Sunteți pe pagina 1din 6

Aparitia economiei mondiale

Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie dominaţia proprietăţii
private. Dreptul la proprietate privată stă la baza libertăţii omului şi a liberei întreprinderi.
Istoria acestui tip de proprietate se pierde în negura vremurilor.

Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi – are
ca efect principal apariţia plusprodusului. Este un moment de referinţă în evoluţia umanităţii.
Plusprodusul va constitui baza materială a dezvoltării proprietăţii private, motivaţia ei.

Separarea meşteşugarilor de agricultori – a doua mare diviziune a muncii –, va însemna un nou


salt pe planul productivităţii muncii. Din acest moment ia naştere producţia destinată
schimbului.

În pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii –
oameni care se ocupă cu mijlocirea schimbului. O dată cu ei se trece la baterea banilor de
metal, ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operaţiunilor
comerciale. Negustorii au fost, de fapt, primii capitalişti. O dată cu ei începe să se afirme şi
spiritul de întreprinzător.

Primele manifestări de comerţ exterior apar încă în antichitate. Fenicienii au fost primii oameni
de afaceri la mari distanţe. Oraşele lor (Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas în istorie datorită rolului
jucat în desfăşurarea comerţului în bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat târguri în Cipru,
Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul cărora vindeau atât produse primare
(cereale, lemn preţios) cât şi produse manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe,
mirodenii şi peşte sărat)

Importanţa comerţului la mare distanţă pentru economia metropolelor era redusă. Nu se


importau bunuri destinate producţiei, ci bunuri de consum foarte scumpe. Prin forţa
împrejurărilor, volumul acestor importuri era mic. Ponderea lor în „economia internă” era
foarte scăzută. Apoi, fluxurile se desfăşurau, de regulă, într-un singur sens. Roma antică, de
pildă, în perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu şi un exportator pe
măsură. O balanţă a sa comercială ar fi arătat cronic deficitară. Economia de consum era

1
preponderentă. Nu se putea vorbi despre o diviziune internaţională a muncii în adevăratul sens
al cuvântului, adică de o specializare conştientă, bazată pe avantajul comparativ. În fine, în
schimburile la mare distanţă nu erau antrenate decât anumite părţi ale globului.

Evul Mediul n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre comerciale au fost înlocuite cu
altele noi (Veneţia, Genova, Bagdad, Nijni-Novgorod etc.). Comerţul maritim ia amploare. Se
formează „Liga Hanseatică” în nordul european. Bunurile de consum continuau să fie principalul
obiect al tranzacţiilor. Datorită mijloacelor de transport relativ rudimentare, operaţiile
comerciale durau foarte mult timp. Iniţial, aria geografică a comerţului la mare distanţă a
cuprins Europa, Africa şi Asia.

După Wallerstein, în secolul al XII-lea e.n. se conturau cinci nuclee ale comerţului la mare
distanţă: 1) Bazinul Mediteranean, care includea Bizanţul, oraşele-state italiene şi nordul Africii;
2) Aria baltică; 3) Complexul alcătuit din Oceanul Indian şi Marea Roşie; 4) Regiunea chineză; 5)
Ţinutul central – asiatic, din Mongolia până în Rusia4. Este semnificativ că aceste lumi nu erau
izolate, ci comunicau între ele, la punctele de contact.

Formarea economiei mondiale

Sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul imediat următor, al erei noastre, anunţau debutul unei noi
epoci în activitatea economică. Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice,
importantele cuceriri coloniale – au permis includerea în circuitul economic a unor vaste regiuni
de pe glob şi, în primul rând, a celor două Americi. Acest lucru a dat un considerabil impuls vieţii
economice. Comerţul dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă va creşte în ritmuri nemaiîntâlnite.
Referindu-se la această perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al şcolii clasice engleze,
„economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau aproape toate noi pentru
America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel începu să se facă un
nou schimb de produse cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte...” (s.n.).

Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzând cele mai importante zone de pe
mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la
nivel microeconomic este stimulată considerabil; iau fiinţă manufacturile. Printre ele, cu timpul,
se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru debuşee mai îndepărtate”
2
şi care sunt amplasate, în acest scop, în cele mai cunoscute porturi maritime. Multe
manufacturi nu puteau funcţiona decât pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de
exemplu). În fine, semnificativă este şi crearea, de către comercianţii mai bogaţi, a unor
manufacturi în alte ţări, decât cele de origine, îndeosebi în colonii. Stimulate în bună măsură de
dezvoltarea comerţului exterior, manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea
acestuia.

Ţara care a dominat piaţa mondială, în perioada manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele din
Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand, devin centre ale comerţului internaţional, pe baza
mărfurilor produse în manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la
punctul culminant al puterii sale comerciale.

