-Transmiterea actelor necesare înregistrării reorganizare;
-Înregistrarea reorganizare.
Dizolvarea societăţii comerciale se înţelege desfiinţarea ei ca persoană juridică,

încetarea existenţei ei, şi nu numai a contractului sau statutului. Dizolvarea societăţii
comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a personalităţii juridice, formată
dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului societăţii în
cauză.28
Cauzele dizolvării societăţii comerciale prevăzute în art. 86 al Codului civil al R.M., şi
anume:
- Expirarea termenului stabilit pentru durata ei;
- Atingerea scopului pentru care a fost constituită sau imposibilitatea atingerii lui;
- Hotărârea organului ei competent;
- Hotărârea judecătorească;
- Insolvabilitatea sau încetarea procesului de insol-vabilitate în legătură cu insufi
cienţa masei debitoare;
- Persoana juridică cu scop lucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;
- Dizolvarea poate fi voluntară, la iniţiativa societăţii, şi forţată, la decizia instan
ţei de judecată.
Diyolvarea poate fi voluntară şi forţată.
Dizolvarea voluntară intervine în cazul expirării termenului stabilit în actul de con-
stituire, atingerii scopului propus, imposibilităţii atingerii scopului propus, adoptării
hotărârii, în acest sens, de către adunarea generală.
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii judecătoreşti (forţat)atunci când dizol-
varea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale. Conform art. 87, Cod civil al
R.M., instanţa de judecată dizolvă persoana juridică, dacă:
- Constituirea ei este viciată;
- Actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
- Nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de organizare;
- Activitatea ei contravine ordinii publice.
Efectele dizolvării
Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite efecte.
Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni
comerciale noi, conform art. 86, Cod civil al R.M. Prin dizolvare societatea nu se
desfiinţează, ea îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru operaţiunile de
lichidare.
Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni, având
ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data dizolvării societăţii
transformarea activului şi împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase dupa
efectuarea plăţilor.139
Procedura de lichidare este guvernată de următoarele principii:
Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor
Prin contract (per a contrario) lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor
(nici sociali, nici personali ai asociaţilor). Aceasta nu înseamnă că drepturile creditori-
lor sociali nu sunt ocrotite de lege. Astfel, asociaţii nu pot obţine repartizarea nici unei
sume cuvenite lor prin lichidare mai înainte de achitarea creditorilor sociali. Faptul
că lichidarea este o procedură organizată de lege în favoarea asociaţilor se poate argu -
28
Smaranda Angheli, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Monica Gabriela Lostun. Drept comercial. - Bucureşti, 2000, pag 235
menta şi prin aceea că asociaţii au dreptul de a numi pe lichidatori prin actele consti -
tutive.
Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării
Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru necesităţile lichidării până la
terminarea acesteia, ceea ce înseamnă că societatea are în continuare un patrimoniu
propriu separat de cel al asociaţilor, patrimoniu cu care garantează executarea obligaţii-
lor sociale cu o responsabilitate juridică proprie, o reprezentare proprie (administratori,
până la numirea lichidatorilor şi lichidării după acest moment). Personalitatea juridică
dispare doar după terminarea lichidării, odată cu radierea societăţii din registru.
Lichidarea societăţii este obligatorie
Lichidarea societăţii după ce aceasta a fost dizolvată este un principiu obligato riu.
Lichidarea poate fi evitată în cazul în care societatea a fost dizolvată prin hotărârea
adunării generale a asociaţilor dacă aceştia revin asupra hotărârii de dizolvare.
Lichidatorul
Lichidatorul poate fi persoana desemnată de către adunarea generală a societăţii
sau de către instanţa de judecată în vederea efectuării operaţiunilor de lichidare a so -
cietăţii comerciale.
Conform Codului civil al R.M., lichidatorul poate fi orice persoană fizică majoră cu
capacitate deplină de exerciţiu, care are cetăţenia R.Moldova şi domiciliază pe terito-
riul ei. Prin dispoziţiile Legii R.M., nr. 845/1992 faţă de lichidatori mai sunt înaintate
următoarele cerinţe suplimentare: să aibă studii superioare; să posede cunoştinţe în
domeniu şi să fie înregistraţi în calitate de întreprinzător individual.
Lichidatorul, ca şi administratorul, este considerat mandatar al societăţii cu conse-
cinţele care decurg din această calitate.
Drepturile şi obligaţiile lichidatorului
în desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele drepturi:
- Valorifică creanţele;
- Transformă în bani bunurile societăţi;
- Execută şi termină operaţiunile de comerţ;
Lichidatorii au următoarele obligaţii:
- Să facă un inventar şi să încheie un bilanţ care să constate situaţia exactă a ctivului
şi pasivului societăţii
- Să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori;
- Să întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea lor crono
logică;
- Să satisfacă cerinţele creditorilor.
Procedura de lichidare
Procedura lichidării este instituită în favoarea asociaţilor. Ea cuprinde următoarele
operaţiuni principale:
- înlocuirea organelor de administrare curentă şi predarea gestiunii;
- informarea creditorilor;
- elaborarea proiectului de lichidare;
- lichidarea activului şi pasivului;
- radierea societăţii comerciale din Registrul de Stat.
Lichidarea activului societăţii desemnează totalitatea operaţiunilor având ca obiect
transformarea în bani a bunurilor societăţii - a bunurilor mobile şi imobile,
corporale si incorporale şi încasarea creanţelor societăţii.
Lichidarea pasivă a societăţii cuprinde plata datoriilor societăţii către creditorii săi.
Această operaţiune se îndeplineşte de lichidatori în condiţiile prevăzute de lege. Plata
creditorilor s'ociali se face la scadenţă şi integral, lichidarea societăţii neavând ca efect
decăderea din beneficiul termenului.
Radierea societăţii comerciale. După repartizarea activelor, lichidatorul trebuie să
depună la organul înregistrării de stat o cerere de radiere a persoanei juridice din
registru. Cererea de radiere se depune numai după repartizarea activelor nete între
asociaţii societăţii în proces de lichidare în termen de 2 luni din momentul aprobării
bilanţului de lichidare. La cerere se anexează: actele de constituire; certificatul de în-
registrare; actul ce confirmă onorarea tuturor obligaţiilor la bugetul de stat, eliberat de
Inspectoratul Fiscal; actul care dovedeşte închiderea conturilor bancare eliberate de
banca în care societatea comercială a avut conturi; extrasul din Registrul de stat ce
confirmă că societatea nu este fondator al unei alte întreprinderi ori nu are filiale şi
reprezentanţi; actul de predare spre nimicirea ştampilelor eliberat de comisariatul de
poliţie; numerele Monitorului Oficial al R.M. în care au fost publicate avizele privind
lichidarea societăţii; actul eliberat de Arhiva de stat privind predarea spre păstrare a
documentelor ce fac parte din fondul arhivistic al R.Moldova.
Camera înregistrării de Stat, în termen de 3 zile de la primirea actelor, emite o
decizie de radiere a persoanei juridice dizolvate, dacă au fost prezentate toate actele
necesare. Iar în cazul în care au fost lezate drepturile şi interesele creditorilor sau ale
altor participanţi, decizia de radiere a persoanei juridice poate fi atacată în instanţa de
judecată.
Conform art. 100 al Codului civil al R.M., dacă, după radierea persoanei juridice, mai
apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul sau dacă se atestă existenţa unor
active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă
procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un lichidator, în acest caz,
persoana juridică este considerată ca existentă, dar în exclusivitate în scopul desfăşurării
lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite
restituirea surplusului primit peste partea din active la care aveau dreptul.
Noţiunea de „faliment" a fost denumită pentru prima dată în legislaţia R.Moldova

în Legea cu privire la faliment nr. 851 /1992 şi în Legea cu privire la faliment nr.
786/1996. În 2001 a fost adoptată o nouă lege - Legea insolvabilităţii nr. 632/2001,
care a modificat denumirea instituţiei respective şi a folosit în locul termenului
„faliment" termenul „insolvabilitate".
Noţiunea de insolvabilitate este strâns legată de noţiunea faliment, în unele le -
gislaţii acestea sunt considerate sinonime, în altele prin insolvabilitate se înţelege
ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este preferată utilizarea unei singure noţiuni
Există, însă, şi legislaţii care fac distincţie între aceste două cuvinte, considerând in -
solvabilitatea o stare de fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o stare de drept,
adică o insolvabilitate constatată de instanţa de judecată competentă. 198
Conform art. 2 al Legii cu privire la insolvabilitate nr.632/2001, insolvabilitatea
constituie situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi
onora obligaţiile de plată. Conform acestei legi, incapacitatea de plată constituie
situaţia debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile
pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă,
prezumată în cazul în care debitorul a încetat să efectueze plăţi
Starea de insolvenţă este independentă de raportul pasiv-activ patrimonial, în sen-
sul că ea nu presupune în mod necesar ca activul patrimonial să fie inferior pasivului
Cadrul normativ al Republicii Moldova prevede că persoanele care nu-şi onorează
obligaţiile ajunse la scadenţă din cauza incapacităţii de plată sau supraîndatorire sunt
cele împotriva cărora se intentează procesul de insolvabilitate şi au calitatea de debitor.
Conform Legii nr. 632/2001, calitatea de creditor este recunoscută persoanelor
care au creanţe faţă de debitorul aflat în stare de insolvabilitate şi împotriva căruia a
fost intentat proces de insolvabilitate. De asemenea, aceasta divizează creditorii în
categorii şi clase, indicând valoarea şi termenul creanţei, în funcţie de momentul
apariţiei creanţelor, creditorii sunt divizaţi în: a) creditori chirografari şi creditori
garantaţi (creanţele cărora au apărut până la intentarea procesului); b) creditori ai
masei debitoare (creanţele cărora au apărut după intentarea procesului de
insolvabilitate).
Procesul de insolvabilitate parcurge depunerea cererii introductive, admiterea
cererii introductive, dispunerea unor măsuri de asigurare, realizarea măsurilor de
asigurare şi întreprinderea unor măsuri preliminare intentării procesului, examinarea
cererii introductive şi adoptarea unui act judiciar sau adoptarea hotărârii de intentare
a procesului de insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive.
Procesul de insolvabilitate, din momentul din care a fost pornit, se desfăşoară în
două direcţii: prima este orientată spre lichidarea patrimoniului debitorului şi
repartizarea între creditori a banilor obţinuţi, iar a doua - spre restabilirea insolvabilităţii
debitorului, numindu-se procedura planului. Aplicarea uneia din aceste proceduri
depinde de hotărârea instanţei de judecată, rezultând din circumstanţele cunoscute la
examinarea cazului.
Activităţi:
1. Definiţi procedura de reorganizare a persoanei juridice şi numiţi formele de
reorganizare a persoanei juridice.
2. Deosebiţi reorganizarea de lichidare.
3. Caracterizaţi reorganizarea voluntară şi reorganizarea forţată.
4. Definiţi conceptul de fuziune.
5. Definiţi procedura de dezmembrare şi enumeraţi formele dezmembrării.
6. Caracterizaţi procedura de transformare a persoanei juridice.
7. Caracterizaţi lichidatorul persoanei juridice.
8. Analizaţi procedura de insolvabilitate şi numiţi subiecţii insolvabilităţii.
9. Identificaţi corelaţia noţiunilor insolvabilitate, faliment insolvenţă.
Bibliografie:
I. Acte normative:
II.Literatura:
114.
255, 568-645.
Chişinău – 2004. pag. 312-343, 375-447
6. Calenic A.V. Commercescoe pravo. Chişinău, 2004, p.247-256.
7. Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova. Firma
editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2001, p.172.
Tema 5. STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR JURIDICE CU
SCOP LUCRATIV.

2. Societăţi de capitaluri: Societatea cu răspundere limitată, Societastea pe acţiuni.
3. Societăţi cooperatiste: Cooperativa de consum, producţie şi întreprinzător.
Obiective
- relatarea noţiunii fiecărei persoane juridice cu scop lucrativ;
- relatarea procedurii de constituire
- relatarea drepturilor şi obligaţiile fondatorilor;
- identificarea organelor de conducere şi contral şi a atribuţiilor acestora;
- analiza noţiunii de parte socială, parte de interes, acţiune, obligaţiune;
- compararea formelor de persoane juridice cu scop lucrativ elucidînd
avantajele şi dezavantajele acestora.
In funcţie de importanţa elementului intuita personae, societăţile comerciale se

