CUPRINS

Capitolul nr.1 .....................................................................................................pg.2

Capitolul nr.2 .....................................................................................................pg.13
Capitolul nr.3 .....................................................................................................pg.21
Capitolul nr.4 .....................................................................................................pg.28
Capitolul nr.5 .....................................................................................................pg.33
Capitolul nr.6 .....................................................................................................pg.40
Capitolul nr.7 .....................................................................................................pg.49
Capitolul nr.8 .....................................................................................................pg.55
Capitolul nr.9 .....................................................................................................pg.64
Capitolul nr.10 ...................................................................................................pg.76
Capitolul nr.11 ...................................................................................................pg.81
Capitolul nr.12 ...................................................................................................pg.91
Capitolul nr.13 ...................................................................................................pg.94
Capitolul nr.14 ...................................................................................................pg.100
Capitolul nr.15 ...................................................................................................pg.105
Capitolul nr.16 ...................................................................................................pg.110
Capitolul nr.17 ...................................................................................................pg.117
Capitolul nr.18 ...................................................................................................pg.120
Capitolul nr.19 ...................................................................................................pg.126
Capitolul nr.20 ...................................................................................................pg.132
Capitolul nr.21 ...................................................................................................pg.140

~1~
Capitolul 1
Neascultarea seminţiilor lui Israel

1 După moartea lui Iosua israeliţii L-au întrebat pe DOMNUL: – Care dintre noi să
pornească primul împotriva canaaniţilor ca să se lupte cu ei?
Moartea lui Iosua. Propoziţia, „după moartea lui Iosua” formează antetul întregii cărţi. Cu aceste
cuvinte autorul reia naraţiunea de acolo de unde a lăsat-o cartea lui Iosua. Iosua începe exact în
acelaşi fel: „După moartea lui Moise, robul Domnului” (Iosua 1,1). Evenimentele şi întâmplările
pe care autorul Judecătorilor vrea să le relateze aparţin perioadei sau epocii de după moartea lui
Iosua. Nu se poate determina în mod precis la cât timp după moartea lui Iosua a avut loc primul
din aceste evenimente, dar probabil că aceasta n-a fost după un timp îndelungat, deoarece cartea
Judecătorilor începe cu o dare de seamă a răspândirii seminţiilor la moştenirile lor respective după
ce Iosua le-a atribuit fiecăreia din ele câte o parte.
Israeliţii. Se presupune că numai seminţiile de la vest de Iordan.
L-au întrebat pe Domnul. Cuvântul ebraic tradus aici „întrebat” este frecvent redat şi „a se
informa despre”, sau „a cere sfat” (vezi cap. 18,5; 20,18). Cuvântul este folosit ca întrebare a
preoţilor prin Urim şi Tumim (Numeri 27,21), care probabil că a fost şi metoda folosită aici. Este
vrednic de luat în seamă că israeliţii au cerut sfatul Domnului. În timp ce trăia Iosua, ei se
bizuiseră pe el. Acum, lăsaţi fără conducător şi confruntaţi cu pericol, ei nu s-au bazat pe
înţelepciunea lor, ci în armonie cu instrucţiunile lui Moise, au cerut ca să-i călăuzească Dumnezeu
(vezi Iacov 1,5). Cererea lor a fost directă şi simplă fără „bolboroseli” (Matei 6,7). Elocvenţa
rugăciunii constă în semnificaţia nevoii şi a sincerităţii ei. Este tot atât de imperativ în secolul al
20-lea, ca şi în zilele Judecătorilor ca poporul lui Dumnezeu să caute călăuzirea divină mai înainte
de a lua hotărâri vitale. Această căutare nu trebuie să fie făcută în grabă, nepăsător, sau hotărât şi
cu decizia deja luată mai dinainte. O astfel de rugăciune pentru călăuzire este o bătaie de joc.
Dumnezeu onorează numai pe acei care vin la El în mod sincer şi cu inima deschisă – pe aceia
care sunt gata să urmeze calea pe care o arată El.
Să pornească. Cuvintele acestea sugerează că seminţiile au fost cantonate în câmpiile inferioare
din jurul Ierihonului şi Ghilgalului. Aceasta este sprijinit de naraţiunea de mai târziu (cap. 1,16;
2,1). Cele două cetăţi erau la 800 de picioare sub nivelul mării, iar unele din cetăţile pe care aveau
să le atace israeliţii erau între 2.500 la 3.600 picioare deasupra nivelului mării. Ebraicul `alah,
tradus aici „se suie” este folosit adesea şi spre a exprima ideea de „a merge înainte la luptă”. Ideea
de a „se uni” în legătură cu lupta poate să-şi aibă originea în faptul că de obicei apărarea ocupa
terenul înalt.
Primul. Întrebarea, „Cine să se suie întâi?” descoperă nesiguranţa grupului care acum nu mai
avea nici o persoană la care să privească, un conducător. Ei au recunoscut că fiecare seminţie
trebuia să pornească de la sine să-şi asigure partea de ţară atribuită lor prin sorţi. Dar care seminţie
era aceea care să facă progresul necesar spre a da curaj şi celorlalte? Ei doreau să se numească pe
cale divină un conducător pentru campanie.

2 – Iuda să pornească, le-a răspuns DOMNUL. Iată că am dat ţara în mâna lui!
Iuda să pornească. Noi am presupune că răspunsul acesta le-a venit prin Fineas, marele preot,
care a putut să întrebe prin Urim şi Tumim. Bărbaţii lui Iuda au trebuit să ia conducerea poate
pentru că ei au fost seminţia cea mai numeroasă (Numeri 2); poate că ei au fost şi cei mai curajoşi,
pentru că în numărul lor aveau pe Caleb, care singur, împreună cu Iosua, dintre toate cele
douăsprezece iscoade a dorit să continue înaintarea pentru a invada ţara cu mulţi ani în urmă. În
peregrinările prin pustie, Iuda mărşăluia totdeauna cel dintâi. Acum ei erau aleşi să deschidă
campania.
Am dat ţara. Aceasta este o declaraţie profetică. Ceea ce este sigur că se va întâmpla, este
exprimat ca şi când ar fi deja împlinit. „Ţara” înseamnă aici partea lui Iuda.

~2~
3 Cei din seminţia lui Iuda le-au zis fraţilor lor din seminţia lui Simeon: – Veniţi cu
noi pe teritoriul care ne-a fost dat, ca să ne luptăm împotriva canaaniţilor, după care
vom merge şi noi cu voi pe teritoriul vostru! Şi simeoniţii s-au dus cu ei.

Veniţi cu noi. Atât Iuda cât şi Simeon erau fiii Leii (Geneza 29,33.35). Era natural ca cele două
seminţii să se ajute una pe alta, pentru că porţiunile lor erau alăturate; într-adevăr, despre partea lui
Simeon se spune că se afla „în mijlocul moştenirii fiilor lui Iuda (Iosua 19,1). Partea celor două
seminţii a căzut în linii mari între două linii trase spre Mediterană dinspre extremităţile nordică şi
sudică ale Mării Moarte. Deşi federaţia canaaniţilor sudici fusese înfrântă în timpul campaniilor
lui Iosua, au mai rămas multe fortăreţe pe care trebuia să le cucerească seminţiile în parte.
Conlucrarea dintre fraţi este calea cea mai înţeleaptă când sunt sarcini grele de adus la
îndeplinire. Cel mai puternic nu trebuie să dispreţuiască ci să dorească ajutorul altora, chiar şi al
celor care pot fi mai slabi. Iuda era cea mai mare şi Simeon cea mai mică dintre seminţii, cu toate
acestea Iuda a cerut ajutorul lui Simeon. Mai trebuie să notăm şi aceea că cel care cere ajutor
trebuie să fie gata să dea şi el ajutor la rândul lui, întocmai cum s-a oferit Iuda în acest caz să ajute
pe Simeon mai târziu. Creştinii trebuie să-şi întărească unii altora mâinile împotriva vicleniilor
nimicitoare ale stăpânirii lui Satana. Acei care se ajută astfel unul pe altul în spiritul iubirii, au
motive să spere că Dumnezeu va binecuvânta îndurător eforturile lor unite.

4 Astfel, cei din seminţia lui Iuda au pornit la luptă şi DOMNUL i-a dat pe canaaniţi
şi pe periziţi în mâinile lor; au ucis la Bezek 10000 de oameni.

Bezek. Cetatea aceasta n-a fost descoperită. Se pare că a fost aproape de Ierusalim, pentru că
imediat după această bătălie, israeliţii au atacat cetatea aceea.
Unii cred că se poate ca acesta să fi fost numele unui teritoriu, şi nu al unei cetăţi, şi au sugerat
regiunea dintre Ierihon şi Ierusalim ca aşezare a lui. Există o cetate, numită Bezec, amintită în
1 Samuel 11:8, dar probabil că aceasta este o cetate diferită, pentru că ea este la nord-est de Sihem
şi este aşezată în afara regiunii unei campanii sudice ca aceea pe care o conducea Iuda. Totuşi
fereziţii sunt cuprinşi ca participanţi în această luptă şi sunt, de obicei, amintiţi în legătură cu
ţinutul muntos împădurit la nord şi est de Sihem (Iosua 17,15). Numele de ferezit vine de la un
cuvânt care înseamnă „ţară deschisă”, şi poate fi considerat ca echivalentul cuvântului nostru
modern de beduin, care înseamnă „membru al unui trib nomad”.

5 Acolo l-au găsit pe Adoni-Bezek, s-au luptat împotriva lui şi i-au învins pe
canaaniţi şi pe periziţi.

Adoni-Bezek. În mod literal, „domn al Bezecului”, adică, stăpânul Bezecului.

6 Adoni-Bezek a reuşit să scape, dar ei l-au urmărit, l-au prins şi i-au tăiat degetele
mari de la mâini şi de la picioare.

I-au tăiat degetele mari. Ostilităţile din vechime se distingeau prin barbarii ca aceasta pentru a
împiedica pe prizonierii capturaţi să se mai angajeze în război. Despre greci se spune că uneori ei
au mutilat mâinile prizonierilor îndeajuns ca să nu mai poată arunca lancea sau să mânuiască
arcul, dar ca să mai poată încă lucra. Pedeapsa aplicată lui Adoni-Bezec avea să-l priveze de
domnia lui. Degetele mari de la picioare au fost tăiate pentru a împiedica uşurinţa de a fugi, care
era o calificare principală pentru războinicii acelui timp.

~3~
7 Atunci Adoni-Bezek a zis: „70 de regi cu degetele cele mari de la mâini şi de la
picioare tăiate, au fost folosiţi să adune firimituri de sub masa mea! După cum am
făcut eu, tot aşa mi-a răsplătit şi mie Dumnezeu!” L-au dus la Ierusalim şi a murit
acolo.

Şaptezeci de regi. Diferitele personaje regale, care, în diferite timpuri de pe vremea domniei lui
Adoni-Bezec, au constituit suita conducătorilor subjugaţi pe care îi întreţinea în mod mizerabil la
curtea lui, după ce i-a mutilat. Regatele Palestinei erau mici, adesea constând numai dintr-o cetate
şi teritoriul dimprejurul ei.
Adune. O traducere mai bună ar fi „culegeau”, sau „strângeau fărâmituri”.
Cum am făcut. Adoni-Bezec a mărturisit că a meritat pedeapsa care i-a fost măsurată. Ca mulţi
alţii de pe timpul său el şi-a citit crima în pedeapsa lui. Deşi Dumnezeu nu răsplăteşte imediat pe
oameni după meritele lor, ci amână timp îndelungat, sperând în pocăinţă, în cele din urmă toţi vor
fi constrânşi să admită vina lor înaintea barei Lui de judecată. Cu mult mai bine este să
mărturiseşti acum înaintea scaunului îndurării că eşti vinovat ca să fii astfel scăpat de mânia
viitoare!
Ierusalim. Nu există nici o sugestie că seminţiile s-au străduit să menţină stăpânirea lor asupra
cetăţii pe acea vreme. De fapt, raportul biblic arată că cetatea a continuat să fie în mâinile
iebusiţilor până la luarea ei de către David, multe sute de ani mai târziu (2 Samuel 5:6,7). Iuda n-a
stăpânit, în realitate Palestina sudică decât pe vremea domniei lui David. Deoarece Ierusalimul nu
era aşezat înăuntrul părţii lui Iuda sau Simeon, probabil că aceste seminţii au părăsit cetatea după
ce o capturaseră şi o arseseră.
A murit acolo. Autorul nu spune cât timp a mai trăit Adoni-Bezec după ce a fost adus la
Ierusalim. Se presupune că moartea lui a avut loc curând după aceea.

8 Cei din seminţia lui Iuda au luat cu asalt Ierusalimul şi l-au cucerit; l-au trecut prin
ascuţişul sabiei şi au dat foc cetăţii.

9 După aceea cei din seminţia lui Iuda s-au dus să lupte împotriva canaaniţilor care
locuiau în regiunea muntoasă din partea de răsărit a ţării şi în câmpie.

S-au dus. În prima parte a campaniei ei „s-au suit” la luptă din partea de jos împrejur de Ierihon
şi Ghilgal în ţinutul muntos central. Acum ei „s-au coborât” de pe dealuri să se lupte în cele 3
regiuni distincte din Palestina de sud, „muntele”, „sudul” (Negeb) şi „câmpia”, „valea” (Şefela).
Regiunea muntoasă.Termenul acesta este folosit în VT pentru regiunile muntoase din Iudeea care
sunt o continuare a lanţului muntos central care se întinde pe toată lungimea ţării de la nord la sud.
Partea de răsărit. Ebraicul negeb. La sud de Hebron munţii scad şi devin mai puţin accidentaţi,
văile mai puţin adânci şi dealurile rotunde, şi în mod treptat se îmbină cu deşertul sudic. Această
regiune aridă, rar colonizată, se întinde de la nord de Beerşeba spre sud, până la Cadeş-Barnea şi
spre vest, înspre mare. Ea adesea a fost numită negeb în ebraica VT, un nume care îl mai poartă şi
astăzi. Cuvântul în sine înseamnă un ţinut arid şi uscat. Atât de familiară le era evreilor această
regiune a Canaanului sudic încât ei au ajuns să folosească cuvântul negeb ca expresie generală
pentru „miazăzi” (Geneza 24,62; Iosua 15,4,21; Ezechiel 47,19). Totuşi, în acest verset cuvântul
indică regiunea geografică descrisă mai înainte.
Câmpie. Ebraicul şefela. Între ţinutul muntos al lui Iuda şi câmpia filisteană care se mărgineşte
cu marea există o regiune joasă, înconjurată de dealuri de câteva sute de picioare înălţime. Această
înşiruire de coline de la hotarul Filistiei a fost numit, Şefela, adică, şes.

~4~
10 Mai întâi au pornit împotriva canaaniţilor care locuiau la Hebron (numele
Hebronului era atunci Chiriat-Arba). Acolo i-au învins pe Şeşai, pe Ahiman şi pe
Talmai.

Hebron. Cetatea aceasta era cam la jumătatea drumului între Ierusalim şi Beerşeba, la 20 de mile
de ambele cetăţi, în cea mai înaltă parte a munţilor lui Iuda, 3.040 picioare deasupra nivelului
mării. Numele de mai înainte al cetăţii a fost Chiriat-Arba, care înseamnă „cetatea lui Arba”. Arba
a fost tatăl lui Anac (Iosua 15,13; 21,11; comp. cu cap. 14,15). Hebronul a fost locul de
înmormântare a lui Avraam, Sara, Isaac, Rebeca, Iacov şi Lea.
Evident că în acest verset autorul face numai o declaraţie generală sau o expunere sumară cu
privire la luarea Hebronului, pentru că în capitol el afirmă mai târziu că Hebronul l-a luat Caleb
ucigându-i pe cei 3 fii ai lui Anac. (v. 20).
Şeşai. Cei 3 uriaşi enumeraţi sunt amintiţi şi în legătură cu vizita lui Caleb la cetate cu ani în
urmă în compania celor douăsprezece iscoade (Numeri 13,22,28). În Judecători 1,20 ei sunt numiţi
fiii lui Anac, care poate să însemne că erau 3 clanuri ale anachimilor.

11 De acolo au pornit împotriva locuitorilor Debirului (înainte Debirul purta numele

de Chiriat-Sefer).

Au pornit împotriva. Folosirea aici a pronumelui personal singular sprijină ceea ce s-a spus mai
sus, că autorul se referă mai degrabă la Caleb şi casa lui, decât la întreaga seminţie a lui Iuda şi
Simeon.
Debirului. Numele de mai înainte al Debirului a fost Chiriat-Sefer (Iosua 15,15), care înseamnă
„cetatea cărţilor”. Din cauza acestui sens învăţaţii au presupus că cetatea a găzduit o faimoasă
bibliotecă pe care regele asirian Asurbanipal a construit-o de proporţii magnifice. Cea mai mare
parte din învăţaţi sunt de acord că cetatea poate fi corect identificată ca fiind Tell Beit Mirsim de
astăzi, excavat de dr. W. F. Albright. Ruinele nu scot la iveală nici o bibliotecă, deşi cetatea n-a
fost complet excavată. Dovada arheologică arată un mare incendiu obişnuit, urmat de aşezarea
poporului evreu care a reclădit cetatea.

12 Caleb a zis: „Aceluia care va ataca şi va cuceri Chiriat-Seferul îi voi da de soţie

pe fiica mea Acsa!”

Voi da. Este vădit că cetatea a fost apărată cu îndârjire, şi Caleb a încercat să stimuleze pe tinerii
ambiţioşi de prin diferitele familii ale seminţiei pentru un curaj mai mare oferind pe fiica lui în
căsătorie aceluia a cărui grupă va pătrunde prima în cetate. Din ceea ce urmează se pare că cetatea
capturată a devenit şi teritoriul fericitului victorios. Istorisirea aceasta prezintă o dovadă despre
puterea cetăţilor sudice din aceşti munţi. Mai înainte, când Iosua repartiza părţi din ţară
seminţiilor, Caleb s-a referit la puterea lui neînfrântă, şi drept urmare a primit îngăduinţa de a
câştiga regiunea prin sabie (Iosua 14:11).

13 Otniel, fiul lui Chenaz, fratele mai mic al lui Caleb, a cucerit cetatea,iar Caleb i-a
dat-o de soţie pe fiica lui, Acsa.

Fratele mai mic al lui Caleb. Gramatical, cuvintele acestea se pot referi la Chenaz sau la Otniel.
Dacă ele se referă la Chenaz, atunci Otniel a fost nepotul, nu fratele lui Caleb. Este imposibil de
spus care este corect. Scriitorul foloseşte în mod deosebit cuvântul „mai mic” în scopul de a
explica faptul că nu era mare diferenţă de vârstă între Otniel şi Acsa. Dacă afecţiunea pentru o
femeie însufleţeşte pe oameni la astfel de eforturi istovitoare şi aventuri periculoase, cum ar trebui
ca iubirea pentru Domnul să conducă să se aventureze pentru El?

~5~
14 Odată, venind la Otniel, Acsa l-a îndemnat a(TM, unele mss ale LXX; câteva
mss ale LXX: Otniel, el a îndemnat-o) să-i ceară tatălui ei un teren. Când ea s-a dat
jos de pe măgar, Caleb a întrebat-o: – Ce doreşti?
Odată,venind. Fără îndoială că Acsa fusese ţinută departe de câmpul de bătaie, într-un loc sigur
împreună cu alte femei şi copii, dar acum neîndoios că a fost invitată de tatăl ei să vină spre a fi în
mod public prezentată soţului ei, în onoarea vitejiei lui şi ca un exemplu pentru trupe. Pe vremea
aceea părinţii aranjau căsătoriile şi dădeau pe fiicele lor oricui doreau ei. Cu toate acestea, în afară
de faptul că se abuza de acest obicei, unei fete nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care ea
nu-l putea iubi (Geneza 24,57.58; PP 17).
L-a îndemnat să-i ceară. Versetul 15 raportează că Acsa a fost aceea care i-a cerut tatălui ei un
ogor. Ar fi mai natural să se citească aici „şi el a îndemnat-o pe ea să ceară”, şi aşa este redat în
Septuaginta. Cu toate acestea, textul ar putea însemna că ea a cerut de la soţul ei îngăduinţa să
ceară de la tatăl ei un ogor, sau l-a convins ca el să ceară.
S-a dat jos. Acsa a onorat pe tatăl ei, aşa că a descălecat în timp ce vorbea cu el. Printre beduinii
de astăzi mai există obiceiul acesta: cel care solicită o favoare de la un şeic trebuie să descalece şi
să se apropie de el pe jos.

15 – Dă-mi o binecuvântare adevărată, i-a răspuns ea, căci mi-ai dat un teritoriu în
Neghev b(Ţinutul pustiu din sudul Canaanului, între Beer-Şeba şi Kadeş-Barnea)!
Dăruieşte-mi şi izvoare de ape! Şi astfel Caleb i-a dat izvoarele de sus şi izvoarele
de jos.
Teritoriu în Neghev. (engl. „south land”) Poate mai bine „pământ arid”. Cuvântul ebraic pentru
„sud” este negeb, un ţinut arid, uscat (vezi despre v. 9). Partea ei era în Negebul uscat, astfel că ea
avea nevoie de izvoare pentru turme. Proaspătul ei soţ nu s-a simţit dispus să ceară aceste izvoare,
dar, fiind sigură de ea ca fiică favorizată, Acsa a făcut cererea ei imediat ce tânăra pereche era pe
punctul să ia în stăpânire teritoriul lor. Ca răspuns la cererea ei, Caleb i-a dat „izvoarele de sus şi
izvoarele de jos”. În teritoriul dintre Debir şi Hebron, există astăzi o regiune care cuprinde vreo 14
izvoare în 3 grupe. Acestea pot fi unele din cele pe care le-a dat Caleb în două grupe fiicei lui de
curând căsătorită.
După cât s-ar părea, cererea Acsei a fost potrivită şi dreaptă, iar Caleb recunoscând-o ca atare, a
aprobat-o. Tatăl nostru Cel ceresc, care ne repartizează partea noastră, cu siguranţă că este tot atât
de raţional şi afectuos ca oricare părinte pământesc. Se cere să dăm pe faţă aceeaşi înţelepciune ca
Acsa pentru a solicita ca Dumnezeu să dea părţii noastre de viaţă o astfel de îmbunătăţire încât să
fie potrivită şi dreaptă. Dumnezeu este gata să ne dea izvoare de apă pentru a muia o experienţă
prăjită de soare. El este gata să ne dea cu bogăţie mai mult decât tot ceea ce cerem sau gândim noi
dacă Îl căutăm pe El. (Efeseni 3,20).

16 Urmaşii chenitului care îi era socru lui Moise au plecat din Cetatea Palmierilor
c(Ierihonul) împreună cu cei din seminţia lui Iuda, înspre pustia lui Iuda, care este la
sud de Arad. Au călătorit şi au rămas împreună cu poporul.
Chenitului. Sau „madianitul” (Numeri 10:29). Începând cu vremea lui Moise clanul a fost strâns
unit cu Israel fără să-şi fi pierdut independenţa şi existenţa lui aparte. Pentru că ei au fost în
legătură cu Israel şi uniţi cu ei în campanie, lor li s-a îngăduit să aibă parte de răsplătiri şi să se
aşeze în teritoriul lui Iuda. Mai târziu, o ramură a clanului lor s-a aşezat departe, spre nord, în
teritoriul lui Neftali (cap. 4,11,17).
Cetatea Palmierilor. La Ierihon adesea se face referire ca la „cetatea finicilor” (Deuteronom 34,3;
2 Cronici 28,15). Dar vechiul Ierihon fusese nimicit iar noul Ierihon încă nu fusese construit
(1 Regi 16,34). De aceea este probabil că această „cetate a finicilor” a fost o altă cetate în aceeaşi
vecinătate generală (vezi cele din Iosua 6,24). Cetatea fusese renumită pentru finicii şi grădinile ei.
Iosif Flavius face o vie descriere a frumuseţii ei (Wars IV 8,3).

~6~
 Arad. Cetatea aceasta, unde erau aşezaţi Cheniţii, este în Negeb cam la 17 mile sud-est de
Hebron.

17 Apoi cei din seminţia lui Iuda s-au dus împreună cu simeoniţii şi i-au atacat pe
canaaniţii care locuiau la Ţefat. Au distrus d(Termenul ebraic se referă la un lucru
sau o persoană dedicate irevocabil DOMNULUI, fie ca dar, fie printr-o distrugere
completă.) toată cetatea şi apoi au numit-o Horma e(Horma înseamnă Nimicire).
Horma. Care înseamnă „consacrată”, adică, consacrată pentru nimicire totală. Acesta este numele
cel nou pe care l-au dat evreii lui Ţefat. Până acum aşezarea cetăţii n-a fost în mod hotărât
determinată de arheologi. Totuşi, a fost sugerată, Tell eş-Seria (numită şi Tell el-Mshash), aproape
de Beerşeba şi Ţiclag. Horma se afla în teritoriul lui Simeon (Iosua 19:4), care concordă cu
declaraţia din acest verset.

18 De asemenea, Iuda a cucerit f[TM; LXX: Iuda nu a cucerit (vezi şi v. 19)] Gaza
cu teritoriul ei, Aşchelon cu teritoriul ei şi Ekron cu teritoriul ei.
De asemenea,Iuda a cucerit Gaza. Se pare că seminţia lui Iuda duce acum campania mai departe
singură. Ei au schimbat direcţia din Negeb peste câmpia maritimă şi s-au îndreptat spre nord,
atacând cetăţile de coastă. Cetatea cea mai de sud dintre acestea era Gaza, pe care au luat-o cu
asalt împreună cu Ascalon şi Ecron. În felul acesta au căzut înaintea israeliţilor 3 centre ale
confederaţiei filistine. Cu toate acestea se pare că evreii au distrus aceste cetăţi puternic întărite
prin atacuri iuţi şi surprinzătoare, dar n-au fost în stare să le păstreze după ce filistenii s-au
regrupat şi au contraatacat, deoarece versetul următor spune că Iuda n-a putut izgoni pe locuitorii
din pustie (vezi şi cap.3:3).

19 DOMNUL a fost cu Iuda şi Iuda a luat în stăpânire regiunea muntoasă g(Zona

muntoasă din centrul Canaanului, situată între Valea Iordanului şi zona deluroasă
(pentru zona deluroasă vezi nota de la Deut. 1:7); şi în v. 34), dar nu i-a putut izgoni
pe locuitorii din câmpie pentru că aveau care de fier h(De fapt, care din lemn cu
anumite elemente metalice, cum ar fi osiile).
Cu Iuda. Iuda a fost în stare să reuşească numai în parte din cauza aparentei superiorităţi în arme
a inamicului. De ce s-a întâmplat aceasta când carele de fier sunt nimica înaintea puterii lui
Dumnezeu, a cărui cară sunt zeci de mii de îngeri? La îndemână era putere nemărginită, totuşi,
seminţia lui Iuda n-a fost în stare să dobândească stăpânire deplină asupra vrăjmaşilor ei. Autorul
cărţii Judecătorilor explică mai târziu pentru ce (vezi cele despre cap. 2,14-23).
Care de fier. Pe munţi, unde cavaleriştii şi carele nu puteau să manevreze, îndrăzneţele
detaşamente ale evreilor erau victorioase; dar în văile largi ale câmpiei maritime canaaniţii mai
bine înarmaţi au fost în măsură să respingă incursiunile lor. Folosirea fierului tocmai devenise
obişnuită la canaaniţi care întreceau pe evreii nomazi în arta lucrării metalului. Ei învăţaseră nu de
mult să folosească în luptă carele şi caii de la hitiţi şi huriani şi le-a folosit cu bune avantaje
împotriva soldaţilor pedestraşi evrei, care nu erau în stare să facă faţă acestei arme superioare.

20 Au dat lui Caleb cetatea Hebron, aşa cum spusese Moise şi el i-a izgonit de acolo
pe cei 3 fii ai lui Anac.
21 Beniamiţii nu i-au izgonit pe iebusiţii care locuiau în Ierusalim şi astfel iebusiţii
au locuit în Ierusalim până în ziua de azi.
Locuiau în Ierusalim. Conform cu v. 8 seminţia lui Iuda luase deja Ierusalimul. Poate că motivul
pentru care ei n-au consolidat câştigul lor a fost că cetatea se afla în realitate în teritoriul lui
Beniamin. Linia de hotar dintre cele două seminţii treceau tocmai pe la sud de cetate prin valea
Hinom (Iosua 15:8). După ce iebusiţii fuseseră umiliţi prin înfrângerea lor de către mâna lui Iuda,

~7~
ei n-au mai arătat rezistenţă bărbaţilor lui Beniamin care s-au aşezat împrejurul cetăţii. Lipsindu-le
hotărârea necesară de a lua cetatea, oamenii lui Beniamin s-au amestecat împreună în mod paşnic
cu iebusiţii păgâni. Câteva sute de ani mai târziu David, dându-şi seama de importanţa de a avea
cetatea în mâinile sale, a asediat-o şi a luat-o. Chiar şi după aceasta se pare că cele două grupări au
locuit împreună în mod amical în regiune, pentru că în partea ultimă a domniei lui David se
vorbeşte despre Aravna Iebusitul într-un fel care sugerează că el a fost un cetăţean respectat; în
mod sigur că el s-a comportat ca atare (2 Samuel 24:18). Cu toate acestea în timpul perioadei
judecătorilor cetatea era în mod predominant iebusită (Judecători 19:11,12). Oamenii lui Beniamin
n-au reuşit să folosească întregul avantaj al ocaziilor lor.
Până în ziua de azi. Expresia aceasta sugerează că Judecători a fost scrisă înainte de luarea cetăţii
de către David.

22 Cei din Casa lui Iosif au înaintat împotriva Betelului şi DOMNUL a fost cu ei.
Casa lui Iosif. Seminţia lui Efraim şi jumătate din seminţia lui Manase din Palestina de apus.
Jumătate din seminţia lui Manase se aşezase în Transiordania.
Betelului. Care înseamnă „casa lui Dumnezeu”. Situat cam la 10 mile nord de Ierusalim, sus în
munţii centrali. Cetatea aceasta era renumită ca locul unde avusese Iacov vedenia lui cu scara,
eveniment de la care şi-a primit numele (Geneza 28,10-22). Mai târziu, ea avea să devină faimoasă
ca sediu al închinării idolatre întemeiat de Ieroboam, care l-a făcut să fie unul din altarele
naţionale ale regatului de nord al lui Israel (vezi 1 Regi 12:29).
Domnul a fost cu ei. Nu ca Beniamin, care niciodată n-a îndrăznit în credinţă, aceste seminţii au
pornit şi au câştigat biruinţe prin binecuvântarea lui Dumnezeu.

23 Cei din casa lui Iosif au iscodit Betelul (numele cetăţii era cândva Luz).
Au iscodit Betelul. Adică, au făcut o recunoaştere amănunţită înainte de a se avânta la atac,
pentru a găsi cea mai bună cale spre a o cuceri. Este adăugată o notiţă istorică fiindcă numele de
mai înainte al cetăţii era Luz. După ce au cucerit cetatea, evreii au numit-o din nou Betel în cinstea
experienţei de acolo a lui Iacov (vezi cele din v. 22). Noua cetate, evident că nu era pe acelaşi loc
ca cea veche, pentru că în cartea lui Iosua cele două cetăţi sunt descrise ca cetăţi diferite, dar
învecinate (Iosua 16,2). La început cetatea a fost în teritoriul lui Beniamin dar în imediată
apropiere de hotarul lui Efraim. (Iosua 18,13.21.22).

24 Iscoadele au văzut un om ieşit afară din cetate şi i-au zis: „Arată-ne intrarea în
cetate şi îţi vom arăta îndurare!”
Iscoadele (engl. „spies”). În mod literal, „străjeri”. Înainte de a profita de groaza care a apucat
sufletul bărbatului capturat mai înainte de a fi omorât, străjerii au făcut călătorului o ofertă de
securitate personală. Din cauza trădării de către el a unei întruniri secrete în cetate, evreii au luat
cu uşurinţă cetatea şi au trecut pe locuitori prin sabie, lăsând cu viaţă numai pe acest bărbat şi
familia lui.

25 După ce le-a arătat intrarea în cetate, ei au trecut-o prin ascuţişul sabiei, însă pe
omul acela împreună cu tot clanul lui l-au lăsat să plece.
26 Omul acela a ajuns pe teritoriul hitiţilor şi a zidit o cetate pe care a numit-o Luz,
nume care i-a rămas până în ziua de azi.

A zidit o cetate. Nimic nu se cunoaşte despre cetatea pe care a întemeiat-o acest om. Poate că
pentru a-şi linişti conştiinţa pentru fapta lui de trădare, el a mers într-o ţară îndepărtată şi a clădit
acolo o cetate pe care a numit-o cu numele cetăţii pe care o trădase.

~8~
27 Cei din seminţia lui Manase nu i-au izgonit pe locuitorii din Bet-Şan şi pe cei din
satele dimprejurul ei, nici pe locuitorii din Taanah şi pe cei din satele dimprejurul ei,
nici pe locuitorii din Dor, Ibleam şi Meghido şi nici pe cei din satele dimprejurul lor,
astfel încât canaaniţii au continuat să locuiască în aceste ţinuturi.

Cei din seminţia lui Manase nu i-au izgonit. Autorul înaintează în naraţiunea lui de la partea
sudică a ţării, atacată de Iuda, în sus spre Palestina centrală şi nordică. La acest stadiu naraţiunea
dă la iveală o tendinţă nouă. Mai înainte, evreii câştigaseră biruinţe după cum au suferit şi
înfrângeri. Acum urmează pur şi simplu o listă de fortăreţe canaanite pe care diferitele seminţii
n-au fost în stare să le ia. Cetăţile pe ai căror locuitori Manase n-a putut să-i izgonească constau
dintr-un lanţ de cetăţi întărite care supravegheau toate trecătorile.
Bet-Şan. La capătul răsăritean al acestor „linii canaanite” se afla vechea cetate a Bet-Şeanului.
Aceasta era locul unde nivelul ţinutului de la capătul văii lui Izreel începea să scadă înspre râul
Iordan. Aceasta este una din cele mai vechi cetăţi ale Palestinei, şi în diferite timpuri a fost centrul
pentru închinare la numeroase zeităţi păgâne. Ea era o fortăreaţă extrem de puternică aşezată pe
înălţimea unui deal construită pe ruinele unei epoci anterioare. Datorită aşezării ei strategice, ea
domina drumurile spre Damasc. Excavările de la faţa locului descoperă că ea a fost o garnizoană
egipteană timp de mai multe sute de ani, până cam în sec. al 12-lea î.Hr. Pe vremea lui Saul ea era
în stăpânirea filistenilor, ale căror centre principale se aflau departe spre sud. Mai târziu se poate
că David s-o fi luat, pentru că ea este amintită ca una din cetăţile lui Solomon (1 Regi 4:12). Mult
timp a fost cunoscută sub numele de Scitopolis, după numele Sciţilor care au luat-o pe vremea lui
Ieremia. Astăzi ea se numeşte Tell el Huşn. Oraşul învecinat arab Beisan perpetuează numele cel
vechi.
Celelalte cetăţi fortificate numite în acest verset stăpâneau trecătorile care duceau de la munţii
centrali ai Samariei la fertila câmpie a Esdraelonului (sau Meghido). Meghido, la capătul vestic al
liniei domina marea şosea principală dintre Egip şi Mesopotamia. Din cauza aceasta ea figurează
în mod proeminent în campaniile egiptene împotriva marilor imperii nordice şi estice. Taanac,
care poartă astăzi acelaşi nume, se afla la 4,75 mile (7,6 km) sud de Meghido.
Satele dimprejurul lor (engl. „her towns”). În mod literal „fiicele lui”, micile sate îngrămădite
împrejurul acestor cetăţi întărite.
Canaaniţii au continuat să locuiască. Adică, au rezistat cu îndârjire şi au respins încercările
evreilor de a-i izgoni. Ei au înţeles bine că, dacă ar putea păstra acest lanţ de fortăreţe, ei ar putea
stăpâni principalele drumuri de navigaţie şi comerciale, şi pe lângă aceasta, ar putea separa
diferitele seminţii una de alta împiedicând astfel o confederaţie unită a evreilor. Ei au aplicat
regula militară, „divide et impera”.

28 Când Israel a ajuns puternic, el i-a supus pe canaaniţi la muncă forţată, dar nu i-a
izgonit.

Muncă forţată. Ebraicul mas. „Tribut” nu reprezintă adevărata noţiune a acestui cuvânt ebraic,
care înseamnă „cete de lucru”. Cuvântul înseamnă o rechiziţionare de oameni însemnaţi pentru o
sarcină de lucru, nu sarcina de lucru însăşi. Atât David cât şi Solomon au folosit grupuri pentru
muncă obligatorie în planurile lor de construcţie şi în lucrarea de fortificare a cetăţilor
(1 Regi 5:13; 9:15,21). Pe timpul acela, în regiunile unde stăpâneau evreii, ai au obligat pe
canaaniţii învinşi să lucreze la reclădirea cetăţilor luate şi la întărirea fortificaţiilor.
Dar nu i-a izgonit. Adică, chiar în regiunile unde evreii erau tari, un mare număr de canaaniţi au
fost supuşi la muncă forţată pentru privilegiul de a locui în satele lor sau să rămână la fermele lor.
Pericolul care rezultă din această situaţie pentru religia şi morala israelită reiese cu prisosinţă în
partea de la urmă a istoriei acestei cetăţi.

~9~
29 Cei din seminţia lui Efraim nu i-au izgonit nici ei pe canaaniţii care locuiau în
Ghezer şi astfel, canaaniţii au locuit printre ei.
Ghezer. O veche cetate canaanită pe hotarul sud-vestic al lui Efraim, aproape de ţinutul Filistia,
cam la 19,25 mile (30,8 km) nord-vest de Ierusalim.
Canaaniţii au păstrat cetatea în stăpânire (1 Samuel 27:8; 2 Samuel 5:25; 1 Cronici 20:4) până ce
un faraon oarecare a luat-o şi a dat-o ca dar fiicei sale, soţia lui Solomon (1 Regi 9:16). Solomon a
rezidit-o ca o fortăreaţă de hotar. Excavarea acestei cetăţi a scos la iveală un mare număr de
articole familiare canaanite, un templu canaanit întins, şi numeroase exemple ale practicei
canaanite de a îngropa copii la temelia caselor care erau clădite.

30 Cei din seminţia lui Zabulon nu i-au izgonit pe locuitorii din Chitron, nici pe
locuitorii din Nahalol şi, prin urmare, canaaniţii au locuit printre ei, fiind puşi la
muncă forţată.
Cei din seminţia lui Zabulon nu i-au izgonit. Autorul începe acum să relateze experienţele
seminţiilor a căror părţi erau aşezate în partea nordică a Palestinei dincolo de câmpia
Esdraelonului. Nu este spus nimic despre seminţia lui Isahar, deşi în cântarea Deborei (cap. 5) ea
este prezentată ca una din cele mai agresive seminţii. Istoria privind pe fiecare din aceste seminţii
aşa cum este redată aici este cam aceeaşi. Ele n-au fost destul de puternice pentru a ataca
fortăreţele din teritoriile atribuite lor. Chiar în munţi ele n-au fost în stare să câştige supremaţia aşa
cum au făcut seminţiile mari de la sud. Ei au curăţit doar mici porţiuni ici şi colo pe unde au putut,
şi s-au stabilit astfel printre vechile aşezări.

