Limba latină - o „poartă” de intrare în cultură  (C.

Cocos)

Limba este întâiul mare poem al unui popor , iar Limba Latina a devenit o limbă
dominantă era limba vorbită în antichitate în regiunea din jurul Romei Antice și teritoriile
învecinate numite Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină” — limba vorbită în
Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială în Imperiul Roman.
Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba
latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică
medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și
vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de
ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al
XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii
Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă
oficială a Vaticanului.
Limbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și elenice, o sub-
familie centum a limbilor indoeuropene, care includea latina, vorbită de populația
din Latium în Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea
imediată a limbii etrusce, neindoeuropeană, însă de la care latina a suferit influență culturală.
În zilele noastre limbile italice sunt reprezentate de limbile romanice, izvorâte din
latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale
sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, ca
talana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana... Se includ aici și limbile, acum
stinse: dalmata și mozaraba.
Conceptul de latină veche (prisca latinitas) este tot atât de vechi ca și cel de latină clasică, cele
două datând de la sfârșitul Republicii romane. În acea epocă Cicero remarca, ca și alții, că
limbajul pe care-l utiliza în fiecare zi, cel al înaltei societăți romane, era împodobit cu arhaisme,
pe care le denumește „verborum vetustas prisca”.
Nu există un consens unanim care să delimiteze exact perioada în care latina medievală s-a
diferențiat de latina vulgară, dar, în general, se consideră ca fiind latină medievală limba latină
scrisă începând de pe la 500 d.Hr. (mulți oameni de știință consideră că începutul acestei limbi ar
fi cu o sută de ani mai devreme) și până în pragul Umanismului (jumătatea secolului al XIV-lea),
cuprinzând, prin urmare, latina lui Dante, în De Vulgari Eloquentia și De Monarquia, dar
excluzând-o pe cea folosită de Petrarca și de Coluccio Salutati.
Prin anul 800 apoi în secolul al XI-lea latina s-a reformat, după modelul latinei clasice, pentru
evitarea unei derive spre limbi proprii fiecărei țări unde era folosită.
În întregul Ev Mediu latina a fost limba liturgică a Bisericii Romano-Catolice. Aproape
toate bibliile utilizate în această perioadă în Occident sunt scrise în latină, după
modelul Vulgatei a Sfântului Ieronim, ca și alte cărți liturgice.
Historia scholastica scrisă de Pierre le Mangeur, text de bază pentru studiul Bibliei, începând
din 1170, a fost scrisă în latină. Traducerea Bibliei în limbile specifice diferitelor popoare a fost
declarată prohibită începând de la sfârșitul secolului al XII-lea prin scrisorile emise de
papa Inocențiu al III-lea, apoi de mai multe concilii la începutul secolului al XIII-lea. Literații se
exprimau tot în latină. Limba universităților este latina, încă de la crearea lor pe la sfârșitul
secolului al XII-lea. Intelectualii Evului Mediu își scriu tratatele în latină.
Enciclopedia (pentru a folosi un termen contemporan) scrisă de Vincent de Beauvais, Speculum
maius, este scrisă în latină. Totuși, începând de la Conciliul de la Tours (813), în teritoriile
corespunzătoare Franței și Germaniei actuale, omiliile / predicile nu mai erau rostite în latină, ci
în „lingua romanica rustica” (galo-romană), sau în „lingua tudesca” (germanică).
În biologie numele științifice ale speciilor sunt date în latină sau greacă. Anatomia folosește
pentru definirea parților corpului uman o terminologie predominant latină, chiar dacă pentru
anumite organe se folosesc termeni grecești latinizați. Denumirile bolilor în schimb sunt derivate
din limba greacă. În drept există nenumărați termeni și definiții juridice în limba latină. Și în
științele umaniste latina joacă un rol deosebit de important. În Meteorologie denumirile norilor
au o clasificare în limba latină. Și în farmacie vocabularul latin este un bun comun. Medicii și
farmaciștii prescurtează rețetele în termeni latini, iar pe fiecare pachet de medicamente există în
afara numelui internațional al medicamentului și denumirea lui latină, la fel cum pe fiecare
medicament naturist pe lângă denumirea uzuală apare și termenul latin comun. În astronomie s-a
decis la nivel internațional conform reglementărilor omologate de Uniunea Astronomică
Internațională ca cele 88 de constelații și stelele care le formează să aibă oficial nume latine.
In concluzie vreu să menționez că: «Prin arborele nostru genealogic, crescut din altoirea
mlădiţei latine pe trunchiul dacic, curge seva limbii române. Suntem români prin datul sorţii, din
porunca rădăcinii. Iar ramul care îşi reneagă rădăcina este sortit pieirii.»  (Arcadie Suceveanu)