împart în: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
Este de persoane societatea comercială care se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează întru considerarea identităţii şi calităţilor profesionale ale asociaţilor. In
astfel de societate, prezintă interes nu capitalul, ci străduinţa, încrederea şi conlucrarea
asociaţilor în vederea obţinerii de profit. Societatea de persoane se clădeşte pe
personalitatea fiecărui asociat, iar calitatea de asociat este concepută şi modelată în
funcţie de o anumită persoană la care se raportează şi de care se leagă inseparabil . In
legătură cu aceste constatări, legiuitorul a prevăzut că o astfel de societate se constituie
din cel mult 20 de persoane, cesiunea participaţiunii din capitalul social către un alt
asociat sau terţ se face numai cu acordul celorlalţi membri, conducerea societăţii se
exercită cu acordul tuturor membrilor, iar fiecare asociat are dreptul" să acţioneze şi să
reprezinte societatea dacă prin actu1 de constituire nu se prevede altfel.
Sunt de persoane societatea în nume colectiv şi societatea în comandită. In
dependenţă de dispoziţiile actului de constituire, poate fi calificată drept societate de
persoane şi societatea cu răspundere limitată. Chiar dacă asociaţii celei din urmă impun
restricţii cesiunii părţii sociale sau chiar dacă interzic primirea terţilor, are o importanţă
mare şi proporţia deţinută în capitalul social, de care depinde numărul de voturi.
A. Noţiunea societăţii în nume colectiv. Codul civil al R.M., art. 121, defineşte
societatea în nume colectiv drept societate comercială ai cărei membri practică, în
conformitate cu actul de constituire, activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia.
În doctrina română29 societatea în nume colectiv este definită ca o societate consti-
tuită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun
în comun mai multe bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul
împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii.
Din definiţia dată rezultă caracterele acestei societăţi:
a) asocierea are la bază încrederea deplina a asociaţilor, societatea fiind
constituită intuiţii personae, adică asociaţii, înfiinţând societatea, au în vedere persoana
coasociaţilor. în caz de deces, retragere, declarare a incapacităţii sau a dispariţiei fără veste
a unui membru-persoană fizică, de insolvabilitate, deschidere a procedurii de
reorganizare, de lichidare a membrului-persoană juridică, societatea
poate să-şi continue activitatea, dacă este prevăzut de actul de constituire sau
dacă hotărârea privind continuarea activităţii se adoptă în unanimitate de către
membrii rămaşi.30 în cazul în care actul constitutiv nu prevede nimic, iar mem
brii societăţii nu iau nici o decizie în acest sens, atunci, chiar dacă Codul civil
expres nu menţionează acest fapt, ea se dizolvă.
Referitor la problema calităţii de întreprinzător individual (comerciant) al membrilor
societăţii în nume colectiv, trebuie menţionat că aceştia exercită activitatea de în-
treprinzător în numele societăţii (art. 121, Cod civil al RM), iar nu în numele propriu.
Beneficiind de personalitate juridică, societatea în nume colectiv singură are calitatea de
întreprinzător. Astfel, prin participarea la constituirea unei societăţi în nume colectiv,
asociaţii nu dobândesc calitatea de întreprinzător individual;
b)capitalul social este divizat în participating, care nu sunt reprezentate prin
titluri(certificate);
c)obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimi
tată şi solidară a tuturor membrilor.
Societatea în nume colectiv poate fi examinată în trei faze diferite:
1. Faza constituirii;
2. Faza funcţionării;
3. Faza dizolvării şi reorganizării societăţii
B. Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor generale stabilite de
Codul civil al Republicii Moldova referitoare la constituirea societăţilor comerciale,
întrucât regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost examinate,
vom înfăţişa unele aspecte specifice constituirii societăţii în nume colectiv.
Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie în formă autentică şi,pe
lângă clauzele prevăzute la art. 108 al Codului civil, trebuie să mai indice:
a)cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii apor
turilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la
capitalul social;
29
Cărpenaru S.D., Predoiu C, David S, etc. Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. Bucureşti: Ed.
ALL BECK, 2002. - P. 204; Legeais, Dominique. Op. cit. P. 171
30
Vonica Romul Petru. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Ed. LUMINA LEX, 2000. - P. 175
c)răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
e)procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
Asociaţii. Potrivit art. 121, alin. (2), Codul civil al R.M., numărul asociaţilor nu
poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană
fizică sau juridică poate fi asociat numai al unei societăţi în nume colectiv.
Codul civil al R.Moldova nu conţine nici o prevedere expresă referitor la faptul dacă
o societate în nume colectiv poate fi sau nu cotondator (membru asociat) al unei alte
societăţi în nume colectiv sau comanditat într-o societate în comandită. Pornind de la
răspunderea pe care o poartă asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii societăţii în
comandită, considerăm că societatea în nume colectiv, ca subiect de drept, nu are aceste
prerogative. Ea poate avea doar calitatea de membru-comanditar într-o societate în co-
mandită, fondator al unei societăţi cu răspundere limitată şi al unei societăţi pe acţiuni.
Firma societăţii. Având calitatea de persoană juridică, societatea în nume
colectiv are o firmă proprie ca atribut de identificare, sub care îşi exercită activitatea de
întreprinzător şi sub care semnează. Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să in-
cludă sintagma în limba de stat „societate în nume colectiv" sau abrevierea „S.N.C.", şi
numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor
asociaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin
unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat „şi compania" sau abrevierea „şiCo".
Capitalul social. Actul constitutiv (contractul de societate) trebuie să indice
cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii în nume colectiv şi modul depunerii
aporturilor. Este de remarcat că legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social,
ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să determine mărimea acestuia, în funcţie de
nevoile pe care le reclamă realizarea obiectului societăţii.
Totodată, actul constitutiv trebuie să prevadă mărimea şi modalitatea de modificare a
contribuţiei fiecărui participant la capitalul social, precum şi răspunderea membrilor
pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor.
C. Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărârilor. Având în vedere numărul
mic al asociaţilor societăţii în nume colectiv, Codul civil nu instituţionalizează adunarea
generală a asociaţilor acestei societăţi, deciziile fiind luate împreună de către asociaţi
(art. 123 Cod civil al RM), însă, conform aceluiaşi articol, actul constitutiv poate
prevedea cazuri când hotărârea poate fi adoptată cu majoritatea voturilor membrilor.
Dacă Codul civil al R.M. nu menţionează în ce cazuri deciziile se iau prin votul
asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, atunci, de exemplu,
legislaţia română face această menţiune. Astfel, Legea nr. 31/1990 (România) prevede
adoptarea deciziilor prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social în următoarele cazuri:31
a) alegerea unuia sau mai multor administratori ai societăţii, numai dacă prin con
tractul de societate nu se dispune altfel;
b) revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor, cu excepţia cazului când
31
Cârcei E. Drept comercial român. - Bucureşti: Ed. ALL ВЕС, 2000. - P. 190
administratorii au fost numiţi prin contractul de societate;
c) aprobarea bilanţului societăţii;
d)răspunderea administratorilor.
În doctrină32 s-a conturat părerea că asociaţii se vor organiza în cadrul societăţii în
nume colectiv sub forma unei adunări, care va funcţiona pe baza regulilor de drept
comun, respectiv cele aplicabile adunării generale a societăţii pe acţiuni, cu singura ex-
cepţie că hotărârile, în cadrul acestei adunări, se vor adopta cu unanimitatea voturilor,
dacă legea sau actul constitutiv nu prevede altfel.
Administrarea societăţii în nume colectiv. Codul civil al Republicii Moldova, art
124, prevede că fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în
numele societăţii. Actul constitutiv poate, însă, să conţină unele restricţii in aceasta
privinţă, şi anume că toţi membrii administrează societatea în comun sau că administrarea
este delegată unor anumiţi membri sau unor terţi.
Administratorul deţine împuterniciri, limitate doar la domeniul de activitate a so-
cietăţii, în cazul în care administratorul ia iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele
activităţii desfăşurate de societate, este necesar acordul tuturor asociaţilor.
Dacă administrarea societăţii se face în comun de toţi asociaţii, atunci deciziile
trebuie luate în unanimitate, în cazul în care administrarea societăţii este efectuată de una
sau mai multe persoane, atunci ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele
societăţii, trebuie să aibă procură de la administratori. Dacă au fost încheiate careva acte
juridice de către un membru care nu are asemenea împuterniciri (de administrare şi
reprezentare art. 124, alin. (3) şi art. 125, alin. (6), Codul civil al RM), atunci societatea
nu poate invoca clauzele actului de constituire prin care se limitează împuternicirile
membrilor, cu excepţia cazurilor când se va demonstra că terţul, în momentul încheierii
actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit
să acţioneze în numele societăţii.Chiar dacă nu este împuternicit să administreze
societatea, fiecare membru al acesteia are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de
un expert, de toată documentaţia privind administrarea.
Dacă prin contractul de constituire nu s-a arătat administratorul care are puterea de
reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea
în nume colectiv îl au toţi membrii ei (art. 125 alin. (1), Codul civil al RM). Actul
constitutiv poate să prevadă că dreptul de a reprezenta societatea îl are unul sau câţiva
membri, celorlalţi fiindu-le interzis să reprezinte societatea. Dacă societatea este
reprezentată de mai mulţi membri şi dacă actul de constituire nu prevede că ei trebuie să
acţioneze în comun, atunci fiecare are dreptul să acţioneze de sine stătător.Dacă a fost
numită administrator o persoană terţă, atunci dreptul de a reprezenta societatea poate fi
stipulat în actul de constituire.33
La cererea oricărui membru instanţa de judecată, dacă există motive întemeiate
(încălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor), poate priva
persoana de dreptul de a administra şi a reprezenta societatea.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Membrii societăţii în nume colectiv au anumite
drepturi şi obligaţii care derivă din calitatea de asociat dobândită prin participarea la
constituirea societăţii sau în alte condiţii prevăzute de Codul civil.
32
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român. - Bucureşti: Ed. All Beck, 2000. - P. 269
33
Motica Radu L, Popa Vasile. Drept comercial român şi drept bancar. - Bucureşti: Ed. LUMINA LEX, 1999.
Drepturile asociaţilor:
a) dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor, ce rezultă din art. 123,
Cod civil al R.M., conform căruia conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin
acordul unanim al membrilor, cu excepţia când actul constitutiv prevede cazurile în
care hotărârile se vor adopta cu majoritatea voturilor;
b) dreptul de administrare şi reprezentare;
c) dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la împărţirea beneficilor
realizate de societate. Veniturile societăţii se repartizează între membrii societăţii
proporţional participaţiunilor la capitalul social. Asociaţii pot conveni, prin actul de
constituire sau printr-un acord ulterior, o împărţire a beneficiilor, chiar
neproporţională cu aporturile lor, prin luarea în considerare a participării personale a
fiecăruia la activitatea societăţii34;
d) dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii (art.
131, Codul civil al RM).
Obligaţiile asociaţilor. Pe lângă obligaţiile prevăzute în art. 116, Codul civil al R.M.,
asociaţii societăţii în nume colectiv au:
a) obligaţia de efectuare a aportului promis. Asociaţii trebuie să aducă în societa
te bunurile care formează obiectul aporturilor lor. Executarea acestei obligaţii,
precum şi răspunderea pentru încălcarea ei, se face în condiţiile prevăzute în
contractul de societate;
b) obligaţia de participare la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în nume co
lectiv se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul
social, dacă actul de constituire sau acordul părţilor nu prevede altfel.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii. Societatea în nume colectiv dobândeşte
drepturi şi îşi asumă obligaţii prin actele încheiate de asociaţi sau, dacă sunt numiţi, de
către administratorul sau administratorii împuterniciţi să reprezinte societatea.
Răspunderea societăţii. Reieşind din concepţia Codului civil al Republicii Moldova
că societatea în nume colectiv beneficiază de personalitate juridică, fiind subiect de drept
distinct, ea are posibilitatea să-şi asume obligaţii în raporturile cu terţii şi răspunde cu
patrimoniul propriu pentru nerespectarea obligaţiilor în cauză.
Răspunderea asociaţilor. Conform art. 128 al Codului civil al R.M., membrii so-
cietăţii în nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară şi nelimitată pentru
obligaţiile societăţii.
O clauză a actului constitutiv care limitează, divide sau exclude răspunderea asocia-
ţilor este considerată ca nescrisă, deoarece ceea ce distinge societatea în nume colectiv de
alte societăţi comerciale este tocmai răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.35 O
asemenea clauză este nulă de drept, deoarece regulile privitoare la răspunderea asociaţilor
trebuie considerate de ordine publică, având drept scop ocrotirea terţilor contractanţi.
Responsabilitatea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii are un caracter subsidiar, în
sensul că creditorii societăţii trebuie să urmărească mai întâi societatea şi numai dacă nu au
fost satisfăcute creanţele din patrimoniul ei, atunci va apărea răspunderea asociaţilor.
34
Stanciu D. Cărpenaru P, Cătălin, David S. etc. Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurispru-denţă. -
Bucureşti: Ed. ALL BECK 2002. - P. 191-192
35
Codul Civil al R.M., art. 129 alin (1) // M. O. al R.M., nr. 82-86/661 din 22.06.2002
Fiind obligat solidar, asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanţă a credi-
torului, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea. Debitorul solidar
care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva
celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie (art. 544, Codul civil al
RM).
Având o răspundere nelimitată, asociatul urmărit va răspunde pentru creanţa cre -
ditorului cu toată averea sa personală, cu excepţia bunurilor debitorului care nu pot fi
urmărite, prevăzute în art. 85, Codul de executare al R.M.150
Participaţiunea din capitalul social al membrului societăţii în nume colectiv
poate fi urmărită pentru datoriile lui personale, nelegate de participarea la societate,
numai în cazul insuficienţei unui alt patrimoniu al acestuia pentru onorarea datoriilor.
Transmiterea participaţiunii la capitalul social. Membrul societăţii în nume co-
lectiv poate transmite, cu acordul celorlaltor membri, participaţiunea sa la capitalul
social sau o parte din ea unui alt membru sau unui terţ. Cesiunea aportului de capital
social şi a calităţii de asociat nu se poate face decât cu acordul unanim al asociaţilor, care
sunt foarte interesaţi să cunoască şi să evalueze calităţile personale ale noului asociat.
Odată cu participaţiunea trec, integral sau proporţional părţii transmise, drepturile
membrului care a transmis aportul (art. 129, alin. (4), Codul civil al RM). Cu toate că
Codul civil nu menţionează, în acest caz, în privinţa obligaţiilor nimic, considerăm că
odată cu drepturile trec şi obligaţiile pe care le implică această calitate. Pentru protejarea
intereselor societăţii şi ale terţilor, asociatul care a transmis participaţiunea să rămâne
răspunzător faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate anterior transmiterii, în
egală măsură cu membrii rămaşi, în termen doi ani din ziua aprobării dării de seamă
despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate, acestea reieşind din
art. 128, alin. (3), Codul civil al R.M.
Retragerea asociatului din societatea în nume colectiv. Membrul societăţii are
dreptul să se retragă din ea cu condiţia informării celorlaltor membri cu cel puţin şase
luni până la data retragerii. Asociatului retras din societate i se achită valoarea părţii din
patrimoniu proporţional participaţiunii lui în capitalul social (sau transmiterea lui în
natură, prin înţelegerea dintre asociaţi şi cel care se retrage), dacă actul de constituire nu
prevede altfel.
Asociatul retras rămâne răspunzător faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate
anterior retragerii, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de doi ani din ziua
aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din
societate, acestea reieşind din art. 128, alin. (3), Codul civil al R.M.
Excluderea asociatului din societate. Conform art. 129, alin. (2) al Codului civil
al R.M., membrul societăţii poate fi exclus din societate dacă ceilalţi membri cer, din
motive întemeiate prin unanimitate de voturi, instanţei de judecată excluderea lui.
Din păcate, Codul civil nu prevede expres care sunt consecinţele excluderii asoci-
atului din societate (are dreptul la contravaloarea participaţiunii sale, poartă răspundere
conform art. 128, alin. (3) Cod civil al RM), cauzele excluderii fiind prevăzute în actul
constitutiv. Considerăm că legislatorul în art. 128, alin. (3) Cod civil al R.M. prin
îmbinarea de cuvinte "membrul care a ieşit din societate" a avut în vedere atât asociatul
retras, cât şi cel exclus şi cel care a transmis participaţiunea sa la capitalul social.
Decesul sau reorganizarea membrului societăţii în nume colectiv, în cazul dece-
sului sau reorganizării asociatului, succesorii acestuia pot deveni asociaţi cu acordul
tuturor membrilor, dacă actul de constituire nu interzice.
Dacă succesorii nu sunt acceptaţi în calitate de asociaţi, societatea este obligată să
i se plătească partea din activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării,
proporţională părţii din capitalul social, deţinute de asociatul decedat sau reorganizat.
Succesorul asociatului poartă răspundere, în limitele patrimoniului care a trecut la el,
de obligaţiile pentru care, în conformitate cu art. 128, alin. (2) şi (3) ale Codului civil
al R.M., e responsabil membrul decedat sau reorganizat.
În caz de retragere a unui membru al societăţii în nume colectiv, de deces, de
declarare a dispariţiei fără veste sau a incapacităţii unui membru-persoană fizică, de
insolvabilitate, deschidere a procedurii de reorganizare în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, de lichidare a membrului-persoană juridică a societăţii sau de urmărire
de către un creditor a participaţiunii membrului în capitalul social, societatea poate să-
şi continue activitatea, dacă este prevăzut de actul de constituire a societăţii sau dacă
hotărârea privind continuarea activităţii se adoptă în unanimitate de către membrii
rămaşi.
D. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în nume colectiv
În afară de dreptul comun privind dizolvarea (art. 86, alin. (1) Codul civil al RM),
societatea în nume colectiv se dizolvă dacă în ea rămâne un singur membru (art. 134,
Codul civil al RM). Ultimul membru rămas al societăţii are dreptul ca, în termen de 6
luni, să reorganizeze societatea, în modul prevăzut de Codul civil al R.Moldova. În cazul
reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere
limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de trei ani, să răspundă solidar şi
nelimitat pentru obligaţiile apărute până la reorganizare. Asociatul nu este absolvit de
răspundere nici în cazul în care, până la expirarea termenului de trei ani, înstrăinează
dreptul de participaţiune la capitalul social.
B. Noţiunea societăţii în comandită. Potrivit art. 136 al Codului civil al R.M.,
societatea în comandită este societatea comercială în care, de rând cu membrii care
practică în numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă răspundere solidară
nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-
finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi
suportă, în limita aportului depus, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea acesteia.
în doctrina română, societatea în comandită este definită ca o societate constituită
prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în
comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (aso-
ciaţii comanditaţi), sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).
Din definiţie rezultă următoarele caractere ale societăţii în comandită:
a) Asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi coman
ditari. Societatea în comandită este o societate intuitu personae;
b)Societatea în comandită este compusă din două categorii de asociaţi, a căror
răspundere pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi răspund
nelimitat şi solidar, asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor;
c) Capitalul social este divizat în participaţiuni care nu sunt reprezentate prin ti
tluri (certificate).
B. Constituirea societăţii în comandită
Societatea în comandită se constituie potrivit regulilor generale stabilite de Codul
civil al Republicii Moldova referitoare la constituirea societăţilor comerciale.Întrucât
regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost deja examinate,
vom prezenta unele aspecte specifice creării societăţii în comandită.
Actul de constituire al societăţii în comandită, pe lângă clauzele indicate în art.
108, alin. l al Codului civil al Republicii Moldova, trebuie să prevadă:
- cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii apor
turilor;
- mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat în
capitalul social;
- răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a apor
tului;
- volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi;
- procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
- procedura de admitere a noilor asociaţi;
- temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
Conform legislaţiei în vigoare, asociaţi ai societăţii în comandită pot fi atât per -
soanele fizice, cât şi cele juridice. Codul civil al R.M. nu prevede nemijlocit un număr
minim de asociaţi, dar reieşind din art. 143, Cod civil al R.M. este absolut obligatoriu
să existe, cel puţin, un asociat comanditat şi un asociat comanditar, în ceea ce pri veşte
numărul maxim de asociaţi, considerăm că societatea în comandită poate avea un
număr nelimitat de asociaţi comanditari şi maximum 20 de asociaţi comanditaţi.
Bazându-ne pe coroborarea articolelor 136 şi 121, Cod civil, considerăm că
prevederile Codului civil referitor la numărul maxim de asociaţi din societatea în nume
colectiv se referă numai la numărul maxim al comanditaţilor, la bază fiind răspunderea
pe care o poartă aceşti asociaţi.
În legătură cu răspunderea purtată de comanditaţi pentru obligaţiile societăţii, le-
gislaţia stabileşte careva restricţii pentru dobândirea acestei calităţi. 36
Astfel, conform art. 136 al Codului civil al R.M., persoana poate fi comanditat
doar într-o singură societate în comandită. Membrul societăţii în nume colectiv nu
poate fi comanditat în societatea în comandită, iar comanditatul din societatea în
comandită nu poate fi membru al societăţii în nume colectiv.
Firma societăţii în comandită trebuie să includă numele sau denumirea
comanditaţilor şi sintagma în limba română „societate în comandită" sau abrevierea
„S.C.". Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, în
denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin unuia
dintre comanditaţi şi sintagma „şi compania" sau abrevierea „şi Co". Dacă în
denumirea societăţii este inclus numele sau denumirea comanditarului, acesta poartă
răspundere solidară nelimitată împreună cu comanditaţii.37
36 5
Codul de executare al Republicii Moldova din 24.12.2004, Monitorul Oficial nr. 34-35/112,03.03.2005
37
Gheorgescu, I.L. Drept comercial român. Voi. II. - Bucureşti: Ed. ALL BECK, 2002. Pag. 175-177
Codul civil prevede că dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sunt
aplicabile societăţii în comandită în măsura în care codul nu conţine norme exprese
cu privire la societatea în comandită.
C. Funcţionarea societăţii în comandită
Conducerea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi,
comanditarii neavând dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii în
comandită, să o reprezinte fără procură, să conteste acţiunile comanditaţilor în
legătură cu administrarea sau reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei
obişnuite, în cazul care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar
acordul tuturor asociaţilor.38
Excluderea asociaţilor comanditari de la administrarea societăţii este menită să
_ apere interesele terţilor. Actele care angajează societatea nu pot fi încheiate de asociaţii
comanditari, care au o răspundere limitată, ci numai de asociaţii comanditaţi, care
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către co -
manditaţi este stabilit de către aceştia în actul de constituire, în conformitate cu preve-
derile Codului civil referitoare la societatea în nume colectiv.
Astfel, reieşind din art. 124, Codul civil al Republicii Moldova, fiecare comanditat are
dreptul de a acţiona în numele societăţii. Actul constitutiv poate, însă, să conţină unele
restricţii în această privinţă, şi anume că toţi membrii (comanditaţii) administrează
societatea în comun sau că administrarea este delegată unor anumiţi comanditaţi.
Administratorul deţine împuterniciri limitate doar la domeniul de activitate a so-
cietăţii, în cazul în care administratorul ia iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele
activităţii desfăşurate de societate, este necesar acordul tuturor asociaţilor.
Dacă administrarea societăţii se face în comun de toţi comanditaţii, atunci deciziile
trebuie luate în unanimitate, în cazul în care administrarea societăţii este efectuată de una
sau mai multe persoane, atunci ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele
societăţii, trebuie să aibă procură de la administratori. Dacă au fost încheiate careva acte
juridice de către un membru care nu are asemenea împuterniciri (de administrare şi
reprezentare - art. 124, alin. (3) şi art. 125, alin. (6), Codul civil al Republicii Moldova),
atunci societatea nu poate invoca clauzele actului de constituire prin care se limitează
împuternicirile membrilor, cu excepţia cazurilor când se va demonstra că terţul, în
momentul încheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul
nu este împuternicit să acţioneze în numele societăţii.
Chiar dacă nu este împuternicit să administreze societatea, fiecare asociat al acesteia
are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toată documentaţia
privind administrarea.
Dacă prin contractul de constituire nu s-a arătat administratorul care are puterea de
reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea
în comandită îl au toţi membrii ei (art. 125, alin. (1) Codul civil al Republicii Moldova).
Actul constitutiv poate să prevadă că dreptul de a reprezenta societatea îl are unul sau
câţiva comanditaţi, celorlalţi fiindu-le interzis să reprezinte societatea. Dacă societatea
38
Cărpenaru Stanciu D, Drept comercial român. - Bucureşti: Ed. ALL BECK, 2000. - P. 283
este reprezentată de mai mulţi membri şi dacă actul de constituire nu prevede că ei
trebuie să acţioneze în comun, atunci fiecare are dreptul să acţioneze de sine stătător.
În ceea ce priveşte posibilitatea desemnării unui terţ în funcţia de administrator, se
consideră că acest lucru nu este posibil la o societate în comandită; prevederile art. 138
alin. (1) având un caracter imperativ.39
La cererea oricărui membru, instanţa de judecată, dacă există motive întemeiate
(încălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor), poate priva
persoana de dreptul de a administra şi a reprezenta societatea.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Comanditaţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca şi membrii societăţii în nume colectiv.
Drepturile comanditaţilor:
a) Dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor, ce rezultă din art. 123,
Cod civil al R.M., conform căruia conducerea societăţii în comandită se exercită
prin acordul unanim al membrilor, cu excepţia când actul constitutiv prevede
cazurile în care hotărârile se vor adopta cu majoritatea voturilor;
a) Dreptul de administrare şi reprezentare;
b) Dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la împărţirea beneficilor
realizate de societate. Veniturile societăţii se repartizează între membrii societă
ţii proporţional participaţiunilor la capitalul social. Asociaţii pot conveni, prin
actul de constituire sau printr-un acord ulterior, o împărţire a beneficiilor chiar
neproporţională cu aporturile lor, prin luarea în considerare a participării per
sonale a fiecăruia la activitatea societăţii;
c) Dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii (art.
131, Codul civil al RM).
Obligaţiile comanditaţilor. Pe lângă obligaţiile prevăzute în art. 116, Codul civil al
Republicii Moldova, asociaţii societăţii în comandită au:
a) obligaţia de efectuare a aportului promis. Asociaţii trebuie să aducă în societa
te bunurile care formează obiectul aporturilor lor. Executarea acestei obligaţii,
precum şi răspunderea pentru încălcarea ei, se face în condiţiile prevăzute în
contractul de societate;
b) obligaţia de participare la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în comandită
se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul soci
al, dacă actul de constituire sau acordul părţilor nu prevede altfel.
Comanditarul are dreptul:
a) să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii proporţional partici-
paţiunii sale la capitalul social, în modul prevăzut de actul constitutiv;
b) să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le verifice cu
datele din registre şi din alte documente justificative;
c) să se retragă din societate la sfârşitul anului financiar şi să primească o parte din
activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social, în modul prevăzut
de actul constitutiv;
39
Comentariul Codului civil al Republicii Moldova / Coord. Buruiană M., Efrim O., Eşanu N. - Voi. I-
- Chişinău. Ed. Arc, 2005. - P. 26
d) să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt co
manditar sau, dacă este stipulat de actul constitutiv, unui terţ;
e) actul de constituire poate prevedea şi alte drepturi.
Comanditarul este obligat:
a) în momentul înregistrării societăţii în comandită, să verse cel puţin 60% din
participaţiunea la care s-a obligat, diferenţa urmând să fie vărsată în termenul
stabilit de actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificatul
de participare eliberat de societate;
b) să nu facă concurenţă societăţii. Aceasta nu se aplică comanditarului, dacă actul
de constituire nu prevede altfel;
c) actul de constituire poate prevedea şi alte obligaţii.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii. Obligaţiile societăţii în comandita
sunt garantate cu patrimoniul social şi răspunderea nelimitată, solidară şi subsidiară a
comanditaţilor. Comanditarii suportă, în limita aportului depus, riscul pierderilor ce
rezultă din activitatea societăţii. Regulile referitoare la răspunderea comanditaţilor
pentru obligaţiile societăţii sunt aceleaşi ca şi cele referitoare la responsabilitatea
membrilor societăţii în nume colectiv. Comanditatul nu este absolvit de răspundere
nici în cazul în care înstrăinează, până la expirarea termenului de 3 ani, dreptul de
participaţiune la capitalul social.
Înstrăinarea participaţiunii comanditarului. Participaţiunea comanditarului poa-
te fi înstrăinată unor terţi şi poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor, dacă actul
de constituire nu prevede altfel. Regulile privind înstrăinarea participaţiunii în societa-
tea cu răspundere limitată se aplică societăţii în comandită în mod corespunzător.
În afară de cazurile generale de dizolvare a societăţii comerciale, prevăzute în art.
86, alin. l, Codul civil al R.M., societatea în comandită se dizolvă, dacă nu mai are nici
un comanditat sau nici un comanditar şi dacă, în decursul a şase luni de la retragerea
ultimului comanditar sau ultimului comanditat, nu s-a reorganizat sau n-a acceptat un
alt comanditat sau comanditar.
În cazul dizolvării societăţii în comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii,
comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor
din patrimoniul societăţii, rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor.
Societatea în comandită poate fi reorganizată în societate pe acţiuni, în societate cu
răspundere limitată sau în cooperativă, în cazul reorganizării, comanditaţii continuă,
în termen de trei ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile apărute până
la reorganizare.
2. Societăţi de capitaluri: Societatea cu răspundere limitată, Societatea pe