31 Cei din seminţia lui Aşer nu i-au izgonit nici pe locuitorii din Aco, nici pe
locuitorii din Sidon, din Ahlab, din Aczib, din Helba, din Afek şi din Rehob.
Cei din seminţia lui Aşer nu i-au izgonit. Seminţia lui Aşer n-a avut succes mai mult decât
Zabulon. Partea ei era alcătuită din câmpia maritimă şi din dealurile joase de la nord de Carmel.
Acesta era teritoriul fenicienilor, care încă nu se ridicaseră la faima de călători ai mării.
Aşezându-se printre canaaniţii de acolo, poporul lui Aşer se pare că a fost expus la influenţă
culturală şi religioasă poate mai mult decât oricare altă seminţie. Într-un timp scurt se pare că ei au
pierdut multe din deosebirile lor religioase, astfel că, atunci când Debora a chemat seminţiile să se
unească într-un front unit împotriva canaaniţilor, „Aşer”, spune ea, „a stat pe malul mării. Şi s-a
odihnit în limanurile lui (cap. 5,17)”.
Iosua 19,30 declară că douăzeci şi două de cetăţi din această regiune au căzut în partea lui Aşer.
Textul din faţa noastră enumeră cel puţin şapte din acestea care nu au fost luate, inclusiv
binecunoscutele cetăţi Acor şi Sidon. Este astfel vădit că aşeriţii nu au progresat mult în cucerirea
teritoriului atribuit lor.

32 Şi astfel aşeriţii au locuit printre canaaniţi, locuitorii acelor ţinuturi.

Au locuit printre canaaniţi. Versetele 29 şi 30 au declarat că aceşti canaaniţii au continuat să
locuiască printre evrei, arătând că aceştia din urmă au fost mai puternici; dar aici autorul îşi
schimbă expresia lui şi spune că aşeriţii au locuit printre canaaniţi. Aceasta pare să indice că, în
acea regiune canaaniţii erau puterea dominantă.

33 Cei din seminţia lui Neftali nu i-au izgonit nici pe locuitorii din Bet-Şemeş, nici
pe locuitorii din Bet-Anat, ci au locuit printre canaaniţi, locuitorii acelor ţinuturi.
Totuşi locuitorii din Bet-Şemeş şi Bet-Anat au fost puşi la muncă forţată.

Cei din seminţia lui Neftali nu i-au izgonit. Este repetată aceeaşi narare nefericită. Cetăţile pe
care Neftali n-a reuşit să le cucerească, au fost cetăţi vechi care şi-au luat numele de la faimoasele
temple ale zeiţei Anat şi ale zeului-soare Samaş aşezat în ele. Evreii erau destul de puternici,

~ 10 ~
totuşi, spre a obliga aceste cetăţi la un bir. Teritoriul lui Neftali a ajuns mai târziu să fie cunoscut
ca Galileea, unde elementele păgâne erau aşa de numeroase încât regiunea a fost numită „Galileea
Neamurilor” (Isaia 9:1), adică, „districtul străin”.

34 Amoriţii i-au respins pe daniţi înspre regiunea muntoasă şi nu le-au dat voie să
coboare la câmpie.
Daniţi. Partea seminţiei lui Dan a fost o fâşie de vale îngustă şi dealuri joase între moştenirea lui
Efraim şi Iuda. Daniţii au încercat la început să împingă înspre ţinuturile de jos, şi sub
binecuvântarea lui Dumnezeu, şi-ar fi lărgit hotarele lor până la mare. În loc de aceasta, locuitorii
băştinaşi i-au izgonit pe ei înapoi între dealuri unde şi-au consolidat poziţia lor în jurul cetăţilor
Ţora şi Eştaol. Aceasta a fost seminţia şi districtul de unde Samson a pornit cu faptele sale eroice
împotriva filistenilor (cap. 13 la 16). Cu toate acestea, regiunea aceasta a fost aşa de mică încât
atunci când seminţia a crescut în populaţie, partea cea mai mare a migrat spre partea nordică a
Palestinei, împrejurul izvoarelor Iordanului, unde ei au luat cetatea Laiş şi au numit-o Dan
(Judecători 18 la 19; vezi şi Iosua 19,47).
Trebuie remarcat că autorul cărţii numeşte aici populaţia băştinaşă ca amoriţi în loc de canaaniţi.
Unii cred că cele două nume se referă la acelaşi popor. Se susţine că populaţia băştinaşă,
cunoscută sub numele de canaaniţi, a venit la început din aceeaşi regiune ca şi amoriţii. Dar se
pare că amoriţii reprezintă o migraţiune mai târzie. Deoarece ei sosiseră mai recent decât
canaaniţii, cultura lor, probabil, a fost mai nomadă decât aceea a culturii canaanite mai vechi. Un
vechi poem sumerian descrie astfel pe amoriţi:
„Arma este tovarăşul lui...
Care nu cunoaşte supunere,
Care consumă carne nefiartă,
Care n-are casă toată viaţa lui
Care nu îngroapă pe tovarăşul lui mort.”
Amoriţii de pe vremea judecătorilor probabil că-şi dezvoltaseră o cultură mai sedentară decât cea
atât de viu ilustrată în acest poem. Ei erau împrăştiaţi peste tot în regiunea Orientului Apropiat, cu
regi amoriţi care stăpâneau atât peste regate mari, cât şi mici. Faimosul rege al Babilonului,
Hamurabi, a fost un amorit. Numele de amorit înseamnă „apusean” şi a fost dat acestui popor de
către sumerieni, cei dintâi locuitori cunoscuţi ai Babiloniei.

35 Amoriţii au continuat să locuiască la muntele Heres, la Aialon şi la Şaalbim, dar

cei care i-au asuprit au fost cei din Casa lui Iosif, aceştia punându-i la muncă forţată.
Muntele Heres. Despre care se crede că este acelaşi ca Bet-Şemeş.
Aialon. O cetate aşezată la 14 mile vest de Ierusalim (vezi cele d. Iosua 10,12).
I-au asuprit. În mod literal, „a rămas cu greu”. Seminţia lui Dan n-a putut rezista contra
populaţiei băştinaşe, fiind treptat obligaţi să se retragă într-o regiune restrânsă. Văzând aceasta,
evreii din seminţia lui Efraim, al cărui teritoriu era învecinat, au venit să-i ajute pe daniţi şi au
lansat atacuri agresive împotriva amoriţilor. Bărbaţii lui Efraim au avut atât succes încât cetăţile
canaanite şi amorite au făcut tratate de supunere faţă de ei, procurând cete de muncitori pentru
cetăţile israelite în schimbul încetării ostilităţilor. Această stare tributară a continuat timp de mai
multe secole până ce cetăţile au devenit într-adevăr teritorii israelite pe timpul lui Solomon
(1 Regi 4,9). Bet-Şemeş a căzut în mâinile israeliţilor cu mult mai de vreme (1 Samuel 6,12).

36 Teritoriul amoriţilor se întindea de la Înălţimea Scorpionului i(Ebr: Akrabim)

până la Sela şi în sus.
Teritoriul amoriţilor. Mai degrabă, „hotarul amoriţilor”. Versetul acesta nu are nici o legătură cu
cel de mai înainte, în afară de aceea că, amintind de amoriţi, autorul face o pauză pentru a explica
faptul că teritoriul amorit mai înainte se întindea la sud, departe până la aceste cetăţi, care în
general alcătuiesc frontiera edomită. Seminţiile sudice ale israeliţilor cuceriseră teritoriu până
~ 11 ~
departe la acest vechi hotar.
Înălţimea Scorpionului. În mod literal, „trecătoare scorpion”.
Sela (engl. „rock”) Adică „stânca”. Mulţi iau aceasta ca o referire la Petra, citadela stâncii
edomiţilor şi nabatienilor, dar ea se referă mult mai probabil la o piatră de hotar de pe partea
iudaică a Arabei. Întregul verset este oarecum obscur.

Comentarii Ellen G. White: 27-35 PP 543.

~ 12 ~
Capitolul 2
Sentinţa dată de Îngerul DOMNULUI

1 Îngerul DOMNULUI S-a suit de la Ghilgal la Bochim şi a zis: „Eu v-am scos din
Egipt şi v-am adus în ţara pe care le-am promis-o strămoşilor voştri! Am spus:
«Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi.
Îngerul. Următoarele 5 versete din Judecători aparţin în mod cuvenit primului capitol. Ele sunt o
încheiere potrivită pentru raportul despre cucerire şi colonizare raportat în capitolul 1. În ele,
autorul explică pentru ce n-a fost în stare poporul ales să ducă până la capăt cucerirea ţării. Tema
principală a acestor versete este o mustrare pentru israeliţi pentru amestecarea practicilor
religioase păgâne ale popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat, cu propriile lor forme religioase
date de Dumnezeu. În loc să nimicească altarele păgâne, israeliţii s-au închinat înaintea lor.
Este greu a stabili despre cine vorbeşte scriitorul când se referă la „un înger al Domnului”.
Cuvântul „înger”, în mod literal, înseamnă „trimis”. Termenul „trimisul Domnului” se poate referi
la un profet căruia Dumnezeu obişnuia să-i dea solia Sa pentru Israel (Hagai 1,13), dar se poate
referi şi la Domnul Însuşi, la care se face uneori referire prin acest titlu (vezi Exod 23:20,23;
33:2). Faptul că solia nu este prezentată cu un „Aşa zice Domnul”, care era obiceiul profeţilor de
mai târziu, sugerează că vorbitorul a fost Însuşi Domnul. Folosirea persoanei întâi susţine de
asemenea ultimul punct de vedere.
De la Ghilgal. Cetatea care slujise drept cartier general vremelnic al seminţiilor (Iosua 4:19; 9:6;
10:6; etc.). A fost aici, în această tabără, pe ţărmul apusean al Iordanului, între Ierihon şi râu, unde
se arătase lui Iosua misterioasa „Căpetenie a oştirii Domnului” (Iosua 5,13-15). Căpetenia aceea
era Hristos (PP 488). Se prea poate, dar în nici un caz nu este sigur ca şi aici să fie prezentat
acelaşi vizitator.
Bochim. În mod literal, „bocitori”. Numele acesta a fost dat locului după experienţa care începe
acum să fie raportată (vezi v. 4,5). Astăzi nu se cunoaşte nici un loc cu acest nume şi nici nu mai
este amintit în altă parte în Biblie. Septuaginta adaugă după cuvântul „Bochim” explicaţia, „şi
pentru Betel”. Evenimentul poate să fi avut loc la Betel, dar faptul că ei au adus jertfe acolo (v. 5)
sugerează că cel mai probabil locul a fost Silo, unde era ridicat şi cortul întâlnirii pe acea vreme.
Contextul indică o adunare mare, şi este posibil că aceste evenimente s-au întâmplat în legătură cu
una din marile adunări religioase ca Paştele sau sărbătoarea corturilor. În cazul acesta locul ar fi
fost fie Silo, fie un mic sat aproape de el.
Pe care le-am promis-o. Făgăduinţa a fost dată în Geneza 12,7; 13,14-16; 15,18; 26,3; 28,13.
Legământul Meu. Vezi Exod 34,10-16.

2 Iar voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii acestei ţări, ci să le dărâmaţi

altarele!» Voi însă nu aţi ascultat de glasul Meu! De ce aţi făcut lucrul acesta?
Nu încheiaţi legământ. Vezi Exod 34:12. Este vădit din raportul întâiului capitol din Judecători
că israeliţii încheiaseră multe legăminte cu locuitorii păgâni ai Palestinei. Probabil că israeliţii
dovedeau că legămintele acestea le-au fost impuse din cauza neputinţei lor de a izgoni pe locuitorii
băştinaşi din puternicele lor poziţii.
Să le dărâmaţi altarele. Vezi Exod 34:13. Aceste „altare” erau altarele de stâlpi de piatră speciali
atât de răspândiţi în Palestina. Relaţiile sociale cu locuitorii locali a fost primul pas în
necredincioşia lui Israel. Pasul următor a fost făcut când unii din popor, prin aceste mijloace, au
fost conduşi să se unească la sărbători în jurul altarelor păgâne, a pomilor sacri şi a stâlpilor. Odată
barierele rupte, apostazia a pătruns, ca un potop, printre ei. Numai în scurt timp curentul fuziunii
lor a dat naştere la stricarea înaltelor principii religioase. Aceleaşi rezultate urmează şi astăzi o
umblare asemănătoare. Dumnezeu a avertizat „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu
Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4).
De ce aţi făcut lucrul acesta. Solul începuse să relateze lucrurile pe care le făcuse Dumnezeu

~ 13 ~
pentru poporul Său, liberându-i din robia egipteană şi aşezându-i în Ţara Făgăduinţei. Acum s-a
pus întrebarea: Ce făcuseră ei la rândul lor pentru Dumnezeu? Ingratitudinea lor a fost vădită în
apostazia religioasă care ajunsese deosebit de evidentă în cursul a numai câtorva ani. Israel a fost
surprinzător de neascultător în chestiuni importante pe care Dumnezeu le poruncise în mod
deosebit. Ei au călcat învoiala; de aceea Dumnezeu n-a putut să-şi împlinească partea Lui din
legământ.

3 Acum vă spun din nou: «Nu-i voi izgoni dinaintea voastră, ci vă vor fi ca nişte
spini în coaste, iar zeii lor vă vor fi o ispită!»”
Vă spun. Adică, Dumnezeu dăduse o avertizare anterioară (vezi Numeri 33:55; Iosua 23:13).
Ameninţarea aceea urma acum să fie adusă la îndeplinire. Dumnezeu avea să-Şi retragă
făgăduinţele Lui condiţionate făcute în Exod 23:31 şi alte locuri.
Vă vor fi o ispită. Închinarea la aceste zeităţi păgâne avea să aibă ca rezultat o mare stricăciune
care avea să pricinuiască ruina naţiunii întregi (vezi Exod 23:33; 34:12, Deuteronom 7:16;
Iosua 23:13).
Neputinţa de a-i izgoni pe locuitorii ţării a adus propria pedeapsă. Aşa cum este orice păcat.
Plăcerea şi stricăciunea nu numai că despart de harul lui Dumnezeu, ci aduc şi răsplata şi pedeapsa
ca rezultat al păcatului însuşi. Adesea, Dumnezeu pedepseşte păcatul cu păcat (vezi PP 728).

4 După ce le-a zis israeliţilor toate aceste cuvinte, aceştia au început să plângă.
5 Au numit locul acela Bochim a(Bochim înseamnă Plânsete) şi au adus acolo jertfe
DOMNULUI.
Bochim. Vezi cele despre v. 1. Aspra mustrare administrată de sol a făcut ca poporul să
izbucnească în plâns. Acesta era un plâns de ruşine, şi numai parţial de pocăinţă. Numele a slujit
de aici înainte pentru a aduce aminte de lacrimile de dezamăgire şi dizgraţie. Locul şi incidentele
în legătură cu el ne aduc aminte de modernul zid al plângerii din Ierusalim. Ca şi evreii din
experienţa de la Bochim, şi astăzi mulţi se înduioşează în urma unei predici de pocăinţă, numai
pentru a se împietri iarăşi, înainte de a putea fi topiţi într-un tipar nou.
Este vrednic de luat în seamă cât de repede a fost mişcat acest popor greşit de predica trimisului.
Cuvântul lui Dumnezeu are putere să mişte şi să convertească pe oameni şi cineva care este mişcat
în felul acesta poate să plângă, pe drept, din cauza lipsurilor şi greşelilor lui din trecut. „Ferice de
cei ce plâng, că ei vor fi mângâiaţi” (Matei 5:4). Cu toate acestea, în loc să numească locul astfel,
încât să pună accentul principal pe simţămintele şi demonstraţiile lor de întristare, ar fi fost mult
mai bine dacă el ar fi putut să fie numit „Pocăinţă”. Experienţa aceasta de la urmă este aceea pe
care o doreşte Dumnezeu. Aşteptarea aceasta este bine exprimată în cuvintele lui Pavel:
„Într-adevăr, când întristarea aceasta a voastră este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care
duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată” (2 Corinteni 7:10). Prea adesea religia
este o experienţă a sentimentului şi emoţiei, mai de grabă decât a credinţei şi a ascultării.

Starea poporului în timpul vieţii lui Iosua şi după moartea

acestuia

6 După ce Iosua a dat drumul poporului, israeliţii s-au dus să ia în stăpânire ţara,
fiecare la moştenirea lui.
Iosua. Narând primele eforturi ale seminţiilor de a consolida poziţia lor în Palestina, şi mustrarea
divină pentru greşeala de a nu asculta de instrucţiunile lui Dumnezeu, autorul prezintă un fundal
istoric care explică pentru ce a ridicat Dumnezeu pe judecători. Acum se întoarce la tema
principală a cărţii, şi anume, să arate cum perioadele alternative de opresiune urmate de eliberare
au fost rezultatul eforturilor lui Dumnezeu de a întoarce pe Israel de la idolatrie la ascultare
credincioasă faţă de Dumnezeu şi Legea Sa. Înainte de a începe istoria schimbătoare a opresiunilor

~ 14 ~
şi eliberărilor, autorul leagă istorisirea sa de aceea a cărţii lui Iosua. Versetele 6-10 sunt o
recapitulare care reia istoria de la timpul morţii lui Iosua şi completează pe scurt istoria până la
experienţa de la Bochim relatată mai înainte.

7 Poporul a slujit DOMNULUI cât timp a trăit Iosua şi bătrânii de după Iosua, care
văzuseră toate lucrările mari pe care le făcuse DOMNUL pentru Israel.
A slujit Domnului. Cel puţin din respect exterior şi pe bază naţională. Amintirea puternicelor
intervenţii ale lui Dumnezeu în favoarea lor, pentru un timp i-a ţinut pe israeliţi credincioşi, pe
dinafară, faţă de credinţa lor.
Iosua. Este plăcut să înţelegi cât de departe poate ajunge influenţa unui conducător evlavios.
Ascendenţa şi influenţa asupra lui Israel au fost de aşa natură încât, în timpul cât a trăit Iosua a
fost de ajuns pentru ei de a rămâne credincioşi faţă de făgăduinţele Domnului.
Bătrânii. Bătrânii erau căpeteniile familiilor şi ale clanurilor. Ei aveau autoritate în chestiunile
religioase şi sociale precum şi o parte principală în păstrarea credincioşiei faţă de obiceiuri şi
religia lămurită de Moise. După ce ei au murit, apostazia s-a instalat repede. Textul acesta ne ajută
să înţelegem că nu numai mari conducători cu renume pot avea o influenţă bună, ci şi slujbaşi mai
mici pot forma model de viaţă religioasă.

8 Iosua, fiul lui Nun, robul DOMNULUI, a murit la vârsta de 110 ani.
O sută zece ani. Raportul nu spune cât a mai trăit Iosua după adunarea de la Sihem. Probabil că
moartea lui a avut loc curând după aceea, pentru că el era „bătrân şi înaintat în vârstă” (Iosua 23:1,
2), când a convocat căpeteniile şi pe reprezentanţii seminţiilor. Poate că ocazia de a convoca
adunarea a fost, faptul că el a înţeles că moartea este aproape. După ce vorbeşte despre dizolvarea
adunării naratorul raportează că Iosua a murit (Iosua 24:21), arătând astfel că a mai trăit după
aceea doar puţin.

9 L-au înmormântat în teritoriul pe care-l primise ca moştenire, la Timnat-Heres

b[Cunoscută şi ca Timnat Serah (vezi Ios. 19:50; 24:30)], în regiunea muntoasă a
lui Efraim, la nord de muntele Gaaş.
La Timnat-Heres. În mod literal, „teritoriul soarelui”. Iosua 19:50 şi 24:30 redă numele ca
Timnat-Serah. În forma aceasta prima şi ultima literă din Heres au fost transpuse. Nu se poate şti
în mod sigur care reprezintă ortografia cea corectă. Cetatea a fost numită Timnat, şi din cauză că
era situată într-o regiune muntoasă cunoscută ca Heres (vezi Judecători 1:35), se crede că numele
de la urmă se poate că a fost adăugat pentru ca să nu se confunde cu alte cetăţi numite Timnat.
Acum, cetatea este numită Chirbet-Tibneh şi se află cam la 9,75 mile (15,6 km) nord-vest de Betel
în regiunile muntoase centrale.

10 Apoi toţi cei din generaţia aceea au fost adăugaţi la părinţii lor, iar după ei s-a
ridicat o altă generaţie care nu-L cunoştea nici pe DOMNUL şi nici lucrările făcute de
El pentru Israel.
Altă generaţie. Acesta a fost un neam de oameni care crescuse în ţara Canaanului supus
influenţelor stricăcioase ale legăturilor sociale şi religioase cu poporul idolatru al ţării. Copiii au
secerat în măsură bogată ceea ce semănaseră părinţii lor.
Nu-L cunoştea nici pe Domnul. Ei nu cunoşteau din experienţă lucrarea cea puternică a lui
Dumnezeu, şi mediul lor înconjurător, cu influenţele lui stricăcioase, nu dezvoltase în ei tărie de
caracter independentă. Iosua şi bătrânii vremii de mai înainte serviseră ca sprijin pentru slaba lor
credinţă. Când proptelele acelea au fost date la o parte prin moarte, poporul s-a împiedicat şi a
căzut pentru că nu avea o puternică temelie religioasă.
Este necesar ca toţi creştinii să examineze bine temeliile credinţei lor spre a vedea dacă
experienţa lor este o legătură personală şi directă cu Dumnezeu, sau numai o încercare exterioară

~ 15 ~
întemeiată pe experienţa altuia. Dacă nu este adevărată starea dintâi, ei pot să sufere aceeaşi soartă
ca acei israeliţi din al doilea neam de oameni. Ba mai mult, creştinii trebuie să-şi amintească bine
ceea ce a uitat Israel, şi anume, călăuzirea providenţială a lui Dumnezeu din trecut. „Noi nu avem
să ne temem de viitor, în afară de cazul că uităm drumul pe care ne-a călăuzit Domnul şi
învăţătura Lui din trecutul istoriei noastre (L. L. 196).

11 Atunci israeliţii au făcut ce este rău în ochii DOMNULUI şi au slujit baalilor

c(Diferite forme locale ale zeului canaanit Baal, zeul fertilităţii; şi în 3:7; 8:33;
10:6, 10).
Baalilor (engl. „Baalim”). Aceasta este forma de plural al ebraicului ba’al, care este redat în mod
variat „soţ”, „bărbat”, „stăpân”, „domn”. Termenul este aplicat şi la zeităţile păgâne. Pe acea
vreme Baal care avea cultul cel mai răspândit din Canaan era un zeu al fertilităţii agricole. Se
credea că el este dătătorul de ploaie a cărei putere activă făcea ca plantele şi animalele să crească.
Lui i se aducea închinare în multe locuri şi sub diferite forme. Numele a dat naştere la diferiţi
termeni precum, Baal-Peor, Baal-Hermon, Baal-Zebul etc. În legendele poporului canaanit, Baal
era opusul zeului Morţii (Mot). El era ajutat şi instigat de două zeiţe, Anat, sora lui şi Şamaş, zeiţa
soarelui. Uneori, Baal era asemănat cu Hadad, zeul sirian al ploii sau furtunii. Deoarece Canaanul
era în mod predominant o ţară agricolă, închinarea adusă lui Baal sub diferite denumiri a fost cea
mai înaltă formă de închinare. Uneori scriitorii evrei au folosit numele lui ca echivalentul oricăror
alte zeităţi păgâne, şi acesta ar putea fi cazul şi aici.
Israeliţii trebuie să fi cunoscut teribilele rezultate ale unei astfel de închinări şi pedeapsa posibilă
de care aveau să se împărtăşească acei care iau parte la ea. Cu greu puteau fi necunoscători ai
experienţei de la Baal-Peor, când plaga a nimicit 24.000 de oameni ca rezultat al închinării adusă
lui Baal şi practicilor în legătură cu ea (Numeri 25,3-9).

12 L-au părăsit pe DOMNUL, Dumnezeul strămoşilor lor, Care-i scosese din ţara
Egiptului şi s-au dus după zei dintre zeii popoarelor care-i înconjurau. S-au închinat
înaintea lor şi L-au mâniat pe DOMNUL.
Au părăsit pe Domnul. Păcatul lor n-a constat numai din părăsirea lui Dumnezeu cu care făcuseră
legământ să I se închine, ci şi din josnica ingratitudine pentru eliberarea lor din objecta robie din
Egipt, din care Dumnezeu îi eliberase. Din această robie niciodată ei n-ar fi putut ajunge liberi prin
propria lor putere. Ei trebuiau să se închine adevăratului Dumnezeu pentru ceea ce El era şi pentru
ceea ce El făcuse. Lucrările Lui pentru poporul Lui îi dădeau drept la credincioşia lor.
Zeii popoarelor. Nu numai zeităţile popoarelor în mijlocul cărora locuiau în Canaan, ci, poate că
şi zeităţile neamurilor dimprejur. Când oamenii părăsesc pe Dumnezeu se pare că nu mai există
nici un hotar pentru amploarea pe care o va avea apostazia lor.

13 Astfel, L-au părăsit pe DOMNUL şi au slujit lui Baal d(Zeul canaanit al fertilităţii)
şi aştoretelor e(Ebr.: aştarot, simboluri din lemn ale zeiţelor canaanite Aştoret (gr.:
Astarte) sau Aşera, împlântate pe o înălţime, sub un copac umbros, alături de un
altar; stâlpi sacri, crânguri sacre; peste tot în carte).
Baal. Vezi cele despre versetul 11.
Aştoretelor. Este pluralul de la Astaret. Zeiţa aceasta mai era cunoscută şi sub numele de Astarte.
În Babilonia ea era numită Iştar. Ea era zeiţa dragostei sexuale, a maternităţii şi fecundităţii. În
tăbliţele Ras Şamra ea apare şi ca zeiţă a războiului şi a vânătoarei. Cultul ei era răspândit peste tot
în lumea Orientului Apropiat, din Moab (numele ei se află pe stânca moabită) până în Babilonia.
Ea a fost adorată pe vremea lui Avraam în Canaan (Geneza 14,5); armele lui Saul au fost puse ca
trofeu de către filisteni în templul ei de la Bet-Şan (1 Samuel 31,10); Solomon i s-a închinat în
zilele tinereţii lui (1 Regi 11,5). Numeroasele figuri de femeie găsite de arheologi în casele
evreilor şi ale canaaniţilor sunt socotite a fi reprezentări ale ei în rolul de zeiţă mamă. În VT
numele de Baal şi Astarteia sunt folosite aproape în mod sinonim pentru toţi falşii zei şi zeiţe din
~ 16 ~
Palestina. Limba ebraică n-are cuvânt pentru zeiţă. După cât se pare Astarteea era folosită în locul
noţiunii.

14 DOMNUL s-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a dat pe israeliţi pe mâna
jefuitorilor care i-au prădat şi pe mâna duşmanilor din vecinătate, cărora n-au mai
fost în stare să li se împotrivească.
Jefuitorilor. Acest cuvânt este un termen general al diferitelor naţiuni dinăuntrul Canaanului şi
dimprejurul hotarelor lui care au făcut incursiuni, au invadat, au asuprit sau au hărţuit oarecum pe
Israel. Cuvântul ebraic folosit aici este acelaşi care este folosit de egipteni pentru bandele de
jefuitori beduini care au hărţuit hotarele lor.

15 Oriunde mergeau, mâna DOMNULUI era împotriva lor ca să le facă rău, aşa cum îi
avertizase şi le jurase El mai demult. Au ajuns astfel într-un mare necaz.
Oriunde mergeau. Adică, ori de câte ori ieşeau să lupte sau se angajau într-o campanie militară,
erau bătuţi pentru că Dumnezeu nu mai era cu ei. Biruinţele ar fi putut fi interpretate ca o
sancţionare directă din partea lui Dumnezeu a umblării lor păcătoase şi astfel ar fi slujit numai
pentru a confirma şi a întări pe israeliţi în apostazia lor. Aceasta a fost unul din motivele pentru
care Dumnezeu a îngăduit neamurilor păgâne să biruie şi astfel să pedepsească pe poporul Său
neascultător. Totuşi în toate acestea, scopurile lui Dumnezeu au fost salutare. Pedepsele Lui au
fost pentru îndreptare, urmând să aducă pe israeliţi la Dumnezeul lor.

16 DOMNUL le-a ridicat judecători f(Cu sensul de conducători, cârmuitori; şi în

vs. 17-19) ca să-i elibereze din mâna jefuitorilor lor.
Judecători. Experienţa lor face ca numele lor să fie sinonim cu „eliberatori”. Ei au fost luptători
sau conducători pe care Dumnezeu i-a chemat să facă faţă la situaţii speciale (vezi Introducere,
p. 301). După o perioadă de pedeapsă, Dumnezeu avea să le dea israeliţilor răgaz înzestrând un
bărbat ales cu putere şi conducere suficientă să alunge pe asupritori. Experienţele de mai târziu
aveau să arate dacă, din urmările apostaziei lor religioase, poporul învăţase lecţiile sau nu.

17 Dar nici de judecătorii lor n-au ascultat, ci s-au prostituat cu zeii, închinându-se
înaintea lor. S-au abătut repede de la calea pe care umblaseră strămoşii lor, cei care
ascultaseră de poruncile DOMNULUI, şi nu au făcut ca şi ei.
N-au ascultat. Înfrângerile lor prin mâna vrăjmaşilor şi consecinţa asupririi n-au folosit să înveţe
pe poporul evreu ascultarea. În eforturile lui Dumnezeu de a-i salva, El îngăduise să-i lovească
dezastrul. Când El făcea să scadă nenorocirea lor prin lucrarea judecătorilor, El găsea poporul tot
atât de nepocăit ca întotdeauna.
S-au prostituat. Aceasta este o metaforă obişnuită în Biblie pentru apostazia religioasă. Având în
vedere că cultul zeităţilor păgâne din Orientul Apropiat era adesea însoţit de imoralitate sexuală în
templele şi crângurile lor, termenul nu era numai metaforic, ci în mod literal şi exact.

18 Când DOMNUL le ridica un judecător, DOMNUL era cu acel judecător şi El îi

elibera din mâna duşmanilor lor, astfel că, atâta timp cât trăia judecătorul, ei erau
liberi. DOMNULUI I se făcea milă de ei când suspinau înaintea celor ce-i prigoneau
şi-i asupreau.

Domnului I se făcea milă. Adică, Domnul era întristat că ei trebuia să sufere asuprirea. Înţelesul
de bază al cuvântului „căit” (engl. „repented”) este „a fi întristat”, „a avea compătimire”, „a avea
milă”. Asta nu înseamnă că Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea. Dumnezeu a îngăduit pedeapsa
pentru binele lor. Când pedeapsa făcea să apară efectele dorite, mila lui Dumnezeu aducea
eliberarea pentru asupriţi. Intenţia lui Dumnezeu era ca suferinţa să aducă o schimbare în purtare.

~ 17 ~
Când obiectivul era atins, asuprirea era îndepărtată sau îndulcită. Aceasta era întru totul compatibil
cu intenţia Sa originală.

19 Dar după ce murea judecătorul, ei se întorceau iarăşi la căile lor şi se stricau mai
mult decât înaintaşii lor, ducându-se după alţi dumnezei,slujindu-le şi închinându-se
înaintea lor; şi nu renunţau la faptele şi la căile lor rele.

Se stricau. Adică, se întorceau la apostaziile lor de mai înainte. Ei au părăsit închinarea lui
Dumnezeu, şi s-au întors la cultul zeităţilor păgâne şi a practicării idolatriei stricăcioase. În cadrul
acestor împrejurări prezintă scriitorul cărţii Judecătorilor teza sa, şi anume că Dumnezeu a
îngăduit ca necazul să vină ca rezultat al păcatului pentru a trezi pe poporul Său să vadă răul
umblărilor lor rele. Aceste necazuri au dat naştere la o formă de întristare şi pocăinţă. Apoi
Domnul a ridicat un eliberator. În timpul răgazului, El s-a îngrijit de o punere la probă a
sincerităţii pocăinţei lui Israel. După moartea judecătorului poporul nerecunoscător recădea curând
în vechile lor umblări. Acesta este punctul de vedere care face din cartea Judecătorilor mai mult
decât o simplă istorie. Ea este o filozofie a istoriei. Autorul nu este interesat numai în simpla
narare a celor ce s-au întâmplat după aşezarea în Canaan. El este mai mult un predicator decât un
istoric. El doreşte ca cititorul să vadă pentru ce s-au întâmplat aceste lucruri. El spune că perioada
de după intrarea în Canaan a fost nestabilă, şi în principal, dezastruoasă pentru evrei. Pentru un
timp ei aveau să fie liberi; apoi din nou aveau să fie în robie sau sufereau invazii. Pentru ce se
întâmpla aceasta? Din cauză că poporul a părăsit pe Dumnezeu, iar El, într-un efort de a-i aduce
înapoi, a îngăduit să vină nenorocirea. Cu alte cuvinte, autorul ne spune că mâna lui Dumnezeu
făcea istoria, spre a realiza scopul dorit de El.
Autorul Judecătorilor a fost unul dintre primii istorici adevăraţi. El a căutat să raporteze
generaţiilor viitoare sensul evenimentelor.
Mai mult decât înaintaşii lor. Una dintre cele mai uimitoare caracteristici ale păcatului este felul
în care se dezvoltă cu repeziciune. Îngăduie-i un mic început, şi curând el înăbuşe capacitatea de a
rezista, contra lui, şi cuprinde întreaga viaţă.
Nu renunţau. Propoziţia înseamnă în mod literal, „ei n-au lăsat să cadă nimic din faptele lor". Ei
nu erau dispuşi să înlăture nici unul dintre obiceiurile şi practicile lor rele. Inimile lor nu erau
schimbate cu adevărat. Dacă ei ar fi primit într-adevăr un spirit nou, ei ar fi forţat aceste obiceiuri
vechi să se desfacă întocmai cum seva care se ridică într-un pom forţează frunzele moarte să se
desprindă.

20 Atunci DOMNUL s-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi a zis: „Fiindcă
poporul acesta a încălcat legământul pe care îl poruncisem strămoşilor lui şi nu a
ascultat de glasul Meu,

Domnul S-a aprins de mânie. Textul are ca scop să zugrăvească ura lui Dumnezeu faţă de păcat.
Mânia nu este aceea de impuls, ci mai degrabă scârba lui Dumnezeu faţă de rău, o scârbă care îşi
are temeiul în sfinţenia caracterului Său. Mânia omului este o patimă impulsivă şi egoistă. Mânia
lui Dumnezeu izvorăşte din veşnicele principii de dreptate şi bunăvoinţă. Dacă Dumnezeu este
nemărginit de bun şi sfânt, şi dacă El cunoaşte întreaga mizerie pe care a adus-o păcatul în creaţia
Sa, cu ce alt sentiment poate El să privească păcatul decât acela de ură şi indignare, pe care în cele
din urmă îl va condamna la nimicire. Până atunci, Dumnezeu caută să salveze pe păcătos ca să nu
fie şi el mistuit în focul curăţitor (Ezechiel 33,11; 2 Petru 3,9).
A încălcat legământul. Neplăcerea lui Dumnezeu n-a fost fără pricină. Faptul că poporul luase
parte la legământul făcut la Sinai şi a fost de acord cu el, le-a impus obligaţii care au fost egale cu
poruncile. Obligaţia specială pe care ei o nesocoteau în mod atât de flagrant a fost aceea care
oprea închinarea la alţi dumnezei.

~ 18 ~
21 nu voi mai continua să izgonesc dinaintea lui pe nici unul din neamurile pe care
le-a lăsat Iosua când a murit,
Nu voi mai continua să izgonesc. Singurele victorii pe care le-au repurta fuseseră cele câştigate
cu ajutorul Domnului. Israel călcase clauzele legământului prin închinarea la alţi dumnezei, astfel
că Dumnezeu a fost dezlegat de partea Sa de legământ fără să mai fie obligat să împlinească
făgăduinţa Sa de a izgoni rămăşiţele locuitorilor băştinaşi ai ţării (Exod 23:27,31).

22 pentru ca, prin ele, să-l pun la încercare pe Israel şi să văd dacă va păzi Calea
DOMNULUI, umblând pe ea aşa cum au făcut strămoşii lui!”
Să-l pun la încercare pe Israel. Scopul de a lăsa aceste neamuri păgâne n-a fost pentru a constata
dacă Israel, expus în felul acesta la contact strâns şi contact cu păgânismul, avea să rămână
credincios faţă de propria lor religie. "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu
ispiteşte pe nimeni" (Iacov 1:13). Mai de grabă, încă de la început era vădit că Israel nu rămăsese
credincios. Dumnezeu a lăsat neamurile ca unelte spre a mâhni pe israeliţi, spre a-i pedepsi, şi spre
a-i învăţa că nu se merită să meargă pe calea apostaziei. Prin dureri, Dumnezeu se străduia să
întoarcă inima poporului Său înapoi spre El. Acesta se pare a fi sensul pe care îl are aici cuvântul
"voi pune... la încercare". El înseamnă "a supune la probă" în sensul de a aduce experienţele
dureroase care aveau să trezească poporul la adevărata lor demnitate.
Experienţe asemănătoare au fost soarta oamenilor din toate epocile. Perioade de suferinţe şi
dezamăgire au slujit să întoarcă gândurile celor încercaţi înapoi la seriozitatea datoriei şi marele
scop al lui Dumnezeu cu existenţa lor. Experienţele acestea n-au fost pentru a descoperi lui
Dumnezeu caracterul oamenilor, pentru că El cunoaşte inimile lor, ci mai de grabă pentru a le
dovedi adevărata lor stare.
Cu toate repetatele insuccese ale lui Israel din timpul acestei perioade, pedeapsa n-a fost întru
totul nereuşită. Pedepsirile prin neamurile străine trebuie să fi lucrat schimbări în vieţile unora
dintre evrei. Pedepsele aspre şi continui fără îndoială că au infiltrat în mulţi simţământul că
drumul păcatului era o cale a durerii. Pentru a împrumuta expresia lui Bunyan, Dumnezeu a făcut
„calea ocolită a păşunii" mai aspră decât „drumul cel mare al împăratului". După ce au fost apucaţi
de „disperare uriaşă" de mai multe ori, israeliţii au fost adesea bucuroşi să se întoarcă iarăşi pe
calea de la care se îndepărtaseră. Pedepsele acestea au dat poporului lecţii destul de aspre, astfel
încât pe vremea lui Samuel se pare că israeliţii au făcut unele progrese spirituale. La sfârşitul
perioadei judecătorilor când a fost anunţată intrarea în slujba de judecător al lui Samuel, auzim
despre apostazii mai puţine decât înainte. Ba mai mult, toate necazurile acestea au tins să facă
astfel încât diferitele seminţii să se ţină mai strâns împreună, astfel că pe vremea lui Samuel se
putea discerne un simţământ naţionalist.
Va păzi Calea. Tendinţa naturală de a face "fiecare ce-i place" (Deuteronom 12:8; comp. cu
Judecători 17,6; 21,25) a fost pe deplin dovedită de către Israel în timpul secolelor în care au fost
conduşi de judecători, şi mai apoi sub monarhie. Căile omului sunt de obicei "fără prihană în ochii
lui" (Proverbe 21:2). Drept rezultat, „noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul
lui". (Isaia 53,6).