O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia închisă” trebuie să cedeze
locul „economiei deschise”, orientată către piaţă. Tot mai mult se acumulează premisele pentru
saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Revoluţia industrială

Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional avea să se producă în perioada marii
industrii maşiniste – rezultat al primei revoluţii industriale (sfârşitul secolului XVIII – începutul
secolului XIX). Revoluţionarea factorilor de producţie se traduce printr-o creştere impresionantă
a productivităţii muncii; activitatea la nivel microeconomic (de fabrică) bate toate recordurile,
făcând ca nevoia de debuşeuri să fie mai mare ca oricând. În acest context novator, barierele
impuse de vechiul sistem – cel feudal – cad una după alta. Piaţa internă se dezvoltă într-un ritm
impetuos. Revoluţiile burgheze7, lichidând fărâmiţarea politică specifică feudalismului, dau
naştere statelor naţionale şi precipită evoluţia acestor noi procese. Se creează, astfel, condiţii
pentru schimbul reciproc de activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor
naţionale ca entităţi de sine stătătoare.

Ţara care a dominat lumea în perioada maşinistă a fost Anglia. Din această ţară a pornit prima
revoluţie industrială. Devenită „atelierul industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată
în promovarea schimburilor internaţionale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate,
economiile naţionale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru
3
un avânt al factorilor de producţie, deşi acesta se produce într-un mod neuniform. Treptat, se
conturează o nouă diviziune a muncii, cea internaţională. Din acest moment se poate vorbi
despre o „explozie” a schimbului reciproc de activităţi, care nu se mai limitează la nivel naţional,
ci face un salt la nivel internaţional. Activitatea economică va căpăta noi dimensiuni, nebănuite,
nu numai de oamenii epocii manufacturiere, dar şi de participanţii la noile procese8.

Stadiile mondializării

Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior. El devine evident după prima
revoluţie industrială şi durează până la începutul secolului XX. Ţinând seama de caracteristicile
sale, acest stadiu poate fi denumit cel al economiei internaţionale. Este stadiul afirmării
economiilor naţionale.

Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională, pe de o parte, libera concurenţă, pe de altă


parte, erau la ordinea zilei. În centrul politicii economice a statelor naţionale se află echilibrul
balanţei lor comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului, scria:
„Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal preţios este comerţul exterior,
trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătăţii în fiecare an o valoare mai mare
decât aceea pe care o folosim de peste graniţă”

Stadiul următor al mondializării se află sub semnul preponderenţei investiţiilor externe de


capital în comparaţie cu comerţul internaţional. După primul război mondial, această tendinţă
capătă accente tot mai pronunţate, aflându-se la originea transnaţionalizării vieţii economice.
Firmele transnaţionale, prin activitatea lor, transgresează graniţele naţionale. Frontierele
economice ajung să nu mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are drept
principal obiectiv echilibrarea balanţei de plăţi externe.

Trăsături ale economiei mondiale

Economia mondială reprezintă un ansamblu al schimburilor reciproce de activităţi (producţia


materială, circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor, cercetarea ştiinţifică etc), format din
economiile nationale, ale teritoriilor cu statute diferite, societati transnationale, blocuri
economice regionale, organizatii institutionale – OMC.

4
• Se poate spune că este un sistem de interdependenţe în care celulele de bază sunt, încă,
economiile naţionale, a căror influenţă asupra economiei mondiale este în funcţie de nivelul lor
de dezvoltare.

• În diferite zone geografice, evoluţia economică este diferită, fazele de expansiune


alternând cu cele de recesiune, dar rezultanta globală este de creştere a produsului mondial
brut.

• Economia mondială este un sistem eterogen, pentru că statele diferă ca mărime,


potenţial demografic şi economic, dar se mai menţin diferenţe şi în privinţa sistemului
economic.

• În prezent, se poate spune că cele mai importante elemente ale evoluţiei economiei
mondiale sunt societăţile transnaţionale, definite ca acele firme care şi-au extins activitatea
economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Ele reprezintă un ansamblu la scară
globală, alcătuit dintr-o societate principală - firma mamă - şi un număr de filiale, dependente
de aceasta, implantate într-un număr mai mare sau mai mic de ţări. Iniţial, s-au afirmat în ţările
dezvoltate cu economie de piaţă, ajungând, în unele cazuri, să aibă o forţă economică mai mare
decât a unui stat – naţiune. Strategia generală a societăţilor transnaţionale vizează
abandonarea economiilor bazate pe consumuri mari de materii prime, de energie şi trecerea la
o economie bazată pe informaţie şi tehnologie de vârf, fiind interesate în special de sectorul
bancar, cel de asigurări, de servicii, sectoare în care deţin aproape 60% din active la nivel global.

• Un efect al transnaţionalizării este procesul de delocalizare, adică transferul unei


producţii interne în alte state, cu un nivel economic mai scăzut, datorită unor interese ca:
prelungirea ciclului de viaţă a produsului, minimizarea costurilor de fabricaţie, ocolirea unor
bariere vamale, extinderea concurenţei. În general, delocalizarea vizează produse standardizate
şi s-a dezvoltat mai întâi pe axa Nord – Nord, pentru ca apoi să includă şi ţările în curs de
dezvoltare. Acest proces implică noi forme de organizare internaţională a producţiei, apariţia
unor filiale comune, încheierea unor acorduri de licenţe, începerea producţiei de subansamble.
Se observă că profiturile obţinute în urma delocalizării sunt utilizate pentru modernizarea

5
tehnologiilor în ţara în care îşi are sediul firma – mamă, adică asistăm la un proces invers, cel de
relocalizare.