acţiuni.
I. Noţiunea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate
comercială între societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri. Este formă
intermediară, deoarece, în unele privinţe, se aseamănă cu societăţile de persoane, iar
sub alte aspecte - cu cele de capitaluri, prezentând însă şi particularităţi proprii care îi
justifică autonomia.
Ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se
bazează pe încrederea asociaţilor.Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat,
iar părţile sociale nu sunt liber cesibile. Ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni, în
societatea cu răspundere limitată asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita
aporturilor lor. Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată
are o mare răspândire în activitatea comercială.
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe
baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane care pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială în vederea împărţirii beneficiilor şi
care răspunde pentru obligaţiile sociale.
Conform art. 145 al Codului civil al Republicii Moldova, societatea cu
răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat în
părţi sociale, conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul societăţii.
Caracterele societăţii cu răspundere limitată
1. Asocierea intutio personne se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi la
societăţile de persoane; este o societate relativ închisă;
2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este divizat în anumite
fracţiuni, părţi sociale;
1. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale, numai în limita aporturilor lor.
3. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50; ei participă la deciziile colective
ale adunării generale;
2. Societatea dispune de o structură stabilă.
Societatea cu răspundere limitată cu un asociat unic
Codul civil al Republicii Moldova, şi anume art. 145 prevede că societatea cu
răspundere limitată poate fi constituită de către o singură persoană. Această formă
de societate nu poate avea, însă, ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată
alcătuită dintr-o singură persoană.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este o societate comercială, indi-
ferent dacă asociatul este o persoană fizică sau juridică. Statutul său juridic nu poate fi
în nici un caz confundat cu statutul juridic al întreprinzătorului individual.
Societatea cu răspundere limitată cu un asociat unic dobândeşte personalitatea ju-
ridică din momentul înregistrării acesteia la Camera înregistrării de Stat de pe lîngă
Ministerul Justiţiei.. Deci, în aceleaşi condiţii, ca oricare societate comercială, obligaţiile
sale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatul unic răspunde în baza aportului
transmis. Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existente în
cazul societăţilor cu mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul
societăţii.40
II. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
40
Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial. - Bucureşti, 2000. - P. 104
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin actul de constituire.
Actul de constituire a societăţii cu răspundere limitată trebuie să conţină
următoarele clauze:
- Numele de familie (firma) şi adresele asociaţilor; ;
- Firma şi adresa societăţii;
- Scopurile societăţii, sferele şi termenele ei de activitate;
-Formele şi mărimea cotelor de participare în expresie bănească, mărimea
fondului statutar;
- Modul şi termenele de depunere a cotelor de participare, încasarea
amenzilor (penalităţilor), în caz de încălcare a acestor condiţii.
In cazul înfiinţării unei societăţi cu răspundere limitată de către o singură persoa -
nă, fondatorul, în loc de contract de constituire, întocmeşte declaraţia de constituire a
societăţii. Declaraţia va cuprinde aceleaşi date ca şi actul de constituire fiind întocmită
în conformitate cu cerinţele înaintate faţă de perfectarea actului de constituire.
Asociaţii. Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită de persoane fizice
sau juridice care trebuie să aibă capacitatea civilă de exerciţiu. Numărul asociaţilor este
limitat de la minimum unu şi maximum cincizeci de persoane. Soţii pot fi asociaţi într-
o societate cu răspundere limitată. Ei nu se pot constitui prin aporturi decât cu bunuri
proprii, nu şi cu bunuri comune. 41
Firma societăţii se compune dintr-o denumire în limba de stat deplină „Societate
cu răspundere limitată" sau abreviată „SRL".
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral. Poate fi obiect al
societăţii orice activitate economică.
Capitalul social Actul de constituire trebuie să prevadă mărimea capitalului social
care trebuie să nu fie mai mic de 5400 lei şi care urmează să fie vărsat în sumă de cel
puţin 40% până la înregistrarea societăţii, iar restul - în termen de jumătate de an după
înregistrarea acesteia.
Aporturile asociaţilor. Capitalul social se constituie din aporturile asociaţilor în
numerar şi în natură. Legea nu permite drept aport la capitalul social prestarea
serviciilor de către asociaţi.
Părţile sociale ale asociaţilor societăţilor cu răspundere limitată reprezintă o
fracţiune din capitalul ei social stabilit în funcţie de mărimea aportului la acest capital.
Asociatul deţine o parte socială. Părţile sociale pot avea mărimi diferite şi sunt
indivizibile, dacă în actul de constituire nu-i prevăzut altfel. Actul de constituire
poate restrânge mărimea maximă a părţii sociale. Dreptul asociaţilor asupra părţilor
sociale se constată printr-un certificat care se eliberează la cererea asociaţilor de către
administratorul societăţii.
Transmiterea părţilor sociale
Părţile sociale pot fi transmise în mod liber soţului, rudelor şi afinilor, în linie
dreaptă, fără limită, şi în linie colaterală, până la gradul doi inclusiv, de asemenea între
asociaţi şi societăţi, dacă în actul de constituire nu este prevăzut altfel, în cazul înstră-
inării părţii sociale terţelor persoane, asociaţii au dreptul de preemţiune. Instrăinarea
părţii sociale se efectuează printr-o ofertă scrisă administratorului care, la rândul său,
41
Floresctu P., Mrejeru Th., Balaşa G. Drept societar. - Bucureşti: Lumina Lex, 2003. - P. 76
urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen de 15 zile de la data transmiterii.
Acceptarea ofertei, de asemenea, se efectuează în formă scrisă şi se transmite adminis-
tratorului, în termen de 15 zile de la data primirii ofertei, asociatul este obligat să in -
dice mărimea fracţiunii din partea socială, pe care intenţionează s-o dobândească, în
cazul în care există mai mulţi solicitanţi, fiecare dobândeşte o fracţiune a părţii sociale
în mărimea solicitată, în cazul dezacordului dintre ei, partea socială va fi distribuită
proporţional părţii deţinute de fiecare asociat. Asociatul nu poate înstrăina partea so -
cială până la vărsarea integrală a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune.
Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial.
Excluderea asociatului societăţii cu răspundere limitată
Excluderea din societatea cu răspunderea limitată a unui asociat este posibilă la
cererea adunării generale, a administratorului sau a unor asociaţi. Drept temei pentru
excludere servesc următoarele condiţii: nevărsarea în termen a aportului subscris în
actul constitutiv, precum şi folosirea în scopuri proprii a bunurilor societăţii de către
administrator sau comiterea unor fraude de către acesta.
Excluderea asociatului se face de către instanţa de judecată printr-o hotărâre ju-
decătorească. Asociatului exclus i se restituie în termen de 6 luni aportul vărsat, dar
numai dacă a fost reparat prejudiciul cauzat societăţii.
II.Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată
Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată constituie o altă particularitate a so-
cietăţii. Această formă de societate cuprinde reguli de organizare şi funcţionare atât de
la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capital. Prin armonizarea lor
societatea cu răspundere limitată apare sub forma unei unităţi organice constituită după
reguli diferite.42 Organele societăţii cu răspundere limitată sunt adunarea generala
administratorii şi cenzorii.
Ca şi, în cazul societăţilor pe acţiuni, organul de conducere este adunarea gene-
rală. Adunarea generală reprezintă forma de organizare care permite elaborarea şi
exprimarea prin decizii şi hotărâri a voinţei sociale în ansamblul societăţii comerciale.
Totodată, reprezintă cel mai important organ de conducere, care este constituit din
totalitatea asociaţilor, având plenitudinea de competenţă şi atribuţii, cum ar fi:
1) modificarea statutului, sporirea şi reducerea capitalului social;
2) aprobarea dării de seamă anuale şi a bilanţului anual, repartizarea
beneficiului;
3) alegerea comitetului de conducere;
4) alegerea şi revocarea revizorului;
5) aprobarea modului de remunerare a muncii şi a salariilor de funcţie ale
asociaţilor comitetului de conducere şi revizorului;
6) excluderea asociatului din rândurile societăţii;
7) acceptarea contractelor, valoarea cărora depăşeşte o pătrime din fondul
statutar,
precum şi a contractelor încheiate între societate şi asociaţii ei;
8) determinarea responsabilităţii materiale a directorului, membrilor
42
Могилевский С.Д. Общества с ограниченной ответственностью. Комментарий. Практика. Нормативные
акты. - Москва, 2000. - Ст. 37
comitetului
de conducere şi revizorului;
9) reorganizarea şi lichidarea societăţii.
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de câte ori este nevoie, dar cel
puţin o dată pe an. Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlocit sau
la cererea asociaţilor, care împreună reprezintă, cel puţin, 10 la sută din voturile
societăţii. Asociaţii sunt informaţi în formă scrisă despre timpul, locul şi ordinea de zi, cel
târziu cu 15 zile până la convocarea adunării generale. Fiecare asociat are dreptul să
propună chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a adunării generale. Ei sunt
obligaţi să prezinte în scris administratorului, în acest scop, propunerea temeinic ar-
gumentată şi să o aducă la cunoştinţă celorlaltor asociaţi cu, cel puţin, 3 zile înainte de
convocarea adunării.
Fiecare asociat în cadrul adunării generale, în dependenţă de mărimea cotei de
participare la capitalul social a societăţii cu răspundere limitată, are dreptul la vot. De
exemplu, capitalul social al SRL „Triodor" este de 100000 lei, care este împărţit la 4 fon-
datori. Doi din ei dispun de cote a câte 30000 lei, iar ceilalţi doi - de 20000 lei fiecare, în
cadrul adunării generale suma de 5000 lei acordă dreptul la un vot, de aceea doi din
fondatori vor avea dreptul la 6 voturi, iar ceilalţi doi - la 4 voturi fiecare.
Hotărârile luate în cadrul adunării generale urmează să fie semnate de cel puţin,
doi participanţi la adunarea generală şi se trec în registrul deciziilor, care este ţinut de
către administratorul societăţii cu răspundere limitată.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru
cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată este administrată de către organul executiv.
Organul executiv poate fi atât colegial (comitet de conducere, direcţie, consiliu de ad-
ministrare), cât şi unipersonal (director, preşedinte, administrator).
Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se subordo-
nează acesteia. Nu pot fi administratori persoanele declarate incapabile sau persoanele
condamnate pentru excrocherie, sustragere de bunuri din avutul proprietarului prin
orice forme, precum şi prin alte infracţiuni şi care nu şi-au ispăşit pedeapsa.
Administratorul poate face toate operaţiile pentru aducere la îndeplinire a obiectului
societăţii, în afară de restricţiile stabilite prin actul constitutiv, în competenţa organului
executiv intră următoarele împuterniciri: 43
- organizarea activităţii societăţii;
- ţinerea lucrărilor de secretariat şi a evidenţei contabile;
- angajarea lucrătorilor şi eliberarea lor din post;
- încheierea tranzacţiilor în numele societăţii;
- ţinerea registrului asociaţilor societăţii;
- întocmirea dării de seamă anuale şi a bilanţului anual şi prezentarea lor la adu
narea generală.
43
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997 (art. 51) din Monitorul Oficial al R.M. nr. 38-39
Administratorul societăţii este în drept, în limitele atribuţiilor sale, să acţioneze în
numele societăţii fără mandat, inclusiv să efectueze tranzacţii, să aprobe statul de
personal, să emită ordine şi dispoziţii.
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau chiar terţelor
persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat. Răspunderea civilă intervine ori de
câte ori administratorul cauzează prin acte pe care le îndeplineşte un prejudiciu.
In situaţia în care organul executiv este colegial, ei răspund solidar, oricare din
membri poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube. Administratorul care a
acoperit paguba are posibilitatea unei acţiuni de regres împotriva celorlaltor
administratori, pentru a fi despăgubit fiecare participant la acoperirea pagubei
proporţional cu vina pecare о are. Administratorul răspunde penal în cazul săvârşirii
unor fapte considerate infracţiuni, prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova
Organul de control. Controlul gestiunii societăţii se poate efectua de către
asociaţii înşişi sau prin cenzorii societăţii. Organul de control poate fi atât colegial
(comisie de cenzori), cât şi unipersoanal (cenzor sau revizor). Cenzorii sunt
mandatari ai societăţii, având ca misiune exercitarea unui control permanent asupra
activităţii administratorilor precum şi asupra activităţii celorlaltor organe, ca să se
desfăşoare în conformitate cu interesul social, în limitele legii şi actului constitutiv.
Cenzorii se aleg de către adunarea generală. Membri ai comisiei de cenzori pot
fi atât asociaţii, cât şi alte persoane; cel puţin unul dintre membrii comisiei de
cenzori trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau contabil expert.
Nu pot fi membri ai comisiei de cenzori administratorul societăţii; contabilul
societăţii, precum şi rudele acestora, persoanele declarate incapabile sau cele
condamnate pentru excrocherie, sustragere de bunuri din averea proprietarului prin
orice formă, alte infracţiuni şi care nu şi-au ispăşit pe deplin pedeapsa;
Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii economico-financiare a
societăţii. Controalele se efectuează din iniţiativa proprie sau la cererea adunării
generale. Persoanele cu funcţie de răspundere ale societăţii sunt obligate să prezinte
comisiei de cenzori toate documentele necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv
să dea explicaţii orale şi scrise, în baza rezultatelor controlului, comisia de cenzori va
întocmi un raport semnat de toţi membrii comisiei de cenzori care au participat la
control, pe care îl va prezenta adunării generale. Dacă unul dintre membrii comisiei
nu este de acord cu concluziile raportului, el va expune opinia sa separată, care va fi
anexată la raport.
In cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii, comisia de cenzori
poate să ceară convocarea adunării generale şi să participe cu vot consultativ la şedin-
ţele acesteia.
Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii, în baza hotărârii adunării generale, pot
fi delegate unei companii de audit.
Beneficiile şi dividendele. Scopul societăţilor comerciale este acela de a
obţine beneficii. Beneficiile societăţii, evidenţiate prin bilanţ, se împart de adunarea
generală sub formă de dividende.
Au dreptul la dividende, potrivit actului constitutiv, proporţional cotei de
participare la capitalul social vărsat.
Plata dividendelor este condiţionată de existenţa unor beneficii reale constatate
prin bilanţ.
Capitalul de rezervă. Pentru asigurarea condiţiilor de funcţionare normală a
societăţii cu răspundere limitată, legislaţia în vigoare a instituit obligaţia constituirii
unui capital de rezervă de către aceasta. Mărimea capitalului de rezervă se stabileşte
în actul constitutiv al societăţii, dar el nu trebuie să fie mai mic de, cel puţin, 10% din
cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată
se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul ei în proporţii de, cel puţin, 5% din
beneficiul net până la atingerea mărimii stabilite în actul constitutiv. Dacă capitalul de
rezervă constituit s-a micşorat indiferent din ce cauză, el trebuie completat până la
atingerea mărimii stabilite în actul constitutiv. Capitalul de rezervă al societăţii se
foloseşte la acoperirea pierderilor sau la majorarea capitalului ei social.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor
Principalele drepturi ale asociaţilor în societatea cu răspundere limitată sunt ur -
mătoarele:
- dreptul la vot;
- dreptul la informare cu privire la societate;
- dreptul de a fi membru în organele de conducere ale societăţii;
- dreptul la profit;
- dreptul de a se retrage din societate;
- dreptul de a acţiona în justiţie.
Dreptul la vot.Oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, în principal
prin exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării generale a asociaţilor. Fiecare parte
socială dă dreptul la un vot. Dreptul la vot poate fi exercitat personal de către asociat
sau prin reprezentant. Interesele asociatului le poate reprezenta numai un alt asociat al
societăţii, care nu este membru al organului executiv, sau contabilul-şef.
Dreptul la informare cu privire la societate. Asociaţii au dreptul de a obţine de la
administrator orice informaţie necesară adoptării unor hotărâri care este de
competenţa adunării generale. Dreptul de informare presupune obţinerea de către
oricare dintre asociaţi a unei copii de pe toate documentele prezentate de
administrator. Asociaţii au dreptul de a cere administratorului, în orice moment,
următoarele documente: situaţia financiară; rapoartele financiare; procesele verbale ale
adunărilor generale şi inventarul cu privire la bunurile societăţii.
Dreptul de a fi membru în organele de conducere ale societăţii. Fiecare asociat
este în drept să fie membru în cadrul adunării generale a societăţii cu răspundere
limitată, a organului executiv şi a organului de control, în condiţiile stabilite de lege şi
de actul constitutiv.
Dreptul la profit. Asociaţii au dreptul la încasarea profitului atât în timpul
funcţionării societăţii, cât şi în cazul dizolvării şi lichidării acesteia. Dreptul asociaţilor de
a participa la profit în timpul funcţionării societăţii se concretizează în dreptul la
dividende. La sfârşitul anului financiar, dacă rezultatele societăţii permit acest lucru,
adunarea generală a asociaţilor poate să decidă distribuirea către asociaţi a unei fracţiuni
din profit. Dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii, se obţin
venituri reale, constatate prin bilanţul contabil. Dividendele se atribuie în funcţie de părţile
sociale deţinute, fiecare asociat primind o sumă de bani proporţională cu numărul de
titluri pe care le deţine, adică sub forma unui procent din capitalul social, în actul
constitutiv se poate, însă, stabili şi o reparaţie inegală a profitului, întemeiată pe alte
criterii decât numărul părţilor sociale deţinute de fiecare asociat (de exemplu, pentru
asociatul care participă activ la viaţa societăţii fie prin cunoştinţele sale profesionale, fie
prin alte modalităţi).
În cazul dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat va primi din activul patri-
moniului societăţilor ce a aportat la capitalul social după plata tuturor datoriilor pe care
le are societatea faţă de terţele persoane, în actul constitutiv poate să fie prevăzută o
distribuire inegală a rezultatelor obţinute cu ocazia lichidării44.
Dreptul de a se retrage din societate. Acest drept în legislaţia R.Moldova nu este
prevăzut, dar considerăm necesară reglementarea acestui drept de către cadrul normativ
al R.M. Orice asociat va putea să se retragă din societate, dacă nu este de acord cu
activitatea acesteia. Retragerea poate interveni, dacă acest fapt a fost prevăzut în actul
constitutiv al societăţii, există acordul tuturor asociaţilor şi dacă în temeiul hotărârii
judecătoreşti instanţa de judecată a admis o asemenea retragere. Retragerea din societate
produce efecte asemănătoare excluderii asociatului. Asociatul retras are dreptul la
beneficii şi suportă pierderile până în ziua retragerii sale. Dacă la data retragerii există
operaţiuni în curs de executare, asociatul este obligat să suporte consecinţele, neputând
să-şi retragă partea care i se cuvine decât după terminarea operaţiunilor în cauză.
Dreptul de acţiona in justiţie. Hotărârile adunării generale a asociaţilor, care au
fost luate cu încălcarea legislaţiei în vigoare sau încălcarea condiţiilor stipulate în actul
constitutiv, pot fi atacate în justiţie de către asociaţi.Asociaţii, de asemenea, beneficiază
de dreptul de a acţiona în justiţie în cazul în care administratorul a cauzat un prejudiciu
asociatului, de exemplu, nu i-a plătit dividendele cuvenite, deşi s-a dispus distribuirea
către asociaţi.
Obligaţiile asociaţilor. Principalele obligaţii ale asociaţilor societăţii cu răspundere
limitată sunt:
- să transmită aportul la capitalul social;
- să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii;
- să comunice imediat societăţii faptul schimbării domiciliului sau a sediului, a
numelui sau a denumirii;
- să participe la pierderile societăţii;
- obligaţia de nonconcurenţă.
Transmiterea aportului la capitalul social. Transmiterea aportului la capitalul
social constituie o obligaţie de bază a asociaţilor societăţii cu răspundere limitată. Fiecare
asociat este obligat să transmită aportul în ordinea, mărimea prevăzută în actul de
constituire a societăţii. La data înregistrării societăţii fiecare asociat este obligat să verse
în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă în actul de constituire sau în lege nu
este prevăzută o proporţie mai mare. Restul sumei urmează a fi transmisă în termen de 6
luni de la data înregistrării societăţii. Aporturile în natură urmează a fi transmise de către
44
Vonica Romul Petru. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Lumina Lex: 2000. - P. 256
asociaţi în termenul prevăzut de actul de constituire, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
înregistrării societăţii, în cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare
asociat este în drept să-i ceară în scris acestuia, stabilind un termen suplimentar de, cel
puţin, o lună şi avertizându-1 că e posibilă excluderea lui din societate.
Nedivulgarea informaţiei confidenţiale despre activitatea societăţii. Asociatului îi
este interzis de lege să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii.
La informaţia confidenţială poate fi atribuită informaţia care ţine de producţie, tehnologie,
activitatea financiară şi de altă activitate a agentului economic, a căror divulgare poate să
aducă atingerea intereselor lui. Asociaţii sunt obligaţi să respecte cerinţele instrucţiunilor,
regulamentelor şi dispoziţiilor interne privind asigurarea secretului comercial.
Comunicarea imediată a societăţii despre faptul schimbării domiciliului sau a
sediului, a numelui sau a denumirii. Pentru buna desfăşurare a activităţii societăţilor cu
răspundere limitată, asociaţii sunt obligaţi să informeze societatea despre modificările
survenite în actele de stare civilă sau modificările denumirii persoanei juridice.
Participarea la pierderile societăţii. Participarea la pierderile societăţii se face, de
regulă, în funcţie de numărul de părţi sociale deţinute de fiecare asociat, dar în actele
constitutive este posibil să se prevadă o participare inegală a asociaţilor la aceste pierderi.
Participarea la pierderi este limitată de valoarea aporturilor la capitalul social al
asociaţilor, potrivit principiului răspunderii limitate care caracterizează această formă de
societate. Participarea la pierderi este adesea constatată în momentul dizolvării societăţii.
După realizarea activului şi plata pasivului, societatea trebuie să restituie asociaţilor
aportul pe care 1-au adus la constituirea societăţii. Dacă nu este posibil acest lucru,
societatea va rambursa numai o parte din acesta, situaţie în care asociaţii vor suporta în
mod definitiv pierderile, reprezentând diferenţa dintre valoarea aportată şi cea primită.
Obligaţia de nonconcurenţă. Obligaţia de nonconcurenţă, de regulă, pentru
asociaţi decurge din clauzele contractuale. Ea poate fi prevăzută în contractul de muncă
ori de câte ori asociaţii au, în acelaşi timp, şi calitatea de angajat al societăţii. Pentru a
stabili o clauză nonconcurenţă, societatea este obligată să stabilească nişte limite concrete
cu privire la activitatea care nu trebuie să fie exercitata de către asociaţi.
II. Definiţia societăţii pe acţiuni.. Codul civil al R.M. (art. 156 alin (1)) defineşte
societatea pe acţiuni ca fiind acea societate comercială al cărei capital social este divizat în
acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Din definiţie rezultă următoarele trăsături specifice ale societăţilor pe acţiuni:
- societatea pe acţiuni este persoană juridică;
- societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, precum este şi obiectul său;
- capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată, ei răspunzând
numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Personalitatea juridică îi conferă societăţii pe acţiuni calitatea de a fi titulară de
drepturi şi obligaţii. Ea are o voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale
asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii.
Capacitatea juridică a societăţii pe acţiuni cuprinde capacitatea de folosinţă şi ca-
pacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă, aptitudinea societăţii de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii, se dobândeşte din ziua în care s-a efectuat înregistrarea de stat a acesteia şi
încetează la data radierii ei din registrul de stat. Codul civil al R.M., art. 60, alin.(2)
prevede că persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate
neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea societăţii pe acţiuni de a-şi exercita
drepturile şi a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice. La fel ca şi capacitatea de
folosinţă, se dobândeşte la data înregistrării de stat a societăţii. Societatea pe acţiuni îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin intermediul organelor sale.
Atributele de identificare ale societăţii pe acţiuni: firma şi sediul. Societatea pe
acţiuni are propria sa firmă şi propriul sediu, fără o legătură obligatorie cu numele şi
domiciliul asociaţilor, persoanele fizice, respectiv denumirea şi sediul asociaţilor,
persoanele juridice.
Firma. Conform Codului civil, societatea pe acţiuni are denumire deplină şi
poate avea denumire prescurtată, în denumirea deplină şi prescurtată trebuie să se
includă sintagma în limba de stat „societate pe acţiuni" sau abrevierea „S.A.".
Sediul societăţii, ca atribut de identificare, este menit să situeze societatea în
spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la care participă. Potrivit legii, sediu al
societăţii este considerat sediul organului său executiv, indicat în statutul societăţii.
Pentru aceasta se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul
executiv al societăţii.
Procedura de constituire a societăţii pe acţiuni cuprinde mai multe etape:
1. Prima etapă are un caracter preparator, de organizare, care cuprinde:
a) întocmirea actului constitutiv;
b) subscrierea acţiunilor de către fondatori;
c) ţinerea adunării constitutive.
2. A doua etapă a constituirii societăţii este destinată dobândirii
personalităţii juridice, lucru ce se realizează prin înregistrarea de stat a societăţii pe
acţiuni.
a) Codul civil al R.M., prevede clauzele obligatorii ce trebuie indicate în actul
de constituire a tuturor tipurilor de societăţi comerciale. In afară de acestea, în actul de
constituire a societăţii pe acţiuni trebuie să se indice:
a) numele sau denumirea fondatorilor;
b) cuantumul capitalului social;
c) numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor; clasele de acţiuni şi numărul de
acţiuni de fiecare clasă;
d) mărimea aportului şi numărul de acţiuni atribuit fiecărui fondator;
e) numărul, tipul, valoarea nominală, mărimea dobânzii şi termenele de stingere a
obligaţiunilor emise de societate;
f) modul de ţinere a registrelor societăţii;
g) ordinea de încheiere a contractelor cu conflict de interese.
b) Subscrierea acţiunilor de către fondatori. Fiecare fondator are obligaţia să
contribuie la formarea patrimoniului societăţii, din care cauză actul de constituire
trebuie să menţioneze aportul fiecărui fondator. Fondatorii sunt obligaţi să efectueze
aporturile potrivit cauzelor actului constitutiv şi cu respectarea dispoziţiilor legale, în
schimbul aporturilor efectuate ei vor primi acţiuni.
Astfel, când legea vorbeşte de plasarea acţiunilor la înfiinţarea sa, se are în vedere
aportul fondatorilor la constituirea societăţi pe acţiuni, în sensul contribuţiei la forma-
rea patrimoniului societăţii.
Acţiunile societăţii care se înfiinţează vor fi plasate numai între fondatori, prin sub-
scriere secretă şi la un preţ egal sau mai mare decât valoarea lor nominală, dacă această
valoare este stabilită în actul de constituire.
Societatea, pentru înregistrarea de stat a acţiunilor plasate la fondarea sa, este
obligată să prezinte Comisiei Naţionale a Pietei Financiare copiile de pe documentele
de constituire, lista subscriitorilor de acţiuni şi alte documente prevăzute de legislaţia
cu privire la valorile mobiliare.
Fondatorii sunt obligaţi să achite acţiunile subscrise în valoare deplină până la
convocarea adunării constitutive, transferând sumele necesare la un cont provizoriu,
deschis special în acest scop. Excepţie de la această regulă o fac acţiunile pentru care
fondatorii s-au obligat să transmită bunuri materiale. Aporturile nebăneşti în contul
achitării acţiunilor se predau de către fondatori, cu procès-verbal, organului executiv
al societăţii în termen de o lună de la data înregistrării de stat a societăţii. Fondatorii
care au făcut aporturi nebăneşti la capitalul social al societăţii în volum incomplet,
răspund solidar, în limita părţii neachitate a acestora, pentru obligaţiile societăţii
apărute după înregistrarea ei de stat.
c) Adunarea constitutivă. Dacă fondatorii care s-au obligat să achite în
numerar acţiunile subscrise au depus sumele necesare în contul provizoriu al viitoarei
societăţi, adunarea constitutivă va fi convocată în termenul prevăzut în actul de
constituire.
Adunarea constitutivă este legală (deliberativă), dacă la ea participă toţi fondatorii
personal sau prin reprezentare, în caz de lipsă a cvorumului, adunarea se convoacă
repetat. Dacă şi la adunarea constitutivă convocată repetat lipseşte cvorumul, se consi-
deră că fondarea societăţii nu a avut loc, prin decizia fondatorilor şi a reprezentanţilor
lor prezenţi. Această decizie se aduce la cunoştinţa tuturor fondatorilor în termen de 7
zile de la data luării ei.
Administrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni reprezintă structura organizato-
rică prin care o societate comercială reprezintă şi serveşte interesele investitorilor săi.
Poate cuprinde de la consilii de administraţie până la scheme administrative stimula -
tive. Funcţia de bază a administrării şi conducerii societăţii pe acţiuni este de a garanta
conducerea companiilor în conformitate cu interesele investitorilor săi.
Conform art. 7 al Legii cu privire la societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, organele de
conducere ale societăţii sunt:
1. Adunarea generală a acţionarilor;
2. Consiliul directorilor sau consiliul observatorilor;
3. Organul executiv;
4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).
I. Adunarea generală a acţionarilor.
Adunarea generală a acţionarilor este depozitara voinţei sociale şi, în consecin -
ţă, organul suprem de decizie al societăţii. Ea numeşte celelalte organe şi exercită
controlului asupra activităţii lor. Adunarea generală a acţionarilor este compusă din
totalitatea acţionarilor care participă la formarea voinţei în proporţie cu valoarea apor-
tului la constituirea capitalului social. Hotărârile adunării generale se adoptă în mod
colegial, pe baza principiului majoritar. 45
Tipurile adunării generale. Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată
să decidă atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor
probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente ce nu suportă amânare.
Rezultând din aceasta, legea reglementează două feluri de adunări generale:
1. Adunarea generală ordinară;
2. Adunarea generală extraordinară.
Adunarea generală ordinară se întruneşte, cel puţin, o dată pe an la termenul pre văzut
de lege, de statutul societăţii sau de adunarea generală.
Potrivit legii, adunarea generală ordinară anuală se ţine nu mai devreme de o
luna şi nu mai târziu de 2 luni de la data primirii de către organul financiar
corespunzător (raional, municipal) a dării de seamă anuale a societăţii . 46
Termenul de convocare a adunării generale extraordinare a acţionarilor se stabileşte
prin decizia consiliului societăţii, dar nu poate depăşi 30 de zile de la data primirii de
către societate a cererii de a ţine o astfel de adunare
Adunarea generală a acţionarilor se desfăşoară cu prezenţa acţionarilor, prin co -
respondenţă sau sub formă mixtă. Adunarea generală anuală nu poate fi ţinută prin
corespondenţă.
Atribuţiile adunării generale
- hotărăşte modificarea capitalului social, cu excepţia cazurilor de mărire a capi -
talului social cu maximum 50% prin majorarea valorii nominale fixate a acţiunilor
plasate şi prin emiterea suplimentară de acţiuni, când hotărârea de modificare a
capitalului social se ia de consiliul societăţii;
- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse
în statut, inclusiv cele ce ţin de schimbarea claselor şi numărului de acţiuni au -
torizate spre plasare, de convertirea, denominalizarea, consolidarea sau împăr ţirea
acţiunilor societăţii, cu excepţia modificărilor şi completărilor determinate de
creşterea capitalului social prin mărirea valorii nominale fixate a acţiunilor plasate
şi prin emiterea suplimentară de acţiuni, în cazurile în care hotărârea de
modificare a capitalului social a fost luată de consiliul societăţii;
- aprobă clasele şi numărul de obligaţiuni autorizate spre plasare;
- adoptă regulamentul consiliului societăţii şi comisiei de cenzori;
- alege şi revocă membrii consiliului societăţii şi comisiei de cenzori, stabileşte
cuantumul retribuţiei muncii lor, remuneraţiilor anuale şi compensaţiilor;
- hotărăşte tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a membrilor con
siliului societăţii şi comisiei de cenzori;
45
Cărpenaru, St. D. Op. cit. p. 288-289, Biaise, Jean-Bernard. Droit des affaires. Commerçants. Concurrence. Distribution. -
Paris: L.G.D.J., 2002. P. 63 "5 Cărpenaru, St. D. Op. cit. p. 291
46
Mămăligă S. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la legea nr. 1134/1997. - Museum, 2001. - P. 9
- confirmă organizaţia de audit şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor ei;
- hotărăşte cu privire la modificarea drepturilor acţionarilor;
- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii, care au o valoare mai
mare de 50% din totalul activelor societăţii sau cu privire la încheierea tranzac-
ţiilor de proporţii, care au o valoare între 25% şi 50% din totalul activelor, în ca
zul în care nu s-a realizat cerinţa unanimităţii la dezbaterea aprobării tranzacţiei
în consiliul societăţii;
- hotărăşte cu privire la încheierea de către societate a tranzacţiilor cu conflict de
interese în cazul în care mai mult de jumătate din membrii consiliului societăţii
sunt persoane interesate în efectuarea tranzacţiei date;
- examinează şi aprobă dările de seamă anuale ale societăţii, prezentate de consiliul
societăţii şi de comisia de cenzori;
- aprobă normativele de repartizare a profitului societăţii;
- hotărăşte cu privire la repartizarea profitului anual, inclusiv plata dividendelor
anuale sau acoperirea pierderilor societăţii;
- decide cu privire la prelungirea duratei societăţii, modificarea obiectului de ac-
tivitate al societăţii, a formei de societate, modificarea tipului societăţii, reorga-
nizarea (fuziunea, divizarea, transformarea) sau lichidarea ei;
- aprobă bilanţul de divizare, bilanţul consolidat sau bilanţul de lichidare a societăţii.
II. Consiliul societăţii (consiliul directorilor sau consiliul observatorilor)
Consiliul societăţii (subordonat adunării generale a acţionarilor şi superior
ierarhic organului executiv) reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre
adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea generală şi
controlul asupra activităţii societăţii.
Consiliul societăţii are următoarele atribuţii exclusive:
- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;
- stabileşte data, ora şi locul adunării generale, precum şi ora înregistrării partici-
panţilor la ea;
- stabileşte data la care trebuie să fie întocmită lista acţionarilor care au dreptul să
participe la adunarea generală;
- stabileşte ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor;
- decide cu privire la mărirea capitalului social în cazurile de majorare a acestuia în
limita a 50% din capitalul social existent, prin mărirea valorii nominale fixate a
acţiunilor plasate şi prin emiterea suplimentară de acţiuni, precum şi modifică în
legătură cu aceasta statutul societăţii;
- aprobă prospectul de emisiune suplimentară de acţiuni, rezultatele
emiterii,precum şi modifică în legătură cu aceasta statutul societăţii;
- decide, în cursul anului financiar, repartizarea profitului net, folosirea capitalului
de rezervă şi a celui suplimentar, precum şi a mijloacelor fondurilor speciale ale
societăţii;
- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata dividen -
delor anuale şi decide plata dividendelor intermediare;
- aprobă valoarea de piaţă a bunurilor care constituie obiectul unei tranzacţii de
proporţii;
- decide încheierea tranzacţiilor de proporţii care au o valoare între 25% şi 50%
din totalul activelor societăţii;
- hotărăşte cu privire la încheierea de către societate a tranzacţiilor cu conflict de
interese;
- încheie contracte cu organizaţia gestionară a societăţii;
- confirmă registratorul societăţii şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor lui;
- aprobă fondul de salarizare şi normativele de retribuire a muncii personalului
societăţii;
- decide aderarea societăţii la o asociaţie sau la o uniune de întreprinderi;
- prezintă adunării generale a acţionarilor raportul anual cu privire la activitatea sa şi
la funcţionarea
- societăţii, întocmit în conformitate cu legislaţia, cu statutul societăţii şi cu
regulamentul consiliului societăţii.
Conducerea consiliului societăţii este efectuată de către preşedintele acestuia, ales
de adunarea generală (sau de consiliu, dacă aceasta este prevăzut de statut) din rândul
membrilor lui. Conducătorul organului executiv sau un reprezentant al organizaţiei
gestionare a societăţii nu poate fi ales preşedinte al consiliului.
III. Organul executiv al societăţii
Organul executiv al societăţii pe acţiuni asigură îndeplinirea hotărârilor adunării
generale a acţionarilor şi deciziilor consiliului societăţii, fiind subordonat ultimului şi,
daca acest lucru este prevăzut expres în statutul societăţii, adunării generale a
acţionarilor.
Societatea pe acţiuni poate avea:
- un organ executiv colegial (comitet de conducere sau comitet de direcţie);
- unipersonal (director general, director) sau,
- daca statutul prevede, o îmbinare a acestor două organe.
Adunarea generală poate delega împuternicirile organului executiv al societăţii unei
„organizaţii gestionare".
Organul executiv colegial (comitet de conducere sau comitet de direcţie). Modul
de formare şi activitate a direcţiei societăţii, numirea conducătorului direcţiei, cuan -
tumul retribuţiei muncii membrilor acesteia se stabileşte fie prin statut, fie printr-un
regulament cu privire la organul executiv, aprobat de adunarea generală. Adunarea
generală poate transmite această împuternicire consiliului societăţii.
Organul executiv colegial, în executarea funcţiilor ce-i revin, adoptă hotărâri co -
legiale în şedinţe convocate de conducător. Modul de adoptare a hotărârilor se regle-
mentează prin statut sau, după caz, prin regulamentul organului executiv al societăţii.
Organul executiv unipersonal (director general sau director). Directorul, fie
că este numit de adunarea generală, fie că de consiliul societăţii, exercită toate
împuternicirile organului executiv şi administrează, în limitele stabilite, societatea,
adoptând în nume propriu ordine şi decizii.
Organul executiv dublu. Legea prevede posibilitatea înfiinţării unui organ
executiv dublu, caz în care societatea are atât un organ colegial (comitet de conducere
sau comitet de direcţie), cât şi un organ unipersonal (director general). Potrivit legii,
în acest caz, directorul general îndeplineşte şi funcţia de conducător al organului
executiv colegial.
Organizaţia gestionară. Prin organizaţie gestionară legiuitorul înţelege o persoană
juridică care, în baza unui contract de administrare fiduciară, gestionează societatea pe
acţiuni în limitele admise de lege pentru organul executiv.
Astfel, organul executiv:
- aprobă structura organizatorică a societăţii;
- elaborează, aprobă şi realizează programul de activitate a acesteia;
- aprobă statul de funcţii ale salariaţilor societăţii;
- încheie contracte de muncă cu salariaţii şi le reziliază sau le desface în modul
stabilit de lege;
- încheie în numele societăţii orice tranzacţii în limitele permise de actele normative
şi statutul societăţii;
- utilizează în limitele stabilite mijloacele şi fondurile societăţii pe acţiuni;
- organizează ţinerea evidenţei contabile şi statistice;
- asigură executarea hotărârilor adunării generale şi consiliului societăţii, a obli-
gaţiilor asumate faţă de buget şi partenerii de afaceri, conform contractelor în-
cheiate;
- întocmeşte dările de seamă, bilanţul şi inventarierea în modul stabilit de
legislaţie;
- stabileşte lista datelor care constituie secretul comercial al societăţii, determină
persoanele care pot avea acces la ea şi precizează răspunderea ce intervine în caz
de transmitere a informaţiei confidenţiale;
- asigură controlul asupra utilizării optimale a resurselor financiare şi materiale;
- decide cu privire la înaintarea pretenţiilor, a acţiunilor civile faţă de persoanele
fizice şi juridice, precum şi asupra satisfacerii cerinţelor altor persoane înaintate
către societate;
- asigură crearea condiţiilor necesare de muncă pentru angajaţii societăţii;
- respectă cerinţele stabilite privind ocrotirea mediului ambiant;
- asigură elaborarea, încheierea şi executarea contractului colectiv de muncă;
- exercită împuternicirile de pregătire şi ţinere a adunării generale a acţionari lor,
dacă consiliul societăţii nu a fost înfiinţat sau împuternicirile lui au încetat ori
dacă consiliul n-a asigurat convocarea adunării generale anuale în termenul
prevăzut de lege;
- prezintă trimestrial consiliului societăţii sau adunării generale a acţionarilor darea
de seamă asupra rezultatelor activităţii sale;
- exercită alte împuterniciri stabilite de lege, statut sau care decurg din competenţa
dată prin regulament.
In limita competenţei stabilite, organul executiv emite ordine, instrucţiuni, dispo -
ziţii, care sunt obligatorii pentru toţi angajaţii societăţii.
Directorul societăţii, fie că este în fruntea unui organ colegial, fie că acţionează de
sine stătător, este în drept, în limitele atribuţiilor sale, să acţioneze în numele societăţii
fără mandat, inclusiv să efectueze tranzacţii, să aprobe statul de personal, să emită or-
dine şi dispoziţii.47
47
Georgescu I.L. Drept comercial român. - Voi. II. - Bucureşti: Ed. ALL BECK, 2002. - P. 210 "s Калачев, E.G. Op.
cit. P. 150
IV. Organele de control ale societăţii pe acţiuni.
a) Comisia de cenzori (cenzorul). Cenzorii nu sunt un organ de decizie, ei având
atribuţia principală de a verifica dacă cei abilitaţi să facă acte juridice respectă
legea.Verificările lor se finalizează în rapoarte prin intermediul cărora cenzorii
informează acţionarii în adunările generale sau membrii consiliului societăţii cu cele
constatate.
Prin statutul societăţii şi, dacă este cazul, prin regulamentul comisiei de cenzori, se
stabilesc atribuţiile, componenţa numerică, modul de formare şi de funcţionare a
comisiei de cenzori a societăţii.
Desemnarea cenzorilor. Potrivit art. 71, alin. 5 din Legea privind societăţile pe acţiuni,
comisia de cenzori se alege pe un termen de la 2 la 5 ani.
Membri ai comisiei de cenzori pot fi atât acţionarii societăţii, cat şi alte persoane.
Nu pot fi aleşi ca membri ai comisiei de cenzori a societăţii:
- membrii consiliului societăţii;
- lucrătorii organului executiv sau ai contabilităţii societăţii
- gestionarul societăţii;
- persoanele necalificate în contabilitate, finanţe sau economie;
Activitatea comisiei de cenzori. Comisia de cenzori, în executarea funcţiilor ce-i revin,
este obligată să efectueze controlul activităţii financiare a societăţii (obligatoriu, la
sfârşitul anului financiar şi din propria iniţiativă poate efectua controale extraordinare ale
activităţii economico-financiare a societăţii).
b) Organizaţia de audit.
Legea Republicii Moldova privind societăţile pe acţiuni a adoptat un sistem flexibil,
permiţând efectuarea unui control dublu, atât de către cenzorii interni, cât şi de către auditori
(cenzori externi independenţi), care oferă investitorilor o asigurare din partea unei
organizaţii profesionale din afara societăţii că situaţia sa financiară a fost prezentată în mod
corect.
In anumite cazuri legea prevede obligativitatea controlului extern.
c)Controlul de stat asupra activităţii societăţii. Pe lângă controlul gestiunii societăţii
pe acţiuni, exercitat de către comisia de cenzori şi organizaţia de audit, şi organele de stat
abilitate vor exercita, în modul prevăzut de legislaţie, un control al activităţii societăţii,
într-un asemenea caz, efectuarea controlului nu trebuie să afecteze regimul normal de
activitate al societăţii.
Principalele prevederi ale actelor de control şi ale deciziilor organelor de stat care au
exercitat controlul asupra activităţii societăţii vor fi aduse la cunoştinţa adunării generale
a acţionarilor.
Capitalul social. Prin capital social se înţelege suma totală, exprimată în moneda
ţării, care reprezintă valoarea bunurilor aduse ca aport în societate, prin subscrierea
acţiunilor. El reprezintă, deci, o cifră contractuală, stabilită la constituirea societăţii.
Capitalul social rămâne invariabil, în tot timpul existenţei societăţii, în afara cazului
când, printr-o decizie a adunării generale, luate respectând formele legale, această cifră s-
a mărit sau s-a micşorat.
In faţa capitalului social cu valoare nominală fixă stă patrimoniul societăţii, de
compoziţie şi valoare variabilă, în raport cu fluctuaţiile vieţii economice, cu afacerile
bune sau păgubitoare, pe care societatea le efectuează, cu conjunctura generală a pieţei
etc. Patrimoniul societăţii formează o totalitate juridică de bunuri, fiindcă este unic şi
exclusiv, supus garantării datoriilor sociale.
Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997 prevede că capitalul social al so-
cietăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20 mii lei.
Dividendele. Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997, art. 48 menţionează
că constituie dividend cota-parte din profitul net al societăţii, care se repartizează între
acţionari în corespundere cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni care le
aparţin.
Dividendele se pot plăti atât cu mijloace băneşti, cât şi cu acţiuni sau cu alte bunuri
destinate consumului populaţiei, a căror circulaţie nu este interzisă sau limitată de
legislaţie, dacă acest lucru este prevăzut în statutul societăţii. 48
Legea prevede că societatea nu are dreptul să garanteze plata dividendelor (art. 48,
alin. 3 din Legea privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997). Astfel, chiar dacă s-a
realizat un profit, adunarea generală a acţionarilor sau, în unele cazuri, consiliul soci -
etăţii va putea lua hotărârea de a repartiza profitul în alte scopuri decât plata dividen-
delor.
Hotărârea cu privire la plata dividendelor de către o societate deschisă va fi publi-
cată în termene de 15 zile de la data luării ei. Pentru fiecare plată a dividendelor, con-
siliul societăţii va asigura întocmirea listei acţionarilor care au dreptul să primească
dividende.
Legea prevede o ordine de prioritate la stabilirea şi plata dividendelor. Astfel, pro-
prietarii acţiunilor preferenţiale au dreptul la dividende prioritare prelevate din pro -
fitul societăţii, înaintea şi în cuantum mai mare decât proprietarii acţiunilor ordinare,
în acest scop, societatea va putea constitui un fond special din contul defalcărilor din
profitul net al societăţii.
Dacă dividendele sunt plătite în acţiuni, legea stabileşte regula conform căreia divi-
dendele pe acţiunile de aceeaşi clasă pot fi plătite cu acţiuni de altă clasă numai în te-
meiul unei hotărâri aparte a acţionarilor care deţin acţiuni de clasa dată, luată cu votul
a unui număr de acţionari care să reprezinte, cel puţin, trei pătrimi din aceste acţiuni
şi confirmată prin hotărârea adunării generale a acţionarilor (art. 49, alin. 9 din Legea
privind societăţile pe acţiuni nr. 1134/1997).
Termenul de plată a dividendelor se stabileşte de consiliul societăţii în conformitate
cu statutul societăţii, însă nu poate fi mai mare de 3 luni de la data luării deciziei cu
privire la plata lor. Dividendele care n-au fost primite de acţionar din vina lui în decurs
de 3 ani de la data apariţiei dreptului de primire a lor se trec la venitul societăţii şi nu
pot fi revendicate de acţionar.
Valorile mobiliare sunt titluri financiare care confirmă drepturile patrimoniale
sau nepatrimoniale ale unei persoane în raport cu altă persoană, drepturi ce nu pot fi
realizate sau transmise fără prezentarea acestor titluri financiare sau fără înscrierea lor
48
Калачев, E.G. Юридическая энциклопедия предпринимателя. - Москва: Изд. «ПРИОР», 2000. Р. 149
într-un registru al deţinătorilor de asemenea titluri (art. 3 din Legea cu privire la piaţa
valorilor mobiliare nr. 199/1998).
Societatea pe acţiuni este în drept să emită, reieşind din Codul civil, valori mobiliare
sub formă de acţiuni şi obligaţiuni.
A. Acţiunile. Acţiuni sunt părţile în care este divizat capitalul social al societăţii
pe acţiuni în conformitate cu actul de constituire.
a) Prin acţiune se înţelege, în primul rând, o fracţiune a capitalului social.
b) Prin acţiune se mai înţelege titlul de credit special (corporativ, societar sau de
participate), ce constată drepturile şi obligaţiile, derivând din calitatea de acţionar,
adică documentul, înscrisul, în care dreptul acţionarului este încorporat. 49
c) Termenul „acţiune" este utilizat, atât în doctrină, cât şi în legislaţie pentru a
indica raportul corporativ sau social, adică legătura juridică dintre acţionar şi
societate. Astfel, Codul civil al R.M., nr. 1107/2002, art. 161, alin. 2 prevede că
„acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea societăţii, de a
primi dividende sau o parte din valoarea bunurilor societăţii în cazul lichidării
acesteia, precum şi alte drepturi prevăzute de lege sau de actul constitutiv al so-
cietăţii", în loc să se spună cum ar trebui să se procedeze într-o altă convenţie de
drept comun sau chiar în alt tip de societate - „contractul" acordă dreptul sau
„calitatea de asociat" oferă dreptul.
Acţiunea are un caracter indivizibil. Adică, dacă o acţiune este deţinută de mai
multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile
prin reprezentant.
Clasificarea acţiunilor. Acţiunile emise de societatea pe acţiuni pot fi clasificate
în mai multe categorii, având la bază diferite criterii, şi anume:
L în funcţie de modul de transmitere, sunt:
a) Acţiuni la purtător - care nu au numele titularului menţionat în titlu.
Astfel,titular al acţiunii este posesorul ei şi transmiterea acţiunii se va face fără vreo
formalitate de înregistrare ori publicitate.
b) Acţiuni nominative - care au înscris în titlu numele, prenumele şi domiciliul
acţionarului-persoană fizică sau denumirea şi sediul acţionarului persoană juridică.
Tipurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire, în caz contrar, ele vor
fi la purtător.
Acţiunile nominative, la rândul lor, se clasifică în:
1. Acţiuni nominative materializate (emise în formă materială, pe suport de hârtie).
Acţiunile materializate sunt acele valori mobiliare ce sunt emise în formă de do-
cumente materializate (certificate) care autentifică drepturile conferite de ele.
2. Acţiuni nominative dematerializate (nematerializate) - emise în formă demate-
rializată, prin înscriere în contul analitic deschis pe numele proprietarului lor.
Acţiunile nematerializate pot fi definite drept valori mobiliare ce sunt repre -
zentate în formă de titlu notat pe conturile analitice ale persoanelor înregistrate şi
care nu există în formă de documente separate.
49
Societăţile comerciale pe acţiuni. - Bucureşti: ALL BECK, 1999. P. 189-243
1
Калачев, E.G. Op.cit. P. 157
II. în funcţie de drepturile conferite, avem:
a) Acţiuni ordinare - care conferă proprietarilor lor dreptul la un vot în adunarea
generală a acţionarilor, dreptul de a primi o cotă-parte din dividende şi o parte din
bunurile societăţii, în cazul lichidării acestora. Toate acţiunile ordinare ale societăţii
vor avea valoare nominală egală.
b) Acţiuni preferenţiale - care conferă proprietarilor lor drepturi (privilegii) su-
plimentare faţă de proprietarul acţiunii ordinare referitoare la ordinea primirii
dividendelor şi la cuantumul dividendelor, precum şi la ordinea primirii unei plăţi
din bunurile societăţii, în cazul lichidării ei.
III. în funcţie de momentul achitării, avem:
a) acţiuni autorizate spre plasare - acţiunile stabilite de adunarea constitutivă sau de
adunarea generală a acţionarilor, înregistrate în Registrul de stat al valorilor
mobiliare, în limita claselor şi numărului cărora societatea este în drept să emită
acţiuni suplimentare;
b) acţiuni plasate - acţiunile achitate în întregime de primii lor achizitori
(subscriitori), înregistrate în Registrul de stat al valorilor mobiliare şi în registrul
acţionarilor societăţii.
IV. în funcţie de proprietarul acţiunilor, avem:
a) acţiuni aflate în circulaţie - acţiunile plasate de societate, care aparţin persoanelor
fizice sau juridice în calitate de acţionari;
b) acţiuni de tezaur (acţiuni proprii) - acţiunile plasate de societate, dar achizi-
ţionate sau răscumpărate ulterior de ea de la acţionarii săi. Ele nu constituie
capitalul propriu al a societăţii, nu dau dreptul la vot în adunarea generală a
acţionarilor, dreptul la primirea dividendelor şi a unei părţi din bunurile so -
cietăţii, în cazul lichidării ei. Acţiunile de tezaur se achiziţionează de societate fie
în scopul reducerii capitalului social al societăţii, fie pentru reducerea nu mărului
total de acţiuni, majorând valoarea lor nominală, în asemenea cazuri ele urmează
a fi anulate după înregistrarea modificărilor respective în statutulsocietăţii.
Drepturile şi obligaţiile acţionarilor. Acţionarul este un membru al societăţii
pe acţiuni, deţinătorul unui titlu negociabil, prin a cărui transmitere se produc
permanente transformări în componenţa structurală a societăţii.
Prin drepturile acţionarilor se înţeleg prerogativele conferite acestora de lege şi de
statutul societăţii, în temeiul cărora pot pretinde societăţii şi altor persoane o anumită
conduită, constând în acţiuni sau abstenţiuni, folosind la nevoie forţa de constrângere
a statului, pe calea acţionării în justiţie.
Drepturile nepatrimoniale ale acţionarilor sunt:
1. Dreptul de a participa la adunarea generală;
2. Dreptul de vot;
3. Dreptul de a fi informat.
In afară de aceste drepturi nepatrimoniale fundamentale, legea acordă
suplimentar:
1. Acţionarilor care deţin, cel puţin, 5% din acţiunile cu drept de vot:
a) să introducă chestiuni în ordinea de zi a adunării generale anuale a acţiona -
rilor;
b) să propună candidaţi pentru membrii consiliului societăţii şi ai comisiei de cenzori
c) să adreseze instanţei judecătoreşti cereri în vederea lichidării societăţii dacă, în
cursul a două şi mai multe adunări generale, acţionarii n-au ales consiliul societăţii;
d) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii.
2. Acţionarilor care deţin, cel puţin, 10% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii:
a) să ceară stabilirea costului plasării acţiunilor emisiei suplimentare, în temeiul
raportului organizaţiei de audit sau al altei organizaţii specializate ce nu este
persoană afiliată societăţii;
b) să solicite efectuarea de controale extraordinare ale activităţii economico-finan-
ciare a societăţii;
c) să intenteze acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat societăţii de persoa nele
cu funcţii de răspundere în urma încălcării intenţionate sau grave de către acestea
a prevederilor legislaţiei.
3. Acţionarilor care deţin, cel puţin, 25% din acţiunile cu drept de vot mai au:
a) dreptul de a cere, în modul stabilit de lege şi de statutul societăţii, convocarea
adunării generale extraordinare a acţionarilor.
Statutul poate prevedea, acţionarilor ce deţin acţiuni cu drept de vot într-o propor ţie
mai mare şi alte drepturi suplimentare.
Drepturile patrimoniale ale acţionarilor sunt:
1) dreptul la dividende;
2) dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare;
3) dreptul de preemţiune asupra acţiunilor societăţii închise/înstrăinate de ceilalţi
acţionari;
4) dreptul de a cere răscumpărarea acţiunilor care îi aparţin;
5) dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare;
6) dreptul de a înstrăina acţiunile.
Obligaţiile acţionarilor:
1. De a efectua plata vărsămintelor datorate;
2. De a comunica societăţii informaţiile cerute de lege;
3. De a nu se amesteca fără drept în administrarea societăţii;
1. De a respecta actul de constituire, statutul şi hotărârile adunării generale a acţi-
onarilor;
4. De a suporta pierderile sociale până la concurenţa aportului său.
B. Obligaţiunile. Obligaţiunile au fost definite în doctrină fiind „titluri de credit
emise de societate în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează
îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente".
Când capitalul nu este îndestulător operaţiunilor societăţii, aceasta poate recurge la
mai multe mijloace, unul dintre care este emiterea de către societate a unor titluri de
credit, numite obligaţiuni în schimbul sumelor de bani necesare.
3. Societăţi cooperatiste: Cooperativa de consum, producţie şi întreprinzător