23 Prin urmare, DOMNUL a lăsat acele neamuri, pe care nu le dăduse mai repede în
mâna lui Iosua, să rămână la locul lor şi nu le-a izgonit.
A lăsat acele neamuri. Greutăţile sunt necesare pentru dezvoltarea caracterului. Era bine pentru
israeliţi să înveţe cum să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unui mediu corupt. Lupta continuă cu
puterile răului, dacă avea să i se facă faţă cum trebuie, avea să se dezvolte adevărata credinţă în
Dumnezeu. Din cauza aceasta, Dumnezeu nu făcuse să prospere pe deplin primele eforturi ale
seminţiilor de a consolida partea cuvenită lor. Datorită aceleiaşi cauze, Dumnezeu nu îngăduise ca
Iosua să obţină stăpânire absolută asupra întregului teritoriu al Canaanului. Dumnezeu a ajutat
israeliţilor să izgonească atât pe canaaniţi câţi erau necesari pentru a face loc seminţiilor să se
aşeze. Planul Lui a fost ca, pe măsură ce poporul creştea în număr şi învăţa lecţiile de ascultare şi

~ 19 ~
credinţă, lor avea să li se dea putere să izgonească restul canaaniţilor. În istoria lui Israel sub
David şi Solomon, scopul acesta a fost împlinit cel puţin într-o anumită măsură.

Comentarii Ellen G. White:

2 MYP 432
7 PP 544
10-19 PP 545
22 AH 205, 221; Ls 323.

~ 20 ~
Capitolul 3
Neamurile rămase în Canaan

1 Iată care sunt neamurile pe care le-a lăsat DOMNUL pentru ca, prin ele, să-i pună la
încercare pe israeliţi, pe aceia care nu luaseră parte la războaiele din Canaan.
Iată…neamurile. Scriitorul terminând interpretarea sa asupra istoriei întregii perioade a
judecătorilor, se întoarce acum să enumere diferitele neamuri care au fost lăsate în Canaan cu care
aveau să se lupte israeliţii. Făcând astfel, el mai adaugă un alt motiv pentru care au fost lăsaţi
aceşti canaaniţi, şi mai arată ce fuziune socială şi religioasă cu păgânii s-a petrecut curând.
Vezi o hartă cu primele 3 robii ale lui Israel

2 El a lăsat acele neamuri, doar pentru că dorea să-i înveţe arta războiului pe cei din
generaţiile următoare ale israeliţilor, care n-o cunoscuseră dinainte.
Să-i înveţe arta războiului. Acei care aparţineau de generaţia cea nouă a lui Israel nu cunoşteau
ororile războiului, şi nu cunoşteau personal nici marile eliberări pe care le înfăptuise Dumnezeu
pentru strămoşii lor. Crescând în tihnă relativă, ei au întors spatele lui Dumnezeu în care strămoşii
lor se încrezuseră pentru eliberarea de un vrăjmaş numeric superior. Prin neamurile care au rămas
în Canaan şi în jurul lui, Dumnezeu a urmărit să repete lecţiile marilor Sale eliberări de mai înainte
şi a neputinţei zeilor păgâni. Prin războaiele care au rezultat, tânăra generaţie de israeliţi a învăţat
din experienţe amare că ei puteau să lupte şi să cucerească aceste numeroase neamuri războinice
numai cu ajutorul Dumnezeului părinţilor lor.

3 Aşadar neamurile acestea erau: filistenii cu cei 5 domnitori ai lor, toţi canaaniţii,
sidonienii, hiviţii care locuiau în regiunea muntoasă a Libanului, de la muntele
Baal-Hermon până la Lebo-Hamat a(Sau: intrarea în Hamat).
Domnitori. Ebraicul seren. Folosit în Biblie despre conducătorii acestor cetăţi filistene, cu o
singură excepţie (1 Regi 7:30). Este vădit că acesta era un cuvânt sau titlu filistean, având în
vedere că el este folosit, în general, numai cu privire la aceşti conducători şi nu mai apare nicăieri
în altă parte. Erau 5 centre principale ale confederaţiei filistene: Gaza, Aşdod, Ecron, Gat şi
Aschelon (1 Samuel 6,16-18). Trei din cetăţi fuseseră luate de Iuda (Judecători 1:18), dar este
vădit că fuseseră pierdute din nou.
Toţi canaaniţii. Adică, grupurile de canaaniţi care au rămas în toate părţile ţării. Desigur că mult
din teritoriul lor fusese luat.
Hiviţii. Vezi Iosua 11:3.În altă parte heviţii sunt amintiţi în legătură cu cetăţi din partea centrală a
Palestinei, la Sihem (Geneza 34,2) şi Gabaon (Iosua 9,7). Arheologii nu sunt în stare să identifice
în mod definitiv aceste neamuri. S-a sugerat că heviţii au fost o parte a horiţilor sau hurianilor
(vezi cele despre Iosua 9,3).
Regiunea muntoasă a Libanului. Heviţii sunt descrişi aici ca locuind în regiunea din jurul
muntelui (Liban) Hermon (din Palestina nordică) până la intrarea Hamatului. Ultima expresie era
frecvent folosită în Biblie pentru a arăta hotarul nordic al Canaanului. Cetatea Hamat însăşi se afla
pe râul Orontes, cam la 140 mile nord de muntele Hermon. Totuşi teritoriul ei se întindea un
număr de mile spre sud de cetate.
Lebo-Hamat. Vezi cele despre Numeri 34:8.

4 Ele au fost folosite pentru a-i pune la încercare pe israeliţi, căci DOMNUL voia să
vadă dacă vor păzi poruncile pe care le-a încredinţat strămoşilor lor prin Moise.

Pentru a-i pune la încercare pe israeliţi. Vezi cele despre cap.2:22.23.

~ 21 ~
5 Şi astfel israeliţii au locuit printre canaaniţi, hitiţi, amoriţi, periziţi, hiviţi şi
iebusiţi.
Amoriţi. Vezi cele despre cap.1:35,36.
Pereziţi . Vezi cele despre cap.1:4.
Iebusiţi. Vezi cele despre cap.1:21.

6 Au luat pe fetele lor de soţii, au dat pe fetele lor fiilor acestora şi au slujit zeilor
lor.
Au luat pe fetele lor. În vremurile acelea, un contract de căsătorie, sau convenţie, se spune că
trebuia să cuprindă recunoaşterea mutuală a religiei celor două părţi. Astfel că o israelită care se
căsătorea cu un străin avea să fie dusă să ia parte la ceremoniile în legătură cu religia cea nouă. De
aceea era imposibil pentru un israelit să-şi păstreze curăţenia credinţei lui dacă el se căsătorea cu
un locuitor băştinaş. Rezultatele unei astfel de căsătorii mixte sunt evidente din experienţa lui
Solomon (1 Regi 11:1-8). Pericolul unor astfel de rezultate tragice există şi astăzi. Prea adesea
căsătoria unui credincios cu un necredincios corupe credinţa părţii credincioase. Cu greu ar putea
fi altfel (vezi 2 Corinteni 6:14-17).

Otniel

7 Israeliţii au făcut ce este rău în ochii DOMNULUI. L-au uitat pe DOMNUL,

Dumnezeul lor, şi au slujit baalilor b(Vezi nota de la 2:11) şi aşerelor c(TM (ebr.
aşerim); Siriacă, VUL: aştoretelor (ebr. aştarot); vezi nota de la 2:13) de tot felul.
Aşerelor(engl. „groves" - crânguri). Ebraicul 'aşerot, sau la singular 'aşera. Înţelesul n-a fost
exprimat prin traducerea de "crânguri" (vezi 2 Regi 23,6). Un „crâng" cu greu ar putea fi scos din
casa Domnului. Aceşti 'aşerat (mai frecvent 'aşerim) se pare că erau stâlpi de lemn sau trunchiuri
de copac, care erau de obicei aşezaţi alături de altarele păgâne şi venerate ca obiect de cult. Poate
că acesta era privit ca locul de locuit al zeităţilor (vezi Deuteronom 16:21; 2 Regi 17:10). Astfel de
chipuri erau obişnuite în sanctuarele caanite şi treptat s-a ajuns să fie folosite în legătură cu cultul
ebraic.
Citim despre unul lângă altarul lui Baal din cetatea de domiciliu a lui Ghedeon (Judecători 6,25),
despre altele aşezate în Samaria, Ierusalim şi Betel (2 Regi 13,6; 23,6.15). Se pare că numele lor
provine de la faimoasa zeiţă canaanită cu numele de Aşera, care în tăbliţele Ras Şamra este
descrisă ca mamă a zeilor, şi adeseori numită Stăpână a mării. Nu se ştie cum a devenit un trunchi
de copac sau un stâlp de lemn simbol al ei.

8 DOMNUL s-a aprins de mânie împotriva poporului Israel şi El i-a vândut în mâna
lui Cuşan-Rişatayim,regele din Aram-Naharayim d(NV Mesopotamiei).Israeliţii i-au
slujit lui Cuşan-Rişatayim timp de 8 ani.
I-a vândut. Adică, a îngăduit ca ei să fie învinşi şi să fie făcuţi un popor supus care şi-a păstrat
teritoriile lor numai prin plata unui bir.
Din acest punct începe adevărata istorisire a cărţii Judecătorilor. Până aici, cu ajutorul celor două
prefeţe (capitolele 1:1 la 2:5 şi 2:6 la 3:7) cartea a pus baza istorică şi a afirmat principiul că
păcatele poporului au dus la opresiune, dar că Dumnezeu a prevăzut o eliberare printr-un
"judecător" spre a acorda încă o ocazie lui Israel să primească marele lui destin. Istorisirea despre
judecătorul Otniel, ca şi despre ceilalţi judecători, este redată spre a ilustra acest adevăr.
Cuşan-Rişatayim. Rapoartele istorice nu conţin nici o informaţie despre invazia Canaanului de
către un împărat al Mesopotamiei cu acest nume. Titlul înseamnă: „Cuşan de îndoită răutate".
Ultima parte a numelui probabil că a fost adăugată de israeliţi spre a-şi arăta aversiunea lor faţă de
el. Invadarea a venit dinspre nord-est, de la 'Aram Naharayim, cum este redat în textul ebraic.

~ 22 ~
Cuvântul înseamnă: „Aram al celor două râuri". Aceasta era denumirea obişnuită pentru regiunea
dintre Eufratul superior şi Kabur. Cuvântul „Mesopotamia” a ajuns mai târziu să însemne toată
regiunea dintre râurile Tigru şi Eufrat. Având în vedere că pe acea vreme 'Aram Naharayim era
stăpânit de împăraţii din Mitanni, probabil că Cuşan-Rişeataim a fost un rege Mitanni.

9 Atunci israeliţii au strigat către DOMNUL şi DOMNUL le-a ridicat un salvator, care
i-a eliberat: pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele mai mic al lui Caleb.

Au strigat către Domnul. Cu încrederea de sine pierdută, cu vise de plăcere spulberate, în cele din
urmă poporul s-a întors la Dumnezeul lor. Deodată ei au ajuns să înţeleagă că idolatria i-a înşelat
şi că idolii păgâni erau cu totul neputincioşi să-i ajute. Cu această înţelegere ei s-au întors iarăşi la
Dumnezeul părinţilor lor.
Bine s-a remarcat că pedeapsa îi face să strige cu stăruinţă către Dumnezeu pe aceia care mai
înainte de abia că mai vorbeau despre El. Acesta mai este încă scopul judecăţilor divine. Faptul că
poporul în necazul lui s-a întors la Domnul este meritul lui. Nici un strigăt sincer după ajutor nu
este pierdut. Cu toată că pedeapsa nu este în fiecare caz îndepărtată, totuşi pentru acei care iubesc
pe Dumnezeu, pentru acei care sunt întru totul supuşi faţă de El, El va face ca toate lucrurile să fie
spre binele lor (Romani 8:28). Cu toate acestea, va veni un timp când, deşi oamenii "vor striga la
Mine, dar nu-i voi asculta" (Ieremia 11:11). De aceea să chemăm pe Domnul câtă vreme este
aproape (Isaia 55:6). Astăzi este ziua mântuirii.
Le-a ridicat un salvator. Când israeliţii au strigat către Dumnezeu în durerea lor, El a auzit şi a
ridicat pentru ei un izbăvitor naţional, Otniel, ginerele lui Caleb (cap.1:13).

10 Duhul DOMNULUI a fost peste el şi el a judecat e(Cu sensul de a conduce, a

cârmui) Israelul. A pornit la război şi DOMNUL l-a dat în mâna lui pe
Cuşan-Rişatayim, regele Aramului. Mâna lui a fost puternică împotriva lui
Cuşan-Rişatayim.

Duhul Domnului. Dumnezeu n-a păstrat darurile speciale ale Duhului Sfânt numai pentru
timpurile NT. Şi în vechime El a înzestrat pe servii Săi pentru însărcinările lor prin dăruirea
Duhului Sfânt.
Otniel este într-adevăr un judecător de seamă prin aceea că nici o faptă necugetată sau nesfântă
nu este raportată despre el. Asupra multora din ceilalţi judecători, în ciuda victoriilor lor, cade
umbra păcatului, suferinţei sau a unui sfârşit tragic.
A judecat Israelul. Când Duhul Domnului a venit peste Otniel, el mai întâi a judecat pe Israel şi
apoi a pornit la război. Aceasta arată că el a îndreptat lucrurile în popor înainte de a încerca să
lupte cu inamicul. Aceasta este aşa cum trebuie să fie. Păcatul, vrăjmaşul cel mai rău dintre toţi,
este necesar să fie biruit în primul rând. Numai prin subjugarea acestui vrăjmaş ne putem aştepta
la victorie asupra vrăjmaşilor din afară.
A pornit la război.Noi nu învingem stând liniştiţi chiar dacă Duhul lui Dumnezeu a venit peste
noi. Se cere acţiune de la acei care au prezenţa Duhului lui Dumnezeu asupra lor. Duhul Domnului
este începătorul oricărui lucru bun şi a tuturor marilor realizări, dar El lucrează prin unelte
omeneşti.
Mâna lui a fost puternică. Nu sunt date nici un fel de amănunte despre acest război, dar el nu pare
să fi fost de mică importanţă ţinând seamă de situaţia împăratului asupritor. Totuşi, deoarece acum
Domnul îi ajuta din nou pe israeliţi, eforturile lor au fost încununate de biruinţă.

11 Astfel, în ţară a fost pace timp de 40 de ani f(Cifră rotundă desemnând o

generaţie; peste tot în Judecători). Apoi Otniel, fiul lui Chenaz, a murit.

~ 23 ~
 Ehud

12 Israeliţii au făcut din nou ce este rău în ochii DOMNULUI şi de aceea DOMNUL a
întărit stăpânirea lui Eglon, regele Moabului, asupra lor.
Au făcut din nou ce este rău. După moartea credinciosului judecător Otniel, israeliţii au căzut în
mod treptat către înclinaţia lor pentru idolatrie. În felul acesta se poate vedea cât de puternică
poate fi prezenţa unui bărbat bun în biserică sau în stat. Un conducător drept şi cinstit este una din
cele mai mari binecuvântări pe care o poate avea o naţiune, nu numai prin hotărârile pe care el le
ia, ci şi prin influenţa pe care el o exercită, prin exemplul vieţii sale, asupra altora. Astăzi, lumea
are nevoie de bărbaţi ca Otniel – bărbaţi plini de Duh – spre a o conduce înapoi la Dumnezeu.
Domnul a întărit. Acesta este începutul celei de a doua perioade a asupririi. După ce Otniel
murise şi naţiunea se întorsese la umblările ei păcătoase, Dumnezeu a îngăduit altor popoare să
asuprească din nou pe evrei.
Eglon. Moabiţii erau rude apropiate cu evreii (Geneza 19,36-38). Înainte de vremea aceasta, cele
două popoare nu s-au angajat niciodată în luptă activă unul cu altul. Eglon s-a aliat cu amoniţii (a
căror împărăţie se afla la nord de Moab) şi cu amaleciţii (beduini migratori spre sud). Primul atac
al lui Eglon a fost lansat împotriva Ierihonului, cetatea palmierilor (vezi cele despre Judecăt.116),
având ca rezultat cucerirea acestei cetăţi şi teritoriul lui Beniamin de jur împrejur. Probabil că
trecuseră vreo 60 de ani după ce evreii invadatori distruseseră cetatea. Fie că cetatea fusese
reclădită, cel puţin într-o anumită măsură, fie că o altă cetate fusese ridicată în apropierea ei.

13 El i-a chemat pe amoniţi şi pe amalekiţi să i se alăture şi împreună au pornit la

război. L-a învins pe Israel şi a ocupat Cetatea Palmierilor g(Ierihonul).
14 Astfel, israeliţii i-au slujit lui Eglon, regele Moabului, timp de 18 ani.
15 Israeliţii au strigat din nou către DOMNUL şi DOMNUL le-a ridicat un alt salvator:
pe Ehud, fiul beniamitului Ghera, care era stângaci. Israeliţii au trimis tributul prin
el, lui Eglon, regele Moabului.
Ehud. După ce au slujit pe acest împărat străin timp de 18 ani, israeliţii se săturaseră îndeajuns de
starea lor şi au înţeles iarăşi că suferinţele lor se datorau apostaziei lor religioase şi cu o măsură de
căinţă au strigat către Dumnezeu pentru ajutor. Cu toate că ei înşelaseră încrederea Lui odată,
Dumnezeu a răspuns prin ridicarea unui eliberator pentru ei, din seminţia lui Beniamin. Primul
judecător a fost din Iuda, seminţia conducătoare. Acum, se pare că Iuda nu avea un conducător
pentru poporul asuprit. Cel puţin Domnul a folosit un bărbat din seminţia cea mai mică, seminţia
care dăduse atacul principal asupririi moabite.
Era stângaci. Ehud, pe care Domnul l-a ales ca izbăvitor, este descris că nu se slujea de mâna
dreaptă (în mod literal, „limitat la mâna lui dreaptă"). Faptul acesta are o legătură cu cele ce
urmează, pentru că o persoană care se foloseşte de mâna stângă avea să-şi lege pumnalul în partea
opusă aceleia unde se purta de obicei. un ajutor deosebit în ascunderea armei.
Tributul. Probabil că plata tributului anual. Acesta era plătit, probabil în natură, şi de aceea se
cerea un număr de israeliţi care să-l ducă şi să-l păzească de hoţi pe drum.

16 Ehud şi-a făcut o sabie cu două tăişuri, având o lungime de un cot h(Aproximativ
0,5 m) şi a fixat-o sub haină pe coapsa dreaptă.

Cot. Cuvântul ebraic folosit aici pentru cot nu se mai află nicăieri în VT. De aceea este greu a se
determina cât de lungă a fost această unitate de măsură. Din cele ce urmează putem deduce că a
fost cam de lungimea unui picior (30,5 cam. n.tr.).

~ 24 ~
17 Apoi a sosit cu tributul la Eglon, regele Moabului, care era un bărbat foarte gras.
Un bărbat foarte gras. Un fapt important pentru cele ce urmează, fiind introdus parantetic aici ca
anticipare a punctului culminant al naraţiunii.

18 După ce a înmânat tributul, i-a trimis înapoi pe oamenii care-l aduseseră.

I-a trimis înapoi. După ce a predat tributul Ehud şi purtătorii israeliţi care erau cu el au plecat
spre casă. Când s-au aflat la o depărtare sigură, Ehud a trimis pe purtători, în timp ce el s-a întors
să aducă la îndeplinire misiunea lui periculoasă. Raportul nu arată locul reşedinţei împăratului.
Datele indică faptul că aceasta era într-o cetate a Moabului, nu departe peste Iordan de Ghilgal.

19 După aceea, el însuşi a făcut cale întoarsă de la idolii de piatră i(Sau: carierele de
piatră; şi în v. 26) care erau aproape de Ghilgal şi i-a zis lui Eglon: – Majestate, am
un mesaj numai pentru tine! – Tăcere, a zis regele. Şi toţi cei ce stăteau în jurul lui
au plecat.
Idolii de piatră. În mod literal, „chipuri cioplite", sau, "pietre cioplite". Acestea poate că au fost
pietre de hotar cioplite sau poate sanctuare păgâne ridicate de moabiţi, aproape de Ghilgal. Şi
unele şi altele erau considerate idolatre de către israeliţi. Traducerea "pietrării" îşi are originea în
Targumurile iudaice care redau astfel cuvântul ebraic, poate pentru a evita posibilitatea unei
concluzii că Ehud a putut să zăbovească în jurul idolilor, sau o concluzie că ele au fost pietrele
ridicate de Iosua (Iosua 4:20). La acest monument nu s-ar aplica descrierea de „pietre cioplite”.
Poate că ele sunt amintite numai ca pietre de hotar obişnuite.
Am un mesaj numai pentru tine. Sau, „o solie secretă”. Pretextul apărea întemeiat, şi împăratul
l-a acceptat fără suspiciune având în vedere că Ehud adusese tributul şi probabil că împăratul a
presupus că el era gata să trădeze unele secrete cu privire la stările printre israeliţi. Probabil că
împăratul fusese informat că Ehud îşi trimisese însoţitorii înainte, şi el a conchis în mod natural că
Ehud acţionase astfel spre a nu fi observat de către ei când el predă misiunea secretă. Era natural
că de la Ehud nu se putea aştepta să predea o astfel de solie în asistenţa publică de mai înainte.
Tăcere.Cuvântul ebraic imită un sunet. El corespunde cu cuvântul nostru de „sst!”. Porunca a fost
adresată suitei lui Eglon. Ehud n-ar fi îndrăznit să ceară ca cei prezenţi de la curte să se retragă; de
aceea probabil că el a acţionat ca şi când el ar fi fost gata să spună secretul lui înaintea tuturor.
Desigur, că împăratul nu dorea ca o solie secretă să fie comunicată în felul acesta. De aceea el a
îndepărtat pe cei prezenţi ai lui, folosind această expresie.

20 Ehud s-a apropiat de el; acesta stătea singur în odaia de vară de pe acoperiş
j(Sensul propoziţiei în ebraică este nesigur). Ehud i-a zis: „Am un mesaj din partea
lui Dumnezeu pentru tine!” Regele s-a ridicat de pe scaun.
Odaia de vară. În mod literal, „o cameră de sus răcoroasă”. În limba arabă modernă camera
aceasta mai este numită încă cu acelaşi nume aşa cum este folosit aici în limba ebraică. Aceasta
este un etaj de adaus, de obicei al treilea, ridicat deasupra acoperişului orizontal al casei, la un colţ,
sau pe o anexă în formă de turn la clădire. Înălţimea ei şi ferestrele cu zăbrele pe toate părţile
făceau să fie bine aerisită şi confortabilă chiar pe vreme de mare căldură.
Se vede că unele amănunte ale istorisirii au fost omise. Este vădit că după ce a poruncit ca
slujitorii să plece, împăratul s-a retras în camera lui particulară, unde l-a invitat pe Ehud să-l
urmeze, sau poate că primele cuvinte ale lui Ehud (v. 19) au fost comunicate împăratului prin soli.
Un mesaj din partea lui Dumnezeu. Această declaraţie a fost stratagema isteaţă din partea lui
Ehud spre a se putea apropia de împărat. La cuvintele acestea împăratul s-a ridicat în semn de
respect pentru oracolul divin.

~ 25 ~
21 Ehud şi-a întins mâna stângă, a luat sabia de pe coapsa dreaptă şi i-a înfipt-o în
burtă.
Mâna stângă. Împrejurarea naturală de a se sluji de mâna stângă i-a ajutat să împiedice pe
împărat de a deveni bănuitor când a întins braţul sub haina sa pentru a scoate pumnalul. Puternica
lovitură a străpuns abdomenul monarhului cu atâta forţă încât pumnalul întreg a dispărut din
vedere. Obezitatea extremă a împăratului datorită probabil lăcomiei şi luxului, l-au făcut incapabil
să se apere.

22 Lama a intrat cu mâner cu tot, iar grăsimea s-a strâns în jurul lamei, astfel încât
nu i-a mai scos sabia din burtă, iar măruntaiele i-au ieşit afară k(Sensul în ebraică al
acestei propoziţii este nesigur).
23 Ehud a ieşit prin verandă l(Sensul termenului ebraic este nesigur), a închis după
el uşile odăii de pe acoperiş şi le-a încuiat.
Verandă. Cuvântul ebraic redat aici „tindă” se găseşte numai în acest loc în VT. El vine de la o
rădăcină de cuvânt care înseamnă „a aranja” şi, deci, poate să însemne o „colonadă”. Tot ceea ce
se poate şti cu siguranţă este aceea că el se referă la o parte a clădirii.
A închis. Probabil cu putinţă numai prin faptul că slujitorii s-au retras cu totul spre o altă secţiune
a casei. Totuşi, noi deducem că ei au văzut pe Ehud părăsind casa, pentru că ei s-au întors la
camera unde era împăratul. Găsind uşile închise ei au socotit că împăratul mai dorea să rămână
ceva vreme singur.

24 După ce a plecat Ehud, au venit slujitorii regelui, s-au uitat şi au observat că uşile
odăii de pe acoperiş erau închise. Ei şi-au zis: „Cu siguranţă că el îşi acoperă
picioarele m(Eufemism ebraic cu sensul de îşi face nevoile) în odaia de vară!”
Îşi acoperă picioarele. Un eufemism pentru evacuarea intestinului. Aceeaşi expresie se găseşte şi
în 1 Samuel 24,3 (engl.). Natural că slujitorii au ezitat să bată la uşa încuiată a împăratului lor.

25 Şi s-au tot învârtit prin preajmă până ce şi-au pierdut răbdarea. Când au văzut că
nu deschide uşile odăii, au luat cheia, au deschis şi l-au găsit pe stăpânul lor zăcând
mort pe pământ.
26 În timp ce ei aşteptau, Ehud a fugit, a trecut de idolii de piatră şi a scăpat în
Seira.
A scăpat. Nehotărârea şi aşteptarea din partea slujbaşilor împăratului i-au prilejuit lui Ehud
suficient timp pentru plecare ca să poată scăpa. De asemenea, probabil că reşedinţa regală era
aproape de Iordan, permiţându-i lui Ehud să se afle curând în siguranţă, de partea cealaltă.
Seira. Localitate necunoscută. Pare să fi fost în apropiere de ţinutul muntos al lui Efraim.

27 De îndată ce a ajuns acolo, a sunat din corn prin toată regiunea muntoasă a lui
Efraim. Israeliţii au coborât şi ei împreună cu el de pe munte, acesta stând în fruntea
lor.

Regiunea muntoasă a lui Efraim. Având în vedere faptul că Ehud era din seminţia lui Beniamin,
ar putea să pară ciudat că el n-a mers la o aşezare mai apropiată, a propriei lui seminţii. Fie că se
afla acolo garnizoana moabită puternică, fie că el socotea că beniamiţii erau prea fricoşi să
răspundă la chemarea lui la luptă. Seminţia lui Efraim, cea mai numeroasă şi cea mai agresivă
dintre seminţii, a răspuns grabnic la chemarea lui la luptă.

~ 26 ~
28 El le-a zis: „Urmaţi-mă, căci DOMNUL i-a dat în mâinile voastre pe moabiţi,
duşmanii voştri!” Ei l-au urmat, au ocupat vadurile Iordanului, care duc spre Moab
şi n-au lăsat pe nimeni să treacă.
Vadurile Iordanului. Se pare că se face referire la vadurile direct de la est de Ierihon, aproape de
Ghilgal. Mişcarea aceasta s-a făcut pentru a împiedica întăririle care urmau să fie trimise din
Moab, şi deasemenea să taie calea de scăpare a garnizoanelor moabite de pe partea israelită a
Iordanului.

29 Au ucis atunci în jur de 10000 de moabiţi, toţi bărbaţi robuşti şi puternici. Nici
un om nu a scăpat.
Nici un om nu a scăpat. Insurecţia evreilor a fost atât de generală şi de imediată, încât
garnizoanele moabite, alcătuite din oameni de elită, au fost complet nimicite.

30 În ziua aceea Moabul a fost umilit de către Israel şi astfel în ţară a fost pace timp
de 80 de ani.
Moabul a fost umilit. Puterea moabită de pe partea israelită a Iordanului a fost înfrântă în aşa
măsură încât n-a mai fost nici un pericol din acea parte.

Şamgar

31 După el a urmat Şamgar, fiul lui Anat n[Sau: Şamgar, un mare războinic. Dat
fiind că în mitologia canaanită, Anat era o zeiţă războinică, epitetul de fiu al lui Anat
poate însemna un mare războinic. Este posibil şi ca Şamgar să fi provenit din
Bet-Anat (vezi 1:33)]. El a ucis 600 de filisteni cu o ţepuşă de mânat vite şi l-a
eliberat astfel pe Israel.
Şamgar. Este vădit că el a fost următorul erou naţional care avea să vină pe scena de acţiune.
Faptele sale eroice au fost numai locale, fiind îndreptate împotriva filistenilor din Palestina sudică.
Probabil că el a trăit în acelaşi timp în care Debora şi Barac se luptau cu canaaniţii în partea de
nord a ţării. Capitolul 4:1 declară că Debora şi Barac au realizat eliberarea lor după ce Ehud
murise, dar nu face nici o referire la Şamgar. Debora lasă să se înţeleagă că Şamgar a fost
contemporan (cap. 5,6). Faptul acesta mai este sugerat de observaţia că Şamgar nu este cuprins în
schema cronologică a istorisirii nefiindu-i atribuit lui nici un an. Prin faptele lui îndrăzneţe a salvat
pe israeliţii din regiunea sa, de a mai fi asupriţi şi înrobiţi de către filisteni. El a fost un eliberator,
un erou naţional, dar el n-a fost numit judecător în Israel.
Numele Şamgar pare a fi străin şi se crede că probabil este hurian sau hitit. Numele străin se
poate datora faptului că mama lui a fost o israelită căsătorită cu un hurian sau canaanit. Autorul a
remarcat deja că erau obişnuite căsătoriile mixte. Tatăl lui se numea Anat, numele unei zeiţe
păgâne şi se crede puţin probabil că un evreu ar fi dat acest nume, decât poate nişte părinţi căzuţi
de la credinţă.
Ţepusă de mânat vite(engl. „ox goad” – ţepuş de bou). O unealtă pentru a îndemna pe boi înainte.
Acesta era adesea lung cam de 8 picioare (2,5 m) aşa încât cineva care ţinea plugul putea să ajungă
la boi. Ascuţit cum era cu un vârf de metal la unul din capete, şi având o lamă în formă de daltă la
celălalt pentru a curăţa fierul de plug, astfel de ţepuşe puteau fi folosite cu efect în locul unei lănci.
Aceasta era o armă umilă, cu toate acestea un „ţepuş de bou” cu binecuvântarea lui Dumnezeu,
face infinit mai mult decât o „sabie a lui Goliat”, fără binecuvântarea Lui. Şi uneori Dumnezeu
alege să lucreze prin astfel de mijloace neînsemnate, încât puterea poate într-adevăr să se afle
descoperită ca de la Dumnezeu.

~ 27 ~
Capitolul 4
Debora

1 După ce a murit Ehud, israeliţii au făcut din nou ce este rău în ochii DOMNULUI
2 şi de aceea DOMNUL i-a vândut în mâinile lui Iabin, un rege din Canaan, care
domnea în Haţor. Sisera, conducătorul oştirii sale, locuia în Haroşet-Goyim.
Iabin. După cei 80 de ani de pace care au urmat după ce Ehud a înfrânt asuprirea moabită,
israeliţii au dezvoltat din nou uşurătatea în viaţa lor spirituală, şi iarăşi au părăsit pe Dumnezeul
lor. Pentru a trezi pe poporul Său, Domnul a îngăduit conducătorului canaanit să poruncească unui
puternic lanţ de fortăreţe din Palestina nordică să asuprească seminţiile ebraice din nord pe o
perioadă de 20 de ani. Istorisirea despre cum a fost frânt acest jug al asupririi de către Debora şi
Barac este spusă de două ori, odată în formă de proză, în cap. 4 şi din nou în formă poetică în
cap. 5.
Cartea lui Iosua aminteşte despre un Iabin ca împărat al Haţorului (Iosua 11,1-2). Cetatea a fost
luată, pe acea vreme, de israeliţi, dar probabil că de atunci a fost reluată de către canaaniţi, înainte
ca israeliţii să-şi poată consolida situaţia lor în această regiune. Un alt Iabin, care posibil să fi fost
nepotul împăratului pe care-l nimicise Iosua dispunea acum de o largă suveranitate asupra tuturor
forţelor canaanite din Palestina nordică.
Sisera. De aici înainte nu mai auzim în naraţiune despre Iabin, cu excepţia unei scurte menţiuni
în v.23. El predase conducerea forţelor sale unui comandant de luptă cu numele de Sisera. Poate că
acest general a fost la rândul său un rege stăpânind cetatea în care locuia. Haraşet era la 16 mile
nord-vest de Meghido, unde câmpia Izreel se îngustează înainte de a se uni cu câmpia de coastă de
la Acre. Câmpia reprezenta un teren natural pentru formidabila misiune de forţă a celor 900 de
care de fier ale lui Sisera (cap. 4,3). Împotriva ameninţării unui astfel de vrăjmaş, în starea lor de
răzvrătire păcătoasă, israeliţii nu puteau să stea, şi curând ei au fost învinşi şi obligaţi să plătească
tribut.
Haroşet. Identificat cu el-Harithiyeh.

3 Israeliţii au strigat către DOMNUL, căci Sisera avea 900 de care de fier a(Vezi nota
de la 1:19; şi în v. 13) şi, de 20 de ani, îi asuprea puternic.
4 În perioada aceea în Israel judeca b(Cu sensul de a conduce, a cârmui, deşi se
pare că Debora avea şi un rol de magistrat, ea fiind aceea care judeca pricinile celor
din popor) o profetesă pe nume Debora, soţia lui Lapidot.
Judeca. Poate că nu ca o prinţesă prin vreo autoritate care i s-a conferit, ci ca profeteasă,
corectând abuzurile şi redresând cazurile de nemulţumire.
Debora. În mod literal „albină”. Dintre judecătorii ale căror fapte eroice sunt raportate în această
carte ea este singura amintită ca având darul profeţiei.
Lapidot.Ceea ce înseamnă „torţe” sau „străluciri”. Unii socotesc că expresia „nevasta lui
Lapidat” ar trebui să fie tradusă „femeia spiritului înflăcărat”, care într-adevăr, în lumina celor ce
urmează, se poate să nu fi fost un apelativ cu totul inaplicabil.

5 Ea locuia sub Palmierul Deborei; acesta se afla între Rama şi Betel, în regiunea
muntoasă a lui Efraim. Israeliţii se duceau la ea pentru judecată.

Ea locuia. În mod literal, „ea şedea”, adică pe scaunul de judecător. Locul ei favorit pentru a
asculta cauzele era sub un pom dintre Rama şi Betel (vezi 1 Samuel 1:1). Acesta se pare că a fost
în apropierea faimosului „stejar al jalei” sub care a fost înmormântată Debora, doica Rahelei

~ 28 ~
(Geneza 35,8). Acest fel de sală de judecată îngăduia ca poporul să aibă cel mai liber acces la ea,
şi acolo ei „se suiau la ea ca să fie judecaţi”.

6 Ea a trimis să fie chemat Barak, fiul lui Abinoam, din Kedeş, în Neftali şi i-a zis: –
DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, îţi porunceşte astfel: „Du-te, îndreaptă-te spre
muntele Tabor şi ia cu tine 10000 de bărbaţi din Neftali şi din Zabulon!

Din Kedeş, în Neftali. Poate că modernul Tell Quades, cam la 4 mile nord-vest de lacul Huleh
(Lacul Semechonitis) în Galileea superioară. Chedeş-Neftali fusese o fortăreaţă canaanită.
Pitoreasca poziţie de la Qudes este acoperită astăzi de ruine.
Îndreaptă-te spre. Adică „concentrează-te asupra”, în grupe mici.
Muntele Tabor. Acest munte însemnat (înalt de 1843 picioare) se afla la multe mile la sud de Tell
Quades, în teritoriul lui Isahar. El domina drumul principal prin îngusta vale care ducea din
câmpia Esdraelenonului până jos în câmpia unde Iordanul părăseşte Marea Galileii. Aşezarea lui
centrală l-a făcut un loc de unificare a seminţiilor nordice, iar înălţimea lui l-a făcut uşor de apărat
împotriva carelor lui Sisera. Creştetul muntelui, o platformă alungită de aproape 3.000 de picioare
de la est la vest şi de 1.300 picioare la punctul cel mai larg era o excelentă regiune de organizare.
După secole mai târziu Antioh Epifanul, şi apoi şi mai târziu, Iosif Flavius au folosit acest platou
pentru acelaşi scop.
Neftali şi ... Zabulon. Capitolul 4 aminteşte că, luând parte la luptă numai pe aceste două
seminţii. În capitolul 5 sunt amintite 6 seminţii ca participante. Probabil că Neftali şi Zabulon au
procurat majoritatea trupelor, iar celelalte 4 seminţii, poate că au trimis numai mici contingente.

7 Îl voi atrage pe Sisera, conducătorul oştirii lui Iabin, spre tine, la uedul c(Vale
situată într-un ţinut arid care acumulează apele de pe versanţi în timpul sezonului
ploios, creând un pârâu temporar; şi în v. 13) Chişon,cu toate carele şi oştirile lui şi-l
voi da în mâinile tale!”

Chişon. Marşul lui Sisera de la cartierul lui general din Haroşet pentru a lupta cu israeliţii la
muntele Taborului avea să-l ducă dea-lungul albiei uscate a râului Chison. Aici făgăduise Domnul
să aducă înfrângerea lui. În vederea nimicirii era necesar să se ocupe poziţie în câmpie, nu pe
muntele Tabor, pentru a distruge carele.

8 Barak i-a răspuns: – Dacă vei merge şi tu cu mine, atunci voi merge şi eu, dar dacă
nu vei merge cu mine, nu voi merge nici eu!

Vei merge şi tu cu mine. Probabil că Barac şi-a dat seama că el nu putea susţine moralul evreilor.
Prezenţa Deborei avea să servească spre a lămuri că întreprinderea era a lui Dumnezeu. Probabil
că el a mai dorit să fie bine înţeles de către toţi că ea, profetesa, a fost aceea care a iniţiat
campania, şi nu el. Barac este creditat că el a urmat călăuzirea profetică în această întreprindere
periculoasă. De asemenea este vrednic de luat în seamă că Debora nu s-a dat înapoi de pe calea pe
care ea o prescrisese pentru alţii. Cât despre Barac, el a preferat rolul mai smerit al aceluia care
execută porunca ce venea de la Domnul. El s-a retras de bună voie în spatele autorităţii unei femei
pe care Dumnezeu o însufleţise şi inspirase. Astăzi este nevoie de oameni care vor să asculte de
glasul divin cum a făcut Barac.
În alegerea de profeţi, Dumnezeu nu s-a limitat la partea bărbătească. Atât VT cît şi NT amintesc
de profetese (Exod 15,20.21; Numeri 12,2; 2 Regi 22,12-20; Luca 2,36; Fapte 21,9).

~ 29 ~
9 Ea i-a zis: – De mers voi merge cu tine, dar, în felul acesta, slava nu va fi a ta, căci
DOMNUL îl va da pe Sisera în mâinile unei femei! Apoi Debora a plecat cu Barak la
Kedeş.
În mâinile unei femei. Debora a consimţit să meargă împreună cu expediţia militară, dar înainte
de a părăsi căminul ei din muntele lui Efraim spre a-l însoţi pe Barac în Palestina nordică, ea a
proorocit că victoria care avea să rezulte nu avea să revină gloriei lui Barac, ci unei femei. Ea nu
se referea la sine însăşi ci la Iael (v. 18-21), care avea să omoare pe Sisera.

10 Barak i-a chemat la Kedeş pe cei din Zabulon şi din Neftali; 10000 de bărbaţi
mergeau în urma lui, iar Debora l-a însoţit.
În urma lui (engl. „at his feet”). Expresia înseamnă „urmându-l” sau „sub comanda lui”.
L-a însoţit. Expresia înseamnă aici „a înaintat pentru luptă”.

11 Chenitul Heber se separase de cheniţi, urmaşii lui Hobab, socrul d(Sau:

cumnatul) lui Moise, şi îşi aşezase cortul lângă terebintul din Ţaananim, în apropiere
de Kedeş.
Chenitul Heber. Versetul acesta explică împrejurările în care unii dintre cheniţi au ajuns să
locuiască în această regiune nordică atunci când, după afirmaţia de mai înainte a autorului
(cap. 1,16), ei se aşezaseră în Palestina sudică. Motivul era că aceşti cheniţi se separaseră de restul
seminţiei lor şi au căutat un cămin în partea lui Zabulon şi Neftali. Unul dintre ei, numit Heber, s-a
aşezat atât de departe spre nord tocmai până la regiunea Chedeş.
Hobab. Vezi cele despre Numeri 10,29.
Terebintul(în engl. „plain”).Acest cuvânt ebraic înseamnă „stejar” nu „câmpie”. Locul era
aproape de Chedeş, domiciliul lui Barac.

12 S-a dat de ştire lui Sisera că Barak, fiul lui Abinoam, s-a îndreptat spre muntele
Tabor.
S-a dat de ştire lui Sisera. „Ei” trebuie să fie înţeles în mod impersonal ca, „i s-a spus lui Sisera”.
Unii cred că informatorii au fost cheniţii, care erau în termeni buni cu Iabin, domnitorul canaanit.

13 Atunci Sisera şi-a pus în mişcare toate cele 900 de care de fier şi toţi oamenii
care erau cu el, de la Haroşet-Goyim până la uedul Chişon.
Care.Cele 900 de care erau toate cele adunate de la toate cetăţile canaanite din alianţă.
Chişon. Râul Chison, deşi foarte scurt, este cel mai mare râu din această parte a Palestinei,
alimentat de numeroşi afluenţi mici, care brăzdează câmpia Esdraelonului şi drenează dealurile din
împrejurimi. Din apropiere de Tabor, un afluent nordic se varsă în râul principal aproape de
Meghido. Probabil că acesta a fost afluentul înspre care Sisera şi-a condus carele lui de război şi
lângă care au tăbărât pe câmpie de-a lungul râului.

14 Debora i-a zis lui Barak: „Ridică-te, căci aceasta este ziua în care a dat DOMNUL
pe Sisera în mâinile tale! Oare nu a mers DOMNUL înaintea ta?” Barak s-a coborât
de pe muntele Tabor cu cei 10000 de bărbaţi după el.
15 Cu ajutorul sabiei, DOMNUL l-a zdrobit pe Sisera dinaintea lui Barak, cu toate
carele şi cu toată oştirea lui. Sisera s-a dat jos din car şi a fugit pe jos.

L-a zdrobit pe Sisera. Nu se redau cu precizie mijloacele folosite de Dumnezeu. Raportul paralel
din cap. 5 spune că râul Chison, dea-lungul malurilor cărui tăbărâse oştirea canaanită, a măturat
oastea (cap. 5,20.21). Dumnezeu poate că a trimis deodată o ploaie torenţială curând după ce

~ 30 ~
sosise oştirea lui Sisera. Sub o astfel de ploaie, pământul argilos al câmpiei avea să se schimbe în
mocirlă de noroi lipicios în care carele canaaniţilor nu mai erau în măsură să manevreze. Un
excavatorist, care lucra la excavarea vechii cetăţi Meghido, aproape de această poziţie, spune cum,
în zilele cu ploaie era în imposibil să mergi, chiar şi călare, din cauza noroiului.
Curentul apelor a contribuit la înfrângerea turcilor chiar în locul acesta, în aprilie 1799, când
numeroase trupe de-ale lor, care se retrăgeau în fugă, au fost măturate şi înecate. În primul război
mondial, trupele engleze au aflat că, chiar şi un sfert de oră de ploaie pe pământul argilos făceau
imposibile manevrele de cavalerie.

16 Barak a urmărit carele şi oştirea până la Haroşet-Goyim şi toată oştirea lui Sisera
a fost nimicită. N-a mai rămas nici unul măcar.
Barac a urmărit. Direcţia de retragere ducea spre vale, pentru că, pe dealurile de pe ambele părţi
ale văii, erau aşezările evreilor. Valea devenea din ce în ce mai îngustă pe măsură ce se apropia de
strâmta trecătoare ce ducea la Haroşet. Înainte să poată lupta în retragere până la cartierul lor
general de la Haroşet, oştirea canaaniţilor a fost decimată. Nici unul n-a trăit spre a ajunge la
siguranţa zidurilor lui.
Haroşet. Localitatea aceasta se pare că a fost la capătul opus al câmpiei Esdraelonului, unde
Chisonul trece prin munţi în câmpia maritimă (vezi cele despre v. 2). Cântarea Deborei vorbeşte
despre fazele bătăliei ca având loc aproape de Taanac şi Meghido (cap. 5,19).

17 Sisera însă a reuşit să fugă până la cortul Iaelei, soţia chenitului Heber, căci între
Iabin, regele Haţorului, şi familia chenitului Heber era pace.
Chenitului. Tabăra acestei seminţii era departe, la nord de scena bătăliei, poate la 30 sau 40 mile
depărtare. Poate că a fost la o zi sau două după luptă când mândrul comandant de mai înainte al
oştirii, flămând şi sleit de puteri a ajuns la corturile acestor oameni pe care el îi considera prieteni.

18 Iael i-a ieşit în întâmpinare şi i-a zis: – Domnia ta,vino şi intră în cortul meu,nu-ţi
fie frică! El a intrat în cort şi ea l-a ascuns sub o carpetă.
Iael. Probabil că Heber era plecat de acasă, lăsând cortul din tabără în grija soţiei sale. Poate că
slujitorii aduseseră deja ştirea că comandantul oştirii lui Iabin se apropia pe jos. Poate că ştirea
biruinţei evreilor precedase venirea lui Sisera. Având în vedere că între cheniţi şi canaaniţi erau
legături de pace, desigur că Sisera s-ar fi aşteptat să găsească sprijin şi odihnă la cheniţi.
Nu-ţi fie frică. Probabil că cuvintele sugerează suspiciune, pe care Iael a căutat s-o alunge.
Carpetă. Sisera s-a culcat pe jos şi Iael l-a acoperit cu un fel de pătură sau covertură. Cuvântul
ebraic tradus „învelitoare” se întâlneşte numai aici în Biblie, şi însemnătatea lui exactă este
necunoscută. Contextul, totuşi, arată că el descrie o învelitoare.

19 El i-a zis: – Te rog, dă-mi să beau puţină apă căci sunt însetat! Ea a deschis un
burduf cu lapte, i-a dat să bea şi apoi l-a ascuns din nou.
Dă-mi. Este o veche practică orientală generală că oricine a mâncat sau a băut ceva în cort este
primit în casă în pace. Un vrăjmaş aproape mort se putea odihni în siguranţă în cortul adversarului
său dacă băuse împreună cu el. Cererea lui Sisera îl arată ca fiind prudent şi precaut. Deşi sleit de
puteri el n-a îndrăznit să adoarmă până ce nu obţinuse vreo garanţie despre intenţiile Iaelei. Când
Iael a deschis burduful cu lapte şi i-a dat să bea, comandantul oştirii a socotit că putea să-şi
îngăduie să doarmă în siguranţă.

20 El i-a mai zis: – Stai la intrarea cortului şi dacă va veni cumva vreun om să te
întrebe: „Este vreun bărbat aici?”, tu să-i răspunzi că nu este nimeni.

~ 31 ~
21 După aceea, Iael, soţia lui Heber, a luat un ţăruş de-al cortului, a pus mâna pe un
ciocan, a intrat pe ascuns în cort şi i-a înfipt lui Sisera ţăruşul în tâmplă, pironindu-l
astfel în pământ. Acesta adormise adânc pentru că era foarte obosit; şi astfel el a
murit.

Ţăruş. Acesta era ţăruşul de lemn al cortului prin care funiile erau fixate de pământ. Iael trebuie
să fi avut emoţii amestecate atunci când a luat ţăruşul ascuţit şi maiul cel greu pe care obişnuia să-l
folosească la ridicarea corturilor. Atât cât se cunoaşte, ea nu avea vreo nedreptate personală de
răzbunat, şi este posibil ca fapta ei să fi fost întemeiată pe recunoaşterea că Sisera era asupritorul
poporului lui Dumnezeu, cu a cărui soartă se identifica soarta ei şi aceea a familiei ei.

22 În timp ce Barak îl urmărea pe Sisera, Iael a ieşit să-l întâmpine şi i-a zis: „Vino
ca să ţi-l arăt pe omul pe care îl cauţi!” A intrat la ea şi l-a văzut pe Sisera zăcând
mort, cu ţăruşul înfipt în tâmplă.

Sisera zăcând mort. Nu ştim cât timp a trecut după moartea lui Sisera până la venirea lui Barac
pornit în urmărire împreună cu ai săi. Poate că păstorii care locuiau în munţi au observat pe
generalul fugar şi-l informaseră pe Barac despre direcţia fugii lui. Când ceata nerăbdătoare a lui
Barac a luat urma spre tabăra lui Heber, mare trebuie că le-a fost mirarea când Iael i-a condus la
cortul ei şi le-a arătat pe vrăjmaşul lor ucis. În felul acesta istorisirea care începe cu curajul unei
femei se încheie în acelaşi fel.

23 În ziua aceea Dumnezeu l-a umilit înaintea israeliţilor pe Iabin, regele din
Canaan.

Dumnezeu l-a umilit. Autorul nu atribuie victoria israelită lui Barac, Deborei sau lui Iael, ci lui
Dumnezeu, a cărui putere a făcut în stare pe evrei să pună în derută pe vrăjmaşii lor.

24 Şi mâna israeliţilor a fost din ce în ce mai puternică împotriva lui Iabin, regele
din Canaan, până când l-au nimicit.

A fost din ce în ce mai puternică. Această luptă de la Chison a fost începutul eliberării complete a
lui Israel de sub jugul canaaniţilor. În luptele care au urmat, evreii au exercitat o presiune din ce în
ce mai mare asupra regatului lui Iabin, până ce puterea acestui rege canaanit a fost pe deplin
înfrântă.

~ 32 ~
Capitolul 5
Cântarea Deborei

1 În ziua aceea Debora şi Barak, fiul lui Abinoam, au cântat această cântare:
În ziua aceea... au cântat. Aceasta era o metodă favorită a multor neamuri să celebreze victoriile
naţionale prin imnuri patriotice. Imnurile naţionale ale multor ţări ilustrează felul de cântare găsit
în capitolul 5. Într-o vreme când manualele erau rare sau inexistente, fără îndoială că acest cântec
a fost un instrument efectiv în păstrarea istorisirii despre biruinţa lui Israel asupra lui Iabin. El
constituie unul din cele mai mari poeme de război scrise vreodată.
Declaraţia este făcută că Debora şi Barac au cântat cântarea. Unii socotesc că poemul a fost scris
la început de către Debora spre a fi cântat ca duet în care mai întâi avea să cânte Debora şi apoi
Barac să-i răspundă în cântare. Totuşi, nu se poate şti în mod hotărât că aşa a fost.
Cântarea aceasta este unul dintre pasajele cel mai greu de tradus din întreaga Biblie. Ea cuprinde
multe cuvinte ebraice care au ieşit din uz; de aici, şi greutatea de a stabili înţelesul lor. Cântarea,
probabil că a fost transmisă neschimbată faţă de alcătuirea ei originală şi inclusă astfel în cartea
Judecătorilor atunci când aceasta a fost scrisă, poate că mult timp mai târziu. Ca şi astăzi, limbile
vechi au suferit schimbări, astfel că, în decurs de câteva secole multe cuvinte au fost scoase din uz.
Poemul începe cu cuvinte de laudă către Dumnezeu pentru biruinţă (v. 2-5), urmate de o
descriere a stărilor de lucruri care au precedat bătălia (v. 6-8). Este o laudă bogată pentru acele
seminţii care au luat parte la răscoală, în timp ce asupra acelora care n-au răspuns în ceasul de
criză sunt aruncate mustrări (v. 14-17). Aceasta este urmată de o descriere a bătăliei (v. 18-22),
moartea lui Sisera prin mâna Iaelei (v. 24-27), şi neliniştea mamei lui Sisera când ea aşteaptă
întoarcerea lui de la luptă (v.28-31).

2 „Când căpeteniile s-au pus în fruntea lui Israel, poporul s-a arătat gata de luptă!
Binecuvântaţi pe DOMNUL!
Căpeteniile s-au pus în fruntea. Ebraicul peroa’ pera’oth. Amândouă cuvintele acestea se trag din
rădăcina para’ care înseamnă „a conduce”. Deci, aceste cuvinte pot fi traduse „conducerea
conducătorilor”, care este similar cu redarea găsită în unele traduceri. „Conducătorii au luat
conducerea” (RSV).

3 Ascultaţi, regi! Luaţi aminte, domnitori! Eu, da eu, voi cânta DOMNULUI a(Sau:
despre DOMNUL),voi cânta spre lauda DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel:
Ascultaţi, regi. Versul acesta prezintă în mod clar paralelismul care caracterizează poezia ebraică.
Versul este împărţit în două părţi, împărţirea fiind făcută după cuvântul „împăraţi”. Fiecare parte
redă aceeaşi cugetare de două ori în cuvinte puţin diferite. Unde traducerea noastră repetă cuvântul
„cânta”, în a doua jumătate a versului, limba ebraică are două cuvinte pentru aceeaşi idee, al doilea
având sensul adăugat al cântării acompaniat de instrumente muzicale cu coarde.

4 DOAMNE, când ai ieşit din Seir, când ai mărşăluit din ţinutul Edomului, pământul
s-a cutremurat, cerurile s-au clătinat şi norii au turnat ape!
Seir. Regiunea muntoasă care se întinde de la est de Marea Moartă spre sud către Marea Roşie.
Referirea la muntele acesta pare să fie cu scopul de a arăta prezenţa lui Dumnezeu cu israeliţii în
drumul lor spre Canaan. Prezenţa aceasta s-a manifestat în diferite feluri; de pildă, în procurarea
supranaturală de hrană şi apă şi în prezenţa lui Hristos în stâlpul de foc şi de nor, care i-a însoţit.
Dumnezeu care în vechime a lucrat în mod atât de minunat, intervenise din nou şi a lucrat în mod
miraculos pentru poporul Său. În cazul acesta, mai degrabă muntele Tabor a fost scena faptelor
Lui, decât muntele Seir.

~ 33 ~
5 Munţii s-au zdruncinat înaintea DOMNULUI, Sinaiul acesta s-a clătinat b(Sau:
DOMNULUI, Domnul Sinaiului; / s-au clătinat) în faţa DOMNULUI!
Munţii s-au zdruncinat. O figură de stil pentru clătinarea muntelui Sinai pe timpul când s-a dat
Legea. Amintirea acestui eveniment miraculos este rechemată şi ca o ilustrare a puterii lui
Dumnezeu.

6 Pe vremea lui Şamgar, fiul lui Anat c(Vezi nota de la 3:31), şi pe vremea Iaelei,
drumurile erau părăsite, şi drumeţii călătoreau pe căi ocolite!
Pe vremea lui Şamgar. Vezi cele despre cap. 3,31.
Drumurile erau părăsite. Acest verset şi cele două care urmează descriu starea mizerabilă a ţării
sub stăpânirea canaanită. Starea de război a întrerupt călătoria şi comerţul în aşa măsură încât
şoselele erau nefolosite şi acei care aveau de călătorit, erau obligaţi să folosească poteci neumblate
prin regiune. Această suspendare a călătoriilor se datora prezenţei garnizoanelor canaanite aşezate
în locuri strategice de-a lungul principalelor drumuri. Din aceste locuri canaaniţii puteau să
împiedice mişcările evreilor, şi astfel să prevină luptele de gherilă şi, în acelaşi timp să întrerupă
negustoria şi comerţul.

7 Încetase viaţa din satele lui Israel, se sfârşise d(Sau: Conducătorii lui Israel au
căzut, au căzut, sensul ebraic fiind nesigur),până când m-am ridicat eu e(Sau: te-ai
ridicat tu; sau: s-a ridicat; şi în ultima parte a versetului), Debora, m-am ridicat ca o
mamă în Israel!
Încetase viaţa din satele lui Israel, se sfârşise (engl. "Villages ceased"). Poate că o redare mai
bună ar fi "satele au dispărut". Cuvântul (engl. „the inhabitans of") „căpeteniile" (în rom.) nu
există în original aşa cum se arată prin scriere cursivă în KJV. Ideea este că oamenii care au locuit
în cătune nefortificate le-au părăsit pentru a locui în cetăţi întărite unde puteau fi ocrotiţi de
prădarea la întâmplare fie de către canaaniţi, fie de către bandiţi, care se înmulţesc în perioade de
anarhie ca aceasta.

8 Când Israel şi-a ales alţi dumnezei f(Lit.: dumnezei noi), războiul a fost la porţi,
dar nu se vedea nici scut şi nici suliţă la 40000 în Israel!
Şi-a ales alţi dumnezei. Afirmaţia aceasta se pare că a fost inclusă pentru a explica motivul
pentru care israeliţii fuseseră aduşi la starea aceasta.
Războiul a fost. Evreii nu erau lăsaţi în pace. Canaaniţii au început să atace cetăţile fortificate
israelite, închizând oamenii în ele. Evident că, întocmai ca şi filistenii mai târziu, canaaniţii au
interzis negoţul fierarului şi orice armament făurit la evrei, astfel încât, cu greu se găsea un scut
sau lance la cei 40.000 de bărbaţi de vârstă militară. Această politică elimina în mod efectiv orice
pericol de represalii din partea evreilor.

9 Inima mea este alături de căpeteniile lui Israel, care s-au arătat gata de luptă în
popor! Binecuvântaţi pe DOMNUL!
Căpeteniile. După ce a descris greutăţile lui Israel, poetul se îndreaptă în versetele 9 şi 11 să
invite diferitele categorii de cetăţeni evrei să mulţumească pentru acei care ajutaseră să termine cu
stăpânii lor canaaniţi. Cei dintâi din aceştia au fost căpeteniile, sau în mod literal "dătătorii de
lege" sau "executorii legii". Aceştia erau prinţi ca şi Barac care au riscat viaţa lor pentru biruinţa
lui Israel. Ei erau bărbaţi în conducerea lui Israel, a căror datorie era să stea pentru lege şi ordine
naţională, şi, cu ocazia aceasta, ei s-au dovedit a fi vrednici de încrederea lor. Debora a putut să
cheme poporul să mulţumească lui Dumnezeu pentru partea pe care astfel de oameni o avuseseră
în înfrângerea canaaniţilor, vrăjmaşii lor.
Există mulţi conducători credincioşi în bisericile de astăzi, atât laici cât şi clerici care au dăruit

~ 34 ~
cei mai buni ani ai vieţii lor pe deplin şi de bună voie de dragul bunei stări a bisericii. Astfel de
oameni merită aprecierea bisericii şi a societăţii. Noi putem pe drept să binecuvântăm pe
Dumnezeu pentru ei şi lucrarea lor, aşa cum a făcut şi Debora pentru conducătorii care au ajutat să
înflăcăreze cu zel răscoala împotriva canaaniţilor.

10 Voi, care încălecaţi pe măgăriţe albe, voi, care staţi pe covoare, voi, care umblaţi
pe drum, ascultaţi! Ascultaţi
Voi, care încălecaţi. Bărbaţi bogaţi şi cu influenţă, aşa cum indică animalele pe care călătoreau -
animale alese pe care îşi puteau îngădui să le aibă numai o astfel de clasă. Cu alte cuvinte, fie ca
cei bogaţi, acei care şed pe tapiţerii bogate (redarea aceasta este o sugestie alternativă pentru „voi
care şedeţi la judecată"), şi acei care acum pot călători de-a lungul principalelor şosele altădată
neumblate, să mediteze şi să vorbească despre biruinţa cea minunată pe care a realizat-o
Dumnezeu cu această memorabilă ocazie pentru poporul Său.

11 vocea cântăreţilor g(Sau: arcaşilor, sensul termenului ebraic fiind nesigur) de

lângă izvoare, acolo ei pomenesc isprăvile DOMNULUI, isprăvile vitejilor h(Sau:
sătenilor) Lui în Israel! Atunci poporul DOMNULUI s-a coborât la porţi.
Pomenesc. Cei care trăiau acum în condiţii de pace, trebuiau să se oprească în împrejurimile lor
liniştite spre a povesti această istorie şi spre a da mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul Său în
înfrângerea vrăjmaşului şi restatornicirea păcii lui Israel. Oamenii se puteau mişca acum fără frică,
îndeplinindu-şi ocupaţiile de fiecare zi. Totuşi, ei trebuiau să-şi aducă aminte că starea lor de pace
se datora faptelor de dreptate ale lui Dumnezeu, a cărui putere a ajutat pe bravii conducători
israeliţi să alunge robia şi asuprirea canaaniţilor.

12 Trezeşte-te, trezeşte-te, Debora! Trezeşte-te, trezeşte-te şi cântă o cântare!

Ridică-te, Barak, fiu al lui Abinoam, du-ţi în captivitate prizonierii!
Trezeşte-te. În termeni poetici, Debora este chemată să se ridice şi să adune seminţiile.
Cântă o cântare. Nu o cântare de laudă pentru biruinţă, ci una de război spre a scula seminţiile şi
a le entuziasma pentru luptă.
Ridică-te,Barak. Ca recunoscut comandant militar al evreilor, se adresează lui Barac şi îl
îndeamnă să pornească la o luptă care va avea ca rezultat ducerea în robie a înrobitorilor.

13 Atunci, cei ce au rămas s-au dus la nobili, poporul DOMNULUI a venit la mine cu
cei tari.
14 Unii au venit din Efraim – din locul unde odinioară trăia Amalek; te urma
Beniamin cu locuitorii lui; din Machir s-au coborât conducătorii şi din Zabulon, cei
care ţin sceptrul cârmuirii.
Efraim. Mai înainte au fost numite numai seminţiile lui Neftali şi Zabulon ca unindu-se cu Barac
(cap. 4,10). Aici este arătat că au fost unităţi din Efraim din regiunile centrale precum şi din
Beniamin care era şi mai departe spre sud.
Machir. Fiu al lui Manase (Geneza 50,23). Căpetenie ale familiei de seamă a seminţiilor. Familia
a primit moştenirea ei în Ghilead, la răsărit de Iordan. Totuşi, aici se crede că numele este folosit
poetic pentru întreaga seminţie (vezi şi Numeri 32,40; Deuteronom 3,15).
Cei care ţin sceptrul cârmuirii(în engl. "they that handle the pen of the soriter"). În mod literal,
"conducătorul scrisului". Se crede că se referă la insigna slujbaşului a cărui datorie era să adune
trupele, ţinând o socoteală despre câţi oameni au fost raportaţi din fiecare cetate.

~ 35 ~
15 Cârmuitorii lui Isahar au fost alături de Debora, şi Isahar l-a însoţit pe Barak,
grăbindu-se după el în vale. În ţinuturile lui Ruben însă s-a ţinut mare sfat! i(Lit.: au
fost mari cercetări ale inimii, ideea fiind aceea că rubeniţii şi probabil şi alte
seminţii nu au răspuns cu hotârâre sau în unanimitate chemării la luptă; şi în v. 16)
Isahar. O altă seminţie participantă. Cu toate acestea nu toate seminţiile s-au unit cu Debora şi
Barac când ei au făcut chemarea la luptă. Unele seminţii au refuzat pe faţă să ia parte la luptă, iar
altele au ezitat şi au stat pe gânduri până a trecut lupta.
În ţinuturile(în engl. "for the divisions"). Mai bine, „printre diviziunile (clanurile)".
Mare sfat. Ceea ce probabil că a avut loc atunci când chemarea urgentă la luptă a ajuns la
diferitele clanuri ale seminţiei lui Ruben, locuind nu departe peste râul Iordan, a fost o discuţie
grăbită cu privire la ce să se facă. Fiecare clan căuta să cerceteze pe celelalte spre a descoperi
simţămintele lor dacă seminţia trebuie sau nu să meargă la luptă. În jurul staulelor turmelor lor ei
vorbeau şi iar vorbeau. Ei au meditat asupra nevoii şi a posibilităţii de a acţiona până ce timpul
pentru aşa ceva a trecut. După câte se pare, ei încă mai ezitau şi discutau ce trebuiau să facă,
atunci când a ajuns la ei ştirea victoriei.

16 De ce ai rămas printre staule ca să asculţi behăitul turmelor? În ţinuturile lui

Ruben mare a fost sfatul!
17 Ghilad a rămas de cealaltă parte a Iordanului; şi Dan, de ce a rămas nepăsător la
corăbii? Aşer a rămas pe ţărmul mării şi s-a odihnit pe limanurile lui.
Ghilad. Ţinutul de peste Iordan, la răsărit şi sud de Marea Galileea. Aici se vorbeşte despre el ca
şi când ar fi una dintre seminţii. Probabil că scriitorul foloseşte cuvântul „Galaad" în locul lui Gad,
seminţia care locuia o parte a acestui teritoriu.
A rămas nepăsător la corăbii. Evident că migraţiunea daniţilor spre nord raportată în
Judecători 18, avusese loc înainte de vremea lui Debora. Expresia sugerează un oarecare amestec
cu fenicienii marinari, sau, cel puţin, o asociere cu ei până la măsura la care daniţii au pierdut
interesul lor faţă de eforturile fraţilor lor israeliţi de a redobândi independenţa.
Aşer a rămas. După cât s-ar părea, şi Aşer a făcut experienţa asimilării de către canaaniţi şi
navigatorii fenicieni din Tir şi Sidon în aşa măsură încât nici ei nu s-au simţit înclinaţi să se
unească cu revolta ebraică. Unirea cu lumea, trăind în spiritul şi urmărind scopurile ei
îndepărtează dorinţa multor creştini să se alăture luptei împotriva oştirilor întunericului. În timp ce
fraţii lor luptă în mod activ în strădania misionară creştină, ei stau retraşi nemişcaţi şi neinteresaţi.
Pe limanurile lui. În mod literal, "în locurile lui de acostare". Expresia este explicată ca descriind
cheiurile vaselor şi spaţiile sau "deschizăturile dintre ele".

18 Zabulon este un popor care şi-a riscat viaţa până la moarte; Neftali la fel, pe
dealurile ţării.
Dealurile. Probabil că aceste cuvinte se referă la mici înălţimi sau deluşoare, pe care oştile lui
Sisera s-au străduit să se regrupeze şi să apere liniile lor. Oamenii lui Zabulon şi Neftali, care, aşa
cum s-a observat din cap. 4:10, au alcătuit grosul trupelor israeliţilor, au luat aceste centre de
rezistenţă prin atac, ceea ce a dus la o derută completă a oştirii lui Sisera.

19 Regii au venit şi s-au luptat. Regii Canaanului s-au luptat atunci la Taanah, lângă
apele Meghido. N-au luat nici un câştig, nici măcar un pic de argint.

Regii Canaanului. Oştirea lui Sisera este posibil să fi inclus pe împăraţii cetăţilor fortificate
vecine ca Taanah şi Meghido, două cetăţi pe ţărmul sudic al râului; dar atacurile îndrăzneţe ale
oamenilor lui Zabulon şi Neftali au devastat, după cum s-ar părea, aceste fortăreţe în confuzia
luptei.

~ 36 ~
 N-au luat nici un câştig. În loc de a primi pradă bogată ca rezultat al unirii cu campania lui
Sisera, aceşti împăraţi au pierdut atât cetăţile cât şi vieţile lor.

20 Stelele din ceruri s-au luptat, s-au luptat din cărările lor cu Sisera.
Stelele. Adică, forţele naturii, reprezentând fie în mod literal, fie poetic puterea lui Dumnezeu
care controlează forţele naturii.

21 Uedul j(Vezi nota de la 4:7) Chişon i-a luat, vechiul ued, uedul Chişon.
Mărşăluieşte, suflete al meu! Fii tare!
I-a luat. Vezi cele despre cap. 4,15.
Mărşăluieşte…Fii tare. Verbul poate fi tradus şi ca un imperativ, făcând ca prepoziţia să se
citească, „Calcă în picioare, o, suflete al meu, tăria (adică pe cei puternici)". Se pare că Debora îşi
închipuie despre sine ca fiind prezentă pe câmpul de bătaie, şi cu aceste cuvinte se încurajează pe
sine să persevereze înainte cu curaj până ce victoria este asigurată.

22 Atunci copitele cailor au izbit pământul; armăsarii au alergat în galop, în galopul

lor răsunător.
Copitele cailor au izbit (în engl. "horsehoofs broken"). Groaza şi confuzia derutei evident că i-au
determinat pe cai să fugă în derută în mod sălbatic peste câmpie, rupându-şi copitele nepotcovite,
făcând astfel caii să ajungă şchiopi şi nefolositori.

23 «Blestemaţi pe Meroza!», a zis Îngerul DOMNULUI. Să blestemaţi amarnic pe

locuitorii ei, căci nu au venit în ajutorul DOMNULUI, în ajutorul DOMNULUI,
împotriva celor puternici.
Meroza. Identificată acum cu Chirbet Mărus, cam la 7 mile sud de Chedeş Neftali (vezi despre
cap. 4,6). În contrast cu oamenii bravi şi patriotici din celelalte seminţii care au îndrăznit să se
opună canaaniţilor, locuitorii israeliţi din Meroza, de pe drumul de retragere a oştilor lui Sisera, au
refuzat să dea asistenţă sub nici o formă. Cu ajutorul acestor oameni, israeliţii urmăritori ar fi putut
împiedica pe orice canaanit şi poate chiar pe Sisera de a scăpa din câmpul de luptă. Din cauza
refuzului lor de a ajuta, îngerul Domnului a pronunţat un blestem asupra lor. Ei n-au avut un păcat
de comitere, ci unul de omitere. Păcatul lor în cazul acesta a fost că în timp de nevoie ei n-au făcut
nimic, şi de aceea blestemul lui Dumnezeu a căzut peste ei.
Nici un alt verset din cartea Judecătorilor nu constituie o avertizare mai severă pentru membrii
bisericii de astăzi decât acela care blestemă aici pe acei care refuză să ajute la vreme de nevoie. În
faţa unui strigăt de nevoie după lucrători, mulţi din cei care mărturisesc a fi creştini sunt mulţumiţi
să urmeze, comozi, pe calea lor egoistă, refuzând să dea vreo asistenţă bisericii lui Dumnezeu
când aceasta se află în lupta cu Satana. Ei spun că lucrarea bisericii trebuie îndeplinită de către
angajaţi, şi nu acceptă nici o răspundere pentru ei. Asupra acestor creştini planează blestemul lui
Meroza, afară de cazul că se întorc de la nepăsătoarea lor lipsă de conlucrare.

24 Cea mai binecuvântată femeie este Iael, soţia chenitului Heber, cea mai
binecuvântată dintre femeile ce locuiesc în corturi.
Cea mai binecuvântată femeie. Cuvântul ebraic tradus aici "binecuvântat" este adesea folosit în
sensul de "a lăuda", "a vorbi despre cineva în termeni elogioşi", "a sărbători". În contrast cu
refuzul locuitorilor din Meroza de a ajuta pe rudele lor, este Iael, o femeie care nu era legată prin
legături de rasă cu israeliţii, care era, de fapt, aliată politic cu vrăjmaşii lor.
Femeile... în corturi. Adică, Iael avea să fie cea mai de seamă dintre toate femeile beduine.

~ 37 ~
25 El i-a cerut apă, dar ea i-a dat lapte; într-o cupă maiestuoasă ea i-a adus iaurt.
Cupă maiestuoasă. O cupă potrivită pentru oamenii de rang, poate una din alesele cupe de Creta.

26 Apoi mâna şi-a întins-o spre ţăruş, şi dreapta ei spre ciocanul lucrătorului; l-a
lovit pe Sisera, i-a sfărâmat capul, l-a zdrobit şi i-a străpuns tâmpla.
Ciocanul. Combinând acest raport poetic al faptei lui Iael cu raportul literal din cap. 4,21 rezultă
următorul tablou. În timp de Sisera dormea adânc, Iael s-a apropiat încetişor şi i-a dat o lovitură
puternică cu ciocanul crăpându-i astfel capul. Deşi rănit mortal el s-a zbătut ceva vreme pe
picioarele ei. Apoi, după cap. 5:27, el a căzut pe genunchii lui (Ebraicul Kara, "a se apleca pe
genunchi"), şi a zăcut acolo ucis (în mod literal, "tratat cu violenţă"). După aceea, Iael i-a străpuns
tâmpla cu ţăruşul de cort, fixându-l de pământ. Totuşi este greu de ştiut cum să fie privit în mod
literal limbajul acestui poem.

27 El a căzut şi s-a ghemuit, la picioarele ei s-a plecat adânc, a căzut şi s-a ghemuit;
în locul în care s-a ghemuit, acolo a căzut ucis!
28 Pe fereastră, printre zăbrele, mama lui Sisera se uita şi bocea: «De ce întârzie
carele lui să vină? De ce rămâne în urmă zgomotul carelor lui?»
Mama lui Sisera. Foarte bine s-a remarcat că acest pasaj de ironie dramatică, descriind
îngrijorarea şi teama mamei lui Sisera, putea fi scris, cel mai probabil, numai de către o femeie.
Faţă de bucuria datorată faptei unei femei, este prezentată nenorocirea alteia, care încearcă în
zadar să înăbuşe presentimentul dezastrului. În timp ce Sisera zăcea într-o moarte umilitoare, în
capitala lui îndepărtată, mama lui se întreabă neliniştită ce-l reţine timp atât de îndelungat. Plină de
îngrijorare, ea stă şi priveşte pe fereastră în jos, spre drum, după norul de praf din depărtare care să
anunţe întoarcerea comandantului grupului de călăreţi. Ea scrutează cu privirea şi ascultă, dar
huruitul carelor victorioase nu este auzit, şi aceasta umple de teamă inima ei.

29 Prinţesele ei înţelepte îi răspund şi ea îşi răspunde singură:

30 «Oare nu îşi caută şi îşi împart ei prada? O femeie, două femei de fiecare bărbat;
pradă de stofă colorată pentru Sisera, pradă de stofă colorată, brodată, câte două
stofe colorate, brodate, ca pradă, pentru gâtul meu.»
Caută şi îşi împart ei prada. Pentru a linişti presentimentele mamei lui, femeile înţelepte dau în
aşteptare asigurări. Şi mama a căutat să se reasigure pe ea însăşi şi pe ele cu ideea că oştirea lor
întârzie din cauza strângerii prăzii. Ele îşi închipuie în mintea lor îmbrăcămintea cea frumoasă,
hainele cele brodate, fetele captive, cu împărţirea cărora sunt ocupaţi bărbaţii lor întârziind astfel
să se întoarcă acasă. Denumirea ironică de „femei înţelepte" este evidentă, pentru că presupunerea
era departe de adevăr. Autorul poemului în mod impresionant nu descrie dezamăgirea
îngâmfatelor femei, ci lasă pe cititor, care cunoaşte naraţiunea, să-şi imagineze scena când soseşte
ştirea înfrângerii lui Sisera – nici pradă şi nici victorie; eroul este mort, oştirea zdrobită! Totul este
pierdut! N-a mai putut fi făcută nici o descriere îngrozitoare despre completa înfrângere a unui
inamic.

31 Aşa să piară toţi duşmanii Tăi, DOAMNE! Dar cei ce-L iubesc să ajungă ca
soarele la amiază!” Apoi în ţară a fost pace timp de 40 de ani.
Aşa... toţi. Cuvântul remarcabil din acest pasaj este „aşa". El readuce în faţa ochilor noştri
întreaga dramă – încrederea îngâmfată a canaaniţilor, teribilul asalt furios al evreilor, teroarea
revoltei, fuga lui Sisera, moartea lui de mâna unei femei, neliniştea mamei lui. Cântarea se termină
cu dorinţa exprimată ca tot aşa să piară toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu – cum se va şi întâmpla în cele
din urmă.

~ 38 ~
 Măcelul îngrozitor al vrăjmaşului descris în capitolul acesta trebuie să fie înţeles în lumina epocii
în care au avut loc evenimentele. Pentru un studiu mai amănunţit al problemei, vezi cele despre
Deuteronom 14,26.
Ca soarele. Tabloul măreţ prezentat aici despre acei care iubesc şi slujesc Domnului este oglindit
prin profetul Isaia (cap. 60,1), Daniel (cap. 12,3) şi Maleahi (cap. 4,2; comp. cu GC 632). Hristos
Însuşi a folosit un limbaj similar spre a descrie pe acei care devin cetăţeni ai împărăţiei
(Matei 13:43). Ioan a văzut un înger pogorându-se dinspre răsărit, ca soarele, cu pecetea lui
Dumnezeu pentru a o pune asupra acelora care sunt pregătiţi să o primească (Apocalipsa 7:2,3).
Cei sigilaţi de acest înger "apăreau ca şi când soarele se ivise de curând de după un nor şi strălucea
pe feţele lor, făcându-i să arate triumfători, ca şi când biruinţele lor erau aproape câştigate"
(EW 89).
În ţară a fost pace. Ce bine ar fi fost dacă poporul, în această perioadă de odihnă, ar fi umblat în
căile Domnului. Este o învăţătură pentru biserica lui Dumnezeu de astăzi. În acest timp de pace
relativă, noi suntem somaţi să trăim lumina adevărului prezent, şi prin aceasta să grăbim
încheierea lucrării lui Dumnezeu şi perfectarea destinului poporului rămăşiţei.

Comentarii Ellen G. White:

23 CE 70; CM 529; ChS 36; CS 49; CT 210; Ev 112, 237, 397; 2T 166, 216, 217, 243, 284, 395,
427, 626; 3T 57, 525; 5T 77, 381; 6T 40, 461, 464, 475; 7T 237; 8T 41, 80, 246; 9T 133, 140;
WM 139.

~ 39 ~
Capitolul 6
Oprimarea midianită

1 Israeliţii au făcut din nou ce este rău în ochii DOMNULUI şi de aceea DOMNUL i-a
dat pe mâna lui Midian timp de 7 ani.

Midian. Madianiţii erau un popor nomad care se întindea din partea sudică a peninsulei Sinai
(Exod 3:1) spre nord, până la golful Acaba (1 Regi 11:18) şi până departe în câmpiile de la răsărit
de Moab (Geneza 36,35; Numeri 22,4; 25,1.6; Iosua 13,21). Ei erau rudele evreilor având în
vedere că Madian a fost fiul lui Avraam de la Chetura, cea de a doua soţie a lui (Geneza 25,1-6).
Tatăl soţiei lui Moise se numea preot al Madianului (Exod 2,15-21).
Influenţa vecinilor lor păgâni a fost atât de puternică, iar propriile lor convingeri religioase atât
de slabe, încât israeliţii au uitat curând minunata intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea lor pe
muntele Tabor, şi s-au întors la vechile lor căi rele. Într-un efort mai depărtat spre a trezi poporul
faţă de păcatele lui, Domnul a îngăduit ca teritoriul lor să fie iarăşi cotropit, de data aceasta de
către madianiţi.
Vezi o harta cu ultimele 3 robii ale lui Israel

2 Midianiţii i-au asuprit cu putere pe israeliţi. Din cauza lor, israeliţii şi-au făcut
grote în munţi, peşteri şi fortăreţe.

Grote. Pentru a se apăra, evreii au părăsit căminele lor şi au locuit în ascunzătorile munţilor şi în
peşteri.