Art. 171, Codul civil al Republicii Moldova, prevede că cooperativa este
asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii
corporative, în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale mem brilor
săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale.
Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe persoane
organizează activităţi de producţie, de distribuţie, prestări de servicii şi de credit,
bazată pe principiul întrajutorării.
Cooperativele se deosebesc esenţial de alte forme organizatorico-juridice ale
activităţii de întreprinzător. Membrii cooperativei nu sunt salariaţi, ei, ca şi
asociaţii societăţilor comerciale, sunt în drept să participe la conducerea societăţii,
dar spre deosebire de societăţile comerciale, membrii cooperativei sunt obligaţi să
participe nemijlocit cu munca proprie în activitatea cooperativei. De asemenea,
cooperativei îi este caracteristică egalitatea în drepturi a membrilor la conducerea
ei (un membru - un singur vot) şi repartizarea profitului indiferent de cota de
participare.
In actul constitutiv al cooperativei poate fi prevăzută participarea persoanelor ju -
ridice ca membri fondatori. Membrul colectiv, că şi oricare membru al
cooperativei, dispune de un singur vot în cadrul organelor de conducere a
cooperativei.
Codul civil al Republicii Moldova nu face o clasificare a cooperativelor, dar,
pornind de la dispoziţiile legilor, şi anume:
- cooperativa de producţie;
- cooperativa de întreprinzător;
- cooperativa de consum.
Cooperativa de consum . Cooperativa de consum se poate constitui pe raza