3 Ori de câte ori semăna Israel, midianiţii împreună cu amalekiţii şi popoarele din
răsărit porneau împotriva lui.

Ori de câte ori semăna Israel. Având în vedere că madianiţii erau triburi nomade, ei nu cucereau
ţara şi să se aşeze în mod permanent. Întocmai ca şi beduinii de astăzi, ei au preferat ca neamurile
care s-au aşezat să facă lucrarea de semănare. Apoi, într-o serie de raiduri ei aveau să măture ţara
confiscând recoltele şi ducând cu ei toate animalele de fermă pe care le puteau găsi. Conform
obiceiului, ei lăsau casele nedărâmate pentru ca fermierii să fie ispitiţi să se reîntoarcă să semene
din nou ogoarele.
Amalekiţii. De asemenea popoare nomade din deşertul Palestinei de sud (Exod 17:8).
Popoarele din răsărit. În mod literal, „fiii Chedemului". "Chedem" înseamnă "răsărit", dar aici se
pare că trebuie să fie luat ca nume propriu. El reprezintă marele deşert sirian de la răsărit de Moab
şi Amnon. Capitolul 8:26 descrie pe căpeteniile poporului acestei regiuni în îmbrăcăminte
fastuoasă şi cercei de aur, urcaţi pe dromadere şi cămile, de gâtul cărora atârnau ornamente de aur
în formă de lună. Având în vedere că incursiunile descrise aici erau făcute de un număr foarte
mare de triburi diferite, se crede că probabil aceasta a fost o mişcare generală de nomazi pricinuită
de lipsa de ploaie în propriile lor districte.

4 Ei îi invadau ţara şi distrugeau roadele pământului până aproape de Gaza. Nu

lăsau în Israel nici hrană, nici oi, nici boi şi nici măgari,

Aproape de Gaza. Probabil că itinerarul prădătorilor a fost următorul: după traversarea Iordanului
la vadurile de la Bet-Şan pe vremea secerişului, aceste bande de prădători aveau să devasteze
bogata câmpie a Isreelului şi toată Şefela spre sud, până la Gaza, care, fiind o cetate fortificată
(cap. 16,3), i-a oprit.

~ 40 ~
5 căci ei veneau cu vitele şi corturile lor, sosind ca o mulţime de lăcuste. Ei şi
cămilele lor erau fără număr şi intrau în ţară ca s-o distrugă.

Ca o mulţime de lăcuste. O comparaţie potrivită, pentru că prădătorii străbăteau cu repeziciune

ţara lăsând-o despuiată şi goală (vezi despre Exod 10:4-15).

6 Israel decăzuse foarte mult din cauza midianiţilor. Atunci israeliţii au strigat către
DOMNUL.

Au strigat către Domnul. După ce au pierdut recoltele lor timp de 7 ani la rând, israeliţii erau în
pragul înfometării. În această stare disperată ei şi-au adus aminte de ajutorul lui Dumnezeu din
deceniile trecute şi L-au chemat să le vină în ajutor. Deşi ei au nesocotit grav pe Dumnezeu şi au
refuzat să-L cheme până ce au fost aduşi să facă acest lucru prin strâmtorare, Dumnezeu a ascultat
totuşi strigătele lor. Aceasta dovedeşte cât de gata este Dumnezeu să ierte şi cât de înclinat este El
să asculte rugăciunea. Astfel de îndurare din partea lui Dumnezeu ar trebui să fie o mare încurajare
pentru păcătoşi să se pocăiască şi să se întoarcă la El.
În toate acele împrejurări ar trebui păstrată în minte deosebirea dintre procedeele lui Dumnezeu
cu poporul Israel şi relaţiile Sale faţă de israelitul individual. Calamitatea şi judecata naţională nu
a însemnat lepădarea indivizilor care alcătuiau naţiunea. Vina care a adus dezastrul a rămas asupra
israelitului individual numai în măsura în care el participase personal la apostazie. În ciuda
lepădării naţionale, uşa îndurării stătea larg deschisă pentru mântuire personală, ca şi mai înainte.
Fără îndoială că mulţi au găsit pe Dumnezeul lor în aceste vremuri periculoase, şi primirea lor
individuală, în nici un caz n-a fost dependentă de restabilirea favorii divine faţă de naţiune. Cu alte
cuvinte, legătura unei naţiuni faţă de Dumnezeu este o chestiune cu totul diferită de relaţiile
personale ale cetăţeanului individual faţă de Dumnezeul lui, cu excepţia şi în măsura în care
atitudinea lui Dumnezeu faţă de naţiune poate să fie determinată de numărul de indivizi din
naţiune care caută să slujească în afară de programul divin.

7 Când au strigat israeliţii către DOMNUL din cauza lui Midian,

8 DOMNUL le-a trimis un profet care le-a zis: „Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul
lui Israel: «Eu v-am scos din Egipt, Eu v-am smuls din casa sclaviei

Un profet. Dacă acest profet a vorbit poporului când a fost adunat la o mare sărbătoare religioasă,
sau dacă el a călătorit din cetate în cetate şi din sat în sat, nu se ştie. Solia lui, poate că a
întâmpinat un răspuns favorabil, întrucât, curând după aceea Dumnezeu a trimis eliberarea. Solia
lui a mustrat poporul pentru nerecunoştinţa lui faţă de Dumnezeu, care a făcut atât de mult pentru
ei. Cu toate acestea, în mustrările lui Dumnezeu se află încurajare. Ele sunt mult mai bune decât
tăcerea. Ele aduc aminte primitorului că Dumnezeu se mai gândeşte încă la el, şi sugerează că
mustrările Lui urmăresc să-i aducă pe ei înapoi la Dumnezeu, iar nu să-i alunge de la El.

9 şi v-am eliberat din mâna egiptenilor şi din mâna tuturor celor ce vă asupreau!
I-am izgonit dinaintea voastră şi v-am dat vouă ţara lor!

10 V-am poruncit atunci că DOMNUL este Dumnezeul vostru şi de aceea să nu vă

temeţi de zeii amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Dar voi n-aţi ascultat de glasul
Meu.»”

Amoriţilor. Vezi cele despre cap. 1,34 (vezi Iosua 24:15; 1 Regi 21:26).

~ 41 ~
 Chemarea lui Ghedeon

11 După aceea a venit Îngerul DOMNULUI şi S-a aşezat sub terebintul din Ofra, care
era al abiezritului a(Din familia lui Abiezer (vezi Ios. 17:2); şi în v. 24) Ioaş. Fiul
său, Ghedeon, treiera grâul în teasc, ca să-l ascundă de midianiţi.
Sub terebintul. În mod literal, „sub terebint”. Cuvântul ebraic folosit aici indică terebintul sau
pomul din care se extrage terebentina, care se aseamănă cu stejarul, cu excepţia că el creşte singur,
nu în grămadă. Acest terebint, ni se spune că era proprietatea tatălui lui Ghedeon.
Ofra. Deşi locul exact al acestei cetăţi este necunoscut, din naraţiunea cap.9 se pare că trebuie să
fi fost în apropierea Sihemului. El aparţinea familiei abiezeriţilor (cap. 6,24) care erau din seminţia
lui Manase (Iosua 17,2).
În teasc. Locul obişnuit pentru vatra treieratului era în câmp deschis. Dar astfel de locuri erau
prea vulnerabile pentru atac (1 Samuel 23:1). Pentru a evita descoperirea, Ghedeon a recurs la un
teasc, un ciubăr adăpostit în pământ, sperând că grupurile rătăcitoare de madianiţi nu aveau să
caute într-un astfel de loc improbabil. Lucrând astfel în teasc, el putea să treiere o dată numai
puţine grâne.

12 Îngerul DOMNULUI i S-a arătat şi i-a zis: – DOMNUL este cu tine, războinic
viteaz!
Războinic viteaz. Aceste cuvinte pot să sugereze că Ghedeon se distinsese deja prin fapte de
bravură în război. În declaraţia din cap. 8,18 este o sugestie despre o ciocnire anterioară cu
madianiţii, pe muntele Tabor. Pe acea vreme probabil că Ghedeon se apropia de vârsta mijlocie,
având în vedere că el avea un fiu adolescent (cap. 8,20). El, de asemenea se poate să fi fost un om
înstărit după cum arată faptul că avea mulţi slujitori şi chiar un slujitor personal sau un purtător de
arme (cap. 7,10). Dar faptul că el se poate să fi fost un om înstărit şi cu reputaţie nu l-a făcut să
considere că îndeplinirea sarcinilor de servitor ale unui fermier nu erau pentru el. Este vrednic de
observat că, atunci când Dumnezeu se arată oamenilor spre a-i chema la o lucrare, sau spre a le da
o solie din cer, în general, El cheamă pe acei care sunt ocupaţi, poate cu obişnuitele lor lucrări de
toate zilele, ca apostolii la pescuit, sau păstorii care păzesc turmele lor. O persoană angajată în
lucrare cinstită este mult mai probabil să primească vizitatori cereşti, decât una care petrece timpul
în lenevie, pentru că Dumnezeu nu poate folosi în lucrarea Sa oameni leneşi.

13 Ghedeon I-a răspuns: – Nu te supăra, domnule b(Ebr.: Adoni, al cărui

corespondent modern ar fi domnule (domnul meu), diferit de Adonai, care de obicei
este un apelativ cu referire la Dumnezeu), dar dacă DOMNUL este cu noi atunci de ce
ni s-au întâmplat toate acestea? Şi unde sunt toate minunile pe care ni le-au istorisit
părinţii noştri când ziceau: „Nu ne-a scos DOMNUL din Egipt?” Dar acum DOMNUL
ne-a părăsit şi ne-a dat în mâna midianiţilor.
Ni s-au întâmplat toate acestea. Ghedeon n-a fost numai un bărbat viteaz şi bogat ci şi un bărbat
care chibzuieşte. Este evident că el reflectase la neputinţa israeliţilor de a-şi apăra ţara şi
încercarea de a formula planuri pentru a-i izgoni pe invadatori. Fără îndoială că din cauza aceasta
solul ceresc a ales să deschidă discuţia cu cuvintele, „Domnul este cu tine”, ca şi când ar fi spus,
„Dumnezeu este cu tine, Ghedeon, în planurile tale curajoase”. „Dacă Domnul este cu noi”,
întreabă ironic Ghedeon, „pentru ce sunt eu obligat să scot puţin grâu într-un teasc, când ar trebui
să-l treier în seceriş bogat pe câmp?”
Unde sunt toate minunile.Ieşirea din Egipt a fost întotdeauna un glorios punct de plecare în
expunerea marilor lucrări ale lui Dumnezeu în favoarea israeliţilor. „În acea vreme”, spune
Ghedeon, „Dumnezeu a fost cu noi, dar, după cât s-ar părea, acum nu mai este, altfel, aceleaşi
minuni ar fi făcute spre a ne ajuta.” Ghedeon a recunoscut că păcatele poporului făcuseră ca
prezenţa lui Dumnezeu să părăsească naţiunea, dar credinţa lui se pare că n-a înţeles adevărul că,

~ 42 ~
atunci când poporul strigă către Dumnezeu, cu bucurie El se întoarce să-i ajute.
A fost greu pentru Ghedeon să împace împrejurările penibile cu afirmaţia solului despre prezenţa
lui Dumnezeu. Credinţa lui a fost slabă. El dorea să vadă minuni fără a se lansa în credinţă. Îngerul
a încercat să clădească credinţa lui prin asigurări despre prezenţa lui Dumnezeu. Tot aşa şi astăzi,
mulţi dau o falsă interpretare întâmplărilor din viaţa lor. „Domnul ne-a părăsit”, a declarat
Ghedeon, „şi ne dă în mâinile lui Madian”. Cert este că nici una dintre aceste afirmaţii nu era întru
totul adevărată. Dumnezeu nu-l părăsise pe poporul Său, ci ei L-au părăsit pe El. Ba mai mult,
propria slăbiciune a lui Israel, care a rezultat din îndepărtarea de bună voie a lor de izvorul puterii
lor, îi predase în mâinile madianiţilor. Este adevărat că Dumnezeu n-a făcut o minune spre a ţine
departe pe madianiţi, căci Dumnezeu este mărginit în ceea ce priveşte măsura în care El se poate
amesteca în treburile oamenilor. El nu constrânge niciodată voinţa, şi când oamenii aleg o cale
contrară planurilor Lui, El nu împiedică consecinţele naturale ale unei astfel de căi. În astfel de
împrejurări, oamenii nu au dreptul să blameze pe Dumnezeu pentru că n-a intervenit în favoarea
lor. Pe de altă parte, când oamenii aleg să conlucreze cu Dumnezeu, El poate din nou să lucreze în
favoarea lor şi să aducă la îndeplinire mari lucrări pentru ei.

14 DOMNUL S-a întors spre el şi i-a zis: – Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi
eliberează Israelul din mâna midianiţilor! Oare nu te trimit Eu?

Cu puterea aceasta pe care o ai. Adică, foloseşte puterea pe care o consumi acum la treieratul
grâului, talentele exercitate în evitarea cu dibăcie a madianiţilor, ba chiar totalitatea talentelor tale
pentru nobila însărcinare a eliberării poporului tău. Dumnezeu va fi cu tine, şi se va îngriji de
puterea întăritoare.

15 El I-a răspuns: – Iartă-mă, Stăpâne c(Ebr.: Adonai, cu referire la Dumnezeu;

probabil în v. 13 Ghedeon nu şi-a dat seama cu cine vorbeşte, în versetul 15
realizând că vorbeşte cu DOMNUL), dar cum să eliberez eu pe Israel? Iată că
familia mea este cea mai mică în Manase, iar eu sunt cel mai tânăr în familia tatălui
meu!

Mică. Cuvântul mai poate fi tradus „slabă” sau „mică”. Aceste sensuri par să se potrivească mai
bine contextului (vezi cele despre v. 12). În mod literal, textul se poate citi atunci, „familia mea
este o familie slabă”, adică, dintre toate familiile seminţiei. Găsim în mod repetat o smerenie şi o
sfială asemănătoare la acei pe care Dumnezeu îi cheamă în slujba Lui (vezi Exod 4,10;
Ieremia 1:6).
Cel mai tânăr. Probabil că Ghedeon vroia să spună că el era cel mai mic fiu în familie şi se îndoia
că ar fi bine pentru el să-şi asume conducerea expediţiei înaintea fraţilor mai mari sau a altora.

16 Atunci DOMNUL i-a zis: – Vei învinge pe Midian ca pe un singur om, pentru că
Eu voi fi cu tine!

Ca pe un singur om. Ghedeon avea să nimicească pe madianiţi printr-o luptă straşnică cu tot atâta
efect ca şi când vrăjmaşul ar fi fost numai o singură persoană.

17 El I-a răspuns: – Te rog, dacă tot am găsit bunăvoinţă la Tine, atunci înfăptuieşte
un semn pentru mine ca să ştiu că Tu eşti Cel Ce vorbeşti cu mine!

Înfăptuieşte un semn. Din v.22 se pare că Ghedeon se poate că n-a fost pe deplin convins că
vizitatorul lui era o fiinţă cerească. El a cerut, deci, o minune pentru a dovedi că solul avea puterea
şi autoritatea suficientă spre a susţine afirmaţia sa că madianiţii puteau fi nimiciţi.

~ 43 ~
18 Te mai rog, nu Te depărta de aici până ce nu mă voi întoarce la Tine ca să-Ţi
aduc darul meu şi să Ţi-l ofer! – Voi rămâne până te vei întoarce! i-a zis El.
Darul. Cuvântul poate să însemneze fie „jertfă”, fie „dar”. În sensul ultim el este folosit în
cap. 3,15.17, deşi folosirea lui mai obişnuită este pentru o jertfă adusă lui Dumnezeu. Se poate că
Ghedeon a intenţionat anume să fie vag. Poate că el a folosit acest cuvânt ambiguu, bănuind, dar
nefiind încă sigur că străinul de sub terebint era ceva mai mult decât om. Dacă vizitatorul lui era
doar un om, el avea să mănânce hrana procurată; dacă el era o fiinţă cerească, el o va accepta ca
jertfă, iar nu ca hrană.

19 Ghedeon a intrat, a gătit un ied, iar dintr-o efă d(O efă măsura aproximativ 22 l)
de făină a făcut azime. Carnea iedului a pus-o într-un coş, iar zeama într-un vas;
apoi s-a dus înspre El, sub terebint şi I le-a oferit.
Un ied. În v. 6 s-a spus că întreg Israelul a fost sărăcit de incursiunile madianite. Faptul că
Ghedeon a aprovizionat pe oaspetele său cu un ied fript şi azimi făcute din mai mult de jumătate
de buşel (= măsură de capacitate engl. pentru grâne = 36,3 litri n.n.,echivalentul nostru pentru o
efă) de făină dovedeşte că el şi-a dat seama de însemnătatea vizitatorului său, şi din cămara lui
sărăcăcioasă el a dorit să-i aducă o masă bogată. Azima era nedospită pentru că putea fi făcută
repede. Chiar şi pentru aceasta trebuie să fi fost necesar o oră sau două pentru pregătire.

20 Îngerul DOMNULUI i-a zis: – Ia carnea şi azimele şi pune-le pe stânca aceasta, iar
zeama vars-o! El a făcut aşa.
Pe stânca aceasta. Stânca a slujit ca un altar temporar.

21 Îngerul DOMNULUI a întins toiagul care era în mâna Lui şi a atins cu vârful
carnea şi azimele. În acel moment a ieşit foc din stâncă, care a mistuit carnea şi
azimele. Apoi Îngerul DOMNULUI S-a făcut nevăzut.
22 Atunci Ghedeon şi-a dat seama că fusese Îngerul DOMNULUI şi a zis: – Vai de
mine, Stăpâne DOAMNE! Am văzut pe Îngerul DOMNULUI faţă în faţă!
Am văzut pe Îngerul. Minunea a risipit de îndată îndoiala lui Ghedeon, şi el a recunoscut că
vizitatorul său a fost un sol ceresc. Asupra lui s-au abătut acum teama şi consternarea. Probabil că
el şi-a adus aminte de cuvintele lui Dumnezeu către Moise, „Căci nu poate omul să Mă vadă şi să
trăiască” (Exod 33:20), şi s-a temut că moartea va fi rezultatul faptului că a privit fiinţa divină
(vezi Judecători 13,22; Geneza 32,30; Deuteronom 5,25; Evrei 12,29).

23 Dar DOMNUL i-a răspuns: – Pace ţie! Să nu-ţi fie frică, căci nu vei muri!
24 Ghedeon a zidit acolo un altar DOMNULUI şi l-a numit „DOMNUL este pace”
e(Ebr.: YHWH Şalom). Altarul mai este încă şi astăzi în Ofra, care aparţine
abiezriţilor.
Domnul este pace(engl. „Iehova-Shalom”). Pentru a comemora cuvintele de bunăvoinţă ale lui
Dumnezeu faţă de el, Ghedeon a zidit chiar în noaptea aceea un altar pe care l-a numit „Domnul
este pace”, sau „Domnul a vorbit pace”. Numele era o aluzie la cuvintele îngerului din v. 23.
Altarul avea ca scop nu numai să slujească pentru jertfă ci şi să amintească arătarea divină (vezi
Geneza 33,20; 35,7; Exod 17,15). Zidirea altarului este descrisă în versetele 25-27.
Şi astăzi în Ofra. Dacă autorul a scris cartea Judecătorilor câteva secole mai târziu, altarul se mai
află încă în semn de mărturie a faptului că Domnul a vorbit pace către cei care Îl iubesc şi Îi
servesc.

~ 44 ~
 Ghedeon distruge altarul lui Baal

25 În aceeaşi noapte DOMNUL i-a zis: – Ia cel de-al doilea bou tânăr al tatălui tău,
boul care are 7 ani! Dărâmă altarul închinat de tatăl tău lui Baal şi taie stâlpul Aşerei
f(Simbol din lemn al zeiţei canaanite Aşera sau Aştoret (gr.: Astarte), împlântat pe o
înălţime, sub un copac umbros, alături de un altar; stâlp sacru; crâng sacru; peste tot
în Judecători) care este lângă el.
A zis. Nu ni se spune prin ce mijloace a vorbit Dumnezeu către Ghedeon, dar Ghedeon a
recunoscut glasul divin. Fără îndoială că până în acest moment el reflectase ce cale să urmeze.
Stâlpul. Ebraicul aşerah, un par sacru aşezat în sus lângă altar (vezi cele despre v.3:7). Mai întâi
trebuia să fie distruse altarele lui Baal. Dumnezeu nu avea să onoreze o jertfă până ce nu erau
nimiciţi idolii. Aşa este şi astăzi. Orice idol trebuie îndepărtat din inimă dacă vrem să cerem astăzi
binecuvântarea lui Dumnezeu.

26 Zideşte apoi un altar potrivit g((Sau: din rânduri de pietre) DOMNULUI,

Dumnezeul tău, pe vârful acestei înălţimi, ia boul şi adu o ardere de tot, folosind
stâlpul Aşerei pe care-l vei tăia!
Zideşte apoi un altar. Declaraţia care urmează prezintă motivul pentru care Dumnezeu putea să
dea o poruncă contrară propriei Lui interdicţii anterioare (Levitic 17,8.9): „Aducerea de jertfe lui
Dumnezeu a fost încredinţată preoţilor, şi fusese limitată la altarul de la Şilo. Dar Acela care
stabilise serviciul ceremonial, şi înspre care arătau toate jertfele, avea putere să schimbe cerinţele
lui (PP 547).

27 Ghedeon a luat 10 oameni din slujitorii lui şi a făcut aşa cum îi poruncise
DOMNUL, dar fiindcă i-a fost foarte frică de familia lui şi de oamenii din cetate, a
făcut acest lucru noaptea, nu ziua.
Noaptea. Ghedeon era pe cât de energic pe atât de prudent. El a ales să facă fapta aceasta
noaptea, nu pentru că era fricos, ci pentru că se temea că nu avea să nu poată termina însărcinarea
dacă ar fi încercat s-o facă ziua. Pe timpul zilei ar fi fost inevitabile un strigăt de protest şi o
ceartă. Aceasta ar fi îngrozit pe cei nehotărâţi. Un fapt împlinit face o impresie şi dă curaj. Sarcina
lui nu era numai să dărâme altarul lui Baal, care poate că a fost masiv, ci să ridice pe stânca pe
care fusese consumată jertfa, un altar ordonat şi demn pentru Domnul. Sarcina aceasta poate să fi
luat cel mai mult din noapte.
Deşi Ghedeon a fost prudent, el n-a îngăduit ca prudenţa să-l împiedice de a face voia lui
Dumnezeu chiar dacă ştia că urmările puteau fi dezastruoase pentru el. În privinţa aceasta,
Ghedeon face de ruşine pe mulţi din zilele noastre care îngăduie ca frica de om să-i împiedice să
facă fapte îndrăzneţe pentru Dumnezeu.

28 Când oamenii din cetate s-au sculat dis-de-dimineaţă, au observat că altarul lui
Baal era dărâmat, stâlpul Aşerei, care fusese lângă el, era tăiat, iar boul fusese jertfit
pe un altar nou.
29 Atunci s-au întrebat unii pe alţii: – Cine a făcut o asemenea faptă? După ce au
întrebat şi au cercetat li s-a răspuns: – Ghedeon, fiul lui Ioaş, a făcut fapta aceasta!

Cine a făcut o asemenea faptă? Nu ştim cine a trădat secretul lui. Desigur că bănuiala a putut să
cadă asupra lui Ghedeon, ale cărui tendinţe faţă de adevărata închinare la Dumnezeu au putut fi
bine cunoscute.

~ 45 ~
30 Oamenii din cetate i-au zis lui Ioaş: – Scoate-l afară pe fiul tău ca să moară,
pentru că a dărâmat altarul lui Baal şi a tăiat stâlpul Aşerei de lângă el!
Ca să moară. Este greu de înţeles cum au putut israeliţii să devină atât de ataşaţi de închinarea la
Baal încât să fie dispuşi să execute pe un concetăţean israelit care în mod curajos a nimicit altarul
lui Baal şi a zidit un altar al Domnului în locul lui. Altarul lui Baal aparţinea tatălui lui Ghedeon
(v. 25), totuşi oamenii din cetate s-au socotit îndreptăţiţi să ţină şedinţă de judecată cu privire la
insulta adusă acestei zeităţi păgâne. Ei au cerut ca însuşi tatăl să-l predea pe Ghedeon în mâna lor,
pentru ca ei să-l poată ucide fără să-şi atragă o duşmănie de moarte.

31 Ioaş le-a răspuns tuturor acelora care i-au stat împotrivă: – Oare voi trebuie să-i
ţineţi partea? Voi trebuie să-l apăraţi? Cine îl va răzbuna pe Baal să fie ucis până
dimineaţă! Dacă este dumnezeu, atunci să se apere singur din cauză că i-a fost
dărâmat altarul!
Voi trebuie să-i ţineţi partea? Tatăl lui Ghedeon, căruia i se spusese despre vizita îngerului
(PP 547), fusese inspirat cu curaj prin fapta îndrăzneaţă a fiului său. Acum, fără să-i fie teamă, el a
luat partea lui Ghedeon. „Dacă Baal este un dumnezeu, să-şi apere el pricina”, convingea el
mulţimea înfuriată. „Pentru ce voi, nişte săteni săraci, trebuie să luaţi partea lui Baal? Voi v-aţi
închinat la el ca Domn al cerului. Nu este el în stare să se îngrijească de sine? Luând partea lui voi
vreţi să arătaţi că Baal n-are putere în el însuşi; în felul acesta, prin modul vostru de a raţiona, voi
sunteţi acei care ar trebui daţi la moarte. Cât despre fiul meu, care a nimicit altarul lui Baal,
acordaţi lui Baal puţin timp spre a avea ocazie să se răzbune.” Cu acest raţionament, tatăl lui
Ghedeon a convins pe oameni să aştepte să vadă ce avea să facă Baal. El ştia că într-o revoltă
populară ca aceasta simţământul puternic avea să scadă şi opoziţia să dispară dacă se putea câştiga
puţin timp. Probabil că el era pe deplin convins că Baal n-avea putere să vatăme pe fiul său.
Strategia lui a avut efect. Simţământul popular care este atât de schimbător, în curând a înclinat de
partea lui Ghedeon, şi el a fost îndreptăţit şi acceptat ca şi conducător în Manase.

32 În ziua aceea au pus lui Ghedeon numele Ierub-Baal h(Ierub-Baal înseamnă

Apere-se Baal) şi au zis: – Să se certe Baal cu el din cauză că i-a dărâmat altarul!
Ierub-Baal. În mod literal, „lasă să lupte Baal”, sau, „lasă-l pe Baal să fie un adversar” (vezi
cap. 7,1). Numele a fost o mustrare şi provocare continuă faţă de cultul lui Baal, pentru că viaţa
prelungită a lui Ghedeon şi prosperitatea au fost o mărturie zilnică pentru neputinţa zeităţii păgâne
de a se răzbuna. El dovedea că teama faţă de Baal era fără temei. Un scriitor de mai târziu îl
numeşte Ierubeşet, în mod literal, „lasă ruşinea să lupte” (2 Samuel 11:21).

Semnul cu lâna

33 Toţi midianiţii, amalekiţii şi popoarele din răsărit s-au aliat, au traversat Iordanul
şi şi-au aşezat tabăra în valea Izreel.
Toţi midianiţii. Ei şi alte triburi ale deşertului „au trecut”, adică Iordanul, poate pentru raidul lor
anual obişnuit, spre a fura grâul pe care mii alături de Ghedeon, fără îndoială, că îl treierau în
locuri ascunse de îndată ce era copt, dar probabil şi pentru că sosiseră la urechile lor ştiri despre o
răscoală condusă de Ghedeon. Trecând Iordanul prin vadurile din apropiere de Betşan, ei n-au
tăbărât în întinsa cîmpie la apus de Izreel, ci în vale, la răsărit de Izreel, care porneşte de la Iordan
printre muntele Gilboa şi muntele Moria, până sus, la întinsa şi fertila câmpie a Esdraelonului.
Această vale şi întinsa câmpie la care duce, desparte regiunea muntoasă centrală a Palestinei de
dealurile Galileii.

~ 46 ~
34 Ghedeon a fost îmbrăcat cu Duhul DOMNULUI şi a sunat din corn. Abiezer a fost
chemat să meargă după el.
A fost îmbrăcat. În mod literal, „îmbrăcat”. Ghedeon n-a început campania „îmbrăcat” numai în
armura de soldat, ci „îmbrăcat” cu puterea lui Dumnezeu. Pe acela pe care Dumnezeu îl cheamă să
facă lucrarea Sa, El îl şi califică pentru aceasta.
A sunat din corn. De când a nimicit altarul lui Baal, fără îndoială că Ghedeon a cugetat la
instrucţiunile îngerului de a-i bate pe madianiţi. Acum, deoarece vrăjmaşii lui Israel intraseră în
ţară, Duhul Domnului a mişcat inima lui Ghedeon să înceapă lupta pentru eliberarea poporului
său. Luând un şofar sau un corn de berbece, el a sunat, semnalul de luptă, şi a trimis soli prin toată
seminţia lui Manase şi încă alte 3 seminţii, Aşer, Zabulon şi Neftali, îndemnându-i pe toţi să se
unească cu el în lupta împotriva vrăjmaşului comun. Din toate aceste seminţii s-au adunat forţe
puternice; şi propria familie a lui Ghedeon, abiezeriţii, l-au sprijit din plin.

35 A trimis soli prin tot teritoriul lui Manase şi manasiţii au fost chemaţi să-l
însoţească. A trimis soli în Aşer, în Zabulon şi în Neftali şi ei au venit să-l susţină.
36 Atunci Ghedeon I-a zis lui Dumnezeu: „Dacă într-adevăr vrei să-l eliberezi pe
Israel, folosindu-te de mine precum ai spus,
Dacă într-adevăr vrei să-l eliberezi. Ghedeon a recunoscut că numai prin puterea omenească
israeliţii nu aveau să fie în stare să respingă marea oaste a prădătorilor. El îşi dovedise deja
credinţa sa prin chemarea israeliţilor la luptă, dar acum el avea nevoie de o încurajare proaspătă.
Cineva cu greu poate să condamne pe Ghedeon pentru dorinţa de reasigurare, şi totuşi el avusese
cuvântul solului ceresc, şi încă atestat de o minune. O credinţă matură n-ar mai fi cerut un alt
semn. Experienţa sutaşului roman stă faţă în faţă cu această experienţă a lui Ghedeon. Acest ostaş
păgân n-a cerut nici o minune pe care să-şi întemeieze credinţa Sa. Cu privire la el, Isus a declarat:
„Nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare” (Luca 7,9). Dacă Ghedeon ar fi avut o
astfel de experienţă, el n-ar fi cerut un semn în plus după ce primise dovada convingătoare în focul
care a ieşit din stâncă. Cu toate acestea, Dumnezeu se foloseşte de cele mai bune unelte existente,
şi când acei care sunt slabi în credinţă cer un semn, El adesea onorează cererea. Totuşi, pe măsură
ce se dezvoltă credinţa, Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să-L ia pe El şi Cuvântul Lui şi să depindă
din ce în ce mai puţin de semne doveditoare. Mulţi şi-au stricat experienţa lor religioasă urmând în
mod stăruitor metode de călăuzire la întâmplare (vezi despre Iosua 7:14).

37 iată, voi pune o învelitoare de lână în ogor. Dacă roua va apărea doar pe lână şi
tot pământul va rămâne uscat, atunci voi înţelege că vrei să eliberezi Israelul prin
mine, precum ai spus!”
38 Şi aşa s-a şi întâmplat. Când s-a sculat a doua zi dis-de-dimineaţă, a stors
învelitoarea, şi din ea a curs rouă; a umplut cu apă un vas întreg.
39 Atunci Ghedeon I-a zis din nou lui Dumnezeu: „Să nu te aprinzi de mânie
împotriva mea, dar voi mai vorbi încă o dată! Te rog, îngăduie-mi să mai încerc o
dată semnul cu învelitoarea! Fă ca numai învelitoarea să rămână uscată şi tot
pământul să se acopere cu rouă!”
Să mai încerc odată. Primul semn cerut de Ghedeon a fost acordat. Lâna a adunat apă, iar
pământul din jurul ei era uscat. După ce a cugetat asupra faptului, Ghedeon a socotit că aceasta
era, la urma urmei, ceva la care se putea aştepta, căci lâna adună în mod natural apa. Deci acesta
putea să nu fie deloc un semn. El se putea astfel simţi tot atât de nesigur ca şi mai înainte.
Adesea, experienţa lui Ghedeon este reprodusă astăzi. Sunt unii care continuu hotărăsc asupra
marilor chestiuni, nu pe temeiul învăţăturii Bibliei sau pe ceea ce este logic şi raţional, ci pe baza

~ 47 ~
semnelor pe care ei înşişi le-au fixat. Adesea semnul cerut poate fi explicabil ca o coincidenţă, mai
degrabă decât o minune de netăgăduit. Apoi, oamenii încep să se îndoiască. Acesta a fost şi cazul
lui Ghedeon. El s-a temut că acesta se putea să fie aşa în cazul lui, astfel că el a cerut ca semnul să
fie inversat. Recunoscând credinţa mărginită a lui Ghedeon, Domnul a consimţit să facă o minune
spre a-i da semnul pe care l-a cerut. Cu cât mai bine ar fi fost dacă Ghedeon ar fi făcut cu
încredere ceea ce Dumnezeu îi ceruse să facă fără ezitare.

40 Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea aceea: învelitoarea a rămas uscată, iar tot
pământul s-a acoperit cu rouă.

Comentarii Ellen G. White:

1-40 PP 545-548
1 PP 545
2-13 PP 546
11-16 GW 333
12 PP 555
14,17,21 PP 547
22,23 1 T 410
25-31 PP 547
33-40 PP 548

~ 48 ~
Capitolul 7
Ghedeon îi învinge pe midianiţi

1 Ierub-Baal, adică Ghedeon, împreună cu tot poporul care era cu el, s-au sculat
dis-de-dimineaţă, au plecat şi şi-au aşezat tabăra lângă izvorul Harod. Tabăra lui
Midian era la nord de ei, lângă dealul Moreh, în vale.

Izvorul Harod. Acest izvor bogat, sub alt nume, încă mai curge dintr-o peşteră de la poalele unui
deal dea-lungul crestei muntelui Ghilboa. Din el curge un pârâiaş spre răsărit. Probabil că în
1 Samuel 29:1 s-a făcut aluzie la acelaşi izvor. Harod înseamnă „tremurare” şi izvorul se poate
să-şi fi primit numele de la panica şi tremurarea care a cuprins pe madianiţi, când i-a atacat
Ghedeon.
Dealul Moreh. Pe cealaltă parte a văii, la aproximativ 4 mile depărtare. Pe partea de nord a
acestui deal a fost peştera Endor, unde Saul a vizitat pe vrăjitoare. De aceea, linia de luptă a fost
aceeaşi ca şi pe vremea când Saul şi evreii au înfruntat pe filisteni, înainte de acea luptă bogată în
evenimente de la Ghilboa, cu mulţi ani mai târziu ( 1 Samuel 31).

2 DOMNUL i-a zis lui Ghedeon: „Oamenii care sunt cu tine sunt prea mulţi pentru ca
Eu să dau pe Midian în mâinile lor, fiindcă s-ar putea ca Israel să se mândrească faţă
de Mine şi să zică că s-a eliberat singur.

Prea mulţi. Ghedeon avea 32.000 de oameni (v. 3), madianiţii 135.000 (cap.8:10). Credinţa lui
Ghedeon trebuie să fi fost greu încercată când Domnul i-a spus că acei care erau cu el erau prea
mulţi.

3 De aceea vesteşte acum în auzul oamenilor şi zi-le: «Cine este fricos şi se teme să
se întoarcă şi să se depărteze de muntele Ghilad!»” Douăzeci şi două de mii de
oameni s-au întors şi au mai rămas 10000.

Vesteşte. Vestirea era o parte din anunţul pe care Moise poruncise să fie făcut (Deuteronom 20:5-
9) înainte de luptă, invitând pe cei fricoşi să părăsească rândurile pentru ca dezertarea lor în plină
luptă să nu-i facă şi pe alţii să fugă. Pentru că oştirea sa era aşa de mică în comparaţie cu aceea a
madianiţilor, Ghedeon se abţinuse să facă anunţul obişnuit (PP 549). Mulţi dintre bărbaţi se
înrolaseră din cauza apelului mişcător al lui Ghedeon, dar în inimile lor ei erau fricoşi şi
necredincioşi. Ca să nu o ia la fugă când începea lupta, sau ca să nu ia asupra lor gloria luptei,
Domnul a cerut ca ei să fie trimişi înapoi. Cele două treimi care au plecat, constituie cel mai trist
comentariu despre măsura în care idolatria nimicise credinţa lui Israel în Dumnezeu.
Ghilad. Unii socotesc că aceasta ar fi o greşită citire a lui Ghilboa, pentru că Galaadul era pe
partea de răsărit a Iordanului, departe de scena bătăliei. Cu toate acestea, se poate să fi fost un
munte cu numele acesta vecin cu valea lui Izreel. O sugestie a numelui poate fi găsită în numele
unui râu din regiunea aceasta, cunoscut acum ca Nahr el Zălud.

4 DOMNUL i-a zis din nou lui Ghedeon: „Oamenii sunt încă prea mulţi! Coboară-i la
ape şi ţi-i voi alege acolo! Acela despre care îţi voi spune să meargă cu tine, va
merge cu tine şi toţi aceia despre care îţi voi spune să nu meargă cu tine, nu vor
merge cu tine!”

~ 49 ~
5 Ghedeon i-a dus pe oameni la apă şi DOMNUL i-a zis: „Pe cei care vor lipăi apa cu
limba a(Din mâna dusă căuş la gură; ideea este că aceştia au rămas în picioare,
vigilenţi, spre deosebire de ceilalţi; şi în vs. 6, 7) aşa cum lipăie câinele, să-i separi
de toţi aceia care se vor pleca pe genunchi să bea apă!”

Lipăi apa. Poporul fiind condus la pârâu, evident că au aşteptat să treacă imediat şi să înainteze
spre tabăra vrăjmaşă, la o oarecare distanţă, de partea cealaltă. Câţiva erau nerăbdători să înceapă
lupta, şi în timp ce traversau pârâul ei doar au luat puţină apă cu mâna şi au limpăit, trecând
imediat mai departe. Alţii, înfricoşaţi de lupta ameninţătoare şi numai cu puţină speranţă în
victorie, au văzut în aceasta un motiv de întârziere. Ei au îngenunchiat şi, fără nici o grabă, au băut
până s-au săturat. Acei care erau grăbiţi au luat puţină apă în mână şi au sorbit-o în timp ce se
străduiau să înainteze spre tabăra vrăjmaşă, erau în număr de numai 300. Cu aceştia, Domnul a
făgăduit să aducă la îndeplinire înfrângerea madianiţilor. Cernerea a slujit să îndepărteze pe acei
care erau pătaţi de idolatrie şi să aleagă pe aceia care erau bărbaţi ai curajului şi credinţei – bărbaţi
a căror încredere în Dumnezeu nu a fost stricată prin închinarea şi practicile idolatre. Ei au avut
puterea să creadă că, cu Dumnezeu de partea lor succesul putea să le aparţină, chiar dacă numărul
lor era mic. După cum, mai târziu, Ionatan a amintit purtătorului lui de arme, că numărul lor era de
mică importanţă înaintea lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel 14:6).

6 Numărul celor care au lipăit apa cu limba a fost de 300 de bărbaţi. Restul
poporului s-a plecat pe genunchi să bea apă.

7 DOMNUL i-a zis lui Ghedeon: „Cu cei 300 de bărbaţi care au lipăit din apă cum
lipăie câinele, vă voi elibera şi-i voi da pe midianiţi în mâna ta! Toţi ceilalţi oameni
să plece acasă!”

8 După ce poporul şi-a luat proviziile şi trâmbiţele în mâini, Ghedeon i-a trimis pe
toţi israeliţii acasă, iar el împreună cu cei 300 de oameni s-au îmbărbătat. Tabăra lui
Midian era în vale, dedesubt de el.

9 Chiar în noaptea aceea, DOMNUL i-a zis lui Ghedeon: „Scoală-te şi atacă tabăra
căci am dat-o în mâinile tale!

În noaptea aceea. Poate că încercarea la marginea pârâului a avut loc seara, şi grosul forţelor
israelite au plecat spre casele lor, acoperiţi de întuneric. În orice caz, madianiţii par să nu fi ştiut că
partea cea mare a forţelor israelite plecaseră.

10 Dacă ţi-e frică s-o ataci, du-te cu Pura, slujitorul tău!

Dacă ţi-e frică. Dumnezeu era gata să mai dea o reasigurare în plus. Pentru că Ghedeon s-a temut
să atace, Domnul S-a oferit să-i dea un semn de încurajare, dacă el avea să se apropie pe ascuns de
tabăra madianită şi să asculte despre ce vorbesc soldaţii madianiţi.

11 Să asculţi ce vor vorbi, fiindcă după aceea vei fi îmbărbătat şi vei putea să ataci
tabăra!” Atunci el şi cu Pura, slujitorul lui, au înaintat până la avanpostul străjerilor
care erau în tabără.

Avanpostul străjerilor. Adică, până la avanposturi sau străji. Probabil că tabăra madianită
cuprindea femei şi copii. În jurul marginilor taberei este natural că au fost puşi bărbaţi înarmaţi.
~ 50 ~
12 Midianiţii, amalekiţii şi popoarele din răsărit erau răspândiţi în vale, ca o
mulţime de lăcuste; cămilele lor erau fără număr, ca nisipul de pe ţărmul mării.
Răspândiţi. Aici valea nu era prea largă; drept urmare, mulţimea de oameni care alcătuiau tabăra,
era răspândită dea-lungul unei linii subţiri, care se întindea în susul şi în josul văii poate pe mai
multe mile. Îngustimea terenului lor de tabără a făcut poate ca numărul lor să apară chiar mai mare
decât era, ca „nisipul de pe marginea mării”.

13 Când a sosit Ghedeon, a văzut acolo un om care îi povestea prietenului său un

vis. El zicea: – Am avut un vis: se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra
midianiţilor. A ajuns până la cort, l-a izbit şi acesta a căzut răsturnându-se cu susul
în jos! Astfel cortul a fost distrus!
Povestea... un vis. Având în vedere că Madian era un fiu al lui Abraam, fără îndoială că poporul
acesta vorbea o limbă asemănătoare cu aceea a evreilor. În orice caz, Dumnezeu a făcut în stare pe
Ghedeon, să înţeleagă atât visul, cât şi interpretarea lui.
O turtă. Ebraicul salil, cuvânt aflat în Biblie numai aici. Interpretarea exactă nu este sigură, dar se
pare că cuvântul vine de la un verb care înseamnă „a coace”, cu toate că alţii îl consideră a fi
sinonim cu un verb similar care înseamnă „a fi rotund”, sau „a rostogoli”. Pâinea de orz era hrana
celor foarte săraci. Aceasta poate să fie o referire voalată la israeliţi, care au fost împovăraţi de cei
7 ani consecutivi de asuprire madianită.
Cort. În mod literal, „cortul”. Reprezentând fie cortul principal al taberei în care locuia generalul
conducător sau regele, fie cortul în care erau cei 2 oameni, sau simbolic al taberei întregi.

14 Camaradul lui i-a răspuns: – Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul
israelitului Ioaş! Dumnezeu i-a dat în mâna lui pe midianiţi cu toată oştirea lor!
15 După ce a auzit Ghedeon povestirea visului şi interpretarea lui, s-a închinat şi s-a
întors în tabăra lui Israel. El le-a zis: „Sculaţi-vă, căci DOMNUL a dat în mâinile
voastre oştirea lui Midian!”
S-a închinat. Ebraicul şachah, „a se pleca", "a se prosterna", „a adora". La recunoaşterea unei
dovezi atât de însemnate a prezenţei divine în ceea ce avea să întreprindă el, Ghedeon a răspuns
după cum este potrivit să se facă în astfel de ocazii - s-a închinat. Fără îndoială că rugăciunea lui a
exprimat în mod sincer mulţumirea inimii sale. Atât de adesea acei care sunt în mod deosebit
binecuvântaţi de Dumnezeu uită să se întoarcă la El cu recunoştinţă. Ghedeon putea să raţioneze
că, având în vedere urgenţa însărcinării şi nevoia de acţiune imediată, el putea să lase deoparte,
până după victorie, închinarea de laudă. Dar astfel de amânări conduc adesea la neglijarea totală a
laudei faţă de Dumnezeu.
Închinarea lui Ghedeon probabil că a fost şi o mărturisire a simţământului de profundă
nevrednicie. El făcuse deja dovada smereniei sale când a vorbit despre sine ca fiind „cel mai mic
din casa tatălui meu" (cap. 6,15). Aici el reafirmă atitudinea Sa. Caracteristica aceasta a vieţii lui a
fost aceea, printre alte atribute, care l-a calificat în mod deosebit pentru însărcinarea lui. Acest fel
de oameni sunt acei pe care îi poate folosi Dumnezeu în lucrarea Sa. El le poate încredinţa
acestora o mare măsură de succes pentru că El ştie că ei nu-şi vor asuma gloria. Îngâmfarea şi
mulţumirea de sine îl fac pe un om inapt pentru lucrarea lui Dumnezeu.

16 A împărţit cei 300 de oameni în 3 cete, a dat fiecăruia câte o trâmbiţă şi nişte
ulcioare goale cu torţe în ele,
Trei cete. Această împărţire s-a făcut pentru a lăsa iluzia unei mari forţe atacatoare, astfel ca,
atunci când madianiţii aveau să vadă făcliile şi să audă trompetele în locuri diferite, ei să
presupună că sunt încercuiţi. Planul atacului a fost sugerat prin instrucţiuni divine (PP 550).
Trâmbiţă. Ebraicul şofar. Cornul îndoit al unui berbec sau al unui bou.

~ 51 ~
 Ulcioare. Vase de lut ieftine pe care oamenii din acea vreme le foloseau pentru gătit şi ca
recipiente.
Torţe. Cuvântul este folosit, în general, pentru torţe aprinse. Introduse în vasele de lupt, ele aveau
să ardă încet sau mocnind. Când ulcioarele au fost sparte şi torţele mişcate în aer, ele aveau să ardă
cu vâlvătaie bruscă. Metode simple, nepromiţătoare sub îndrumarea şi binecuvântarea lui
Dumnezeu pot face mai mult decât cele mai sofisticate sisteme pe care le-au născocit oamenii
vreodată. Dumnezeu nu este dependent de număr.

17 şi le-a zis: „Să vă uitaţi la mine şi să faceţi la fel! Când am să ajung la capătul
taberei, să faceţi aşa cum voi face eu!
18 Când eu şi cei care vor fi cu mine vom suna din trâmbiţe, atunci să sunaţi şi voi
din trâmbiţele voastre de jur împrejurul întregii tabere şi să ziceţi: «Pentru DOMNUL
şi pentru Ghedeon!»”
19 Ghedeon şi cei 100 de bărbaţi care erau cu el au ajuns la capătul taberei la
începutul străjii de la miezul nopţii b[Noaptea era împărţită în 3 străji a câte 4 ore
(apus-10:00 P.M.; 10:00 P.M.-2:00 A.M.; 2:00-răsărit)], chiar când se schimbau
străjerii. Şi au început să sune din trâmbiţe şi să spargă ulcioarele pe care le aveau în
mâini.
Străjii de la mijlocul nopţii. Se crede că, pe acea vreme, timpul era împărţit în 3 străji. Dacă era
aşa, atunci straja mijlocie avea să înceapă cu puţin înainte de miezul nopţii. Mai târziu, evreii au
adoptat modelul roman de 4 străji în noapte.

20 Toate cele 3 cete au sunat din trâmbiţe şi au spart ulcioarele; au apucat de torţe
cu mâna stângă, în timp ce în mâna dreaptă ţineau trâmbiţele ca să sune. Apoi au
strigat: „Sabia DOMNULUI şi sabia lui Ghedeon!”
21 Fiecare rămăsese la locul lui în jurul taberei. Şi toţi cei din tabără au început să
alerge, să ţipe şi să fugă.
Rămăsese. În loc să atace o oaste aşa de mare, cei 300 de evrei au rămas pe la marginile taberei,
suflând din cornurile lor, strigând şi mişcând făcliile lor. Planul lor era să bage panică în tabăra
madianită.

22 Când cei 300 de bărbaţi au sunat din trâmbiţe, DOMNUL a făcut ca aliaţii adunaţi
în tabără să întoarcă sabia unii împotriva altora. Oştirea a fugit către Bet-Şita, înspre
Ţerera, lângă hotarul de la Abel-Mehola, în apropiere de Tabat.
Unii împotriva altora. În timp ce mulţimea fugea în josul văii Izreel spre a scăpa dincolo de
Iordan în întuneric, cei din faţă au luat pe cei ce veneau după ei drept vrăjmaşii lor evrei, şi au
întors armele asupra lor.
Bet-Şita. Neidentificată în mod hotărât. Probabil că se afla la capătul inferior al văii lui Izreel
aproape de râul Iordan.
Hotarul. În mod literal, „buză", „faleză" sau „stâncă".
Abel-Mehola. În mod literal, "pajiştea dansului". Locul de naştere al lui Elisei (1 Regi 19:16).
Unii îl identifică cu Tell Abu Sifri din valea Iordanului, la 10 mile sud de Bet-San, alţii cu Tell el
Maglub, la 7 mile est de Iordan pe Wadi Yabis, cam la 21 de mile sud de Marea Galileii. Tell el
Maglub a fost mai înainte socotit a fi Zabes/Galaad care acum este identificat cu Tell Abu Kharaz
pe aceeaşi Wadi Yabis, cam la 2 mile est de râul Iordan.
Tabat. Posibil, Râs Abu Tabât înspre sud-est de Abel-Mehola.

~ 52 ~
23 Israeliţii din Neftali, din Aşer şi din întregul Manase au fost chemaţi să-i
urmărească pe midianiţi.

Israeliţii. Mulţi din acei care, cu câteva ore mai înainte fuseseră trimişi acasă, s-au unit acum spre
a-i ajuta pe fraţii lor în urmărirea vrăjmaşului fugar.

24 Ghedeon a trimis soli prin toată regiunea muntoasă a lui Efraim, spunând:
„Coborâţi, urmăriţi-i pe midianiţi şi capturaţi-i la apele de lângă Bet-Bara şi la
Iordan!” Şi toţi efraimiţii s-au strâns şi au pus stăpânire pe apele de lângă Bet-Bara
şi pe Iordan.

Ghedeon a trimis soli. La sud de teatrul de luptă locuia seminţia lui Manase şi populata seminţie
a lui Efraim. Aceştia din urmă nu fuseseră chemaţi de Ghedeon când a strâns el pe evrei. Când
oştile madianite au început fuga lor, Ghedeon a trimis grabnic soli în ţinutul lui Efraim,
îndemnând poporul să meargă repede spre râul Iordan şi să pună stăpânire pe vadurile spre care se
îndreptau madianiţii. Efraimiţii au răspuns de îndată blocând scăparea prin vadurile sudice. La
acea vreme, probabil că râul era crescut, obligând vrăjmaşul să folosească un anumit vad.
Bat-Bara. Aşezarea acestei cetăţi este necunoscută; dar ea trebuie să fi fost la o oarecare distanţă
în aval de râu, aproape de ţinutul efraimit ca Ghedeon să ceară efraimiţilor să acopere drumul de
scăpare. O dovadă în plus că madianiţii s-au întors în aval de râu înainte de a încerca să traverseze,
este arătată de faptul că urmărirea vrăjmaşului de către Ghedeon dincolo de râu l-a făcut să se
îndrepte spre Sucot, o cetate aproape de Iaboc (cap.8:5).

25 Le-au prins pe cele două căpetenii ale midianiţilor, pe Oreb şi pe Zeeb. Pe Oreb
l-au omorât la Ţur-Oreb c(Sau.: Stânca lui Oreb), iar pe Zeeb l-au omorât la
Iecheb-Zeeb d(Sau: Teascul lui Zeeb). După ce i-au urmărit pe midianiţi, i-au adus
lui Ghedeon, dincolo de Iordan, capetele lui Oreb şi Zeeb.

Oreb şi Zeeb. În mod literal, "corbul şi lupul", nume pitoreşti pentru căpitanii deşertului.
Acţiunea rapidă a efraimiţilor i-a făcut în stare să împiedice scăparea unui mare număr de
madianiţi, care încercau să treacă Iordanul prin vadurile din aval. Urmăriţi din spate de forţele
reunite ale lui Neftali, Aşer şi Manase, cu Iordanul de o parte şi efraimiţii în faţa lor, mulţi
madianiţi au fost forţaţi să se supună. Printre captivi erau 2 prinţi, Oreb şi Zeeb, care au fost
executaţi de îndată. Spre a comemora victoria, locurile unde au fost ucişi aceşti 2 bărbaţi au fost
numite "stânca lui Oreb", în mod literal, "stânca corbului", şi "teascul lui Zeeb", în mod literal,
"teascul lupului", nume care după cum s-ar părea, le mai păstrau când a fost scrisă, mulţi ani mai
târziu, cartea Judecătorilor. "Stânca corbului" mai era încă cunoscută şi în zilele lui Isaia
(Isaia 10:26).
Dincolo de Iordan. Pe partea estică, regiune numită acum Transiordania. În conformitate cu
cap. 8:4, Ghedeon încă nu trecuse peste Iordan. De aceea, unii au crezut că efraimiţii au prins pe
Oreb şi Zeeb după ce ei traversaseră pe partea estică a râului, şi că au adus înapoi capetele
captivilor la Ghedeon, care mai urmărea pe madianiţi în fuga lor de la Izreel spre Iordan.
Explicaţia mai bună este aceea că autorul Judecătorilor, introducând pe efraimiţi şi partea lor la
această luptă, a dorit să completeze istorisirea sa cu privire la ei şi disputa lor cu Ghedeon înainte
de a reda raportul lung al urmăririi de către Ghedeon a madianiţilor la est de Iordan. Din acest
motiv el întrerupe raportul cronologic al luptei spre a spune despre gelozia efraimiţilor şi cum i-a
calmat Ghedeon. Apoi, în cap. 8,4 autorul a rezumat firul istoriei luptei. Întâlnirea lui Ghedeon cu
efraimiţii urma să aibă loc, în realitate, după ce el s-a întors de la înfrângerea madianiţilor, sau cel
puţin după trecerea Iordanului.

~ 53 ~
 Comentarii Ellen G. White:

1-25 PP 548-554
2,3 PP 548
4-7 PP 549
9-18 PP 550
19-25 PP 553

~ 54 ~
Capitolul 8
Cearta cu efraimiţii

1 Efraimiţii i-au zis lui Ghedeon: – Cum ai putut să te porţi astfel cu noi? De ce nu
ne-ai chemat şi pe noi când te-ai dus să lupţi împotriva midianiţilor? Şi au început o
ceartă aprigă cu el.
Şi au început o ceartă. Efraim era cea mai populată şi cea mai de seamă seminţie din Palestina
nordică şi a fost geloasă pentru poziţia ei de conducere. Efraimiţii s-au unit imediat la chemarea
lui Ghedeon, şi şi-au dovedit puterea şi credincioşia lor faţă de cauza naţională. Totuşi, când au
întâlnit pe Ghedeon, mândria şi ambiţiile lor rănite i-au făcut să-i reproşeze faptul că nu i-a chemat
pe ei înainte să înceapă lupta, ca şi cum i-ar fi spus că nimeni nu avea dreptul să facă o mişcare de
respingere a vrăjmaşului comun, fără să-i întrebe pe ei. Aroganţa lor se datora în parte puterii lor şi
în parte unei atitudini formată, când Iosua, care era un efraimit, a fost recunoscut ca şi conducător
al lui Israel. Mai târziu, seminţia a adoptat din nou un ton dictatorial (cap.12:1-7), dar, de data
aceasta, rezultatul a fost o înfrângere umilitoare pentru Efraim.
Aici se poate găsi una din cele mai importante învăţături ale acestei naraţiuni. În asociaţie cu alte
seminţii nordice, Efraim nu făcuse nimic spre a se opune prădătorilor madianiţilor. În asociaţie cu
alţii, ei au fost curajoşi îndeajuns spre a se uni în luptă numai după ce inamicul era pe fugă. Tot
aşa sunt mulţi şi astăzi care critică pe acela care lansează curajos un proiect lăudabil. Ei reţin orice
sprijin până ce se vede că întreprinderea va avea succes. Atunci ei încearcă să se infiltreze sau să
se strecoare în conducerea întreprinderii. Un astfel de spirit este condamnabil.

2 El le-a răspuns: – Ce-am făcut eu în comparaţie cu voi? Nu este mai bun culesul
ciorchinilor rămaşi în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer?
Culesul. A ceea ce rămâne.
Culesul întregii vii a lui Abiezer. Ghedeon nici nu s-a amintit măcar pe sine, ci s-a referit modest,
la cei 300 de oameni din familia lui Abiezer care erau cu el. Prin metafora lui clasică, Ghedeon a
dat de înţeles că Efraim, printr-un efort subsecvent şi secundar, a realizat mai mult decât a făcut
grupa lui. Cu toate acestea, nu era lipsă de adevăr în remarca lui pentru că Efraim realizase o
victorie însemnată (vezi Isaia 10:26), cu toate că raportul luptei lor este foarte scurt.
Calităţile de conducător ale lui Ghedeon şi stăpânirea de sine l-au făcut în stare să procedeze
eficient cu efraimiţii invidioşi. Curtoazia şi diplomaţia lui l-au făcut în stare să potolească mânia
lor şi să se descurce într-o situaţie dificilă.

3 În mâinile voastre i-a dat Dumnezeu pe Oreb şi Zeeb, căpeteniile midianiţilor! Am

putut eu oare să fac mai mult decât voi? După ce le-a spus aceste cuvinte li s-a
potolit mânia.

Ghedeon îi omoară pe regii midianiţi

4 Apoi Ghedeon a ajuns la Iordan şi l-a traversat împreună cu cei 300 de oameni
care erau cu el, obosiţi, dar încă în urmărirea duşmanului.
A ajuns la Iordan. Raportul despre urmărirea de către Ghedeon este reluat din cap.7:24. Când
madianiţii fugeau, ei s-au împărţit în grupe, dintre care una a fost interceptată de efraimiţi şi
nimicită; altele au reuşit să treacă Iordanul în dealurile Galaadului.
Obosiţi, dar încă în urmăriea. Cu toate că Ghedeon şi oamenii lui au fost obosiţi şi flămânzi din
cauza efortului depus în urmărirea ariergărzilor madianite, ei nu s-au oprit la Iordan, ci l-au trecut
imediat şi au continuat să urmărească pe vrăjmaş. Ei făcuseră deja mult, dar erau gata să facă mai

~ 55 ~
mult. Tot aşa şi lupta noastră spirituală cere efort stăruitor. În nici un stadiu al luptei nu este în
siguranţă a slăbi eforturile noastre din cauza oboselii. Multe biruinţe au fost câştigate de creştini
care erau "obosiţi; dar urmărind".

5 El le-a zis oamenilor din Sucot: – Daţi-le, vă rog, câteva bucăţi de pâine oamenilor
care sunt cu mine, căci sunt obosiţi şi suntem încă în urmărirea lui Zebah şi
Ţalmuna, regii Midianului!
Sucot. În mod literal, "barăci". Această cetate a seminţiei lui Gad era aşezată de-a lungul râului
Iaboc, unde încep să apară dealurile nu departe de locul unde Iabocul se varsă în Iordan. Cetatea a
primit numele de la colibele ridicate acolo de Iacob, la sfârşitul lungii lui călătorii spre casă,
venind din Padan-Aram (Geneza 33,17).
Bucăţi de pâine. În mod literal, „rotunduri" sau „cercuri" de pâine. Acestea erau turtele rotunde şi
plate, adesea amintite în Biblie. Cererea lui Ghedeon era dreaptă şi rezonabilă. El îndeplinea o
slujbă pentru Israelul întreg, şi într-un timp de nevoie el putea în mod legitim să aştepte ca fraţii
lui să-i aprovizioneze cu hrană pe oamenii lui flămânzi.
În acelaşi fel, acei care duc lupta spirituală a bisericii merită sprijinul fraţilor lor şi este o
nerecunoaştere neruşinată a o tăgădui. Instrucţiunea lui Dumnezeu către vechiul Israel a fost „Să
nu legi gura boului când treieră grâul" (Deuteronom 25:4). Pavel, în aplicaţia spirituală a acestei
declaraţii, aplică porunca la obligaţia de a sprijini pe acei care lucrează în slujba Evangheliei
(1 Corinteni 9:9).
Zebah şi Ţalmuna. Probabil că există un joc de cuvinte intenţionat în numele acestea. Zebah
înseamnă "sacrificiu" sau "victimă de sacrificat". Ţalmuna poate să însemne (zeul) "Ţelem
stăpâneşte" sau poate, "refugiu".

6 Căpeteniile din Sucot i-au răspuns: – Sunt deja mâinile lui Zebah şi Ţalmuna în
posesia ta ca să dăm pâine oştirii tale?
Căpeteniile din Sucot. Pentru slujba şi funcţia acestor căpetenii vezi cele despre v. 14. Refuzând
să aprovizioneze cu hrană pe oamenii lui Ghedeon căpeteniile acestea s-au făcut vinovate atât de
laşitate, cât şi de mustrare neîntemeiată. Ei văzuseră pe cei 15.000 de madianiţi care au trecut şi
probabil că au raţionat astfel: "Ce pot face atât de puţini oameni împotriva unui număr atât de
mare? Noi ne vom atrage numai dizgraţia şi pedeapsa madianiţilor ajutând urmăritorii lor". În felul
acesta, în loc să dea pe faţă împreună simţire şi simpatie patriotică ei au dovedit un egoism extrem
luând în considerare numai micile lor interese. Ei au dat o pildă de materialism slujind mai de
grabă un tiran străin decât să rişte o pierdere. În afară de aceasta, spiritul lor zgârcit poate să fi
invidiat preţul hrănirii acestor 300 de oameni.

7 Ghedeon le-a zis: – Aşa deci! Ei bine, după ce DOMNUL îi va da pe Zebah şi pe

Ţalmuna în mâinile mele, vă voi sfârteca carnea cu spinii pustiei şi cu mărăcini!
Sfârteca carnea. Ghedeon a răspuns batjocurilor căpeteniilor cu o ameninţare. El ştiuse cum să
potolească pe efraimiţi; ei, însă, făcuseră ceva spre a ajuta cauza. Pe aceşti conducători din Sucot,
el i-a privit ca pe nişte trădători şi i-a ameninţat cu o răsplată corespunzătoare.

8 De acolo s-au suit la Peniel şi a cerut acelaşi lucru. Oamenii din Peniel i-au
răspuns aşa cum îi răspunseseră oamenii din Sucot.

Peniel. În mod literal, "faţa lui Dumnezeu". Locul unde Iacob s-a luptat cu îngerul
(Geneza 32,22.30). El era aproape de un vad al râului Iaboc, probabil câteva mile în amonte de
Sucot.

~ 56 ~
9 Atunci el le-a zis oamenilor din Peniel: „Când mă voi întoarce în pace vă voi
dărâma turnul acesta!”

În pace. Adică, nevătămat, realizând succesul victoriei.

Turnul acesta. Probabil un turn folosit ca întăritură şi loc de refugiu în vreme de pericol. În
interiorul zidurilor lui, construite probabil din piatră, căpeteniile din Penuel s-au simţit în siguranţă
atât din partea madianiţilor cât şi a lui Ghedeon, astfel că, în mod dispreţuitor, ei au refuzat să dea
ajutor detaşamentului israelit. Din cauza refuzului lor de a ajuta pe oamenii lui, Ghedeon i-a
ameninţat să se întoarcă şi să dărâme turnul din care ei au respins acum atât de obraznic apelul
său.

10 Zebah şi Ţalmuna erau în Karkor, împreună cu ei fiind şi oştirea lor, în jur de

15.000 de bărbaţi, singurii care mai rămăseseră din oştirea popoarelor răsăritului
căci căzuseră ucişi 120.000 de războinici.

Karkor. Aşezarea acestei cetăţi nu este cunoscută. Probabil că a fost undeva într-o regiune
inaccesibilă de stâncă vulcanică, la marginea deşertului Sirian.

11 Ghedeon a apucat pe calea nomazilor, la răsărit de Nobah şi Iogbeha şi a atacat

oştirea care se credea în siguranţă.

Pe calea. În loc să urmeze drumul pe care merseseră madianiţii, Ghedeon şi ceata lui s-au
apropiat de tabăra lor pe un drum ocolit printr-o regiune colonizată ici şi colo cu beduini nomazi.
Prin această mare ocolire el a fost în măsură să cadă asupra lor fără să se ştie, dintr-o direcţie din
care ei nu aşteptau atacul.
Nobah. Exacta aşezare a acestei cetăţi este necunoscută. Se crede că o movilă din apropiere de
modernul Şazut marchează locul. Cetatea este amintită în Numeri 32:42 ca cetate a lui Manase.
Iogbeha. O cetate a lui Gad (Numeri 32,35). Privită de către unii drept ruina numită acum
Agbeihât, la 6 mile nord-vest de Amman şi cam la 20 mile sud-est de Sucot.

12 Cei 2 regi ai Midianului, Zebah şi Ţalmuna, au fugit, dar el i-a urmărit, i-a
capturat şi a provocat groază în rândul întregii lor oştiri.

A provocat groază în rândul întregii lor oştiri. Probabil că madianiţii au crezut că ei veniseră
destul de departe de locul lor de derută spre a fi în siguranţă faţă de un nou atac şi se poate că au
încercat să se regrupeze după panica lor dezastruoasă. Probabil că ei au aşezat sentinele de-a
lungul drumului pe care-l făcuseră pentru a da alarma despre apropierea evreilor. Dar Ghedeon şi
oamenii lui au dejucat planul făcând un mare ocol în aşa fel încât să cadă asupra madianiţilor
dinspre partea estică a taberei. Fiind surprinşi, madianiţii au încercat s-o ia din nou la fugă, dar
îndrăzneţii evrei au ucis mulţi din ei şi au luat prizonieri pe cei 2 împăraţi, Zebah şi Ţalmuna.
Probabil că restul madianiţilor au scăpat în grupe mici în deşert.

13 Apoi Ghedeon, fiul lui Ioaş, s-a întors de la luptă prin trecătoarea Heres.

Prin trecătoarea Heres (în engl. "before the sun was up"). Pasajul acesta mai poate fi tradus şi
"prin suişul lui Heres". Probabil că ultima redare este corectă, deoarece cuvântul ebraic folosit aici
cheres nu este cuvântul care se obişnuieşte pentru "soare". În Biblie este folosit în nume de cetăţi.
Sensul se pare să fie acela că Ghedeon s-a întors la Sucot dinadins pe un drum diferit de drumul pe
care-l părăsise, cu scopul de a surprinde căpeteniile, ca ele să nu fugă.

~ 57 ~
14 A prins un tânăr dintre oamenii din Sucot căruia i-a pus câteva întrebări. Acesta
i-a dat în scris numele căpeteniilor şi ale membrilor sfatului bătrânilor a(Lit.:
bătrânii, şefi de familii şi de clanuri, recunoscuţi ca autoritate la toate popoarele
orientale; rol de judecători în cadrul comunităţii locale (Deut. 19:12; 21:1-9; 18-21;
22:13-21; 25:5-10) sau lideri militari (Ios. 8:10). Ca instituţie, Sfatul Bătrânilor
(lit. bătrânii) este atestat în special în perioada monarhiei, cu rol de consiliu
(2 Sam. 3:17; 5:3; 17:4; 1 Regi 20:7); şi în v. 16) din Sucot. Erau 77 de bărbaţi.
I-a dat în scris. Ebraicul katab. În mod literal, "le-a scris". Un tânăr din cetatea Sucot pe care îl
prinseseră din întâmplare i-a dat în scris lui Ghedeon numele căpeteniilor şi bătrânilor cetăţii.
Deoarece aceia care i-au refuzat cu aroganţă ajutorul au fost conducătorii, fără îndoială că
Ghedeon a dorit să facă deosebire între ei şi locuitorii cetăţii ,ca să nu pedepsească pe cei care nu
erau răspunzători.
Faptul că un tânăr capturat la întâmplare a fost în stare să scrie, dovedeşte că, chiar în acea
perioadă timpurie cunoştinţa scrisului era generală.
Căpeteniilor. Ebraicul sarim. Cuvântul este tradus "stăpânitor", "căpetenie", "şef" aproape tot atât
de frecvent ca şi "prinţ". În acest pasaj probabil că el se referă la slujbaşii care se aflau în fruntea
sfatului bătrânilor, conducătorii militari şi cei cu însărcinări civile.
Sfatului bătrânilor. Căpetenii ale familiilor locale ale cetăţii, alcătuind un sfat sau corp
conducător.

15 S-a dus la oamenii din Sucot şi le-a zis: „Iată-i pe Zebah şi Ţalmuna din cauza
cărora m-aţi batjocorit zicând: Sunt deja Zebah şi Ţalmuna în stăpânirea ta ca să
dăm pâine oştirii tale?”
16 I-a luat pe cei din sfatul bătrânilor cetăţii, a luat spini din pustie şi mărăcini şi i-a
pedepsit cu ei pe oamenii din Sucot.
I-a luat pe cei din sfatul bătrânilor. Acum Ghedeon a început să aducă la îndeplinire ameninţarea
pe care a făcut-o în v. 7. Raportul nu spune precis cum a luat el pe bătrâni. Probabil că ei au
capitulat spre a salva cetatea lor, pentru că victoria lui Ghedeon asupra madianiţilor trebuie să fi
frânt voinţa lor de a rezista.
I-a pedepsit. Se pare că aceasta s-a făcut bătându-i cu toiege cu spini. Pedeapsa administrată
bătrânilor avea să slujească drept lecţie efectivă pentru aceste căpetenii, ca să nu mai arate
nepăsare arogantă faţă de semenii lor israeliţi.

17 Apoi a dărâmat turnul din Peniel şi i-a ucis pe oamenii cetăţii.

A dărâmat turnul. Se pare că oamenii din Penuel au rezistat, astfel că, la dărâmarea turnului, aşa
cum ameninţase Ghedeon, el a găsit necesar să-i şi omoare. Ghedeon îi ameninţase numai să
nimicească turnul. Probabil că a fost propria lor nebunie ceea ce i-a făcut pe aceşti oameni să
aleagă să apere cetatea şi astfel să-şi piardă vieţile.
Aceste măsuri ferme din partea noului judecător al lui Israel, se poate să fi fost necesare spre a
avertiza pe alte cetăţi israelite despre urmările probabile ale lipsei de patriotism. Pedeapsa de care
s-a împărtăşit Sucot şi Penuel se poate că a slujit ca o barieră afectivă, cel puţin în parte, spre
acţiune independentă din partea unor cetăţi israelite izolate, permiţând israeliţilor să prezinte un
front mai unit în eventualitatea unei invazii viitoare.

18 După aceea le-a zis lui Zebah şi Ţalmuna: – Cum erau bărbaţii pe care i-aţi ucis
la Tabor? Ei i-au răspuns: – Erau ca tine! Fiecare era la înfăţişare ca un fiu de rege!

Le-a zis. Ghedeon n-a început să încheie socotelile cu cei 2 împăraţi capturaţi până ce n-a
prezentat pe aceşti oameni înaintea poporului din Sucot şi Penuel, care îşi bătuseră joc de iscusinţa

~ 58 ~
lui Ghedeon de a birui marile forţe madianite. Scena descrisă aici probabil că n-a avut loc imediat
după căderea cetăţii Penuel, ci câteva zile mai târziu, după ce Ghedeon se întorsese acasă, la Ofra.
Aceasta este sugerată de prezenţa tânărului fiu al lui Ghedeon, Ieter (v.20). Fiind doar un băieţaş
timid, tânărul cu greu ar fi putut participa la eroica expediţie.
Cum erau? Ebraicul 'ayepoh. Probabil mai bine tradus „unde" ca în Rut 2,19 şi Isaia 49,21.
Septuaginta redă de asemenea „unde". Ghedeon cunoştea foarte bine că fraţii lui fuseseră omorâţi
de aceşti împăraţi. Întrebarea lui a fost un anunţ pentru aceşti împăraţi, că trebuie acum să
plătească pentru faptele lor rele.
Pe care i-aţi ucis. Suntem lăsaţi în întuneric complet cu privire la împrejurările acestei lupte sau
masacru. Se pare că mai mulţi fraţi de-ai lui Ghedeon au fost prinşi aproape de muntele Tabor şi
omorâţi de aceşti 2 împăraţi în timpul uneia din incursiunile lor anterioare în ţară. Aceasta este
prima indicaţie că Ghedeon a reparat o nedreptate personală.

19 El le-a zis: – Erau fraţii mei, fiii mamei mele! Viu este DOMNUL că dacă i-aţi fi
lăsat în viaţă, nu v-aş ucide acum!
Fiii mamei mele. Acesta a fost felul în care Ghedeon a spus că aceşti oameni erau fraţii lui buni.
Pe vremea când oamenii aveau adesea mai multe soţii, era necesar a se face deosebire între fraţi
buni şi fraţi vitregi. Natural că lui Ghedeon îi erau mai dragi fraţii lui buni decât fiii tatălui său de
la o altă soţie.
Dacă i-aţi fi lăsat în viaţă. Legea răzbunării sângelui cerea ca Ghedeon să omoare pe cei 2
împăraţi (Numeri 35:17-19). O soartă mai puţin severă putea să fi fost partea lor pentru alte crime
ale lor.

20 Şi i-a zis lui Ieter, întâiul lui născut: – Omoară-i! Dar tânărul nu a scos sabia
pentru că îi era frică, fiind încă un copil.
Omoară-i. În vechime, a pieri de mâna unui tânăr sau a unei femei era socotit a fi o umilire
degradantă (vezi cap.9:54).

21 Atunci Zebah şi Ţalmuna i-au zis: – De ce nu ne omori tu însuţi? Cum este omul
aşa este şi puterea lui! Ghedeon s-a sculat şi i-a ucis pe Zebah şi pe Ţalmuna, luând
apoi lunişoarele b(Probabil ornamente în formă rotundă sau de semilună, făcând
parte din cultul zeiţei lunii; şi în v. 26) care erau la gâtul cămilelor lor.
Tu însuţi. Pronumele este accentuat. Dacă ei trebuie să moară, mai bine să moară de mâna unui
erou, decât doar de mâna unui copil.
Cum este omul. Adică, un bărbat are puterea unui bărbat. De la un copil nu se poate aştepta să
facă ceea ce necesită tăria unui bărbat. Natural că împăraţii mai degrabă ar fi vrut să fie omorâţi
dintr-o singură lovitură decât să fie ciopârţiţi şi sfâşiaţi de un copil, care ar fi avut ca rezultat o
moarte mai înceată şi mai dureroasă.
Lunişoarele. Ebraicul saharonim, „luni mici", sau „semilune". În Isaia 3,18 cuvântul acesta este
tradus "obezi rotunde ca luna" (engl.) ("lunişoare în rom. n.n.). De gâtul cămilelor beduinilor mai
atârnă încă ornamente semilunare. În cazul împăraţilor Zebah şi Ţarmuna, aceste podoabe probabil
că au fost făcute din aur.

Idolatria lui Ghedeon şi a poporului

22 Bărbaţii lui Israel i-au zis lui Ghedeon: – Domneşte tu peste noi fiindcă tu ne-ai
eliberat din mâna midianiţilor! Domneşte tu, fiul tău şi nepotul tău!
Domneşte tu peste noi.Din cauza măreţei biruinţe câştigate prin curajul şi perseverenţa neobosită
a lui Ghedeon, bărbaţii din diferitele seminţii care au alcătuit oştirea sa, i-au propus lui Ghedeon
să fie împăratul lor, succesiunea trecând de la tată la fiu. Mişcarea a fost o expresie a dorinţei

~ 59 ~
crescânde a seminţiilor israelite de a se uni sub o monarhie, ca astfel să poată da mai uşor şi mai
eficient ajutor mutual împotriva vrăjmaşului. De la vecinii de jur împrejurul lor, ei au putut să
vadă valoarea efortului unit pe care-l poate avea un regat eficient. Dorinţa aceasta a continuat să
crească tot mai puternic până ce seminţiile au reuşit să formeze monarhia pe timpul lui Saul.

23 Ghedeon le-a răspuns: – Nu eu voi domni peste voi şi nici urmaşul meu nu va
domni peste voi, ci DOMNUL va domni peste voi!

Domnul va domni. Ghedeon a refuzat oferta monarhiei ereditare. El a recunoscut că realizările

sale se datorau numai puterii lui Dumnezeu care a lucrat în favoarea lui. El fusese chemat de
Dumnezeu să îndeplinească o slujbă specială pentru naţiune, şi el a îndeplinit-o. Dumnezeu nu-l
chemase să devină un monarh. El ştia că fiii lui nu aveau să fie în stare să conducă naţiunea, fără
ca Dumnezeu să-i cheme în mod individual. Dar chemarea lui Dumnezeu nu se extinde în virtutea
legăturilor de familie. Slăbiciunea conducerii ereditare constă în acest fapt. Adesea, urmaşul în
linie directă, este o persoană cu totul nepotrivită pentru lucrare.
Nobleţea lui Ghedeon s-a dovedit în respingerea conducerii monarhice. Oferta aceasta trebuie să
fi reprezentat o ispită pentru el. Adesea este nevoie de mai multă tărie pentru a rezista atracţiei
puterii oferite, decât de a birui un vrăjmaş. Dar Ghedeon, în acest moment, a rămas credincios faţă
de Dumnezeu, şi cuvintele sale, pe drept cuvânt, au încoronat faptele sale eroice.

24 Ghedeon le-a mai zis: – Doresc însă să vă cer ceva: daţi-mi fiecare câte un cercel
din prada voastră! Duşmanii lor purtaseră cercei de aur, pentru că fuseseră ismaeliţi.

Ismaeliţi. Ismael şi Madian erau fraţi vitregi (Geneza 25,2). Adesea numele sunt schimbate
reciproc în Scriptură din cauza apropiatei lor înrudiri şi din cauză că amândoi locuiau în aceeaşi
regiune, unde ei au încheiat căsătorii mixte şi s-au contopit (vezi Geneza 37,25.27.28).

25 – Ţi-i vom da! i-au răspuns ei. Apoi au aşternut o învelitoare şi fiecare om a
aruncat pe ea cerceii luaţi ca pradă.

Vom da. Atât de mare a fost uşurarea de a fi liberaţi de asuprirea madianită după 7 ani în care au
fost prădaţi, şi atât de puternic a fost simţământul popular în favoarea lui Ghedeon, încât israeliţii
au răspuns cu bucurie la cererea eliberatorului lor şi i-au predat partea cea mai de valoare a prăzii.