teritoriala a unei sau a mai multor localitati. In aceeaşi localitate pot funcţiona
una sau mai multe cooperative de consum.
Cooperativa de consum se infiinteaza prin hotarire adoptata de adunarea de
constituire, la care trebuie sa participe cel putin 7 persoane.
Poate fi membru cooperator orice persoana fizica cu capacitate de exercitiu care a
implinit 16 ani.
Pentru a fi inscrisa in cooperativa de consum, persoana depune o cerere in
care indica:
a) numele si prenumele;
b) domiciliul;
c) locul de munca sau de studii;
d) numărul parţilor sociale pe care doreşte sa le subscrie, precum si suma pe
care o depune in contul lor;
e) data depunerii cererii.
La înscriere, persoana plateste taxa de înscriere si depune cel puţin 50 la suta
din valoarea unei parţi sociale.
Nu poate fi membru cooperator persoana fizica ale carei interese sînt contrare
celor ale cooperativei de consum sau care le face concurenta.
Membrul cooperator are dreptul :
a) beneficiază de dreptul de a vota, de a alege si de a fi ales in
organele de conducere si de control ale cooperativei de consum;
b) participa la activitatea organelor de conducere si de control ale
cooperativei de consum;
c) poate propune masuri de imbunatatire a activitatii cooperativei de consum,
a organelor ei de conducere si de control, de lichidare a neajunsurilor;
d) are prioritate la cumpărarea de mărfuri si la beneficierea de servicii in
cadrul cooperaţiei de consum;
e) poate fi angajat in mod preferenţial in organizaţiile
cooperatiste de consum si întreprinderile cooperatiste, după profesie si calificare;
f) poate fi trimis la studii in instituţii cooperatiste de invatamint;
g) se poate retrage din cooperativa de consum;
h) beneficiază de alte avantaje materiale si social-culturale aferente
activitatii in cooperativa de consum.
Membrul cooperator are următoarele obligaţii:
a) sa cunoască si sa respecte statutul cooperativei de consum, sa îndeplinească
hotaririle organelor ei de conducere si de control;
b) sa depună in termen si in modul stabilit pârtile sociale subscrise;
c) sa aibă grija de bunurile cooperativei de consum.
Pentru activitatea cooperativei de consum, membrii cooperatori poarta
răspundere in limitele parţilor sociale subscrise si depuse.
Obiectivul activitatii cooperativei de consum consta in principal, in
următoarele:
a) comerţul cu amânuntul, cu ridicata si de consignaţie;
b) alimentaţia publica;
c) achiziţionarea produselor agricole, materiilor prime si a produselor de
alta natura;
d) producerea mărfurilor de larg consum;
e) activitatea de asigurare, activitatea hoteliera, turismul intern si extern,
prestarea de alte servicii;
f) activitatea investitionala;
g) infiintarea de institutii medicale, balneo-climaterice si de recuperare a
sanatatii pentru membrii cooperatori si pentru alte categorii de consumatori;
h) actiuni cultural-educative si sportive, sponsorizarea unor manifestari
culturale, stiintifice, tehnice, sportive;
i) infiintarea de institutii de invatamint pentru cooperatia de consum,
dezvoltarea si intretinerea lor;
j) pregatirea de personal pentru cooperativa de consum, perfectionarea
lui;
k) activitatea economica externa, promovarea parteneriatului economic cu
organizatii cooperatiste din strainatate;
l) exportul si importul de marfuri, de produse si servicii, schimbul de marfuri cu
organizatii cooperatiste, cu persoane fizice si juridice din strainatate.
Organele de conducere ale cooperativei de consum sînt:
a) Adunarea generala a membrilor cooperatori (denumita in continuare adunare
generala);
b) consiliul de administratie;
c) biroul executiv.
Pentru cooperativa de consum cu pina la 300 de membri inclusiv,atributiile
consiliului de administratie pot fi exercitate de adunarea generala si de biroul
executiv daca prevederile statutare nu stabilesc altfel.
Adunarea generala a cooperativei de consum cu pina la 300 de membri
inclusiv este alcatuita din totalitatea de membri inscrisi in cooperativa daca
statutul ei nu prevede altfel.
Adunarea generala poate fi:
a) ordinara, convocindu-se de drept o data pe an, in termen de 30 de zile de la
incheierea bilantului contabil anual;
b) extraordinara, care se tine ori de cite ori este nevoie
Consiliul de administraţie al cooperativei de consum conduce activitatea
acesteia in perioada dintre adunările generale. Hotaririle consiliului de
administraţie sînt obligatorii pentru biroul executiv si membrii cooperatori.
Consiliul de administraţie al cooperativei de consum se intruneste ori de
cite ori este necesar, dar cel puţin o data in semestru. Consiliul de administraţie
al cooperativei de consum este condus de un preşedinte, care poate fi si preşedinte
al biroului executiv. Consiliul de administraţie al cooperativei de consum este ales
de adunarea generala dintre membrii cooperatori.
Biroul executiv al cooperativei de consum activează permanent conducind
activitatea curenta a acesteia in perioada dintre sedintele consiliului ei de
administraţie. In cazul cooperativei de consum cu cel mult 300 de membri,
atribuţiile consiliului de administraţie pot fi exercitate de biroul executiv.
Cooperativele de consum se pot asocia in uniune teritoriala pentru a fi
reprezentate si aparate interesele membrilor lor.
Cooperativele de consum si uniunile teritoriale se pot asocia in uniune
centrala.
Uniunea centrala se poate asocia la organizaţii internaţionale ale cooperaţiei.
Cooperativa de producţie. Conform art. l al Legii cu privire la cooperativa de
producţie nr. 1007/2002, cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de
către 5 sau mai multe persoane în scopul desfăşurării în comun a activităţii de
producţie şi alte activităţi economice bazate preponderent pe munca personală a
membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia, denumite
în continuare cotă de participare.
Cooperativa constituie o persoană juridică cu scop lucrativ. Cooperativa de
producţie poate fi constituită de către persoane fizice care au atins vârsta de 16
ani, dar în număr nu mai mic de 5. Constituirea cooperativei are loc de către
adunarea constitutivă. Adunarea de constituire are următoarele împuterniciri:
alege organele de conducere a cooperativei; desemnează persoana care va îndeplini
formalităţile înregistrării de stat a cooperativei, precum soluţionează şi alte
probleme ce ţin de constituirea şi începutul activităţii cooperativei.
Hotărârile în cadrul adunării constitutive se iau cu votul a 2/3 din numărul total
de fondatori. La adunarea constitutivă fiecare fondator are dreptul la un singur
vot. Desfăşurarea adunării constitutive se notifică într-un procès-verbal, care este
semnat de către preşedintele şi secretarul adunării.
Cooperativa dispune de un sigur act de constituire care este statutul. Statutul
cooperativei de producţie trebuie să conţină următoarele clauze:
- denumirea şi sediul cooperativei;
- scopul şi obiectul cooperativei;
- condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din cooperativă,
precum şi temeiurile şi procedura de excludere;
- modul de participare prin munca personală a membrilor
cooperativei la activitatea acesteia;
- modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;
- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de depunere a
aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea obligaţiilor
privind depunerea acestora, precum şi modul de evaluare a activităţii lor în
natură în contul cotei;
- aporturile membrilor cooperativei în capitalul social, modul şi termenele de de -
punere a acestora;
- modul de reprezentare a cooperativei;
- modul de înstrăinare a cotei de participare;
- competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia, cvorumul şi
alte condiţii de validitate a hotărârilor adunării;
- competenţa, componenţa, modul de alegere şi funcţionare a consiliului coope -
rativei, comisiei de revizie, preşedintelui cooperativei şi altor organe de condu -
cere ale cooperativei;
- modul de formare a capitalului social şi a rezervelor cooperativei;
- modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei;
modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei
- lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţilor cooperativei;
- modul de reorganizare şi lichidare a cooperativelor.
In statut pot fi prevăzute şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în
vigoare.
O condiţie obligatorie pentru crearea cooperativei de producţie este formarea
capitalului cooperativei. Capitalul social al cooperativei este format din aporturile
aduse de către membrii cooperativei, în calitate de contribuţie pot servi mijloacele
băneşti şi bunurile. Aportul în natură în contul cotei de participare poate fi transmis
cooperativei cu titlu de proprietate sau cu titlu de folosinţă. Contribuţiile în contul
cotei de participare pot fi făcute în rate, în termenul stabilit de statutul cooperativei,
care nu poate depăşi un an de zile. Fiecare dintre aceste rate va fi cel puţin de 25%
din mărimea cotei de participare.
Orice membru al cooperativei poate să deţină numai o cotă de participare.
Mărimea cotei de participare nu poate depăşi 20 % din capitalul social al
cooperativei. Mărimea cotei trebuie să fie divizibilă la 10.
Membrii cooperativei de producţie, în baza transmiterea aportului la capitalul
social, nu dispun de dreptul de proprietate asupra patrimoniului cooperativei, ei au
doar dreptul de creanţă.
Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi:
- să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să aleagă şi să fie
aleşi în organele cooperativei;
- să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;
- să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei;
- să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a şedinţei consiliului
cooperativei;
- să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;
- să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii cooperativei;
- să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de participare;
- să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei;
- să se retragă liber din cooperativă;
- să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi prevăzute de statut;
- să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din patrimoniul rămas
după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;
Membrii cooperativei pot dispune şi de alte drepturi, care nu contravin legislaţiei
în vigoare şi sunt prevăzute în statutul cooperativei.
Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei dispun de un şir de
obligaţii:
- să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi mărimile
prevăzute de statut;
- să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale,
introduse în statutul cooperativei;
- să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia muncii;
- să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi regulamentelor cooperati -
vei, precum şi să execute hotărârile organelor ei.
La fel ca şi societăţile comerciale, cooperativa dispune de organe cu ajutorul
cărora îşi desfăşoară activitatea, în conformitate cu art. 10 al Legii cu privire la
cooperativa de producţie nr. 1007/2002, organele de conducere ale cooperativei
sunt:
1. adunarea generală a membrilor cooperativei;
2. consiliul de observatori al cooperativei;
3. comitetul de conducere al cooperativei;
4. comisia de revizie a cooperativei.
Adunarea generală este organul suprem al cooperativei şi este formată din
membrii cooperativei. Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară.
Adunarea generală ordinară se convoacă de preşedintele cooperativei la decizia
consiliului cooperativei şi se desfăşoară în termenul stabilit de statutul
cooperativei, însă nu mai târziu de 2 luni după expirarea exerciţiului financiar.
Adunarea generală extraordinară se convoacă de către preşedintele cooperativei
în baza hotărârii adunării generale sau la decizia consiliului cooperativei: din
iniţiativa consiliului sau la cererea comisiei de revizie, sau la cererea membrilor ce
constituie cel puţin 25% din numărul total de membri ai cooperativei
Şedinţele adunării generale sunt deliberative, dacă la ele sunt prezenţi mai mult
de 50% din numărul total al membrilor cooperativei.
Consiliul cooperativei
Dacă numărul membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, în cadrul coope-
rativei obligatoriu se constituie consiliul cooperativei. Consiliul cooperativei se
alege de către adunarea generală pe un termen de până la 3 ani, fiind format din cel
puţin 3 persoane.
Consiliul cooperativei are următoarele împuterniciri:
- adoptă decizii privind convocarea adunării generale;
- adoptă decizii privind admiterea noilor membri;
- aprobă valoarea de piaţă a aporturilor în natură aduse de către membri;
- aprobă normativele de retribuire a muncii în cooperativă;
- prezintă adunării generale propuneri privind aderarea la uniunile de cooperati -
ve sau retragerea din ele;
- prezintă adunării generale avizul despre raportul financiar anual al
cooperativei.
Preşedintele cooperativei
Administrarea curentă a cooperativei se efectuează de către preşedintele
cooperativei. Preşedintele cooperativei se alege de către adunarea generală pe un
termen de 4 ani. In competenţa sa intra rezolvarea următoarelor probleme:
- asigurarea îndeplinirii hotărârilor adunării generale;
- asigurarea ţinerii evidenţii contabile a activităţii cooperativei;
- încheierea şi rezilierea contractelor individuale de muncă cu membrii şi salari -
aţii cooperativei;
- reprezentarea cooperativei în relaţiile cu terţele persoane.
Preşedintele cooperativei este responsabil în faţa consiliului cooperativei şi nu
poate fi membru al consiliului cooperativei.
Comisia de revizie
Controlul asupra activităţii economico-financiare a cooperativei de producţie
se efectuează de către comisia de revizie. Comisia de revizie se creează din cel
puţin 3 persoane. Membri ai comisiei de revizie pot fi atât membrii cooperativei,
cât şi persoanele terţe. Ei se aleg pe un termen de până la 3 ani. Comisia de revizie
este în drept se efectueze atât controale ordinare (anuale) ale activităţii
cooperativei, cât şi extraordinare. Controalele extraordinare pot fi efectuate din
iniţiativa proprie a comisiei, la decizia adunării generale sau a consiliului, sau la
cererea a cel puţin 10% din numărul total de membri
Cooperativa de întreprinzător. O altă formă de organizare a activităţii de
întreprinzător e posibilă prin intermediul cooperativei de întreprinzător. Conform
Legii privind cooperativele de întreprinzător nr. 73/2001, cooperativa de
întreprinzător este o organizaţie comercială, cu statut de persoană juridică ai cărei
membri sunt persoane juridice sau fizice, care practică activitatea de întreprinzător.
Această formă de organizare a activităţii de întreprinzător este nouă pentru
Republica Moldova, venind să reglementeze relaţiile de întreprinzător în sfera agri -
colă. Specific formei date este faptul că membrii cooperativei trebuie să participe la
relaţiile economice reciproce dintre membrii cooperativei şi cooperativă. Art. 4 din
Legea privind cooperativa de întreprinzător nr. 73/2001, prevede că participarea la
relaţiile economice cu cooperativa presupune procurarea de către membrii
cooperativei a producţiei (serviciilor acesteia) sau livrarea (prestarea) către
cooperativă de membrul acesteia a producţiei (serviciilor sale).
Un principiu de bază ce stă la constituirea cooperativei de întreprinzător este
prevăzut în art. 6 din Legea privind cooperativa de întreprinzător nr. 73/2001,
conform căruia cooperativa este obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută
din volumul total al producţiei (serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să procure
(să beneficieze) de la membrii săi cel puţin de 50 la sută din volumul total al
producţiei procurate (serviciilor primite) de către cooperativă.
Constituirea cooperativei. Cooperativa de întreprinzător se constituie prin
contractul de constituire şi statut.
Contractul de constituire trebuie să cuprindă menţiunile stipulate în art. 16 al
Legii privind cooperativa de întreprinzător nr. 73/2001.
a) Firma cooperativei de întreprinzător cuprinde denumirea deplină a coopera -
tivei, cu sintagma „cooperativa de întreprinzător", precum şi cea
prescurtată„C.I.". Sediul cooperativei se consideră sediul organului ei executiv.
b) Genurile de activitate ale cooperativei pot fi: de prelucrare, de prestări de ser -
vicii, de economii şi împrumut, precum şi alte tipuri de activitate. Genul de
activitate trebuie să fie licit şi moral.
c) Termenul de activitate a cooperativei poate să fie unul determinat sau nedeter -
minat.
d) Membrii cooperativei pot fi persoane fizice şi juridice, cetăţeni ai Republicii
Moldova, cetăţeni străini sau apatrizi cu drept de reşedinţă în R.Moldova,cu
capacitate de exerciţiu deplină, care practică activitatea de întreprinzător.
Persoanele juridice pot fi cu sediul în Moldova sau în străinătate. Numărul
membrilor fondatori ai cooperativei nu poate fi mai puţin de 5 persoane.
Calitatead e membru se obţine prin participarea la constituirea cooperativei sau
prin intrarea în cooperativă în baza cererii solicitantului şi a deciziei respective
a consiliului cooperativei, în cadrul cooperativei pe lângă membri pot fi şi
membri asociaţi, care nu sunt obligaţi să participe la relaţiile economice cu
cooperativa, dar în schimb sunt obligaţi să achite cota preferenţială.
Capitalul social al cooperativei se formează din capitalul propriu şi din capi talul
împrumutat. Capitalul propriu al cooperativei se constituie din capitalul social,
capitalul suplimentar, rezervele cooperativei, profitul nerepartizat, din subvenţii,
donaţii, sponsorizări, precum şi din alte sume primite cu titlul gra tuit. Mărimea
capitalului social al cooperativei trebuie să fie egală cu valoarea cotelor, inclusiv a
părţilor lor nevărsate ale tuturor membrilor şi membrilor asociaţiei ai cooperativei.
Drept aporturi în capitalul social pot servi mijloacele băneşti şi patrimoniul
nebănesc (bunuri).
Funcţionarea cooperativei de întreprinzător. Organizarea şi funcţionarea
constituie o altă particularitate a cooperativei de întreprinzător.
Organele cooperativei de întreprinzător sunt următoarele:
1. adunarea generală,
2. consiliul,
3. preşedintele cooperativei şi
4. comisia de revizie.
Adunarea generală este organul de eliberare şi de decizie a cooperativei de
întreprinzător. Ea exprimă voinţa socială şi ia hotărâri în problemele esenţiale ale
activităţii cooperativei de întreprinzător.
Adunarea generală a membrilor cooperativei de întreprinzător poate fi ordinară şi
extraordinară. Adunările generale ordinare se întrunesc, cel puţin, o dată pe an, de
obicei la sfârşitul anului financiar, iar cea extraordinară - după necesitate.
Consiliul cooperativei se constituie în cooperativele de întreprinzător, numărul
membrilor căreia este mai mare de 30 de persoane. Statutul cooperativei poate să
prevadă posibilitatea constituirii consiliului şi în cazul unui număr mai mic de
membri ai cooperativei. Consiliul cooperativei este alcătuit din 3 persoane membri
ai cooperativei.
Organ executiv unipersonal al cooperativei de întreprinzător este
preşedintele. Preşedintele cooperativei se alege de către adunarea generală din
rândurile membrilor cooperativei sau din rândul terţelor persoane pe un termen de 2
ani, dacă în statut nu sunt prevăzute alte clauze.
Organul de control al cooperativei de întreprinzător este comisia de revizie.
Comisia de revizie este constituită din trei persoane, care sunt desemnate pe un
termen de la 2 la 5 ani. în cazul în care numărul membrilor cooperativei nu
depăşeşte 30 de persoane, poate fi ales un singur revizor. Membri ai comisiei pot fi
atât membri ai cooperativei, cât şi alte persoane. Nu pot fi membri ai comisiei
membrii consiliului cooperativei, comisiei de arbitraj; preşedintele cooperativei,
precum şi persoanele care nu posedă calificare în contabilitate, finanţe, economie
sau drept; gestionarii cooperativei şi persoanele care ţin evidenţa contabilă în
cooperativă.
Întreprinderea de stat. Activitatea de întreprinzător a statului este acea formă a