26 Greutatea cerceilor de aur pe care i-a cerut a ajuns la 1700 de şecheli c(Sau: sicli,
greutate de bază, comună la toate popoarele semite antice; existau mai multe tipuri
de şechel: regal (2 Sam. 14:26; aproximativ 13 gr), obişnuit (aproximativ 12 gr) şi
cel al Lăcaşului (aproximativ 10 gr); greutatea şechelului a variat în diferite vremuri
şi în diferite zone; aproximativ 20 kg) de aur, în afară de lunişoare, ornamente şi
hainele de purpură pe care le purtau regii Midianului şi în afară de lănţişoarele de la
gâtul cămilelor lor.

Greutatea. Greutatea verigilor de aur s-a ridicat cam la 37 funzi, care astăzi ar fi echivalentul a
circa 15.776 dolari. Geneza 24,22 arată că o singură verigă poate cântări până la o jumătate de
siclu.
Lunişoare. Ebraicul saharonim (vezi cele despre v. 21).
Ornamente. Ebraicul netifot. Adică „stropi". Ei erau un fel de atârnători pentru urechi.

~ 60 ~
27 Ghedeon a făcut din ei un efod d(Aici, un obiect prin care era căutată voia zeului
căruia îi era asociat efodul) pe care l-a pus în cetatea sa, la Ofra. Tot Israelul s-a
prostituat închinându-se la el acolo; el a devenit o capcană pentru Ghedeon şi
familia lui.

Efod. Efodul era o haină pentru umeri fără mâneci a marelui preot de care erau ataşate cele două
pietre de onix care cuprindeau numele celor 12 seminţii ale lui Israel (Exod 28,6-35; PP 351).
Cuvântul mai era folosit şi pentru o haină simplă aşa cum purta Samuel când slujea la templu ca
slugă (1 Samuel 2,18) şi pentru îmbrăcămintea lui David când a jucat înaintea chivotului
(2 Samuel 6,14). După câte se pare, era o îmbrăcăminte purtată de mulţi preoţi (1 Samuel 22,18).
Cel care se afla în posesia lui Abiatar, preotul lui David, a fost folosit spre a întreba pe Domnul
(1 Samuel 23,6.9-12). Efodul lui Ghedeon şi placa de pe piept au fost făcute ca imitaţie a acelor
purtate de marele preot (PP 556).
Prostituat. S-ar părea că israeliţii au ajuns să privească acest efod ca obiect de închinare.
O capcană pentru Ghedeon. Autorul pare să sugereze că nenorocirile care au avut loc în familia
lui Ghedeon după moartea sa, puteau fi atribuite incidentelor în legătură cu acest efod. Cineva se
poate întreba despre motivele care au îndemnat pe Ghedeon să ridice această închinare rivală la
Ofra. Centrul religios al israeliţilor era la Şilo, în seminţia lui Efraim, unde era aşezat cortul
întâlnirii.
Se poate că atitudinea arogantă a efraimiţilor (vezi cap. 8,1) a fost ceea ce a făcut ca Ghedeon să
fie indignat faţă de ei în aşa măsură, încât să nu-i placă să meargă să se închine în teritoriul lor.
Minunea făcută de înger aproape de căminul lui, înainte de chemarea lui la slujba de judecător,
poate că l-a făcut să conchidă că Dumnezeu a lăsat să se înţeleagă ca să fie stabilit un nou loc de
închinare şi că el trebuia să slujească acolo ca preot. El ceruse semne miraculoase, şi ele i-au fost
date. În funcţia lui de judecător de mai târziu, poate că a simţit nevoia de a întreba pe Domnul, şi
astfel, având în vedere aceste considerente, a făcut un efod imitaţie al celui din cortul întâlnirii.
Păcatul lui a constat în aceea că a luat asupra sa prerogativele preoţiei aaronice, fără aprobare
divină. Această abatere de la dreptate a pregătit calea pentru o mare apostazie, atât în familia lui
apropiată cât şi printre bărbaţii seminţiei lui. Oamenii au fost abătuţi din drum chiar de către acela
care mai înainte a nimicit idolatria lor. Fără îndoială că Ghedeon n-a intenţionat să se abată de la
închinarea faţă de Dumnezeu, şi intenţiile lui au putut fi bune. Totuşi, aprecierea lui subiectivă,
fără călăuzire divină, cu privire la nevoia unui nou centru religios, a deschis calea pentru dezastru.
Pentru Ghedeon n-a existat nici o scuză să părăsească programul pe care Dumnezeu îl aprobase cu
privire la închinarea şi serviciul divin. Dacă Ghedeon ar fi continuat să caute călăuzirea divină, aşa
cum făcuse mai înainte, el ar fi cruţat familia şi poporul său de multă durere.
Istoria lui Ghedeon este o avertizare în sensul că se cere mai mult decât bune intenţii pentru a
face ca o faptă să fie lăudabilă şi dreaptă. Ba mai mult, cu cât mai însemnată este poziţia unui om,
cu atât mai îndepărtată va fi influenţa exemplului lui rău; deci, cu atât mai mare va fi nevoia lui de
a reglementa orice faptă a vieţii lui după modelul divin. Singura regulă de viaţă dreaptă este Legea
lui Dumnezeu. În ciuda greşelii lui, Ghedeon este lăudat în Epistola către Evrei (cap. 11,32) pentru
faptele lui de credinţă de mai înainte.

Moartea lui Ghedeon

28 Astfel, midianiţii au fost smeriţi înaintea israeliţilor şi n-au mai îndrăznit să-şi
ridice capetele. Pe vremea lui Ghedeon, în ţară a fost pace timp de 40 de ani.

29 Apoi Ierub-Baal, fiul lui Ioaş, s-a retras şi a locuit în casa lui.

~ 61 ~
30 Ghedeon a avut 70 de fii e(Număr rotund, desemnând puterea şi bogăţia), pentru
că a avut multe soţii.
Multe soţii. Acest harem este o dovadă despre bogăţia şi puterea lui Ghedeon. Poligamia a fost
adoptată în mare măsură numai de conducători sau de cei extrem de bogaţi. Descrierea familiei lui
Ghedeon, aşa cum este relatată aici (v. 30,31) este făcută spre a procura fundalul pentru seriile de
evenimente care urmează (cap. 9).

31 Ţiitoarea lui din Şehem i-a născut şi ea un fiu, căruia i-a pus numele Abimelek
f[Abimelek înseamnă Tatăl meu este rege, sugestiv pentru intenţia acestuia de a
instaura monarhia (cap. 9)].
Ţiitoarea. Cele ce urmează arată că ea poate să fi fost o canaanită. Faptul că această femeie a
rămas cu rudele ei la Sihem, în loc să vină la casa lui Ghedeon din Ofra, arată că acest caz era unul
pe care arabii de mai înainte l-au numit o căsătorie "sadika" (prietenă). În prevederea unei astfel de
căsătorii, femeia locuia cu familia ei, şi era vizitată de soţ din când în când. Copiii născuţi dintr-o
astfel de căsătorie erau socotiţi ca membri ai familiei soţiei, şi locuiau totdeauna cu mama lor.
Căruia i-a pus numele. În mod literal, "el i-a pus numele lui". Construcţia ebraică folosită aici
este întrebuinţată adesea când,în viaţa de mai târziu,se dau nume în plus sau porecle(2 Regi 17:34;
Neemia 9:7; Daniel 1-7; 5:12). Din cauza aceasta, unii au crezut că numele de Abimelec, care
înseamnă "tatăl unui împărat" a fost dat când Ghedeon a observat caracterul ambiţios şi îngâmfat
al copilului. Numele mai poate însemna şi "tatăl meu este împărat". De aceea el poate că i-a fost
dat de mamă, din vanitate, astfel că toţi aveau să-şi amintească faptul că tatăl băiatului a fost
puternicul judecător Ghedeon. Abimelec s-a dovedit a fi un fiu nevrednic al lui Ghedeon, având
curajul şi energia tatălui său, fără virtuţile acestuia.

32 Ghedeon, fiul lui Ioaş, a murit după o bătrâneţe fericită şi a fost înmormântat în
mormântul tatălui său, Ioaş, la Ofra, pe proprietatea familiei Abiezer.
A murit. Ghedeon a murit în pace şi prosperitate, dar sămânţa cea rea pe care el a semănat-o a
adus rod amar în generaţia care a urmat. Puţini înţeleg cât de îndepărtată este influenţa cuvintelor
şi faptelor lor.
Ofra. Vezi cele despre 1 Samuel 13:17. Se consideră că probabil această Ofra urmează să fie
identificată cu Ofra din 1 Samuel 13:17, şi dacă este aşa, poate cu modernul eţ-Tayibeh, cam la 4
mile nord-est de Betel. Localizarea aceasta o aşează sus în munţi dominând valea Iordanului.

33 După ce a murit Ghedeon,israeliţii s-au întors la păcatele dinainte,prostituându-se

înaintea baalilor g(Vezi nota de la 2:11). Ei l-au înălţat pe Baal-Berit h(Baal-Berit
înseamnă Baal al legământului (sau Domnul legământului), numele sugerând fie
intrarea israeliţilor în legământ cu Baal, fie intrarea israeliţilor într-o ligă canaanită,
Baal fiind garantul tratatului de alianţă) ca dumnezeu al lor.
Baalilor. Vezi cele despre cap. 2,13.17. Căi nesfinte de închinare curând au dus la închinarea la
zei falşi.
Baal-Berit. În mod literal, "Domnul legământului". Aceeaşi zeitate este numită "zeul Berit", în
mod literal, "zeul legământului" (cap. 9,46). Sihemul avea un templu dedicat acestei zeităţi
(cap. 9,4). Nu este clar dacă numele de "domn al legământului" se referă la o zeitate despre care se
credea că stăpâneşte asupra unei ligi de cetăţi canaanite, sau la un legământ între Baal şi
închinătorii lui, sau la liga dintre locuitorii canaaniţi din Sihem şi israeliţii nou veniţi. O alianţă
între două neamuri avea să fie, de obicei, cimentată printr-o închinare comună. În timpurile de mai
târziu alianţele politico-religioase ca aceasta, adesea, au dus pe israeliţi la idolatrie. Israeliţilor le
fusese interzis să încheie alianţe cu neamurile păgâne (cap. 2,2). Unul dintre primele simptome de
apostazie printre ei a fost tendinţa de a înlătura barierele dintre ei şi vecinii lor păgâni. Se pare că

~ 62 ~
acele concesii cerute pentru a face posibilă stabilirea legăturilor legământului, au fost adesea
unilaterale; prea adesea Israel a fost cel care şi-a supus credinţa lui.

34 Astfel, israeliţii nu şi-au amintit de DOMNUL, Dumnezeul lor, Care îi eliberase

din mâna tuturor duşmanilor dimprejur

Nu şi-au amintit. Uitarea a fost un defect comun al urmaşilor lui Dumnezeu. Siguranţa constă în
aducerea aminte a felului cum a călăuzit şi cum a lucrat Dumnezeu în trecut, şi în continua
dependenţă de acea conducere. Mulţumirea izvorăşte din aducere aminte şi cugetare, şi când
oamenii nu cugetă la binecuvântările lui Dumnezeu asupra lor, ei Îl uită şi devin nerecunoscători.
În felul acesta, nerecunoştinţa devine părintele necredinţei (vezi Rom 1:20,28).
Se cere efort continuu spre a-ţi aminti de Dumnezeu. Mintea omenească este în aşa fel alcătuită,
încât ea nu reţine în memorie acele lucruri care nu sunt reamintite des. De aici şi nevoia unei
constante reîmprospătări a istoriei sacre, prin studierea zilnică a Bibliei şi participarea la serviciile
divine unde aceste chestiuni sunt reauzite. De aceea, şi nevoia de a revedea istoria curentă a
bisericii şi reamintirea frecventă a importantelor intervenţii divine în experienţa personală.
După cum se întâmplă cu multe cuvinte ebraice, "a-şi aduce aminte" nu se referă numai la actul
de a reţine cu minte conştientă, ci cuprinde şi fapta a ceea ce cunoştinţa faptelor avea să o ceară.
Astfel "a-ţi aduce aminte" de Dumnezeu înseamnă a-I aduce închinarea pe care El o cere. A-şi
"aduce aminte" de Ghedeon avea să însemne a da cinste urmaşilor lui, cât şi a lua seamă la sfatul
lui şi a căuta să urmeze după modelul pe care el l-a lăsat pentru viitoarea jurisdicţie a domeniului
lui Israel.
Greşala lui Ghedeon, care a presupus că aşezarea efodului său putea să păstreze credincioşia
poporului faţă de Iehova,s-a descoperit acum în toată nebunia ei.După moartea lui,israeliţii nu s-au
mai gândit nici la el, nici la Dumnezeul lui care l-a eliberat.

35 şi nici n-au fost loiali familiei lui Ierub-Baal, adică Ghedeon, în ciuda binelui pe
care el îl făcuse lui Israel.

N-au fost loiali familiei. Propoziţia aceasta este un scurt rezumat al evenimentelor care urmează
să fie narate în capitolul următor. Aceia care i-au oferit odată posibilitatea să fie rege peste ei, n-au
dat dovadă de recunoştinţă faţă de descendenţii lui. Cât de vremelnică este popularitatea acestei
lumi. Eroul de astăzi este mâine uitat.

Comentarii Ellen G. White:

1-35 PP 553-556
1-3 PP 555
4,12 PP 553
18 PP 546
22,23 PP 555
24-27,31,33 PP 556
34,35 PP 556

~ 63 ~
Capitolul 9
Abimelek

1 Abimelek, fiul lui Ierub-Baal, s-a dus la Şehem,la rudele sale dinspre mamă şi le-a
zis atât lor, cât şi întregului clan al bunicului său:
Şehem. Situat la 30 mile nord de Ierusalim, într-o îngustă vale fertilă. Probabil că el a fost sub
jurisdicţia lui Ghedeon. El a fost cel puţin reşedinţa ţiitoarei lui Ghedeon şi a rudelor ei. De îndată
ce Ghedeon a fost înmormântat, Abimelec s-a dus la Sihem să încerce a convinge rudele sale, care
par să fi fost cetăţeni de seamă ai cetăţii, să-l ajute să obţină aceeaşi autoritate de conducere pe
care o exercitase şi tatăl său.

2 „Vă rog să spuneţi în auzul tuturor locuitorilor a(Ebr.: proprietarilor, cu referire,

probabil, la aristocraţia funciară; şi în v. 39) din Şehem: «Ce este mai bine pentru
voi: să domnească peste voi 70 de bărbaţi, toţi fii ai lui Ierub-Baal, sau să
domnească peste voi un singur bărbat? Aduceţi-vă aminte că sunt os din oasele
voastre şi carne din carnea voastră!»”
Locuitorilor din Şehem. Cuvântul ebraic tradus aici „bărbaţi” (în engl.) este pluralul de la ba’al
care înseamnă „posesori” sau „cetăţeni”. Locuitorii erau de naţionalitate amestecată, unii fiind
israeliţi, unii canaaniţi, şi alţii, ca Abimelec, poate că aveau şi sângele unora şi al altora. Ei locuiau
unul lângă altul, amestecându-se într-o anumită măsură, totuşi împărtăşindu-se de o antipatie
mutuală. Versetul 28 indică faptul că, în această cetate specială, canaaniţii predominau.
Ce este mai bine? Abimelec a socotit acest argument ca zdrobitor. Nu trebuie să conchidem că
toţi cei 70 de fii ai lui Ghedeon au căutat să câştige pentru ei autoritatea de conducere a tatălui lor.
Abimelec a prezentat cazul în lumina cea mai rea posibilă, mizând pe temerile şi prejudecăţile
gloatei.
Os din oasele voastre. Se pare că Abimelec a apelat la grupa de canaaniţi a gloatei. Chiar dacă nu
acesta a fost cazul, israeliţii din Sihem erau din seminţia lui Efraim, şi el cunoştea prea bine
ambiţia lor de a fi seminţia conducătoare. Fără îndoială că ei erau deranjaţi de ideea ca Ghedeon,
un bărbat din Manase, să fie bărbatul şef al întregii regiuni. De aceea ei aveau să fie gata oricând
să prindă ocazia de a ridica pe fiul lui Ghedeon din Sihem la slujba tatălui lor.

3 Unchii lui au spus pentru el toate aceste cuvinte în auzul tuturor locuitorilor din
Şehem, iar ei l-au acceptat în inima lor pe Abimelek căci îşi ziceau: «Este fratele
nostru!»
4 I-au dat lui Abimelek 70 de şecheli b(Aproximativ 0,8 kg) de argint din templul
lui Baal-Berit c(Vezi nota de la 8:33), iar acesta a plătit cu ei nişte bărbaţi de nimic
şi fără căpătâi d(Cel mai probabil nişte mercenari), care au mers după el.
Templul lui Baal-Berit. În vechime templele au slujit ca depozite pentru fondurile civile şi
personale, aşa cum sunt băncile de astăzi. La aceasta se mai adăuga la fiecare templu propriul lui
tezaur alcătuit din fondurile acumulate prin plata juruinţelor, penalităţilor şi darurilor. Sprijinul lui
Abimelec pentru întreprinderea lui venea de la un templu al lui Baal. Ce ruşine, ca fiul unuia din
acei care şi-au început cariera sa arătând zădărnicia închinării la Baal să-şi înceapă cariera sa cu un
dar din templul lui Baal şi cu el să asasineze pe toţi fraţii lui! Acesta este rezultatul final al
poligamiei, ambiţiei şi a lipsei de evlavie. În familiile poligame este iubire puţină şi multă gelozie.
Şaptezeci. Aceşti bani însumau un siclu pentru fiecare frate ucis, probabil cam 21 cenţi.
Bărbaţi de nimic şi fără căpătâi. În mod literal, „oameni goi (fără însemnătate) şi nesăbuiţi”.
Multe revoluţii sângeroase au fost duse plătind astfel de urmaşi fără reputaţie şi nesăbuiţi.

~ 64 ~
5 Apoi a venit la familia tatălui său, în Ofra şi i-a ucis pe o singură piatră pe fraţii
lui, 70 de bărbaţi, toţi fii ai lui Ierub-Baal. Însă Iotam, fiul cel mai tânăr al lui
Ierub-Baal, a scăpat fiindcă se ascunsese.

I-a ucis…pe fraţii lui. Aceasta era calea obişnuită a uzurpatorilor spre a-şi asigura tronul lor;
persoana care n-avea nici un drept nimicea pe toţi acei care aveau drept, în aşa fel ca să nu mai
aibă nici un concurent. Despoţii au anticipat conspiraţiile, şi aşa au nimicit pe toţi fraţii şi rudele
lor apropiate.
Pe o singură piatră. Ca şi animalele de jertfă (1 Samuel 14:33-35). Abimelec a ucis pe fraţii lui
poate pe aceeaşi stâncă pe care Ghedeon a clădit altarul lui.
Iotam. În mod literal, „Domnul este desăvârşit”. Faptul că Ghedeon a vrut să dea un astfel de
nume celui de-al 70-lea fiu al lui arată că el a rămas un credincios loial Domnului, în ciuda
efodului pe care l-a făcut.

6 După aceea, toţi locuitorii din Şehem şi din Bet-Milo s-au strâns laolaltă şi au
venit să-l întroneze pe Abimelek ca rege lângă terebintul din apropierea
monumentului e(Sensul termenului ebraic este nesigur) de la Şehem.

Bet-Milo. Probabil că Milo era o localitate nu departe de Sihem. Nu este lămurit dacă cuvântul
„casă” folosit aici, înseamnă familia sau locuitorii din Milo, sau, o clădire. Aici şi în v. 20 expresia
pare să fie paralelă cu „oamenii din Sihem”. Deci ea se poate referi la oamenii clanului sau
familiei din Milo. Pe de altă parte, ea ar putea foarte bine să însemneze o clădire. În v.46 se face
referire la „turnul din Sihem” aşa fel încât ea poate fi egală cu „casa lui Milo”.
Terebintul(engl. „plain”). Ebraicul ‘llon. Cuvântul înseamnă un stejar sau terebint (vezi
Judecători 6,11; Geneza 35,8). Probabil că pomul acesta din Sihem era acelaşi ca şi cel sub care
Iacob a făcut ca familia lui să îngroape cerceii şi amuletele idolatre (Geneza 35,4) şi sub care
Iosua a ridicat piatra lui ca mărturie (Iosua 24:26).
Monumentului(în Romani lipseşte). Acesta era unul din pietrele sacre folosite de obicei de evrei
şi de canaaniţi în locurile lor de închinare (Geneza 28,18; Exod 24,4; Deuteronom 12,3). Abimelec
a fost proclamat împărat în acelaşi loc unde Iosua ţinuse ultima adunare naţională spre a reînnoi
legământul lui Israel cu Iehova (Iosua 24:1,25,26). Era obiceiul de a alege un împărat în vreun
sanctuar sau loc sacru (1 Samuel 11,15).

Pilda lui Iotam

7 Când a auzit Iotam de lucrul acesta, s-a dus şi s-a aşezat pe vârful muntelui
Garizim. Acolo le-a strigat spunându-le: „Ascultaţi-mă, locuitori ai Şehemului, ca şi
Dumnezeu să vă asculte!

Vârful muntelui Garizim. Probabil că nu „vârful” muntelui, care este de 900 picioare deasupra
cetăţii, ci o platformă pe care călătorii o numesc ieşitură din latura muntelui. Iotam, singurul fiu al
lui Ghedeon care scăpase să fie omorât de Abimelec, aflase că oamenii din Sihem proclamau
împărat pe Abimelec. Riscându-şi viaţa, s-a căţărat pe o stâncă mai ieşită deasupra oamenilor care
erau adunaţi aproape de stejar.Câştigând atenţia mulţimii care tocmai făcuse împărat pe Abimelec,
Iotam a anunţat cu glas tare o solie către mulţime. Cuvântarea lui a avut două părţi. Parabola pune
în contrast atitudinea lui Ghedeon şi a fiilor lui, cu cea a aventurierului Abimelec, şi prezice că
soarta sihemiţilor, din cauza faptului că l-au ales pe Abimelec ca împărat, va fi un dezastru, în cele
din urmă. Cuvântarea este una dintre capodoperele literaturii.

~ 65 ~
8 Copacii au plecat să ungă un rege peste ei şi i-au zis măslinului: «Domneşte peste
noi!»
Copacii au plecat. Alegorii de acest fel, în care lucrurile neînsufleţite vorbesc şi acţionează, erau
plăcute celor din antichitate.
Să ungă un rege. Iotam cunoştea prea bine dorinţa poporului de a avea un împărat, nu numai
pentru a fi asemenea celorlalte popoare din jurul lor, ci pentru că ei socoteau că frecventele lor
necazuri din partea vrăjmaşilor se datorau unei nereguli în forma de conducere , în timp ce
suferinţele lor se datorau apostaziei lor. Această cerere pentru un împărat a fost exprimată prima
dată în oferta poporului de a face împărat pe Ghedeon. Dorinţa lor a continuat să crească tot mai
mult, până ce a fost făcută această încercare nereuşită. În zilele lui Saul ea a devenit atât de
puternică, încât profetul Samuel, sub îndrumarea lui Dumnezeu, a consimţit şi a condus alegerea
unui împărat.
Măslinului. În Palestina măslinul este cunoscut ca cel mai de valoare pom. În valea fertilă a
Sihemului se mai află încă livezi întinse de astfel de pomi. Măslinul, smochinul şi viţa, cărora li
s-a oferit împărăţia în mod succesiv, reprezintă bărbaţi ca Ghedeon pe care binele comunităţii îi
interesa mai mult decât avansarea personală.

9 Dar măslinul le-a răspuns: «Să-mi părăsesc eu untdelemnul meu prin care sunt
onoraţi Dumnezeu şi oamenii, şi să mă duc să stăpânesc peste copaci?»
Să-mi părăsesc eu? Ghedeon a refuzat să părăsească lucrarea legitimă de judecător pentru a-şi
asuma o poziţie ca aceea. Deşi ar fi fost capabil pentru ea, Dumnezeu nu-l chemase s-o
îndeplinească. Răspunsul lui a fost: „Domnul va domni peste voi” (cap. 8,23). Asumarea
conducerii împărăţiei ar fi fost tot atât de nepotrivită ca şi aceea a pomului care-şi părăseşte postul
lui folositor, pentru a deveni împărat peste pomi.
Onoraţi…Dumnezeu. Untdelemnul de măslin era folosit în slujba cortului întâlnirii, la aducerea
de jertfe, daruri, la consacrarea într-o slujbă dar şi ca element de dietă. Poate că, cuvântul ‘elohim
folosit aici, ar trebui tradus „dumnezei”, cum ar fi potrivit, pentru că Iotam a adaptat parabola la
starea idolatră a sihemiţilor (vezi şi v. 13).

10 Apoi copacii i-au zis smochinului: «Vino tu şi domneşte peste noi!»

Smochinului. Ceilalţi fii ai lui Ghedeon, sau poate chiar unii din judecătorii de mai înainte.
Aceştia puteau să fi avut aptitudini şi capacităţi pentru conducere cu mult peste acelea ale lui
Abimelec. Se poate că fusese făcută vreo ofertă unuia sau mai multora dintre ei să devină împărat,
dar ei refuzaseră.

11 Dar smochinul le-a răspuns: «Să-mi părăsesc eu dulceaţa mea şi roadele mele
cele bune, ca să stăpânesc peste copaci?»
12 Atunci copacii i-au zis viţei-de-vie: «Vino tu şi domneşte peste noi!»
13 Dar viţa le-a răspuns: «Să-mi părăsesc eu mustul care aduce bucurie zeilor şi
oamenilor şi să mă duc să stăpânesc peste copaci?»
Mustul. Ebraicul tiroş, mustul strugurelui, fie proaspăt făcut sau fermentat.
Aduce bucurie zeilor. Sau „înveseleşte pe zei” (vezi cele despre v. 9), ca o adaptare a parabolei la
obiceiurile binecunoscute ale sihemiţilor idolatri. Ei erau, probabil familiarizaţi cu frecventele
jertfe de vin pentru zeităţile păgâne, care, se presupunea că iau într-adevăr parte la ele.
Pe de altă parte vinul mai era folosit şi la jertfele de băutură din serviciul templului (Exod 29:40;
Numeri 15.7.10 etc.).
Să stăpânesc peste copaci. În mod literal, „a flutura mâna in semn de salut”. Acţiunea reprezintă
un gest de autoritate. Toţi cei 3 pomi care produc cele mai bogate binecuvântări pentru om,
măslinul, smochinul şi viţa, au refuzat succesiv cinstea de a deveni împărat peste copaci. Motivul
~ 66 ~
a fost la toţi acelaşi, pentru ce să părăsească slujba prin care ei aduceau cel mai de valoare serviciu
spre a-şi asuma o slujbă care socoteau că nu era necesară?
Figura „a undui peste copaci” este o imagine potrivită a voinţei populare – nesigură şi afectată de
orice vânt. O poziţie câştigată ca rezultat al favorii populare putea fi menţinută numai prin
aplecarea faţă de orice adiere de vânt, sau în plus, prin pierderea adevăratei nobleţe, în efortul de a
păstra poziţia prin forţa armelor. Cuvintele lui Iotam indică faptul că şi Ghedeon a înţeles natura
nestatornică a israeliţilor. Nici un bărbat de adevărată valoare nu va părăsi o poziţie folositoare
pentru a-şi asuma conducerea împărăţiei poporului ale cărui dorinţe şi ţinte se schimbau aşa de
repede, ca vântul.

14 În cele din urmă toţi copacii i-au zis arborelui de jujuba: «Vino tu şi domneşte
peste noi!»
Arborelui de jujuba.Spinul, un arbust spinos, care creşte răzleţ şi care este obişnuit pe dealurile
Palestinei. El a reprezentat antiteza copacilor de valoare care au refuzat oferta împărăţiei.

15 Jujuba le-a răspuns copacilor: «Dacă vreţi cu adevărat să mă ungeţi ca rege al

vostru, veniţi şi adăpostiţi-vă sub umbra mea, dar dacă nu vreţi, atunci să iasă foc
din jujuba şi să mistuie cedrii Libanului!»
Cu adevărat. Altfel spus, cu scop serios. Spinul recunoscând valoarea lui inferioară în comparaţie
cu a celorlalţi copaci, a bănuit că oferta este făcută numai ca glumă, sau ca bătaie de joc.
Adăpostiţi-vă sub umbra mea. Aceasta mai poate fi tradus „găsiţi adăpost la umbra mea”.
Neghiobul de spin oferă cu toată seriozitatea o invitaţie absurdă. Ramurile cele joase nu oferă nici
o umbră, şi sunt pline de spini. Aceasta este o ironie înţepătoare. Ea descrie absurditatea situaţiei
în care se aflau sihemiţii. Abimelec, spunea Iotam poporului, nu poate procura pentru ei mai multă
ocrotire decât poate spinul uscăţiv să procure umbră şi ocrotire pentru măslin şi smochin. Totul era
făgăduit ,dar nimic împlinit.
Atunci. Spinul nu este numai nerăbdător să fie împărat, ci el pronunţă şi ameninţări răutăcioase şi
periculoase – duplicatul acelor intimidări, fără îndoială, care fuseseră folosite de Abimelec pentru
a convinge să nu fie retrase ofertele de sprijin pe care poporul din Sihem i-l dăduse lui.
Să iasă foc. Tufişurile de spini erau în mod vădit cauza deselor incendii având în vedere că ele
ardeau uşor şi focul se răspândea repede (Exod 22:6; comp. cu Psalmul 58:9; Isaia 9:18). Deşi
Abimelec, întocmai ca spinul, nu avea putere sau pricepere să ajute, el avea mare putere să
vatăme. Acei care au făcut împărat pe Abimelec erau într-o dilemă. Dacă rămâneau credincioşi
faţă de el, acesta avea să-i ducă la ruină.
Pe scurt, morala întregii parabole este aceasta: oameni slabi, nevrednici, răi, vor fi totdeauna gata
să-şi asume puterea, pentru ca, în cele din urmă, să aducă ruină asupra lor înşile şi asupra
poporului nefericit pe care îl conduc.

16 Oare cu credincioşie şi în nevinovăţie aţi lucrat voi când l-aţi făcut rege pe
Abimelek? V-aţi purtat voi bine cu Ierub-Baal şi familia lui? Şi oare i-aţi făcut voi
după cum merita?
În nevinovăţie aţi lucrat? Iotam începe aplicaţia parabolei. Fapta lor de a-l face împărat pe
Abimelec – vor fi nevoiţi să recunoască – a fost adusă la îndeplinire în mod necugetat şi din
mândrie.
După cum merita. Arătând situaţia periculoasă în care s-au încurcat oamenii din Sihem, Iotam îi
mustră server pentru ingratitudinea pe care au arătat-o faţă de Ghedeon finanţând incursiunea lui
Abimelec asupra casei lui Ghedeon, în cursul căreia Abimelec masacrase 69 din fraţii lui vitregi.
Aceasta a fost răsplata pe care au dat-o locuitorii din Sihem familiei aceluia care-şi riscase viaţa
pentru a-i elibera pe locuitorii Palestinei de hoardele madianite. Favoruri mari sunt răsplătite
adesea rău, mai ales de către posterioritate.

~ 67 ~
17 Căci tatăl meu s-a luptat pentru voi, şi-a riscat viaţa şi v-a eliberat din mâna lui
Midian.
18 Dar voi v-aţi ridicat astăzi împotriva familiei tatălui meu şi i-aţi ucis cei 70 de fii
pe o singură piatră! Apoi l-aţi întronat ca rege peste locuitorii Şehemului pe
Abimelek, fiul slujnicei lui, şi asta pentru că este unul din poporul vostru!
I-aţi ucis…fii. Pentru că ei au finanţat pe Abimelec în fapta lui cea rea, Iotam îi socoteşte pe
oamenii din Sihem împreună răspunzători pentru uciderea fraţilor lui.
Slujnicei. Adică, o concubină sclavă. Termenul este intenţionat dispreţuitor. Capitolul 9:1 arată
că, probabil, concubina lui Ghedeon a fost o femeie liberă, poate dintr-o familie cu influenţă.

19 Dacă aţi lucrat astăzi cu credincioşie şi în nevinovăţie faţă de Ierub-Baal şi

familia lui, atunci bucuraţi-vă de Abimelek şi Abimelek să se bucure de voi!
În nevinovăţie. Cuvintele sunt ironice. Dacă purtarea voastră este dreaptă şi justă, eu vă doresc să
vă bucuraţi de ea. Fie ca împăratul-spin al vostru să vă aducă pace şi prosperitate, dacă aţi lucrat
cu bună credinţă.

20 Dar dacă nu, să iasă foc din Abimelek şi să-i mistuie pe locuitorii din Şehem şi
din Milo! Şi să iasă foc din locuitorii Şehemului şi din Bet-Milo ca să-l mistuie pe
Abimelek!”
Dacă nu. Ascultătorii lui Iotam ştiau că nu acţionaseră cu bună credinţă şi acest blestem trebuie
să fi fost ca un dangăt de condamnare la moarte.
Să iasă foc. Blestemul lui Iotam a fost că Abimelec şi oamenii din Sihem aveau să piară prin
nimicire reciprocă. Adesea, unitatea oamenilor răi se transformă repede în vrăjmăşie şi
exterminare reciprocă. Blestemul acesta s-a împlinit exact aşa după cum se raportează în restul
capitolului (vezi v. 56,57).

21 Apoi Iotam a fugit, a scăpat şi s-a dus la Beer; şi a locuit acolo, departe de faţa
fratelui său Abimelek.
Beer. Care înseamnă „izvor”. Existau multe localităţi care purtau acest nume. Aceasta face
imposibilă identificarea exacta a localităţii. Probabil că Iotam avea să fie în siguranţă oriunde în
teritoriile lui Iuda sau Beniamin, şi probabil că a fugit în unul din aceste teritorii.

Dumnezeu pune capăt răutăţii lui Abimelek

22 Abimelek stăpânea peste Israel de 3 ani.

Peste Israel. Adică, peste toţi israeliţii care voiau să accepte autoritatea lui. Probabil că era vorba
mai ales de cei din regiunea Sihemului.

23 Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelek şi locuitorii Şehemului şi astfel

locuitorii Şehemului l-au trădat pe Abimelek,
Dumnezeu a trimis. Adică, Dumnezeu nu s-a amestecat în urmările naturale ale blestemului celui
rău. Ceea ce Dumnezeu îngăduie adesea este prezentat ca şi cum ar purta semnătura Sa. Acei care
nu aleg să slujească lui Dumnezeu, prin aceasta se expun stăpânirii lui Satana.
Duh rău. Aceasta poate să însemne o stare de spirit sau atitudine rea. Cuvântul „duh” este folosit
adesea spre a descrie atitudinea sau dispoziţia (vezi Numeri 14:24).
Trădat. Bărbaţii din Sihem au început acum să trateze pe Abimelec aşa cum ei îl ajutaseră pe el
să trateze pe fiii lui Ghedeon. Era de aşteptat că acei care au fost necredincioşi faţă de Ghedeon

~ 68 ~
aveau să fie necredincioşi şi faţă de Abimelec. Raportul nu arată cauza imediată a rupturii dintre
Abimelec şi oamenii din Sihem. Poate că ei au aflat prea curând că el era un despot cu mână de
fier care nu a ezitat să profite de ei după ce fusese făcut împărat.

24 pentru ca nelegiuirea săvârşită faţă de cei 70 de fii ai lui Ierub-Baal să fie

răzbunată şi sângele lor să cadă astfel asupra fratelui lor Abimelek, care i-a ucis,
precum şi asupra locuitorilor din Şehem, care l-au ajutat pe acesta să-şi omoare
fraţii.

Care l-au ajutat. În mod literal, „i-au întărit mâinile”.

25 Locuitorii din Şehem au pus la pândă pe vârfurile munţilor nişte oameni care-i
jefuiau pe drumeţii ce treceau pe lângă ei. Lucrul acesta a fost adus la cunoştinţa lui
Abimelek.

Au pus la pândă. Probabil că Abimelec şi-a stabilit reşedinţa sa la Ofra, după ce nimicise aici pe
fraţii lui. Bărbaţii din Sihem, în nemulţumirea lor, au stat la pândă în speranţa de a-l prinde pe
Abimelec atunci când avea să fie însoţit de oameni puţini. În timp ce aşteptau ca victima lor să
apară, oamenii nemiloşi care stăteau la pândă, au început să jefuiască pe trecători şi caravanele
care treceau pe alături. În curând, regiunea a fost într-o stare de nesiguranţă care aducea pagubă
prestigiului şi popularităţii lui Abimelec.
Vârfurile munţilor. Probabil aproape de Sihem. Cetatea aceasta se afla pe cele două artere
principale de călătorie prin munţii lui Efraim. Toate drumurile puteau fi uşor dominate de pe
înălţimile celor 2 munţi: Ebal şi Garizim. Această parte a Palestinei totdeauna a fost o vizuină
favorită a hoţilor de drumul mare.

26 Gaal, fiul lui Ebed, a venit în Şehem şi locuitorii Şehemului şi-au pus încrederea
în el.

Gaal. Numele lui înseamnă „scârboşenie”.

[Fraţii săi-trad. Cornilescu]. Este vădit că nucleul celor ce au urmat pe Gaal a fost format din fraţi
sau rude.
Au venit. Aceasta poate sugera că, mai înainte, Gaal locuise dincolo de Iordan.

27 El şi oamenii lui au ieşit la câmp, le-au cules viile şi au pus strugurii în teasc,
după care au dat un ospăţ; au intrat în templul zeului lor, au mâncat, au băut şi l-au
blestemat pe Abimelek.

Ospăţ. Ebraicul hilulim, din rădăcina halal „a lăuda”. În Levitic 19:24, hilulim este tradus „spre
laudă”. Sărbătoarea culesului viilor în Palestina, era cea mai veselă din tot anul. La canaaniţi ea
era însoţită, de obicei, de ospăţ cu orgie, băutură şi veselie zgomotoasă. Acesta este felul de cules
descris aici. Cu o astfel de ocazie nemulţumirea latentă faţă de stăpânirea lui Abimelec cu
siguranţă că avea să iasă la iveală. Sub influenţa vinului şi a veseliei ei au devenit îndrăzneţi şi
îndeajuns de nesăbuiţi spre a insulta pe Abimelec şi a vorbi pe faţă împotriva lui. Chiar în templul
unde complotaseră cu Abimelec şi luaseră tezaurul lui spre a finanţa prima lui incursiune ticăloasă,
ei îl blestemau acum şi au pus la cale nimicirea lui.

~ 69 ~
28 Gaal, fiul lui Ebed, zicea: „Cine este Abimelek şi cine este Şehem ca să-i slujim?
Nu este el fiul lui Ierub-Baal şi nu este Zebul reprezentantul lui? E mai bine să
slujiţi oamenilor lui Hamor, tatăl lui Şehem! De ce să-i slujim lui Abimelek?

Cine este Abimelek? În mod vădit, insultător, ca şi „Cine este David? şi „Cine este fiul lui Isai?”
din 1 Samuel 25:10.
Cine este Şehem? Probabil tot o reflecţie cu privire la cetate pentru a recunoaşte pe unul ca
Abimelec să stăpânească peste locuitorii lui. A aparţinut Sihemului în mod natural şi tradiţional lui
Abimelec?
Zebul reprezentantul lui. „Noi nu suntem stăpâniţi nici măcar de Abimelec”, spunea el de fapt,
„ci doar de Zebul, îngrijitorul lui, care nu-i bun de nimic” După cât s-ar părea, Zebul fusese pus de
Abimelec ca guvernator sau prefect al cetăţii (vezi v. 30). Gaal pregătea calea spre a uzurpa
poziţia şi autoritatea lui Zebul.
Oamenilor lui Hamor. Cu mult mai bine să faceţi ca şi conducător al vostru, un canaanit pur
sânge, descendent al vechiului nostru prinţ băştinaş Hamor, stăpânul ereditar al Sihemului (vezi
Geneza 33,19; Iosua 24,32).