activităţii de întreprinzător care se desfăşoară prin intermediul întreprinderilor constituite
de:
- organele de stat, care conform legislaţiei sunt împuternicite să gestioneze pro
prietatea statului (întreprinderea de stat)
- organele autoadministrării locale (întreprinderea municipală).
În doctrină, aceste instituţii (întreprinderea de stat şi municipală) sunt analizate
unilateral şi cu un grad mărit de precauţie, când se vorbeşte despre caracteristica generală
a persoanelor juridice.50
50
Косякова Н.И., Антонов В.В., Носов С.И., Антонова Н.А. Правовые формы организаций.
Образцы учредительных документов. - Москва: «ПРИОР», 2002. - Р. 226
Întreprinderea de stat (al cărei capital social aparţine în întregime statului) este
agentul economic independent care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune,
desfăşoară activitate de întreprinzător, întreprinderea de stat se deosebeşte de alte
persoane juridice cu scop lucrativ prin faptul că ea nu dispune de dreptul de proprietate
asupra patrimoniului, el fiind transmis în gestiunea economică.51
Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrina rusă se menţionează
că, din punct de vedere al circuitului economic, aceste instituţii nu sunt perfecte, de-
oarece participanţii acestui circuit trebuie să fie proprietari care de sine stătător dispun
de bunurile lor. în cazul întreprinderilor de stat şi municipale, însă, la circuitul
economic participă subiecţi care nu au toate împuternicirile unui proprietar privind
dispunerea de aceste bunuri, iar împuternicirile proprietarului acestor bunuri sunt
limitate de legislaţie.52
Având patrimoniul său propriu, distinct de cel de stat, întreprinderea de stat poartă
răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui patrimoniu, iar statul nu are nici o
răspundere pentru obligaţiile întreprinderii. De asemenea, întreprinderea nu poartă
răspundere pentru obligaţiile statului.
Din momentul înregistrării de stat, întreprinderea capătă drepturi de persoană juri-
dică, în denumirea sa trebuie să se includă sintagma în limba de stat „întreprindere de
stat" sau abrevierea „î.S." principalul gen de activitate şi cuvintele „Republica
Moldova".
Ca orice altă persoană juridică, întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale
şi reprezentanţe. Cu acordul fondatorului şi a organului care exercită controlul asupra
respectării legislaţiei antimonopol, întreprinderea are dreptul să intre în componenţa
asociaţiilor, concernelor, consorţiilor şi altor asociaţii de stat ale întreprinderilor, în baza
contractelor încheiate cu alţi agenţi economici.
Fondatori ai întreprinderii de stat pot fi Guvernul, autorităţile administraţiei
publice centrale de specialitate, alte autorităţi administrative, pe care Guvernul, în
calitate de proprietar al patrimoniului de stat, le-a investit cu atribuţii de fondator al
întreprinderii.
Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fondatorului privind înfi-
inţarea întreprinderii de stat şi statutul acesteia, aprobat de fondator. Statutul-model al
întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern.
Statutul trebuie să conţină următoarele date:
1. Firma, inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii;
2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii, sediul
fondatorului;
3. Genurile de activitate;
4. Durata întreprinderii (dacă durata nu este indicată, se consideră că întreprinde
rea a fost constituită pe o durată nelimitată);
5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi mărimea capita
lului social;
6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;
51
Кооммерческое право: Часть 1. // Под. ред. Попондопуло В.Ф. - Москва : Юристь, 2004. - с. 196
52
Таракановский Е. Государственное предпринимательство: Организационно-правовые формы.
- Вопросы экономики, 1993, № 12. - Р. 76
7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;
8. Organele de gestiune şi control, competenţa lor, modul de constituire şi de des
făşurare a activităţii;
9. Modul de repartizare şi utilizare a beneficiului, precum şi de acoperire a pier
derilor;
10. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile transmise întreprinderii
în gestiune de către fondator (terenul, fondurile fixe şi circulante, alte valori, al căror cost
este indicat în bilanţul autonom al întreprinderii), întreprinderea este obligată să păstreze,
să utilizeze raţional şi să sporească bunurile de care dispune şi să le asigure. Ea nu poate
fără autorizaţia fondatorului să dea în arendă sau în gaj proprietatea transmisă ei în
gestiune operativă. De asemenea, întreprinderea nu poate participa cu bunurile sale la
activitatea structurilor nestatale, precum şi să investească mijloace în alte state.Mărimea
capitalului social şi procedura modificării lui se stabilesc în statutul întreprinderii.
Capitalul social se formează din:
1. Depunerile materiale ale fondatorului;
2. Investiţiile capitale din contul subvenţiilor şi beneficiului;
3. Bunurile transmise în mod gratuit;
4. Alte surse neinterzise de lege.
Statutul poate prevedea constituirea unui fond de rezervă.
Fondatorul are următoare atribuţii:
a) aprobă statutul întreprinderii, modificările şi completările acestuia;
b) stabileşte indicii economici ai întreprinderii;
c) promovează o politică tehnică unică în cadrul ramurii;
a) desemnează membrii consiliului de administraţie şi managerul şi îi eliberează
din funcţie;
b) transmite bunurile şi atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de
întreprinzător managerului, în baza contractului (acordului).
Organele de conducere ale întreprinderii de stat. Fondatorul îşi exercită drepturile
de gestionar al întreprinderii prin intermediul managerului - şeful de întreprindere, numit
prin concurs sau al consiliului de administraţie. Statutul întreprinderii poate prevedea
constituirea consiliului de administraţie, care este organul colegial de administrare a
întreprinderii, reprezintă interesele statului şi îşi exercită activitatea în conformitate cu
Legea cu privire la întreprinderea de stat nr. 146/1994 şi Regulamentul consiliului de
administraţie al întreprinderii de stat, aprobat de Guvern.
Din interpretarea acestei norme legale rezultă că organul de conducere poate fi
unipersonal sau colegial.
Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord) de către fondator.
Contractul respectiv reglementează:
a) relaţiile dintre fondator şi manager,
b) stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor,
c) restricţiile la drepturile de folosinţă şi dispunere de patrimoniul întreprinderii,
d) prevede modul şi condiţiile de remunerare a managerului,
e) răspunderea materială a părţilor,
f) condiţiile de reziliere a contractului.
Din momentul numirii managerului, fondatorul nu mai are dreptul să intervină în
activitatea întreprinderii, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie sau contract.
Managerul are următoarele atribuţii:
a) conduce activitatea întreprinderii şi asigură funcţionarea ei eficientă;
b) acţionează fără procură în numele întreprinderii;
a) reprezintă interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice,
precum şi cu organele de justiţie, având dreptul să transmită aceste împuterni
ciri şi altor lucrători ai întreprinderii;
d) asigură executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie;
e) încheie contracte, eliberează procuri, deschide conturi în bănci;
f) prezintă fondatorului (consiliului de administraţie) propuneri privind schimba
rea componenţei, reconstrucţia, lărgirea, reutilizarea tehnică a bunurilor trans
mise în gestiunea operativă a întreprinderii;
g) asigură folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune operati
vă;
h) poartă răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea necalitativă a
obligaţiilor stabilite în contract.
Consiliul de administraţie este compus din:
- managerul întreprinderii,
- reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă.
De asemenea, pot fi incluşi şi reprezentanţii ministerelor, departamentelor, altor
organizaţii, specialişti în domeniul de activitate a întreprinderii, în economie şi drept.
Preşedintele consiliului de administraţie şi membrii lui, cu excepţia reprezentanţilor
colectivului de muncă, sunt confirmaţi de către fondator.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
a) aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale întreprin
derii;
b) ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor întreprin
derii;
c) soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele referitoare la intrarea
întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea din ele;
d) aprobă devizul anual de venituri şi cheltuieli, darea de seamă contabilă şi contul
veniturilor şi pierderilor;
e) prezintă fondatorului raportul anual cu privire la activitatea economico-finan-
ciară a întreprinderii sau, după caz, rezultatele auditului independent al activi
tăţii economico-financiare;
f) adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor în mări
mea stabilită de fondator;
g) prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea statutului
întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea întreprinderii.
Statutul întreprinderii poate prevedea şi alte atribuţii ale consiliului de administraţie care
nu contravin legislaţiei. Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de
manager conform contractului.
Membrul consiliului se revocă de către organul care l-a confirmat sau ales, dacă:
a) încalcă legislaţia
b) a expirat termenul împuternicirilor;
c) în caz de lichidare a întreprinderii;
d) în alte cazuri prevăzute de legislaţie.
Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este solidară faţă de între-
prindere pentru prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărârilor adoptate de ei cu abateri
de la legislaţie, statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului de administraţie.
Membrul consiliului care a votat împotriva unei astfel de hotărâri este scutit de
„repararea" prejudiciilor, dacă în procesul-verbal al şedinţei a fost fixat protestul lui.
De asemenea, este absolvit de răspundere membrul consiliului de administrat care
nu a participat la şedinţă, dacă în decursul a 7 zile după ce a aflat sau trebuia sa afle
despre o asemenea hotărâre, a înmânat preşedintelui consiliului de administrat prezinte
un protest în scris. Membrul consiliului de administraţie poate fi scutit de prejudiciile
cauzate de el în timpul îndeplinirii obligaţiunilor sale, dacă el a acţionat conform d
cumentelor întreprinderii sau unei alte informaţii, a căror autenticitate nu a putm fi pusă
la îndoială, sau a acţionat în limitele unui risc normal de producţie sau gestiun Demisia
sau destituirea membrului consiliului de administraţie nu-1 scuteşte de obligaţia de
„reparare" a prejudiciilor cauzate din vina lui.
Activitatea de întreprinzător a întreprinderii, întreprinderea poate practica orice
genuri de activitate prevăzute în statutul ei, cu excepţia celor interzise de legislaţie.
Intreprinderea îşi întocmeşte de sine stătător programul de producţie, pornind de la
indicii economici stabiliţi de fondator, de la contractele încheiate pentru comercializarea
producţiei şi necesitatea de a asigura dezvoltarea de producţie şi socială a întreprinderii.
Preţurile la producţia sa, lucrările şi serviciile sale se stabilesc în baza cererii şi ofertei
de pe piaţă, iar în cazurile prevăzute de actele normative - preţurile şi tarifurile sunt
reglementate de stat.
Beneficiul net al întreprinderii se formează după achitarea cu bugetul de stat şi
creditorii, onorarea altor plăţi obligatorii stabilite de lege şi se repartizează în fondul
dezvoltării producţiei, fondul de consum şi în fondul de rezervă în modul stabilit de
statutul întreprinderii.
Pierderile întreprinderii sunt acoperite din contul:
a) beneficiului rămas la dispoziţia întreprinderii, precum şi din mijloacele fondu
lui de rezervă;
b) donaţiilor şi subvenţiilor.
Activitatea întreprinderii încetează în baza statutului său la decizia fondatorului prin
reorganizarea sau lichidarea ei (se face în baza legislaţii în vigoare).
Intreprinderea municipală. Intreprinderea municipală este persoana juridică
constituită în exclusivitate pe baza proprietăţii municipale care, prin utilizarea ei
judicioasă, produce anumite tipuri de mărfuri, execută lucrări şi prestează servicii,
necesare pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului şi realizarea intereselor sociale şi
economice ale colectivului de munca. Ea este în drept să practice orice gen de activitate
neinterzis de lege.
Întreprinderea municipală poate să practice anumite genuri de activitate ce constituie
monopol de stat numai în baza licenţelor eliberate, conform prevederilor legale.
Întreprinderea municipală, ca orice persoană juridică, poate crea filiale şi reprezen
tanţe. Conducătorul filialei (reprezentanţei) este numit în funcţie de către conducă
rul întreprinderi.Întreprinderea poartă răspundere pentru obligaţiile filialelor şi
reprezentanţelor iar acestea poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii.
Întreprinderea municipală are dreptul să se asocieze în baza unui acord cu alte
unităţi economice în uniuni, asociaţii, concerne etc.
Fondatorul întreprinderii municipale este organul autoadministrării locale care
înzestrează cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea întreprinderii sunt ncce' are
terenuri sau alte resurse naturale, hotărârea privind crearea întreprinderii poate fi
adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul pozitiv al organului teritori;il de xpertiză
ecologică, întreprinderea se consideră constituită din momentul înregistrării de stat, în
baza legislaţiei în vigoare.
Pentru înregistrare se prezintă următoarele documente de constituire:
- hotărârea fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi
- statutul întreprinderii aprobat de fondator.
Statutul întreprinderii trebuie să conţină următoarele clauze:
1) denumirea hotărârii fondatorului privind aprobarea statutului întreprinderii,
numărul şi data adoptării ei.
2) denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în firmă se foloseşte
cuvântul „municipal(ă)");
1) scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii;
3) mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din proprietatea municipiului
respectiv la balanţa întreprinderii nou-create (fondul statutar sau capitalul sqci-
al);
4) modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul statutar, precum şi schim
barea lui, sursele de formare a patrimoniului întreprinderii, forma de repartiza
re a venitului (beneficiului net) şi de acoperire a pierderilor;
5) principiile de instituire şi activitate a organelor administrative şi de control ale
întreprinderii, competenţele lor;
2) modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii.
Statutul poate prevedea şi alte clauze care să specifice particularităţile activităţii
întreprinderii, dar care să nu contravină legislaţiei în vigoare.
Patrimoniul întreprinderii se constituie din fonduri fixe şi mijloace circulante,
precum şi din alte valori, costul cărora este reflectat în balanţa autonomă a întreprinderii.
Bunurile municipale transmise de fondator aparţin întreprinderii numai în limitele
dreptului gestiunii lor economice, întreprinderea îşi poate înstrăina fondurile fixe
(clădirile, construcţiile, utilajele, mijloacele de transport şi alte valori materiale) numai
ln baza deciziei fondatorului, cu excepţia cazurilor când în statutul întreprinderii nu se
prevede altceva.
Patrimoniul întreprinderii se formează din următoarele surse:
- Cotele băneşti şi materialele fondatorului (capitalul social);
- Veniturile obţinute din comercializarea producţiei;
- Prestarea lucrărilor, serviciilor, precum şi altor genuri de activitate;
- Veniturile aduse de valorile mobiliare;
- Creditele băncilor şi ale altor creditori;
- Investiţiile capitale şi subvenţiile bugetare locale
- Veniturile provenite din închirierea bunurilor sau din organizarea
concursurilor, loteriilor şi altor activităţi similare;
- Vărsămintele nerambursabile şi filantropice, donaţiile persoanelor fizice şi
juridice;
- Alte surse, neinterzise de legislaţia în vigoare.
Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere, pentru obligaţiile sale cu
întreg patrimoniul său. Fondatorul nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii,
iar întreprinderea nu poartă răspundere pentru obligaţiile fondatorului.
Administrarea întreprinderii este efectuată, în conformitate cu statutul ei, de către
conducătorul (managerul) acesteia, numit şi eliberat din funcţie de fondator, în baza
contractului individual de muncă, în contractul respectiv se stabilesc drepturile şi
obligaţiile reciproce ale părţilor, inclusiv modul în care conducătorul îşi exercită
atribuţiile de întreprinzător, limitele drepturilor de folosinţă şi gestiune a patrimoniului,
genurile de activitate autorizate în beneficiul fondatorului, relaţiile reciproce financiare,
răspunderea (materială) pentru neexecutarea sau executarea neconformă a obligaţiilor
sale.
Conducătorul poartă răspundere materială pentru obligaţiile întreprinderii conduse de
el. Fondatorul sau orice altă persoană terţă, în termenul de valabilitate al contractului, n-
are dreptul să se amestece în activitatea conducătorului, cu excepţia cazului în care
clauzele contractuale sau prevederile legale prevăd aceasta. Conducătorul poate fi
eliberat din funcţie înainte de expirarea termenului contractului, potrivit temeiurilor
prevăzute în contract sau lege.
În caz de necesitate, în structura administrativă a întreprinderii poate fi inclus con-
siliul-director. Principiile de instituire şi funcţionare a consiliului-director în aceste
cazuri se definesc în regulamentul cu privire la activitatea consiliului-director al în-
treprinderii, care se aprobă de către fondator. Relaţiile conducătorului sau consiliului-
director al întreprinderii cu salariaţii acesteia se reglementează conform legislaţiei
muncii în vigoare.
Activitatea de întreprinzător a întreprinderii. Pornind de la cererea populaţiei şi
gospodăriei locale la producţia, lucrările şi serviciile sale, precum şi din necesitatea de a-
şi asigura dezvoltarea economică şi socială şi sporirea veniturilor salariaţilor săi,
întreprinderea îşi organizează activitatea şi îşi determină perspectivele producerii de sine
stătător.
Preţurile producţiei, fabricate de întreprinderile municipale care deţin monopolul pe
piaţa de mărfuri şi resurse, sunt reglementate de către stat.
Dacă pe parcursul activităţii sale întreprinderea efectuează lucrări şi servicii pentru
necesităţile statului, atunci acestea se execută pe bază contractuală sau în modul
determinat de legislaţie.
Controlul asupra activităţii financiare si economice a întreprinderii este exercitat de
fondator. Activitatea financiară şi economică a întreprinderii este verificată sistematic de
către comisia de cenzori sau cenzorul întreprinderii ori de către o organizaţie de audit,
autorizată în acest scop printr-un contract special.
Lichidarea şi reorganizarea întreprinderii se înfăptuiesc, conform legislaţiei în
vigoare, în temeiul deciziei fondatorului. Instanţa de judecată poate hotărî lichidarea
întreprinderii, dacă s-a stabilit falimentul întreprinderii sau recunoaşterea caducităţii
actelor de constituire a întreprinderii.
Activităţi:
1. Caracterizaţi modul de constituire, şi funcţionare a societatea în nume colectiv.

2. Caracterizaţi modul de constituire, şi funcţionare a societaţii în comandită.
3. Caracterizaţi organele de conducere ale societăţii în nume colectiv..
4. Definiţi societatea pe acţiuni şi caracterizaţi modul de constituire a societăţii pe
acţiuni.
5. Enumeraţi organele de conducere a societăţii cu răspundere limitată
6. Definiţi societatea cu răspundere limitată şi caracterizaţi modul de constituire a
societatii cu răspundere limitată
7. Enumeraţi organele de conducere şi actele de constituire a societăţii pe acţiuni.
8. Caracterizaţi particularităţile a societăţii cu răspundere limitată.
9. Caracterizaţi particularităţile societăţii pe acţiuni.
10.Caracterizaţi particularităţile de constituire a cooperativei de producţie.
11.Caracterizaţi particularităţile de constituire a cooperativei de întreprinzător.
Bibliografie:
I. Acte normative:
4. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr. 1134-XIII din 2.04.1997, MO,
1997,nr.38-39.
5. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135 din 14.06.2007.
6. Legea privind cooperativele de producţie nr.1007/2002, MO, 2002, nr.71-73.
7. Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, MO, 2001, nr.49-50.
13. Legea cu privire la întreprinderea de stat . nr.146-ХШ din 16.06.1994, MO,
1994, nr.2.
II.Literatura:
Chişinău – 2009. pag. 145-176.
3. Volcinschi Victor. Cojocaru Eugenia. Dreptul economic, Chişinău-2006, pag.
136-224.
Chişinău – 2006. pag. 3-247.
5. Calenic A. V. Commerceskoe pravo. Chişinău, 2004, p.
Tema 6: PARTICULARITĂŢILE UNOR CONTRACTE ÎN DREPTUL

COMERCIAL.

2. Particularităţile contractului de vînzare-cumpărare.
Obiective
- Formularea definiţiei contractelor comerciale
- Identificarea caracterele juridice ale contractelor
- Relatarea condiţiile de valabilitate ale contractelor;
- Relatarea clasificarii contractelor;
- Elucidarea particularităţilor contractelor diferitor contracte comerciale.
În conformitate cu art. l al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,

antreprerioriat este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor (şi
prestare a serviciilor). Modalitatea cea mai potrivită de legalizare a relaţiilor (de
executare a diferitor lucrări) este contractul de antrepriză. După prevederile articolului
946 CCRM, prin contractul de antrepriză o parte numită antreprenor se obligă să
efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, numită client, l tur aceasta se
obligă sa recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit. Din definiţia adusă
evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece se cere
exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic, deoarece dispune obligaţii
reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract
consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este sinalagmatic
deoarece creează obligaţii corelative.
Elementele:
Părţile, care se numesc antreprenor şi client şi care pot fi atât persoane fizice, cât şi
persoane juridice. Fiind un contract sinalagmatic părţile dispun de drepturi şi obligaţii
reciproce cum ar fi dreptul antreprenorului sau prestatorului la o despăgubire
corespunzătoare fără a fi obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară dacă beneficiarul nu
acceptă lucrarea sau prestaţia oferită. Beneficiarul sau clientul este obligat la
despăgubiri şi atunci când nu îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei etc.
Obiectul contractului de antrepriză poate fi atât producerea sau transformarea unui
bun, cât şi obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări.
Termenul contractului este prevăzut de articolul 954 CCRM care prevede că părţile
contractante pot conveni asupra unui termen general de executare, iar în caz de
necesitate, şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare
a unor părţi din lucrare şi asupra termenului de finisare a lucrării. Termenul poate fi
modificat numai cu acordul comun al părţilor. Dacă părţile convin, executarea poate
avea loc într-un termen redus sau imediat, în prezenţa clientului. în afară de termenul de
executare a lucrărilor pentru antrepriză este specific termenul de prescripţie, care în
conformitate cu articolul 968 CCRM termenul de prescripţie este de un an din
momentul recepţionării lucrării. Acţiunea care se referă la construcţii poate fi intentată
în decursul a 5 ani. Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi, termenul de
prescripţie curge din ziua recepţionării lucrării în ansamblu.
Legislaţia civilă stabileşte şi un termen garanţie care în conformitate cu articolul 969
CCRM dacă legislaţia sau contractul stabilesc un termen de garanţie, reclamaţia poate fi
înaintata în interiorul acestui termen. Termenul de prescripţie curge din momentul
înaintării reclamaţiei, iar dacă reclamaţia nu a fost înaintata, termenul de prescripţie
curge de la data expirării termenului de garanţie.
Un rol important îl are Preţul contractului care este retribuţia pe care clientul se obligă
să o plătească antreprenorului pentru lucrarea executată. In conformitate cu articolul 932
CCRM, retribuţia se consideră convenită în mod tacit dacă, în raport cu împrejurările,
asemenea lucrări sau prestaţii se fac numai în schimbul unor retribuţii. Dacă nu este
stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor
tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei
obişnuite. Preţul este format din retribuţie şi din alte cheltuieli suportate de antreprenor.
Obligaţii.
Antreprenorul trebuie sa transmită clientului lucrarea libera de orice viciu material
sau juridic.
Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile convenite. În cazul în care nu
s-a convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este
corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o
asemenea utilizare, utilizării obişnuite.
Cu viciul material se asimilează situaţia în care antreprenorul produce o altă lucrare
decât cea comandată sau produce lucrarea într-o cantitate sau sau de o dimensiune
inferioară, dacă această executare poate fi considerata, pornind de la circumstanţe, ca
executare a contractului.
Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci când nici un terţ nu poate valorifica
drepturi împotriva clientului.
(1) Antreprenorul este obligat să-1 informeze pe client despre faptul că:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face că produsul final sa fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării;
d) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia
sau utilitatea lucrării.
(2) în cazul când antreprenorul nu execută obligaţia stipulată la alin.(1), clientul are
dreptul sa ceara repararea prejudiciului.
Dacă clientul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător,
nu înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă
indicaţiile referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe
care ameninţa trăinicia sau utilitatea lucrării, antreprenorul este în drept să ceară
rezilierea contractului şi repararea prejudiului.
Articolul 937 CCRM prevede obligaţia de informare a beneficiarului. Astfel,
antreprenorul sau prestatorul este ţinut, inainte de incheierea contractului să furnizeze
beneficiarului, în măsura în care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la
natura lucrării sau prestaţiei la bunurile şi termenul necesar lucrării sau prestaţiei.
Obligaţiile informaţionale ale antreprenorului în conformitate cu art. 950 CCRM
sunt:
(1) Antreprenorul este obligat sa-1 informeze pe client despre faptul că:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face ca produsul final sa fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţa trăinicia sau utilitatea lucrării;
d) exista alte circumstanţe care nu depind tic antreprenor şi care ameninţă trăinicia
sau utilitatea lucrării.
2. Particularităţile contractului de vînzare-cumpărare.

Definitie:.Vinzarea cumpararea este un contract prin care una dintre parti
vanzatorul stramuta proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti, cumparatorul
care se obliga in schimb a plati vanzatorului pretul bunului vandut.
Caratere juridice : CVC este un contract :
a) sinalagmatic ( bilateral ) deoarece prin incheiera sa da nastere la obligatii
reciproce intre partile contractante ;
- vanzatorul are obligatia sa predea lucrul vandut si sa garanteze pe cumparator
- cumparatorul are obligatia de a plati pretul
b) contract cu titlu oneros , ambele parti urmaresc anumite interese
patrimoniale, adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se
obliga .
c) comutativ , existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de
parti de la incheierea contractului si nu depind , ca in contractele aleatorii ,
de un eveniment viitor si incert , care ar face sa existe sanse de castig si
pierdere pentru ambele parti contractuale
d) consensual , poate fi incheiat prin simplul acord de vointa al partilor , fara
indeplinirea vreunei formalitati si fara remitera lucrului vatamat si a pretului
in momentul incheierii contractului.
e) contract translativ de proprietate din momentul incheierii lui.Acesta
inseamna ca , prin efectul realizarii acordului de vointa si independent de
predarea lucrului vandut si de plata pretului , se produce nu numai incheierea
contractului dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vanzator
la cumparator .
Cumparatorul suporta si riscul pieirii lucrului , daca vanzatorul debitor al obligatiei
de predare dovedeste intervenirea unei cauze straine exoneratoare de raspundere, adica
natura fortuita , iar nu culpabila , a pieirii lucrului .
Principiul emiterii imediate a dreptului de proprietate ( si a riscurilor ) din
momentul incheierii contractului opereaza numai daca sunt indeplinite anumite
conditii : a) vanzatorul sa fie proprietarul lucrului vandut , iar contractul perfect valabil
incheiat.
b) sa fie vorba de lucruri determinate individual ( certe ) . La bunurile determinate
numai generic , transferul proprietatii nu se poate produce din momentul incheierii
contractului , caci nu se cunosc bunurile care urmeaza sa fie efectiv dobandite de catre
cumparator .
c) Lucrul vandut trebuie sa existe. In cazul vanzarii lucrurilor viitoare ex : lucrul
care urmeaza sa fie confectionate , o recolta viitoare , desi pot forma obiectul
contractului , transferul proprietatii poate opera numai din momentul in care au fost
executate , terminate in stare de a fi predate cumparatorului , daca sunt bunuri
individual determinate , iar daca lucrul executat este de gen dupa individualizare.
d) Trebuie ca partile sa nu fi amnat transferul proprietatii printr-o clauza speciala
pentru un monment ulterior incheierii lui .
Conditiile de valabilitate. Pentru a fi valabil incheiat , contractul de VC trebuie sa
intruneasca diferite elemente care conform regulilor generale in materie de contracte
sunt :
a. consimţămantul
b. capacitatea
c. obiectul(lucrul vandut si pretul )
d. cauza licita
Consimtamantul. Vanzarea ca orice alt contract se incheie prin consimtamantul
partilor. Acordul de vointa intre parti este intotdeauna necesar si totodata suficient in
vederea formarii contractului.
In materia vanzarii se aplica regulile dreptului comun , urmeaza sa analizam numai
anumite probleme specifice vanzarii :
Promisiunea unilaterala de vanzare ( cumparare )
Spre deosebire de oferta de contract,act juridic unilateral, in cazul promisiunii de
vanzare o persoana prevazand un eventual interes pentru ea de a dobandi proprietatea
unui bun , primeste promisiunea proprietarului de a vinde acel bun , rezervandu-si
facultatea de a-si manifesta ulterior – de obicei inauntrul unui teren – consimtamantul
sau de al cumpara. Promisinea de vanzare este de fapt un antecontract ce da nastere la
un drept de creanta , una din parti fiind obligata fata de cealalta parte sa vanda in viitor
un anumit bun, beneficiarul promisiunii putand opta in sensul de a-l cumpara sau nu.
Rezulat ca promisiunea de vanzare este un contract unilateral , intrucat creaza
obligatii numai pentru una dintre parti ( promitent ).
Promisiunea bilaterala de vanzare
Aceasta promisiune de vanzare poate fi unilaterala sau bilaterala , de a vinde si
cumpara , in care caz ambele parti se obliga sa incheie in viitor , la pretul stabilit
contractul de VC.
Promisiunea bilaterala , la fel ca si cea uninominala este una antecontractual cu
singura deosebire ca in acest caz oricare dintre parti poate cere incheierea contractului.
Daca partile se obliga sa vanda , respectiv sa cumpere un teren , contractul de
vanzare cumparare nu este incheiat cat timp contractul nu se intocmeste in forma
prevazuta de lege si cu respectarea dreptului de preemptiune.
Pactul de referintra – este o varianta a promisiunii de vanzare prin care proprietarul
unui bun se obliga ca in cazul cand il vinde , sa acorde referinta unei anumite persoane
la prêt egal.Daca nu s-a prevazut astfel in conventia dintre parti , dreptul beneficiarului
rezultand din promisiunea de vanzare inclusiv pactul de preferinta se poate transmite
prin acte intre vii.
Capacitatea partilor. Conform art.1306 C. Civ. Pot cumpara toti carora nu le este
oprit prin lege . Deci regula este capacitatea , iar incapacitatea , exceptia. Cazurile de
incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege si sunt de stricta interpretare.
In contractul de VC partile trebuie sa aiba capacitatea de exercitiu deplina , iar
persoanle lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitu restransa ,
trebuie sa incheie contractul prin ocrotitorul legal , respectiv cu incuviintarea acestuia si
in toate cazurile cu autorizatia autoritatii tutelare.
Incapacitati speciale
Aceste incapacitati sunt interdictii de a vinde si cumpara sau de a cumpara .
vanzarea intre soti este interzisa art.1307 C.civ .
donatia intre soti este revocabila art.937 C.Civ. Daca vamzarea ar fi valabila sar putea
ocoli aceasta dispozitie imperativa a legii prin incheierea unor contracte de vanzare
cumparare simulate.
Prin aceasta interdictie se apara interesele mostenitorilor ( rezervatori care nu
beneficiaza de raportul donatiilor ).
Prin aceasta interdictie se apara interesele creditorilor acre ar putea fi frudati prin
incheierea unor contracte de VC simulate
Conform art.1308 C.civ. tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor de sub tutela lor.
Mandatorii atat conventiaonali cat si legali imputerniciti a vinde un lucru nu pot sa-l
cumpere fiindca nu se admite ca o persoana sa cumuleze si calitatea de vanzator si pe
cea de cumparator
Functionarii publici nu pot cumpara bunurile statului sau unitatilor administrativ
teritoriale care se vand prin mijlocirea lor art. 1308. C. civ.
Persoanele care administreaza bunuri ale statului comunelor , oraselor , municipiilor
sau nu pot cumpara bunurile aflate in administrarea lor .art.1308.pct.3 C.civ.
Judecatorii, procurorii, avocatii, nu pot deveni cesionari ( cumparatori ) de drepturi
litigioase care sunt de competenta curtii de apel in a carei circumscriptie isi exercita
functia sau profesia ( art.1309 C.civ. )
O incapacitate speciala de cumparare a fost prevazuta de art.46. alin.2 din Legea
nr.18/1991 in privinta terenurilor agricole
Persoanele insolvabile nu pot cumpara bunurile imobile pe care le vand la licitatie
publica art.535 C. Proc. Civ
Obiectul contractului Vc fiind un contract sinalgamatic da nastere la 2 obligatii
reciproce.
a. obligatia vanzatorului care are ca obiect lucrul vandut
b. obligatia cumparatorului care are ca obiect pretul
Cand lipsesc aceste obligatii contractul de VC nu poate fi considerat valabil
incheiat.
Lucrul vandut conditii :
a. lucrul vandut trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :
b. sa fie in comert
c. sa existe in momentul incheierii contractului sau sa poata exista in viitor
d. sa fie determinat sau determinabil
e. licit si posibil
f. sa fie proprietatea vanzatorului
Pretul. Conditii
Pretul este obiectul prestatiei cumparatorului si corespunde valorii lucrului vandut. El
trebuie sa fie :
- pretul sa fie stabilit in bani. Stabilirea pretului sub forma unei sume de bani este de
esenta vanzarii.Daca instrainarea unui lucru se face nu pentru bani , ci in schimbul unui
alt lucru , pentru stingerea unei obligatii sau in schimbul unei prestatii contractul nu
mai este Vc , ci o dare in plata , contract nenumit.
- Pretul sa fie determinat sau determinabil
- Pretul este determinat ( art.1303 C. civ. ) daca coantumul lui este hotarat de parti in
momentul incheierii contractului.
- Pretul este determinabil atunci cand stabilirea lui este lasata la aprecierea unui tert
ales de comun acord de catre parti sau de catre persoana desemnata de parti.
- Pretul sa fie sincer si serios
- Pretul este sincer cand este un prêt real pe care partile sa-l fi stabilit nu in mod fictiv
ci in scopul de a fi cerut si platit in realitate.Pretul trebuie sa fie serios adica sa nu fie
derizoriu ( infim ), atat de disproportionat in raport de valoarea lucrului vandut , incat sa
nu existe prêt sa nu poata constitui obiectul obligatiei cumparatorului si deci o cauza
suficienta a obligatiei asumate de vanzator de a transmite dreptul de proprietate.
Vanzatorul are doua obligatii :
1. predea lucrul vandut cumparatorului
2. sa-l garanteze impotriva evictiunii
1. Obligatia principala de predare. Prin predare se intelege punerea lucrului vandut la
dispozitia cumparatorului.In ce priveste modul de executare predarea presupune , in
unele cazuri o atitudine pur pasiva din partea vanzatorului , iar in alte cazuri
indeplinirea unor acte sau fate pozitive necesare pentru ca cumparatorul sa intre in
stapanirea efectiva a bunului cumparat. Predarea se face la locul unde se afla lucrul
vandut in momentul contractarii Cheltuielile de predare sunt in sarcina vanzatorului iar
cele de ridicare de la locul predarii in sarcina cumparatorului. In lipsa de stipulatie
contrara ( expresa sau tacita ) vanzatorul este obligat sa predea odata cu lucrul vandut si
fructele percepute dupa momentul transferului dreptului de proprietate ( art. 1324 C.
civ. ). In caz de nerespectare a obligatiei de a preda lucrul se poate cere resolutionarea
vanzarii cu daune interese , fie executarea in natura a contractului.
2. Obligatia de garantie – a vanzatorului decurge din principiul ca el trebuie sa faca
tot ce-i sta in putinta pentru a asigura cumparatorului stapanirea linistita si utila a
lucrului vandut .
- obligatia de garantie contra evictiunii.
- de garantie contra viciilor
Garantia contra evictiunii. Se numeste evictiune pierdere proprietatii lucrului ( in
total ori in parte ) sau tulburarea cumparatorului in exercitarea prerogativelor de
proprietar. Vanzatorul este obligat sa-l garanteze pe cumparator de evictiune toatala sau
partiala a lucrului vandut. Daca cumparatorul a fost evins , drepturile lui impotriva
vanzatorului sunt stabilite de lege dupa cum evictiunea a fost totala sau partiala.
1. Evictiune totala, vanzatorul este obligat sa restiuie integral pretul
primit,cumparatorul mai are dreptul la valoarea fructelor pe care a fost obligat sa le
inapoieze tertului evingator.Cumparatorul are dreptul sa ceara restitiuirea cheltuielilor
de judecata atat ale procesului din carea rezultat evictiunea cat si daca este cazul ale
actiunii in regres contra vanzatorului. Cumparatorul are dreptul la daune interese
2.Evictiunea partiala – are ca obiect fie o fractiune din lucru sau o cota ideala din
dreptul de proprietate , cumparatorul are alegerea intre a cere rezolutionarea vanzarii
sau mentinerea ei cu despagubiri
Garantia contra viciilor .
Vanzatorul raspunde de viciile ascunse ale lucrului daca din cauza lor lucrul este
impropriu intrebuintarii dupa destinatie sau daca viciile micsoreaza valoarea de
intrebuintare.
Conditii :
 viciul trebuie sa fie ascuns ( art.1352 C. civ. )
 viciul sa fi existat in momentul incheierii contractului
 trebuie ca viciul sa fie grav
Obligatiile cumparatorului
- Plata pretului . Cumparatorul este obligat sa plateasaca pretul la locul si in
momentul stabilit in contract.Dobanda pretului – potrivit art. 1363 C. civ. Cumparatorul
este obligat sa plateasca dobanda pana la efectiva achitare apretului.
- Luarea in primirea lucrului vandut . Cumparatorul este obligat sa ia in primire lucrul
vandut la locul si la termenul la care vanzatorul este obligat sa-l predea suportand si
cheltuielile ridicarii de la locul predarii.
- Suportarea cheltuielilor vanzarii . Cumparatorul este obligat sa plateasca in lipsa de
stipulatie contrara ca accesoriu al pretului cheltuielile vanzarii – taxe de trimbu ,
onorariul notarial.
Varietati de vanzare :
Vanzarea dupa greutate, numar sau masura .
Aceasata varietate de vanzare ( pe unitate de masura are ca obiect lucrul de gen dar
dintr-un lot determinat , deci dintr-un gen limitat si este necesar sa procedeze la
cantarire , numarare sau masurare fie pentru individualizarea cantitatii vandute din lot . (
de exemplu , se vand 100 Kg. Cartofi cu 500 lei/Kg dintr-o cantitate mai mare ) fie
pentru determinarea pretului.
Efecte : Pana la cantarirea , numarare sau masurare proprietatea si riscurile nu se
transmit pentru ca nu este individualizat lucrul vandut sau nu este determinat pretul iar
in caz de pieire determinarea nici nu ar fi posibila .
Delimitarea fata de vanzarea cu gramada
Vanzarea dupa greutate, numar sau masura nu trebuie sa fie cinfundata cu vanzarea
cu gramada ( in bloc ).
Aceasta vanzare are ca obiect o cantitate determinata din masa ei ( graul aflat intr-un
hambar ) . In acest caz pretul este determinat global art.1299 C. civ.
Vanzarea pe incercate
Definitie : vanzarea pe incercate este un contract din momentul realuizarii acordului
de vointa , in care se prevede conditia suspensiva a incercarii lucrului de catre
cumparator.Dar el nu poate refuza obiectul pe simplul motiv ca nu-i place vanzatorul ,
in acest caz cere expertiza.
Vanzarea pe gustate
Acest tip de vanzare nu trebuie confundat cu vanzarea pe incercate . Exista marfuri
pe care cumparatorul le gusta inainte de ale cumpara.
Vanzarea cu pact de rascumparare
Vanzarea cu pact de rascumparare este o vanzare supusa unei conditii rezolutorii
exprese care consta in facultatea pe care si-o rezerva vanzatorul de a relua lucrul
vandut , restituind pretul si cheltuielile facute de cumparator intr-un anumit termen ,
reluare operand cu efect retroactiv atat impotriva cumparatorului cat si impotriva tertilor
dobanditori.
Contractul de prestări servicii: noţiune, elemente, obligaţii.

Una din categoriile contractului de antrepriză cele mai frecvent întâlnite este
contractul de prestări servicii care în conformitate cu articolul 970 CCRM, prin
contractul de prestări servicii, o parte, numită prestator, se obligă să presteze celeilalte
părţi numite, beneficiar, anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuţia
convenita.
În calitate de categorie a contractului de antrepriză evidenţiem următoarele caractere:
este un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este
sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este fi cu titlu oneros. deoarece
ambele părţi obţin ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul
încheierii lui. Este comutativ, cu executare succesivă.
Elementele:
Părţile, care se numesc prestator şi beneficiar deşi se numesc deosebit de cele ale
antreprize, nu dispun de careva particularităţi, adică pot fi persoane fizice şi juridice.
Părţile dispun atât de drepturi cât şi de obligaţii. Astfel, Beneficiarul, în cazul în care
este răspunzător, este obligat să amenajeze şi să întreţină astfel spaţiile, echipamentele
sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze
astfel prestarea serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu
dispoziţiile sale, încât prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţa şi sănătate
în măsura în care natura serviciului prestat o permite
Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natura care
reiese direct din conţinutul art. 970 CCRM, este foarte variat şi în multe cazuri se
reglementează de normele de drept ale altor acte normative. Spre exemplu serviciile
telefonice se reglementează şi prin Regulamentul prestării serviciilor de telefoane fixă
din 16.08.2001,prestarea serviciilor poştale se face în temeiul Regulilor privind
prestarea serviciilor poştale din 18.06.02.
În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura
ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate să rezilieze contractul.
Termenul contractul de prestări de servicii, este de mai multe feluri. Astfel, termenul
de prestare a serviciilor se reglementează prin art. 976 CCRM care prevede prestări pe
termen lung şi pe termene mai scurte. În cazul în care contractul de prestări servicii este
încheiat pentru perioade mai lungi de 5 ani, prestatorul poate rezilia contractul după 5
ani. Deci, termenul mai lung nu poate depăşi 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6
luni. Dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea
termenului, contractul de prestări servicii se considera prelungit pe termen nelimitat în
măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat aceasta prelungire.
CCRM prevede următoarele termene mai scurte: Raporturile din contractul de
prestări servicii pot fi reziliate:
a) zilnic, începând cu sfârşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;
b) cel mai târziu în prima zi lucratoare din cursul unei săptămâni, începînd cu
sfârşitul următoarei zile de sîmbătă, dacă plata se calculează pe săptămînă;
c) cel mai târziu pe data de 15 a lunii, începând cu sfirşitul lunii calendaristice, dacă
plata se calculează pe lună;
d) cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămîni, începând cu sfirşitul unui
trimestru calendaristic, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;
e) oricând dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp.
In în care relaţiile privind prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al
prestatorului, termenul pentru preaviz trebuie sa fie de 2 săptămâni.
La expirarea termenelor beneficiarul trebuie să preia serviciile, în cazul în care
beneficiarul întârzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei
convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întîrzierii şi nu este
obligat să presteze servicii pentru aceasta sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma
de plată să se scadă contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin
neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin prestarea de servicii faţă de
alţii, în aceeaşi perioadă, sau pentru serviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă.
în CCRM se evidenţiază termenul de plată pentru servicii. Astfel, art. 971 prevede că,
plata pentru servicii se efectuează după prestarea serviciilor. Dacă plata pentru servicii
se calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei
perioade în parte.
Contractul prestări de servicii încetează odată cu expirarea termenului pentru care a
fost încheiat.
Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de
nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul reziliază
contractul din cauza că prestatorul nu respectă prevederile contractului, prestatorul nu
are dreptul la retribuţie în măsura în care serviciile sale de până atunci nu prezintă
interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Dacă s-a efectuat plata serviciilor în
avans, prestatorul este obligat să restituie sumele în conform art.738 CCRM sau, în
cazul în care rezilierea are loc din motive neimputabile prestatorului, conform regulilor
privind îmbogăţirea fără justă cauză.
Dacă rezilierea are loc din cauza încălcării condiţiilor contractului de către cealaltă
parte, aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cai prin rezilierea
contractului.
Contractul de transport, noţiune, categorii, obligaţii- legalizator a prestărilor

serviciilor în transport.
Dat fiind faptul că la transportare se folosesc diferite mijloace de transport, iar în
calitate de obiecte ale transportării pot fi diferite mărfuri, bagaje, pasageri şi contractul
de transport se caracterizează printr-o varietate de forme. Este necesar să menţionăm şi
varietatea de acte normative care reglementează relaţiile de transport, astfel în afară de
CCRM aceste relaţii se reglementează de: Legea aviaţiei civile din 09.07.1997, Codul
transporturilor auto, aprobat prin legea 19.07.98. Regulamentul transporturilor auto de
mărfuri, călători şi bagaje, aprobat de ministerul transporturilor şi comunicaţiilor al RM
din 09.12.1999, Codul navigaţiei comerciale al RM, aprobat prin Legea RM din
30.09.1999, etc.
CCRM prin art. 980 aduce următoarea definiţie:
Prin contractul de transport, o parte numită cărăuş, transportator se obligă faţă de
cealaltă parte, numită, pasager sau client să o transporte împreuna cu bagajele ei sau,
respectiv, să transporte încărcătura la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să
plătească remuneraţia convenită. Transportarea gratuită a persoanei sau a bunului, cu
excepţia cazului când este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoană care
oferă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în prezentul
articol şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligentă.
Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract
bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic
deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin
ceva. Este un contract consensual, deoarece este valabil din momentul încheierii lui.
Este comutativ, cu executare succesivă. Contractul de transport face parte din categoria
contractelor prestări de servicii de aceia poate avea multe tangenţe comune, însă vom
evidenţia şi multe particularităţi
Elementele:
Părţile, care se numesc cărăuş - persoana care se obligă să transporte şi client,
pasager care este transportat sau transportă mărfuri, care pot fi atât persoane fizice sau
juridice ce dispun de capacitate de exerciţiu necesară. Persoana care face publică oferta
de transport de persoane şi bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu
excepţia cazurilor în care există un motiv serios de a refuza. De multe ori la contractul
de transport a încărcăturilor, expeditorul mărfii nu corespunde cu destinatarul, sau
transportatorii se schimbă şi acestea din urmă tot sunt părţi ale contractului. Astfel,
articolul 983 CCRM prevede că, în cazul când transportatorul transmite, total sau
parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl substituie este considerată parte a
contractului de transport. Plata făcută de client unuia dintre transportatori este
liberatorie.
Obiectul contractului de transport îl formează serviciile de transportare a încărcă-
turilor, pasagerilor şi bagajelor care reiese din conţinutul contractului nemijlocit.
Forma contractului de transport este în majoritatea cazurilor scrisă, însă care se
deosebeşte în dependenţă de mijlocul de transport şi de obiectul acestuia (scrisoare de
trăsură, conosament - navigaţie, bilete pentru pasageri, etc.).
Termenul transportării este foarte variat şi se precizează în conţinutul contractelor
sau actelor de însoţire în cazul transportării de mărfuri. Articolul 984 CCRM prevede că
cărăuşul esîe obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau încărcătura în termenele
stabilite de lege sau de contract, iar în lipsa unor astfel de termene, într-un termen
rezonabil. Transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabila
Preţul care se plăteşte pentru transport se numeşte în CCRM taxă. Astfel, articolul
985 prevede că, pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a încărcăturii. se
plăteşte taxa de transport convenită prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel.
Taxa de transport se plăteşte până la transportarea pasagerului şi bagajului sau a
încărcăturii dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Cărăuşul are dreptul de retenţie
asupra bagajului şi încărcăturii până la achitarea taxei de transport.
Atât în literatura de specialitate, legislaţie, cât şi practică transportul şi contractele
se împart în mai multe categorii.
Astfel în dependenţă de modul de efectuare a transportării CCRM evidenţiază:
1. Transportul succesiv şi transportul combinat. Transport succesiv este transportul
efectuat de mai mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul).
Transport combinat este transportul în care cărăuşii se succed utilizind diferite moduri
de transport (vehicule).
2. O altă categorie a contractului de transport este contractul de transport de
persoane şi bagaje, al cărei definiţii o desprindem din articolul 980, după care contractul
de transport, o parte numită cărăuş, transportator se obligă faţă de cealaltă parte, numită,
pasager sau client să o transporte împreuna cu bagajele ei, respectiv la locul de
destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia convenită.
Din conţinutul definiţiei evidenţiem următoarele caractere: este un contract
bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic,
deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin
ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul înţelegerii, sau
exprimarea voinţei părţilor. Este un contract de adeziune deoarece condiţiile lui sunt
determinate de actele normative ale ministerelor şi departamentelor şi sunt obligatorii
pentru călători.
Particularităţile contractului sunt următoarele:
1. Contractul de transport de persoane se confirmă (se documentează) printr-un
bilet (titlu de călătorie).
Biletul poate fi eliberat transmisibil sau intransmisibil (tren, avion, vapor).
Posibilitatea transmiterii încetează cel târziu la începutul călătoriei, (art. 986 CCRM).
2. Condiţiile de transportare a bagajelor sunt concretizate în conţinutul aceluiaşi
contract.
3. Se deosebesc între ele contractele în dependenţă de mijlocul de transport (cu
vehicolul, trenul, avion, vapor, etc.).
4. Cărăuşul se obligă să îmbarce, transporte şi debarce atât pasagerul, cît şi
bagajele lui. Cărăuşul este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie în siguranţă, în caz
contrar el este ţinut să repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu excepţia cazului când
acest prejudiciu este rezultatul unei forte majore, al stării de sănătate a pasagerului sau
al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul şi în cazul în care acesta se
datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor săi sau a stării ori funcţionării vehiculului.
Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din întârziere este exclusă
dacă altfel nu s-a convenit în mod expres sau dacă transportatorul nu a acţionat cu
intenţie sau din culpă gravă. Răspunderea cărăuşului nu poate fi exclusă sau imitată prin
contract. Limitările în mărimea despăgubirilor în transportul public de persoane trebuie
aprobate de Guvern.
În aceiaşi măsură Cărăuşul răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea
bagajelor care i-au fost încredinţate de pasager, cu excepţia cazului când va dovedi forţa
majoră, viciul propriu al bunului sau vina pasagerului.
Cărăuşul nu răspunde pentru pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de
mare valoare, cu excepţia cazului când i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a
acceptat să îl transporte. Cărăuşul nu este cu atât mai mult răspunzător pentru pierderea
bagajelor de mână care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului
când ultimul va demonstra vinovăţia cărăuşului.
O altă categorie de contracte o creează contractele de transportare a bunurilor
(încărcăturilor). Această categorie de contracte de asemenea se deosebeşte în
dependenţă de mijlocul de transport.
O particularitate a acestor categorii de contracte constă în constatarea lor printr-o
scrisoare de trăsură conosament sau alt document echivalent. Articolul 994 CCRM
prevede că, lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabil-
itatea contractului de transport dar ea complică rezolvarea litigiilor apărute.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte de client dacă părţile nu au convenit altfel.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare originale care se
semnează de către client şi cărăuş. Primul exemplar se păstrează la client, al doilea
însoţeşte încărcătura, iar al treilea este remis cărăuşului.
Dacă bunurile sunt încărcate în mai multe vehicule sau dacă este vorbă de
încărcături de diferite feluri ori de încărcături repartizate în diferite locuri, atât cărăuşul,
cât şi clientul poate cere întocmirea unui număr de scrisori de trăsură egal cu numărul
vehiculelor utilizate sau cu numărul categoriilor încărcăturilor sau al locurilor de unde
se expediază încărcăturile. ( Articolul 995 CCRM)
Părţile la contractele de transportare a bunurilor (încărcăturilor) se numesc cărăuşul
- persoana care se obligă să transporte şi expeditorul - persoana care transmite bunurile.
În transportul feroviar calitatea de cărăuş o are calea ferată, în transportul maritim,
proprietarul navei sau armatorul, în transportul aerian, persoana care posedă un
certificat de operator, etc.
Particularipăţile contractului de administrare fiduciara folosit în activitatea de

antreprenoriat a persoanelor fizice şi juridice.
În activitatea de antreprenoriat un rol deosebit îl au contractele de administrare
fiduciară care este folosit pe larg în diferite domenii ale acestei activităţi. Astfel acest
contract este folosit şi pentru a legifera relaţiile de administrare a patrimoniului de stat.
în legătură cu aceasta la 22.01.1998 Guvernul a adoptat o hotărîre nr. 64 cu privire la
transmiterea patrimoniului de stat în administrare fiduciară.23'' Această Hotărîre a fost
adoptată în scopul perfecţionării sistemului de administrare a patrimoniului de stat şi
asigurării activităţii eficiente a întreprin-
Pentru aceasta a fost aporbat Regulamentul cu privire la transmiterea patrimoniului
de stat în administrare fiduciară.
Fondator şi beneficiar al administrării fiduciare, conform Regulament va fi
Departamentul privatizării şi administrării proprietăţii de stat pe lîngă Ministerul
Economiei şi Reformelor (în continuare - Departamentul privatizării).
Transmiterea patrimoniului de stat în administrare fiduciară se efectuează în scopul
perfecţionării sistemului de administrare a acestui patrimoniu, asigurării activităţii
postprivatizaţionale eficiente a întreprinderilor şi de pregătire a lor pentru privatizare
prin instituirea relaţiilor de drept bazate pe instituţia administrării fiduciare.
Conform relaţiilor menţionate Fondatorul administrării fiduciare va transmite pentru
un anumit termen managerului fiduciar patrimoniul de stat din componenţa societăţilor
economice (în continuare - întreprinderi), iar managerul fiduciar va exercita activităţi de
administrare a acestui patrimoniu.
Managerul fiduciar va decide de sine stătător exercitarea oricăror activitîţi care vor
avea drept scop:
a) redresarea şi îmbunătăţirea activităţii economice a întreprinderii;
b) crearea condiţiilor favorabile de privatizare a întreprinderii;
c) restructurarea managementului întreprinderii în baza principiilor de conducere
corporativă;
d) atragerea investiţiilor locale şi străine la întreprindere.
În administrare fiduciară pot fi transmise:
a) acţiunile statului din societăţile pe acţiuni deja formate în procesul privatizării;
b) cotele-părţi ale statului din societăţile economice cu alte forme organizatorico-
juridice, create în procesul privatizării;
c) acţiunile statului nesolicitate anterior contra bonuri patrimoniale;
d) acţiunile statului din societăţile pe acţiuni create pentru privatizarea lor ulterioară.
Pentru transmiterea proprietăâii de stat în administrare fiduciară se crează o comisie.
Decizia comisiei se va expune în procesul-verbal care se va transmite Departamentului
privatizării pentru perfectarea proiectului contractului de administrare fiduciară a
patrimoniului de stat (în continuare - Contract de administrare), conform anexei.
Condiţiile concrete de transmitere a patrimoniului de stat în administrare fiduciară se
menţionează în Contractul de administrare, care se încheie în scris, se autentifică
notarial şi se înregistrează la Departamentul privatizării.
Un alt model al contractului de administrare fiduciară este folosit la organizarea
administrării investiţiilor. Prezentul contract este încheiat în baza Legii cu privire la
fondurile de investiţi i nr. 1204-XHIdin5 iunie 1997, Regulamentului cu privire la
organizaţia de administrare a investiţiilor - managerul fondului, aprobat prin Hotărirea
Guvernului Republicii Moldova nr. 1041 din 7 noiembrie 1997, altor acte normative,
precum şi principalelor clauze ale prezentului contract.
În baza hotărîrci menţionate mai sus au fost aprobate mai multe modele de contracte
care sunt folosite pentru administrarea fondurilor de investiţii. Acestea sunt: contractul
model de administrare fiduciară a investiţiilor fondului de investiţii mutual (pe
intervale.)
Contractul model de administrare fiduciară a investiţiilor fondului de investiţii
nemutual.
Forma-tip a actului de transmiiere-prckiare în administrare fiduciară a patrimoniului
fondului de investiţii.
La întocmirea actului de transmilere-preluare în administrare fiduciară a
patrimoniului fondului de investiţii în conformitate cu clauzele pimcipale ak
contractului de administrare fiduciară a investiţiilor fondului de investiţii, coordonate în
prealabil, actul respectiv, inclusiv nomenclatorul si valoarea patrimoniului supus
transmiterii în administrare iiduciaiă. va fi parte integrantă a contractului de
administrare fiduciară a investiţiilor.
În cazul întocmirii actului de transmilere-preluare în administrare fiduciară a
patrimoniului fondului de investiţii in procesul executării contractului de administrare
fiduciară a investiţiilor acestuia nomenclatorul şi valoarea patrimoniului supus
transmiterii în administrare fiduciară, se prezintă în contract conform modelelor,
aprobate în cadrul anexei nr.3 la prezenta hotărîre.
Copiile contractelor de administrare fiduciară a investiţiilor fondurilor de investiţii,
inclusiv a celor pentru privatizare si a actelor de transmitere-preluare în administrare
fiduciară a patrimoniului acestor fonduri vor fi transmise Comisiei de Stat pentru Piaţa
Hîrtiilor de Valoare.
Raporturile sociale de administrare fiduciară suni reglementate şi de normele CCRM
din 2002. Astfel, în conformitate cu articolul 1053, prin contractul de administrare
fiduciara, o parte numită fondator al administiărn, liduciant, predă bunuri în
administrare fiduciară celeilalte părţi, numite administrator fiduciar, iai aceasta se
obligă să administreze patrimoniul in interesul fondatorului administrării. Prin contract
poate 11 desemnai în calitate de beneficiar un terţ, care poate înainta pretenţii proprii
fata de administratorul fiduciar. Autorităţile publice nu pot exercita funcţia de
administrator fiduciar. Administratorul fiduciar nu poate fi beneficiar, în cazurile cînd
administrarea fiduciara a patrimoniului se constituie pe motive prevăzute de lege,
drepturile fondatorului administrării aparţin autorităţii tutelare sau unei alte persoane
menţionate în lege.
Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi; este sinelagmatic, deoarece
dispune de obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva;
este un contract consensual, deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este cu
executare succesivă. Contractul face parte din categoria contractelor de prestări de
servicii de aceia poate avea multe tangenţe comune, însă vom evidenţia şi multe
particularităţi. Administratorul prestează servicii de administrare a bunurilor în interesul
fondatorului. Având caractere asemănătoare cu prestările de servicii, el are caractere
specife contractului de mandat. Raporturilor fiduciare se aplică în modul corespunzător
dispoziţiile referitoare la mandat.
Elementele contractului: părţile, fondator al administrării, fiduciant, care predă bunuri
şi care nu este titular a dreptului de proprietate asupra bunurilor cele transmite în
administrare fiduciară şi administratorul fiduciar, fiduciar, orice persoană care dispune
de capacitate de exerciţiu deplină.
Obiectul administrării fiduciare, în conformitate cu articolul 1055 CCRM poate fi dat
în administrare fiduciara orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, atît existente la
momentul încheieri i contractului, cât şi dobândite în viitor, inclusiv bunurile dobândite
de administratorul fiduciar în exercitarea contractului.
Patrimoniul dat în administrare fiduciară include şi bunurile care, în calitate de
echivalent sau în urma unor acte juridice, iau locul bunurilor originale. Mijloacele
băneşti nu pot fi date separat în administrare fiduciară, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege. Bunurile date în administrare fiduciară se separă de alte bunuri ale fondatorului
administrării, precum şi de bunurile administratorului fiduciar.
Forma contractului de administrare fiduciară.
Contractul de administrare fiduciară a proprietăţii se încheie în scris.
Drepturile şi obligaţiile administratorului fiduciar.
În conformitate cu art.l 1056 CCRM administratorul fiduciar este obligat să
administreze în nume propriu proprietatea încredinţată, dar pe riscul şi pe contul
fiduciantului. În raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele unui
proprietar. Dacă nu manifestă faţă de interesele fiduciantului diligenta de care dă
dovadă în afacerile proprii, fiduciarul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
Administratorul fiduciar este obligat să facă public faptul separării bunurilor luate în
administrare fiduciară de bunurile sale şi să menţină această publicitate. El răspunde
faşă de fondatorul administrării pentru dezavantajele, pierderile şi prejudiciile care
rezultă din confuziunea celor două patrimonii. Administratorul fiduciar poate dispune
de un imobil doar în cazurile prevăzute de lege sau de contractul de administrare
fiduciară. Drepturile obţinute de administratorul fiduciar ca rezultat al activităţii de
administrare fiduciară se includ în componenţa patrimoniului primit în administrare
dacă în contract nu este prevăzută obligaţia de a le preda fiduciantului sau
beneficiarului. Obligaţiile rezultate din activitatea fiduciarului se execută din contul
bunurilor care se afla în administrare fiduciară. Fructele bunurilor revin fondatorului
administrării.
Administratorul fiduciar nu primeşte remuneraţie pentru activitatea sa, dacă părţile nu
au convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din lege.
Daca este prevăzută, remuneraţia poate fi exprimată fie în procente faşă de venitul
(profitul) obţinut din administrarea fiduciară a bunurilor, fie într-o sumă fixă de bani, fie
în formă de procurare a unei părţi a bunurilor administrare de fiduciar în conformitate
cu contractul de administrare fiduciară. Cheltuielile de administrare fiduciară le suportă
fondatorul administrării, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Fructele bunurilor
revin fondatorului administrării.
În conformitate cu articolul 1058 CCRM, administratorul fiduciar este răspunzător, în
raporturile cu terţii, pentru toate actele încheiate în limitele împuternicirilor conferite de
contractul de administrare fiduciară. Răspunderea se limitează la bunurile pe care le-a
primit în administrare fiduciară.
După încetarea administrării fiduciare şi transmiterea către fiduciant a bunurilor,
acestea pot fi urmărite în continuare pentru pretenţiile născute în legătură cu
administrarea fiduciară.
Bunurile date în administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru satisfacerea
pretenţiilor înaintate faţă de administratorul fiduciar personal.
Fondatorul administrării fiduciare şi beneficiarul răspund pentru acţiunile ad-
ministratorului fiduciar numai arunci când li se poate imputa un comportament ilicit.
Caracterizarea particularităţilor contractului de factoring : noţiuni elemente,

efecte.
Acesta este o categorie nouă de contract care pentru prima oară a fost reglementat în
CCRM din 2002. în conformitate cu articolul 1290 CCRM, prin contract de factoring, o
parte, care este numită furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze
celeilalte părţi, care este o întreprindere de factoring (factor), creanţele apărute sau care
vor apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de
lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin 2 din următoarele obligaţii:
a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
b) ţinerea contabilităţii creanţelor;
c) asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţe lor;
d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere).
Contractul de factoring se încheie în scris. Cesiunea creanţelor trebuie să fie
notificată debitorilor. Părţile sunt obligate să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi
caracteristicile creanţelor care fac obiectul contractului, precum şi elementele pentru
determinarea sumei de plată. Faţă de contractul de factoring se aplică prevederile
referitoare la cesiunea de creanţă în măsura în care dispoziţiile prezentului articol nu
prevede sau din esenţa factoringului nu reiese altfel.
Contractul este nul dacă nu prevede în mod expres suma care urmează să fie plătită
factorului. Suma se calculează în funcţie de circumstanţe, punîndu-se accentul mai ales
pe eventuala taxa delcredere şi, suplimentar, pe procentul care reprezintă reţinerile
totale din creanţele cesionate.
în măsura în care factorul cere o parte din suma creanţei ca garanţie pentru acoperirea
riscurilor legate de derularea contractului, acesta din urmă trebuie să prevadă în mod
expres conţinutul şi mărimea sumei. Garanţia nu poate depăşi 20% din suma creanţei.
(Art.1295 CCRM)
Din cele expuse se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract: este
un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este
sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele
părţi obţin ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul
încheierii lui, este cu executare succesivă. Contractul din categoria contractelor prestări
de servicii de aceia poate avea multe tangenţe comune. Faţă de contractul de factoring
se aplică prevederile referitoare la cesiunea dr creanţă în măsura în care regulile
prezentului cod nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de factoring nu reiese
contrariul. Pe parcurs însă vom evidenţia şi alte particularităţi.
Elementele contractului: părţile furnizorul de bunuri şi servicii (aderent) numită,
aderent, care este o persoană juridică şi o întreprindere de factoring, ( factor), care pot fi
orice persoane juridice cu capacitate de exerciţiu necesară.
Drepturi şi obligaţii.
Ambele părţi se obligă să-şi ofere informaţiile necesare, pentru ca derularea
contractului să se efectueze cu respectarea intereselor fiecărei părţi.
Drepturile şi garanţiile aderentului faţa de debitor trec asupra factorului o dată cu
încheierea transferului creanţei asupra factorului, în măsura în care faptul acesta este
prevăzut în contractul de factoring.
Obiectul, în dependenţă de formele contractului pot fi. creanţele apărute sau care vor
apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii efectuare de
lucrări către terţi.
Termenul joacă un rol foarte important la acest contract, deoarece pentru rambursarea
creditului, plăţii dobânzii în conţinutul contractului sunt stabilite diferite termene.
Forma.
Contractul de factoring se încheie in scris.
Conţinutul contractului.
În conformitate cu articolul 1292 CCRM contractul poate prevedea transferul tuturor
drepturilor aderentului sau numai al unora dintre ele, ce deriva din contractele cu
debitorii. Contractul poate prevedea cesiunea creanţelor existente sau viitoare,
condiţionate, determinate la momentul încheierii contractului sau determinabile cel
târziu în momentul apariţiei lor. Clauza contractului în a cărei virtute sunt cesionate
creanţe viitoare va opera transferul acestora către factor la momentul apariţiei lor fără a
fi nevoie de uu nou act de transfer. Cesiunea creanţei aderentului către factor poate fi
realizată chiar dacă între aderent şi debitor există o convenţie ce interzice o astfel de
cesiune. Aceasta prevedere nu aduce atingere răspunderii aderentului faţă de debitor
pentru prejudiciile rezultate din cesiunea efectuată contrar prevederilor contractului.
Răspunderea aderentului reiese din conţinutul, prevederilor articolului l294 CCRM
care prevede că, aderentul răspunde pentru existenţa creanţelor, precum şi pentru
îndeplinirea obligaţiilor contractuale faţade debitor. Aderentul răspunde pentru
capacitatea de plată a debitorului, daca riscul nu a fost preluat de factor conform art.
1290 alin. (1) lit. d).
Debitorul poate opune factorului toate obiecţiile şi excepţiile pe care le are faţă de
aderent.
Debitorul poate cere factorului compensarea creanţei sale fata de aderent, dacă
aceasta creanţa era scadentă la momentul transferului creanţei către factor, în cazurile
prevăzute mai sus, aderentul răspunde faţă de factor pentru pierderi. Pentru prejudicii
suplimentare, aderentul este obligat la plata despăgubirilor numai dacă acestea au fost
provocate cu vinovăţie.
Dacă debitorul a plătit factorului, iar acesta a plătit aderentului, debitorul va avea
dreptul să ceară repararea prejudiciului numai faţă de aderent în cazul în care acesta nu-
şi îndeplineşte obligaţiile conform clauzelor contractuale, dar nu şi faţa de factor, cu
excepţia cazurilor în care acesta din urmă a plătit aderentului, deşi ştia că el nu şi-a
îndeplinit obligaţiile conform condiţiilor contractuale. Categoriile: factoringul deschis
sau acoperit
Contractul de factoring poate prevedea obligaţia şi dreptul părţilor de a informa
debitorul despre transferul creanţei, precum şi modalităţile prin care trebuie informat.
Dacă debitorul nu a fost înştiinţat despre transferul creanţei şi despre felul creanţei,
factorului i se poate opune plata debitorului către aderent. In acest caz, aderentul este
obligat să predea de îndată factorului suma obţinută. Dispoziţiile prezentului alineat se
aplică în modul corespunzător şi transferurilor multiple ale aceleiaşi creanţe.
Plata debitorului către factor are efect de exonerare, indiferent de îndeplinirea
obligaţiei de înştiinţare, cu excepţia situaţiei în care acesta a cunoscut lipsa de
valabilitate a transferului.
Articolul 1291 CCRM prevede obligaţia de informare, conform căreia ambele părţi se
obliga sa-si ofere informaţiile necesare, pentru ca derularea contractului sa se efectueze
cu respectarea intereselor fiecărei părţi.
6. Caracteristica generală a contractelor bancare, locul şi importanţa lor în cadrul
raporturilor juridice civile creditului bancar.
Contractele bancare care includ contractul creditului bancar, contractul de depozit
bancar, contractul de cont curent bancar sunt o noutate în legislaţia civilă care sunt
reglementate mai pe larg abea începând cu anul 2002. Ele fac parte dintr-o categorie
aparte deoarece ele întrunesc în sine caractere specifice care sunt, în primul rând
obiectul care pentru toate este o sumă de bani, in toate se repetă un subiect şi anume
banca, toate sunt însoţite de contacte accesorii (gajul sau ipoteca). Toate sunt
reglementate în temeiul legislaţiei civile şi anume Codul Civil al RM, deşi fiecare
categorie este reglementată şi de acte normative speciale în domeniu.
Contractul de depozit bancar. Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă
instituţie financiară (banca), autorizata conform legii, primeşte de la clientul său
(deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să
o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau la cerere
(depozit la vedere).
Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile referitoare la împrumut
şi la contul curent bancar dacă acestea nu contravin naturii depozitului bancar.
Contractul de cont curent bancar. Prin contractul de cont curent bancar, banca se
obligă să primească şi să înregistreze în contul titularului de cont (client) sumele băneşti
depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din conturile altor
persoane, să execute în limitele disponibilului din cont ordinele clientului privind
transferul unor sume către alte persoane, retragerile de numerar, precum şi să efectueze
alte operaţiuni în contul clientului din însărcinarea lui în conformitate cu legea, cu
contractul şi cu uzanţele bancare, iar clientul să achite o remuneraţie pentru prestarea
serviciilor menţionate.
Aceste contracte fiind asemănătoare vor fi examinate după exemplu contractului de
credit bancar. CCRM prevede următoarea definiţie pentru contractul de credit bancar.
Prin contractul de credit bancar, o bancă numită, creditor se obligă să pună la dispoziţia
unei persoane numite debitor o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie
suma primită şi să plătească dobândă şi alte sume aferente prevăzute de contract.
Din această definiţie se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract:
este un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este
sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele
părţi obţin ceva, este un contract consensual deoarece valabil din momentul încheierii
lui, este cu executare succesivă. Contractul din categoria contractelor prestări de servicii
de aceia poate avea multe tangenţe comune. Faţă de contractul de credit bancar se aplică
prevederile referitoare la contractul de împrumut în măsura în care regulile prezentului
cod nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de credit bancar nu reiese contrariul. Pe
parcurs, însă vom evidenţia şi multe particularităţi.
Elementele contractului: părţile banca numită, creditor, care este o persoană juridică
şi debitorul care poate fi orice persoană fizică sau juridică cu capacitate deplină de
exerciţiu.
Obiectul, în dependenţă de formele contractului pot fi sume de bani.
Termenul joacă un rol foarte important la acest contract deoarece pentru rambursarea
creditului, plăţii dobânzii în conţinutul contractului sunt stabilite diferite termene.
Forma. Contractul de credit bancar se încheie în scris.
Un element important al contractului este dobînda la creditul bancar. Astfel, articolul
1237 prevede că, părţile contractului de credit bancar pot conveni asupra unei dobânzi
fixe sau flotante, în cazul în care părţile au convenit asupra unei dobfm.- i flotante,
mărimea acesteia poate fi modificată prin acordul părţilor. Creditorul nu poate modifica
în mod unilateral mărimea dobânzii decât în cazurile prevăzute de lege sau de contract,
în cazul când contractul prevede dreptul băncii de a modifica în mod unilateral mărimea
dobânzii, aceasta se va efectua în funcţie de rata de refinanţare a Băncii Naţionale, de
rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinându-se cont de regulile echităţii. Creditorul îl va
anunţa în scris pe debitor despre modificarea mărimii dobânzii cu cel puţin l0 zile
înainte de modificare. Mărimea nouă a dobînzii se va aplica la soldul, existent la data
modificării, al creditului.
în afară de dobândă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile
prestate în legătura cu utilizarea creditului.
CCRM evidenţiază următoarele forme ale creditului: Articolul 1239 creditul în cont
curent, care poate fi acordat prin punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani
(linie de credit), pe care acesta o poate utiliza în rate în funcţie de necesităţile sale.
Dobânda pentru creditul în cont curent se calculează în funcţie de suma creditului
utilizată efectiv într-o anumită perioadă.
În legătură cu faptul că situaţia în economie este instabilă, părţile pot conveni asupra
constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii
uzuale în practica bancară. Dacă apreciază garanţiile rambursării creditului lui ca
insuficiente, creditorul este în drept să ceară constituirea unor garanţii suplimentare, în
cazul refuzului debitorului de a oieri garanţiile suplimentare solicitate de creditor, acesta
din urmă are dreptul să reducă suma creditului proporţional reducerii garanţiei sau să
rezilieze contractul.
Creditorul este obligat să accepte anularea măsurilor de asigurare care depăşesc limita
convenita a garanţiilor. Această dispoziţie nu se aplică în cazul în care măsurile de
asigurare depăşesc doar temporar limita convenită a garanţiei, (art. 1239-1240CCRM)
Creditorul este în drept să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia
debitorului creditul dacă, după încheierea contractului de credit:
a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a
debitorului de a rambursa creditul;
b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii de rambursare a
creditului pe care şi-a asumat-o sau alte condiţii înaintate de banca pentru pu
nerea la dispoziţie a creditului.
Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele transe ale cred-
itului, în cazul în care contractul prevede acordarea creditului în tranşe, dacă debitorul
nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşă sau tranşele precedente.
Debitorul este în drept să refuze creditul parţial sau total, în acest caz, el trebuie să
plătească creditorului o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului (comision
de neutilizare) (Art. 1241 CCRM).
Articolul 1242 al CCRM prevede posibilităţi de reziliere a contractului atât pentru
creditor, cât şi pentru debitor. Astfel creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea
creditului şi a sumelor aferente dacă:
a) debitorul a devenit insolvabil;
b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus tară acordul creditorului
garanţiile oferite;
c) debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;
d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale cred
itului, atunci când contractul prevede restituirea creditului în rate;
e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă creditorul va
acorda debitorului un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a
sumelor aferente.
Şi debitorul poate, în orice moment, să anunţe rezilierea contractului de credit, ce
prevede plata unei dobânzi fluctuante, cu condiţia notificării creditorului în termen de 7
zile de la primirea notificării despre modificarea dobânzii.
Debitorul poate rezilia contractul în care s-a convenit asupra unei dobânzi fixe pentru
un anumit termen daca obligaţia de plată a dobânzii încetează înaintea termenului
stabilit pentru restituirea creditului şi nu se convine asupra unei alte dobânzi. Termenul
de preaviz este de 15 zile.
Răspunderea părţilor.
în cazul neexecutării de către debitor la scadenţă a obligaţiei de restituire a creditului,
precum şi a obligaţiilor de plată a dobânzii şi a altor sume aferente. creditorul poate
pretinde plata unor penalităţi de întârziere în modul şi în mărimea prevăzute de lege sau
de contract.
În cazul în care debitorul întârzie să efectueze plăţile datorate în baza contractului şi
părţile nu au convenit în contract asupra unorpenalităţi de întîrziere pentru suma
datorată se încasează o dobânda ou 5% mai mare decât rata dobînzii prevăzute în
contract.
Dacă a reziliat contractul de creditare pentru că debitorul se află în întîrziere cu
rambursarea sumelor datorate, creditorul are dreptul la o dobândă echivalentă cu rata
legală a dobânzii. Faptul acesta nu afectează dreptul creditorului sau al debitorului de a
dovedi cauzarea unui prejudiciu mai mare ori mai mic prin întârzierea rambursării
creditului.
În cazul neexccutării de către bancă a obligaţiei sale de acordare a creditului,
debitorul poate pretinde plata unor penalităţi de întârziere în modul şi în mărimea
prevăzute de lege sau de contract.
În CCRM este prevăzută condiţia de reparare a prejudiciului în cazul rambursării
anticipate a creditului. Astfel, dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă,
creditorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată
cu deducerea sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut
acorda din contul acestor mijloace. La calcularea prejudiciului, se ţine cont atât de
venitul ratat al creditorului, cât şi de cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea
înainte de termen a creditului. Considerăm că această prevedere îi pune în condiţii mai
prioritare pe creditor.
Bibliografie:
I. Acte normative:
1. Codul civil, nr. 1107/2002, Titlul II;
2. Legea RM Privind bursele de vmărfuri din 26.02.1997;
3. Regulamentul privind furnizarea şi utilizarea gazelor naturale din 06.02.2002,
Monitor Oficial al RM., 2002, nr. 46-47.
II.Literatura:
Chişinău – 2009. pag. 156-180.
2. Volcinschi Victor. Cojocaru Eugenia. Dreptul economic, Chişinău-2006, pag.
343-367.
3. Baieş S., Roşca N., Drept civil: Partea generală. Drepturile reale, Chişinău, 2001,
p. 145-152.
4. Bloşenco A., Drept civil: Partea specială, Chişinău, 2003.
5. Toader Camelia, Manual de contracte civile speciale, vol.I Bucureştu, 2001.

Curs DR Comercial

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs DR Comercial

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MOLDCOOP

UNI VERSITATEA COOPERATIST-COMERCIALĂ DIN

Tema 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

Tema 2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT ŞI

Tema 3. SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR

Tema 4. CONSTITUIREA ŞI FUNCŢIONAREA A PERSOANELOR

Tema 5. PATRIMONIUL ŞI FUNCŢIONAREA PERSOANELOR

Tema 6. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR

Tema 7. STATUTUL JURIDIC AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Tema 8. STATUTUL JURIDIC AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Tema 9. STATUTUL JURIDIC AL SOCIETĂŢILOR

Tema 10. ÎNTREPRINDERILE DE STAT ŞI MUNICIPALE

Tema 11. STRUCTURI ŞI UNIUNI DE PERSOANE JURIDICE

Tema 12. PARTICULARITĂŢILE CONSTITUIRII, SUSŢINERII ŞI

Tema 13. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE

Tema 14. PARTICULARITĂŢILE STATUTULUI JURIDIC ŞI

Tema 16: PARTICULARITĂŢILE UNOR CONTRACTE ÎN

Curriculum la disciplina Drept comercial.

Dreptul comercial este un curs teoretic care consta în familiarizarea elevilor cu

1. Istoricul apariţiei şi dezvoltării dreptului comercial.

Noţiunea de drept, înseamnă ansamblul normelor juridice elaborate de organele

2. Izvoarele dreptului afacerilor.

3. Principiile dreptului afacerilor.

Un loc important în reglementarea activităţii de întreprinzător îl ocupă principiile

II. manuale şi monografii:

Tema 2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT ŞI

1. Activitatea de întreprinzător – noţiune, particularităţi. Genurile

Activitatea economică reprezintă acea activitate umană îndreptată spre producerea,

2. Metodele de intervenţie a statului în activitatea de întreprinzător.

Una din obligaţiile întreprinzătorului este de a obţine autorizaţii (licenţe) pentru

II. manuale şi monografii:

Tema 3. SUBIECŢII DREPTULUI AFACERILOR.

1. Întreprinzătorii ca subiecte a dreptului afacerilor.

2. Subiectele dreptului afacerilor – persoană fizică.

Întreprinzătorul individual este subiectul activităţii de întreprinzător persoană

Gospodăria ţărănească de fermier este o întreprindere individuală, bazată pe

Titularul patentei de întreprinzător poate fi persoana fizică (cetăţean al RM,

3. Subiectele dreptului afacerilor – persoană juridică.

Definiţia legală a societăţii comerciale o găsim la art.106 C. civil potrivit căruia

Clasificarea societăţilor comerciale

II. Manuale şi monografii:

Tema 4. CONSTITUIREA ŞI FUNCŢIONAREA A PERSOANELOR

1. Regimul juridic al patrimoniului societăţilor comerciale.

2. Constituirea Societăţii Comerciale.

Fondatorii Societăţii comerciale. Constituirea societăţilor comerciale poate fi

Pentru înregistrarea persoanelor juridice create prin reorganizarea întreprinderilor

a. extrasul din registrul naţional din ţara de origine a investitorului;

Verificarea datelor înscrise în actele de constituire, precum şi a dovezilor

După efectuarea înregistrărilor în Registrul de stat administratorului ori împuternicitului

4. Structuri şi uniuni de întreprinderi

Tema 5. PATRIMONIUL ŞI FUNCŢIONAREA PERSOANELOR

1. Regimul juridic al patrimoniului societăţilor comerciale.

Un important în cunoaşterea şi aprecierea noţiunii de patrimoniu îl au bunurile. Noţiune de bun

2. Bunurile incorporale ale agentului economic.

3. Capitalul social şi de rezervă.

4. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor/acţionarilor.

4. Organele societăţii comerciale

Organele supreme de dirijare(de conducere) a activităţii persoanelor juridice

Organele executive ale persoanelor juridice ce practică activitatea de antreprenoriat

Organe de supraveghere şi organe de control ce contribuie la activitatea de antreprenoriat

1. Noţiuni privind reorganizarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.

Reorgnizarea este o operaţiune juridică complexă de transmiterea drepturilor şi

2. Dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.