29 Ah, dacă ar fi cineva care să-i pună pe oamenii aceştia sub autoritatea mea! Aş
răsturna pe Abimelek! I-aş spune lui Abimelek: «Adună-ţi oştirea şi ieşi la luptă!»
f(LXX; TM: Apoi i-a spus lui Abimelek: «Adună-ţi oştirea şi ieşi la luptă!»)”

Ah, dacă ar fi(engl „Would to God”). Ebraicul mi, în mod literal, „Cine”, o exclamare
idiomatică, care înseamnă: „o, dacă aş putea avea!” În realitate, cuvântul „God” nu este în textul
ebraic. Traducerea KJV redă propoziţia într-o engleză idiomatică. Un alt exemplu de traducere
idiomatică ce introduce numele lui Dumnezeu se află în expresia din NT „God forbid”
(Romani 3,31 etc.). Textul original conţine simplu, „să nu se întâmple”.
În ceea ce priveşte metodele lui Gaal, compară cu metoda similară folosită de Absalom pentru a
submina poziţia lui David (2 Samuel 15,4). Declaraţia este îndreptată împotriva lui Zebul. Gaad
conchide că, dacă el ar fi guvernatorul cetăţii în locul lui Zebul, ar termina repede cu Abimelec.
I-aş spune. În Septuaginta este scris: „aş spune”. În conformitate cu contextul, probabil că aceasta
este redarea corectă. În ebraică cele două forme sunt foarte asemănătoare, şi este posibil ca un
copist să fi confundat pe una cu cealaltă. Versetul 31 sugerează că Zebul a trimis vorba în taină lui
Abimelec informându-l cu privire la cele ce aveau loc. Dacă Gaal îl provocase în mod public pe
Abimelec să se întâlnească, nu mai era nevoie de o misiune secretă. Dacă este reţinută traducerea
„zicea”, ea poate fi interpretată ca însemnând că Gaal a vorbit lui Abimelec într-un dialog oratoric
imaginar şi însufleţit. Dacă este aşa, atunci aplauzele sihemiţilor au încurajat pe oratorul încălzit
de vin în aşa măsură încât el s-a întors ca şi când s-ar fi adresat lui Abimelec, zicând cu îngâmfare,
„Strânge-ţi oştirea şi ieşi”.

30 Zebul, conducătorul cetăţii, a auzit cuvintele lui Gaal, fiul lui Ebed, şi s-a aprins
de mânie.

Conducătorul cetăţii. Vezi cele despre v. 28

A auzit. Trădătorii sunt adesea trădaţi la rândul lor, de către cei din propriile lor rânduri.
Blestemarea unui împărat este dusă de către o pasăre a cerului (Eclesiastul 10,20). Lăudăroşenia
lui Gaal cel beat a ajuns la urechile lui Zebul, care s-a mâniat din cauza aceasta, pentru că el a aflat
că, ruina lui proprie avea să fie legată de aceea a lui Abimelec. Istorisirea aceasta, deşi simplă, este
spusă într-un mod interesant, făcându-ne în stare să urmărim în mod clar desfăşurarea progresivă a
conspiraţiei în care trădarea secretă, lăudăroşenia şi gelozia, conlucrează spre a aduce moarte
pentru cetate.

~ 70 ~
31 A trimis pe ascuns nişte soli la Abimelek ca să-i spună: „Gaal, fiul lui Ebed,
împreună cu fraţii săi au venit la Şehem şi răscoală cetatea împotriva ta!
Pe ascuns. Ebraicul betormah. Acesta poate fi tradus fie „în taină", fie „în Tormah". Dacă acesta
din urmă e corect, Abimelec locuia într-o cetate numită Tormah. Versetul 41 declară că el locuia
la Arumah. Numai dacă cele două nume nu descriu aceeaşi cetate, prima traducere, "în taină", este
fără îndoială corectă. Zebul a acţionat pe ascuns. El nu era destul de puternic spre a se ocupa de
Gaal, astfel că el nu i s-a opus pe faţă. Dacă Gaal ar fi fost mai înţelept el ar fi putut să se ocupe
mult mai subtil cu Zebul.

32 Pleacă noaptea împreună cu poporul care este cu tine şi stai la pândă în câmp!
33 Apoi să te scoli dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi să te năpusteşti asupra
cetăţii! Când Gaal şi poporul care este cu el vor ieşi împotriva ta, să le faci după
cum vei putea!”
34 Abimelek şi tot poporul care era cu el s-au sculat noaptea şi s-au pus la pândă în
4 cete lângă Şehem.
35 Când Gaal, fiul lui Ebed, a ieşit şi a stat la intrarea porţii cetăţii, Abimelek şi
poporul care era cu el au ieşit din ascunzătoare.
La intrarea porţii. În timpul perioadei judecătorilor, poarta cetăţii era locul obişnuit unde
autorităţile se întâlneau cu poporul. În această dimineaţă deosebită Zebul a venit la poartă pentru
că se aştepta la tulburare. A venit şi Gaal, pentru că el avea de gând să supravegheze desfăşurarea
evenimentelor din cetate, ca să poată împinge lucrurile spre propriile lui interese.

36 Când a zărit poporul, Gaal i-a zis lui Zebul: – Văd un popor care se coboară de
pe vârfurile munţilor! Zebul i-a răspuns: – Ceea ce vezi este umbra munţilor, nu
oameni!
Văd un popor care se coboară. În timpul nopţii, forţele lui Abimelec veniseră atât de aproape de
cetate cât au putut, fără ca să dea naştere la alarmare. Dimineaţa devreme, după ce porţile cetăţii
au fost deschise şi mulţi oameni ieşiseră dintre zidurile acesteia la ogoarele lor, soldaţii lui
Abimelec au început să înainteze către cetate. Gal, care veghea la poartă, i-a descoperit imediat şi,
emoţionat, a informat cu glas tare pe Zebul. Ne putem imagina pe acesta din urmă cum, pentru a
câştiga timp pentru Abimelec, iese încet să privească, pentru ca apoi să răspundă cu viclenie şi în
bătaie de joc, "Tu te agiţi degeaba! Aceasta nu este decât umbra aruncată de munţii Ebal şi
Garizim". Se pare că Zebul l-a tratat ca şi când ar mai suferi încă din seara precedentă.

37 Însă Gaal a zis din nou: – Este chiar un popor care se coboară dinspre centrul
ţării, iar o ceată vine pe drumul dinspre stejarul prezicătorilor!
Centrul ţării. În mod literal "mijlocul ţării". Probabil că acesta era numele unui deal, numit aşa
pentru că se afla la jumătatea drumului dintre Iordan şi Mare.
Iar o ceată. Din toate punctele care supravegheau drumurile cetăţii au înaintat cete ale soldaţilor
lui Abimelec, spre consternarea lui Gaal şi surprinderea cetăţenilor.
Stejarului (engl. "the plain"). Traducerea preferată este "stejar" (vezi cele despre v.6).
Prezicătorilor(engl. "of Meonenim"). Probabil mai corect tradus "a ghicitorilor", decât ca nume
propriu. Acest stejar sacru probabil că a fost reşedinţa unei familii sau secte de ghicitori.

~ 71 ~
38 Atunci Zebul i-a zis: – Unde îţi este acum curajul cu care ziceai: „Cine este
Abimelek ca să-i slujim?” Oare nu este acesta poporul pe care l-ai dispreţuit? Du-te
acum şi luptă-te cu el!

Unde îţi este acum curajul? "Gura" este folosită aici metaforic, pentru "lăudăroşenie". Ea este o
mustrare pentru îndrăzneala şi obrăznicia de mai înainte a lui Gaal. Deşi se pare că Zebul încă nu
este în situaţia de a se opune pe faţă lui Gaal, de teamă pentru siguranţa lui personală, totuşi prin
dojenile lui în faţa celor prezenţi el îndeamnă pe Gaal să împlinească lucrul cu care se lăudase
(v. 28) ieşind să lupte cu forţele lui Abimelec. Oamenii insolenţi şi îngâmfaţi adesea sunt făcuţi
să-şi schimbe repede atitudinea într-un timp scurt şi să se teamă de cei pe care mai înainte i-au
insultat.

39 Gaal a înaintat în fruntea locuitorilor din Şehem şi s-a luptat cu Abimelek.

40 Abimelek l-a urmărit, dar acesta a reuşit să fugă dinaintea lui. Mulţi oameni au
căzut răpuşi până spre intrarea porţii.

Au căzut răpuşi. (engl. "overthrown and wounded"). Mai bine "au căzut ucişi". Abimelec a
câştigat, fără multă greutate, o victorie deplină. Este vădit că, acei care au urmat pe Gaal au suferit
pierderi grele. Suntem lăsaţi în nesiguranţă în ceea ce priveşte motivul pentru care Zebul n-a
închis porţile cetăţii pentru a tăia retragerea lui Gaal. Poate că Gaal a lăsat o gardă de bărbaţi
puternici spre a păzi poarta, pentru ca el şi oamenii lui să poată găsi siguranţă înăuntrul zidurilor,
dacă aveau să fie biruiţi.

41 Apoi Abimelek a rămas în Aruma, iar Zebul i-a izgonit pe Gaal şi pe rudele lui,
astfel că n-au mai rămas în Şehem.

A rămas în Aruma. Adică, Abimelec s-a întors acum la Aruma acesta fiind căminul lui. El n-a
încercat să atace Sihemul. Zidurile lui erau îndeajuns de puternice astfel că el a hotărât să-l ia
printr-o strategie. De aceea, el s-a întors la casa lui din Aruma, ca şi când, învingându-l pe Gaal, el
nu avea să forţeze cearta cu sihemiţii. Retrăgându-şi forţele, el a reuşit să-i adoarmă pe sihemiţi cu
un neînţelept simţământ de siguranţă.
A izgonit pe Gaal. Nepriceperea lui Gaal de a se opune lui Abimelec l-a costat grupul lui de
aderenţi din Sihem. Nici unul nu mai avea încredere în el, şi, poate, sperând că Abimelec avea să
se liniştească dacă Gaal va fi izgonit, oamenii din Sihem au trecut de partea lui Zebul. Lui Gaal şi
celor câţiva oameni care rămăseseră cu el, li s-a cerut să părăsească cetatea, ceea ce au şi făcut.

42 A doua zi, când poporul a ieşit la câmp, Abimelek a fost înştiinţat de lucrul
acesta.

43 Şi-a luat oamenii, i-a împărţit în 3 cete şi s-a pus la pândă în câmp. După ce s-a
uitat şi a văzut că poporul ieşise din cetate, a pornit la luptă împotriva lui,atacându-l.

Atacându-l. După ce mulţi din bărbaţii cetăţii au ieşit la lucru în câmp, oamenii lui Abimelec i-au
atacat şi i-au nimicit fără milă. Este greu de înţeles cum locuitorii din Sihem au crezut prosteşte că
Abimelec avea să fie mulţumit cu alungarea lui Gaal şi nu va continua victoria lui iniţială,printr-un
atac asupra cetăţii.

~ 72 ~
44 Abimelek şi cetele care erau cu el, au înaintat până la intrarea porţii cetăţii. Două
din cete s-au năpustit asupra tuturor celor ce erau în câmp şi i-au ucis.

Intrarea porţii. De data aceasta, strategia lui Abimelec a fost mai bună. De îndată ce a început
atacul, el a condus una din cetele oamenilor lui la poarta cetăţii şi a ocupat-o. Prin această
periculoasă ieşire el a fost în măsură să oprească pe sihemiţii din afara cetăţii să ajungă iarăşi
înăuntru, sau pe cei dinlăuntru să iasă să scape pe concetăţenii lor. Nu se neagă curajul lui
Abimelec.

45 Abimelek s-a luptat împotriva cetăţii toată ziua. După ce au cucerit-o şi au

omorât poporul care era în ea, ei au dărâmat cetatea şi au presărat-o cu sare.

Au cucerit-o. Locuitorii Sihemului s-au luptat aprig. Abimelec a avut nevoie de întreaga zi pentru
a lărgi capul de pod de la poartă şi, în cele din urmă, să devasteze cetatea. El n-a lăsat pe nimeni să
scape. Se presupune că toată populaţia a pierit de sabie sau foc.
Au presărat-o cu sare.Mânia lui Abimelec n-a fost astâmpărată până ce nu a fost dărâmată toată
cetatea, edificiile şi zidurile. Apoi Abimelec a presărat sare peste ruine ca acţiune simbolică,
pentru a exprima dorinţa ca ea să rămână aridă şi pentru totdeauna nelocuită (vezi Deut. 29:23;
Psalmul 107:34). Ar fi fost greu să se pună suficientă sare acolo pentru a strica ţinutul, cel puţin pe
o suprafaţă apreciabilă. Este greu a se înţelege ce înseamnă textul. Acţiuni similare au fost
raportate despre Asirieni, Atila şi Carol al IV-lea al Franţei. Sihem a fost iarăşi o cetate prosperă
pe vremea lui Solomon (1 Regi 12,1). Împrejurimile lui au fost prea fertile şi aşezarea lui la o
cruce de drumuri prea avantajoasă spre a rămâne nelocuită timp îndelungat.

46 Când au auzit acest lucru, toţi locuitorii turnului Şehemului au intrat într-un
refugiu din templul lui El-Berit g(El-Berit înseamnă El al legământului, El fiind o
zeitate foarte importantă în panteonul canaanit).

Turnului Şehemului. Acesta poate fi "casa lui Milo" (vezi cele despre v.6).
Templul. Ebraicul şeriah. O pivniţă subterană sau săpătură (vezi 1 Samuel 13:6, ASY unde este
tradus "adăpost"). În acest caz "cetăţuia" era în legătură cu un templu.
El-Berit. Nu este clar dacă acest templu al zeului Berit era acelaşi cu cel al lui Baal-Berit amintit
mai înainte în capitolul (v. 4). Presupunerea este că ele erau identice.
În antichitate, templele erau privite ca locuri de azil. Aceasta era valabil atât la evrei(1 Regi 2,28-
34), cât şi la păgâni (1 Macabei 5,43). Literatura clasică greacă abundă în ilustrări de oameni care
fug la temple pentru azil politic. Locuitorii din vecinătate puteau să-i alunge din cetatea lor
întărită, iar ei au ales să se ducă în templu şi să pledeze pentru îndurare. Dacă Abimelec n-ar fi fost
fără milă, probabil că el ar fi putut să respecte acest obicei vechi şi să cruţe poporul . Totuşi, se
pare că îndurarea era cu totul străină de natura Samuel

47 I s-a adus la cunoştinţă lui Abimelek că toţi locuitorii turnului Şehemului s-au
adăpostit acolo.

48 Abimelek şi tot poporul care era cu el s-a suit pe muntele Ţalmon. A luat în mână
un topor, a tăiat o creangă din copac şi a pus-o pe umăr. Apoi le-a zis oamenilor care
erau cu el: „Aţi văzut ce am făcut eu; faceţi şi voi la fel!”

Muntele Ţalmon. Un deal necunoscut din apropiere. Ţalmon înseamnă "umbros", nume pe care
dealul l-a primit, de la pădurile dese care acopereau versanţii lui.

~ 73 ~
49 Fiecare bărbat din popor a tăiat câte o creangă şi l-a urmat pe Abimelek. Au
aruncat crengile acelea peste refugiu şi i-au dat foc atât lui, cât şi oamenilor
dinăuntru. Aşa au murit toţi locuitorii din turnul Şehemului, aproape 1000 de bărbaţi
şi femei.
I-au dat foc. Este vădit că cetăţuia nu a fost destinată pentru apărare. Aceasta era o pivniţă zidită
în teritoriul templului în care refugiaţii intraseră, aşteptând ca Abimelec să respecte dreptul lor de
azil de acolo. Căldura cea mare în curând a făcut să ia foc căptuşeala de lemn, şi rezultatul a fost
că toţi cei din încăperea cea adâncă au pierit, în total cam 1.000 de bărbaţi şi femei.
Profeţia lui Iotam a fost împlinită întru totul. Din împăratul-spin a ieşit un foc şi a nimicit pe
oamenii din Sihem (v.20). Probabil că pe mulţi din popor nu-i privea câtuşi de puţin cearta sau
punerea ca împărat a lui Abimelec. Poate că ei nu se amestecaseră cu nici una dintre părţi. Totuşi,
în decursul veacurilor oamenii cu spirit turbulent au făcut ca alţii să piară împreună cu ei. Milioane
de oameni nevinovaţi mai pier încă în războaie crude, duse de câţiva oameni răi.

50 După aceea Abimelek a înaintat împotriva Tebeţului, l-a împresurat şi l-a cucerit.
Tebeţului. Actualmente există o cetate numită Tubâş cam la 10 mile nord-est de Sihem. Mulţi
cred că aceasta este cetatea amintită aici, dar identitatea este îndoielnică. După cât s-ar părea,
Tebeţul a urmat Sihemul în răzvrătirea împotriva stăpânirii lui Abimelec.

51 În mijlocul cetăţii era un turn fortificat. Locuitorii cetăţii, bărbaţi şi femei,

fugiseră acolo, se încuiaseră înăuntru şi se suiseră pe acoperişul turnului.
Acoperişul turnului. În Palestina au fost găsite turnuri de felul acesta, cu ziduri de piatră groase
până la 14 picioare. Existau coridoare sau etaje în interiorul turnului cu o platformă deasupra, de
pe care să-l apere. În această citadelă formidabilă s-au refugiat cetăţenii din Tebeţ după ce
Abimelec străpunsese zidurile cetăţii. Amintirea frecventă a turnurilor reflectă starea de
instabilitate a ţării.

52 Abimelek a ajuns până la turn şi l-a asediat. Când s-a apropiat de uşa turnului ca
să-i dea foc,
S-a apropiat de uşa. Abimelec a atacat turnul cu furia si curajul care îi erau caracteristice. Când
apărătorii au rezistat atacurilor lui furioase, Abimelec a încercat să pună foc uşii din lemn. Dacă ar
fi reuşit să ardă uşa, oamenii lui ar fi putut lua cu asalt turnul.

53 o femeie a aruncat de pe zid piatra de sus a unei mori, care a căzut pe capul lui
Abimelek şi i-a crăpat ţeasta.
O femeie. Chiar şi femeile ajutau la apărare. În timp ce bărbaţii aveau să folosească arcuri şi
săgeţi, femeile puteau să rostogolească pietre grele asupra celor care se aventurau până aproape de
temelia turnului.
Piatra de sus a unei mori. În mod literal, "piatră de învârtire", adică, jumătatea superioară a
pietrei de râşnit, care se învârtea în timpul râşnitului spre deosebire de piatra inferioară, care
rămânea nemişcată. Faptul că femeia aceasta a avut o piatră de râşniţă sugerează că turnul a putut
avea în depozit cereale şi unelte pentru măcinat făină, ca măsură preventivă in cazul unui asediu.
Şi i-a crăpat ţeasta. O veche expresie englezească asupra însemnătăţii căreia au avut loc multe
controverse. Textul ebraic spune: „i-a sfărâmat ţeasta". Cuvântul pentru „ţeastă" este aici
gulgoleth, de la care vine numele de Golgota, locul unde a fost răstignit Isus. Chiar dacă Abimelec
purta un scut greu, un astfel de obiect căzând de la o înălţime de 30 sau 40 picioare i-ar fi sfărâmat
cu siguranţă ţeasta.

~ 74 ~
54 Atunci el l-a chemat repede pe cel care-i purta armele şi i-a zis: „Scoate-ţi sabia
şi omoară-mă, ca nu cumva să se zică despre mine că m-a omorât o femeie!”
Slujitorul său l-a străpuns cu sabia şi el a murit.

Cel care-i purta armele. Conducătorii militari aveau de obicei un aghiotant sau scutier ca semn al
importanţei cât şi ca purtător al greului scut şi ale suliţelor stăpânului când lupta nu era în
desfăşurare. (vezi Judecători 7,10; 1 Samuel 14,6; 31,4).
Ca nu cumva să se zică de mine. Oroarea de a fi ucis de o femeie nu era limitată la evrei (vezi
cap. 4,9; 5,24-27). Acelaşi simţământ este exprimat şi în literatura greacă şi romană. Probabil că
Abimelec, având o aşa rană de moarte, s-a mai temut şi ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor lui,
care l-ar fi tratat cu insultă şi tortură. Cu toată osteneala lui de a-şi sfârşi viaţa prin alte mijloace,
Abimelec tot n-a scăpat de oroarea de a fi ucis de o femeie (vezi 2 Samuel 11,21).
În clipele morţii lui, Abimelec a putut lua în considerare ceea ce gândesc oamenii despre viaţa
lui, pentru că, aceasta este baza de pe care oamenii judecă, în cele din urmă, pe un om. Chiar în
această zi problemele cu privire la care oamenii sunt cei mai sensibili adesea, nu sunt lucrurile de
bază ale vieţii, cele care interesează cu adevărat. Aceia care în viaţă se consultă numai cu mândria
şi ambiţia lor, vor muri cum au trăit, îngrijindu-se mai mult ca reputaţia lor să fie păstrată pe
pământ, decât ca sufletele lor să fie salvate de la nimicire.
L-a străpuns. Primul bărbat care a cerut să exercite dreptul de împărat asupra lui Israel, şi primul
împărat adevărat al lui Israel, Saul, a cerut să moară în acelaşi fel (vezi 1 Samuel 31:3,4).

55 Când au văzut israeliţii că Abimelek a murit, au plecat fiecare la casele lor.

Fiecare la casele lor. De obicei, moartea unui conducător era de ajuns pentru a împrăştia şi risipi
o oştire din vechime (vezi 1 Samuel 17,51).

56 Astfel, Dumnezeu a întors asupra lui Abimelek răul pe care acesta îl făcuse
tatălui său atunci când şi-a ucis cei 70 de fraţi.

Astfel,Dumnezeu a întors. Aceste cuvinte redau morala întregului raport. Scriitorul acestei cărţi a
avut un simţământ adânc că Dumnezeu controlează evenimentele istoriei, pedepsind atât crimele
individuale cât şi pe cele naţionale. Ucigaşul fiilor lui Ghedeon "pe o piatră" este ucis de o piatră
sfărâmându-i capul, în timp ce sihemiţii cei nelegiuiţi, care au folosit banii templului pentru a plăti
asasini ai oamenilor buni, au murit arşi chiar în templul din care ei au ajutat la săvârşirea faptei.
Blestemul lui Iotam se împlinise întru totul.

57 Tot răul făcut de locuitorii din Şehem, Dumnezeu l-a întors asupra capului lor. În
acest fel a venit asupra lor blestemul lui Iotam, fiul lui Ierub-Baal.

Comentarii Ellen G. White: 1-6 PP 556,557.

~ 75 ~
Capitolul 10
Tola şi Iair

1 După Abimelek, cel care s-a ridicat să elibereze pe Israel a fost Tola, fiul lui Pua,
fiul lui Dodo, un bărbat din Isahar. El locuia în Şamir, în regiunea muntoasă a lui
Efraim.
După Abimelek. Versetul nu oferă nici un indiciu care să arate dacă a existat un interval (de
timp) între moartea lui Abimelec şi slujba de judecător a lui Tola.
Să elibereze. Cuvintele acestea sugerează că, oricât a fost de rea stăpânirea lui Abimelec, totuşi,
el a făcut ceva să apere pe Israel împotriva vrăjmaşilor din afară, sau cel puţin să-i ţină în frâu.
Tola. Tola şi tatăl său, Pua, erau din seminţia lui Isahar şi purtau numele a 2 fii ai lui Isahar
(Geneza 46,13; Numeri 26,23). Pe vremea lui David familia lui Tola era însemnată pentru că a dat
oameni de valoare (1 Cronici 7:1,2). Se pare că Tola a fost singurul judecător provenit din această
seminţie.
În regiunea muntoasă a lui Efraim. Seminţia lui Isahar locuia, de obicei, la nord de muntele
Efraim, dincolo de câmpia Esdraelon. Evident că o parte din seminţie se aşezase în teritoriul care,
în mod obişnuit era privit ca aparţinând lui Manase şi Efraim.

2 El a judecat a(Cu sensul de a conduce, a cârmui; şi în v. 3) Israelul timp de 23 de

ani. Apoi a murit şi a fost îngropat la Şamir.
A judecat Israelul. În afară de faptul că el a fost judecător în Israel timp de 23 de ani, nimic nu
mai este relatat cu privire la guvernarea lui Tola. Este vădit că n-au fost bătălii mai însemnate cu
vrăjmaşi invadatori în timpul perioadei puterii lui. A guverna bine o naţiune în timp de pace nu
este mai puţin vrednic de laudă decât a duce războaie şi a învinge pe vrăjmaşi, dar, cât de bine a
slujit Tola ca judecător în Israel, acest lucru nu este spus. Că el s-a temut de Domnul este arătat
prin declaraţia "După moartea lui Abimelec, guvernarea judecătorilor care s-au temut de Domnul a
slujit pentru un timp să înfrâneze idolatria" (PP 557).

3 După el s-a ridicat ghiladitul Iair. El a judecat Israelul timp de 22 de ani.

Iair. În Num 32:41 este făcută menţiunea despre un contemporan al lui Moise, care a luat unele
cetăţi în Galaad şi s-a aşezat acolo. Putem presupune că Iair amintit aici în Judecători, a fost din
aceeaşi seminţie.
Ghiladitul. Galaad era numele dat teritoriului de la răsărit de Iordan, care se afla între capătul de
sud al Mării Ghenezaret şi capătul nordic al Mării Moarte.
A judecat Israelul. Aceste cuvinte n-au fost aplicate niciodată lui Abimelec cel crud.Despre el s-a
spus doar că "stăpânise" peste Israel. Guvernarea lui Iair trebuie să fi fost educativă şi
binefăcătoare ca şi aceea a celorlalţi judecători.

4 Acesta avea 30 de fii care călăreau pe 30 de măgari; ei aveau 30 de sate b(Număr

rotund desemnând puterea şi bogăţia). Şi azi ele sunt numite Havot-Iair c(Sau:
Aşezările lui Iair) şi se află în ţinutul Ghiladului.
Treizeci de fii. Aceasta dovedeşte aproape sigur că el a fost un poligam, ca Ghedeon.
Treizeci de măgari. În vremurile de dinainte de timpul lui Solomon, când israeliţii nu aveau
proprii lor cai, a avea măgari era un semn al bogăţiei şi implicit al onorii şi demnităţii. Probabil că
faptul acesta este raportat pentru a arăta bogatele binecuvântări ale unui om care avea 30 de fii,
care, cu toţii s-au bucurat de cinstea şi distincţia de a călări ca şefi sau guvernatori.
Havot-Iair. În mod literal, "satele corturi ale lui Iair". Numele a fost dat regiunii pe timpul lui
Moise, când Iair cel de pe atunci luase un număr de sate de la Og, împăratului Basanului

~ 76 ~
(Numeri 32:41; Deuteronom 3:14). Între timp mai apăruseră sau fuseseră luate şi alte cetăţi; astfel
că, pe vremea când era Iair judecător în Israel el a putut să dea câte una fiecăruia din cei 30 de fii
ai lui, care slujeau ca şi conducători ai acestor cetăţi.
Ghiladului. În mod literal, "tare" sau "aspru". El şi-a primit numele de la caracteristica crestelor
muntoase. Galaadul este împărţit în două de râul Iaboc (Deuteronom 3:12; Iosua 12:2,5).
Jumătatea sudică a fost cucerită de Israel de la Sihon, împăratul Amorit. (Iosua 12:2). Seminţia lui
Gad s-a aşezat în partea sudică, iar jumătatea nordică a căzut lui Manase. În câte un loc termenul
de Galaad este folosit în Biblie cu mare elasticitate, indicând întregul ţinut de la est de Iordan
întinzându-se în nord, până la Dan (Deuteronom 34:1).

5 Iair a murit şi a fost îngropat la Kamon.

Oprimarea filisteană şi amonită

6 Israeliţii au făcut din nou ce este rău în ochii DOMNULUI şi au slujit baalilor
d(Vezi nota de la 2:11; şi în v. 10) şi aştoretelor e(Vezi nota de la 2:13), zeilor
Aramului, zeilor Sidonului, zeilor Moabului, zeilor amoniţilor şi zeilor filistenilor.
L-au părăsit pe DOMNUL şi nu I-au mai slujit.
Au făcut din nou ce este rău în ochii Domnului. Trecuseră mulţi ani de când Ghedeon a oprit
întinsa apostazie şi a sfărâmat asuprirea madianită. Acum poporul din nou s-a întors în mare
măsură spre idolatrie. Sunt enumerate 7 zeităţi păgâne ca fiind noile obiecte de cult. Acestea erau
zeităţile neamurilor care se învecinau cu Israel din toate părţile. Numărul şi răspândirea descoperă
faptul că erau mulţi care se întorceau la idolatrie.
Baalilor şi aştoretelor. Vezi cele despre cap. 2,11.13.
Zeilor Aramului. Siria (sau Aram) a fost ţara care se întindea de la Fenicia la Eufrat. Cea mai
cunoscută cetate din regiune era Damasc. Zeii principali ai acelei regiuni erau Hadad, Baal, Mot şi
Anat. Vechiul Testament aminteşte un zeu numit Rimmon (2 Regi 5:18).
Zeilor Sidonului. Adică, ai Feniciei, fiind amintită numai cetatea cea mai importantă. Zeii
Fenicienilor erau cei ai Canaanului şi Siriei.
Zeilor Moabului. Piatra Moabită şi cartea Regilor (1 Regi 11,33 etc.) arată că această zeitate a
fost zeul Chemoş.
Zeilor amoniţilor. Unul dintre zeii Amoniţi a fost Moloh (1 Regi 11,7.33; Levitic 18,21).
Zeilor filistenilor. Au fost zei canaaniţi preluaţi de filisteni, dintre care cei mai de seamă au fost
Dragon şi Baal-Zebub.

7 Atunci DOMNUL s-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi El i-a vândut în
mâinile filistenilor şi amoniţilor.
Amoniţilor. În vremea aceasta, probabil că cea mai gravă ameninţare pentru Israel a fost dinspre
răsărit, unde Amoniţii erau un popor de păstori din deşertul răsăritean. Şi filistenii deveniseră
puternici şi asupreau pe israeliţii din Iuda şi Dan. Samson a devenit acolo centrul opoziţiei faţă de
dominaţia filisteană (cap. 13,1-5).

8 Începând cu acel an, ei i-au persecutat şi i-au asuprit pe israeliţi timp de 18 ani –
pe acei israeliţi care erau dincolo de Iordan, pe teritoriul amoriţilor, în Ghilad.

~ 77 ~
9 Amoniţii au trecut Iordanul ca să se lupte împotriva seminţiei lui Iuda, împotriva
seminţiei lui Beniamin şi a casei lui Efraim. Din această cauză Israel era într-o mare
strâmtorare.
Au trecut Iordanul. Încurajaţi de biruinţele lor asupra seminţiilor lui Galaad, Amoniţii au trecut
Iordanul şi au început să facă raiduri în toată Palestina centrală unde locuiau seminţiile lui Iuda,
Beniamin şi Efraim.

10 Atunci israeliţii au cerut ajutor DOMNULUI, zicând: – Am păcătuit împotriva Ta

căci Te-am părăsit pe Tine, Dumnezeul nostru, şi am slujit baalilor!
Au cerut ajutor Domnului. Cel puţin aceasta este vrednic de lăudat, dar admiterea de către ei a
faptului că păcătuiseră şi strigătul lor după ajutor totuşi nu au fost acceptate, pentru că nu erau
însoţite de adevărata pocăinţă. Totuşi, Domnul recunoaşte cea mai slabă înclinaţie a păcătosului
spre Dumnezeu, şi caută să-l călăuzească pe păcătos spre adevărata reformă.

11 DOMNUL le-a zis israeliţilor: – Oare nu Eu sunt Acela Care v-am izbăvit de
egipteni, de amoriţi, de amoniţi şi de filisteni?
Domnul le-a zis. Nu este arătat aici cum a vorbit Domnul către israeliţi, dar aceasta s-a făcut prin
mijlocirea unui profet (PP 557). Sarcina soliei profetului era să aducă aminte poporului abătut
nerecunoştinţa lui. În ciuda multor eliberări minunate pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei, tot nu
învăţaseră că idolatria este o nebunie.
De amoriţi. Vezi Iosua 10:5-27.
De amoniţi. Vezi cele despre Geneza 19,38.
De filisteni. Vezi cele despre cap.3:31.

12 Atunci când v-au asuprit sidonienii, amalekiţii şi maoniţii f(TM; LXX:

midianiţii) şi Mi-aţi cerut ajutor, nu Eu v-am izbăvit din mâna lor?
Sidonienii, Vezi pp.67-71.
Amalekiţii. Era aliatul lui Moab (cap.3:12,13) şi al lui Madian (cap.6:3).
Maoniţii. Nu există un raport despre eliberarea de aceste neamuri, tot aşa după cum raportul este
scurt cu privire la eliberarea de mai înainte de amoniţi, filisteni şi sidoniţi, amintiţi mai înainte.
Poate că ei au fost aceiaşi cu maoniţii din 2 Cronici 26:7 şi maoniţii din 2 Cronici 20:1, RSV, şi
1 Cronici 4:41, RSV. Dacă este aşa, ei au locuit în regiunea de la sud de Marea Moartă. Scurtimea
informaţiilor cu privire la unele din aceste evenimente arată că, in cartea Judecătorilor nu se redă
istoria completă a vremii, ci că ea relatează episoade ale perioadei, ilustrative şi tipice ale
comportamentului israeliţilor şi ale eforturilor lui Dumnezeu de a-i ajuta.

13 Dar voi M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei! De aceea nu vă voi mai izbăvi
din nou!
Nu vă voi mai izbăvi. Această ameninţare trebuie înţeleasă în mod condiţional (Ieremia 18:7,8),
aşa după cum arată evenimentele care urmează.

14 Duceţi-vă şi strigaţi la zeii pe care vi i-aţi ales! Să vă izbăvească ei în vremea

necazului vostru!
Să vă izbăvească ei. Această ironie trebuie să fi tăiat adânc, pentru că idolii spre a căror slujire se
întorsese Israel erau zeităţile acelor naţiuni care îi asupreau pe ei. Dumnezeu vorbeşte aici cu o
durere ca aceea a unui tată care stă să convingă pe un copil nepăsător, pe care nimic altceva decât
o mustrare şi certare aspră îl vor mai face să cugete serios. Deşi Dumnezeu de data aceasta n-a
recunoscut pe Israel, El nu l-a părăsit cu totul. El le-a trimis judecăţi tot mai severe şi mai
însemnate. Din nou trebuie amintit că ameninţarea cu lepădarea de aici a naţiunii lui Israel este

~ 78 ~
numai în măsura în care ei nu împlineau misiunea lor divină. Uşa mântuirii personale pentru
israeliţi individuali a continuat să fie deschisă. În timpul anilor de apostazie întunecată a continuat
să fie o rămăşiţă care a refuzat să se închine la Baal.

15 Israeliţii I-au zis DOMNULUI: – Am păcătuit! Fă-ne ce vei vrea, numai Te rugăm,
izbăveşte-ne astăzi!
Ce vei vrea. În nenorocirea lor, israeliţii şi-au recunoscut greşeala şi au cerut Domnului să-i
pedepsească cum va crede El de cuviinţă; numai să-i izbăvească de vrăjmaşii lor. Ca şi David, în
vremea de mai târziu, ei au preferat să cadă în mâinile Domnului, pentru că îndurarea Lui era
mare; dar cât despre cruzimea oamenilor, ei se săturaseră de ea.

16 Apoi au renunţat la zei şi au slujit DOMNULUI, iar El s-a îndurat de necazul lui
Israel.
Au renunţat la zei. Solemna mustrare accentuată a Domnului, însă amabil prezentată de către
profet avusese efectul dorit. Poporul s-a întors de la căile lui şi a adus roade care arătau că
pocăinţa lui era adevărată.
S-a îndurat. În mod literal, "S-a scurtat". Astăzi am spune „El a devenit dornic". Adică, El nu
putea să mai suporte suferinţa lui Israel. Îndurarea Lui pentru Israel şi indignarea Lui împotriva
asupritorilor lui, puse la un loc, L-au făcut să acţioneze.El urma să nu mai stea departe de ei. Ori
de câte ori, prin rugăciune şi pocăinţă sinceră, oamenii cheamă pe Dumnezeul lor îndurător, El, ca
un tată iubitor, ascultă rugăciunea lor.
Oamenii nu dau pe faţă întotdeauna acest atribut al lui Dumnezeu în legăturile lor unii cu alţii
chiar dacă mărturisesc că merg pe urmele lui Hristos. Ei continuă să nutrească mânie când alţii
caută împăcare! Dacă Dumnezeu a fost mişcat de milă faţă de răzvrătitul Israel, cum pot ei rămâne
neînduioşaţi de rugăminţile acelora care au aceleaşi patimi ca şi ei?! Invidia este o altă
caracteristică mult prea frecventă, a multor creştini care par pioşi. Dumnezeu, cel fără de păcat,
care este infinit mult mai rău tratat, iartă, şi continuă să ierte, în timp ce acei care mărturisesc a fi
copii ai lui Dumnezeu nutresc adesea rea voinţă şi ranchiună timp de ani de zile. Oamenii ar trebui
să cântărească în mod solemn cererea din rugăciunea Domnului, "Şi ne iartă nouă păcatele noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Matei 6:12).

17 Când amoniţii s-au strâns pentru luptă şi au venit în Ghilad, israeliţii s-au grupat
şi şi-au aşezat tabăra la Miţpa.
S-au strâns. În mod literal, "au fost chemaţi laolaltă", "au fost adunaţi".
Au venit în Ghilad. În timpul ultimilor 18 ani, amoniţii veniseră în fiecare sezon de cules, în
teritoriul israelit ca să ia recoltele şi să stoarcă tributul. Fără îndoială că ei aşteptau din nou
supunere umilă aşa cum ei au cerut de la popor în fiecare din anii de mai înainte.
S-au grupat. Prin acelaşi mijloc prin care a fost adusă lui Israel mustrarea divină (v. 11-14),
probabil că ei au primit cuvânt din partea lui Dumnezeu că El acceptase pocăinţa lor. În orice caz,
ei adunaseră acum destul curaj pentru a plănui rezistenţă.
Miţpa. În mod literal, "punct de strajă". În general cuvântul indică un turn de veghe sau punct de
observare pe ziduri înalte. Probabil că cetatea este identică cu "Miţpe în Galaad" (cap. 11,29). Ea
poate să fie aceeaşi Miţpa unde s-au despărţit Iacob şi Laban (Geneza 31,25.49). Unii vor
identifica pe Miţpe în Galaad şi Ramat (Iosua 13:26) cu Ramot în Galaad (Iosua 20,8; 1 Regi 4,13;
22,3.6). Ea era situată în teritoriul lui Gad şi era o cetate tare şi de mare importanţă.

18 Poporul şi căpeteniile Ghiladului şi-au zis unul altuia: „Acela care va conduce
lupta împotriva amoniţilor va fi căpetenia tuturor ghiladiţilor!”
Acela. Căpeteniile seminţiilor de la răsărit de Iordan au acţionat de comun acord să adune pe
israeliţii înarmaţi, spre a se opune Amoniţilor, dar după ce s-au adunat, ei şi-au dat seama că aveau
nevoie de un conducător care să fie priceput la luptă, curajos în bătălie şi suficient de diplomat ca
~ 79 ~
să unească diferitele contingente într-o puternică forţă de luptă. În acele zile, rezultatul războaielor
depindea, în general, de repeziciunea unei bătălii, şi căpeteniile au recunoscut că trebuie să aleagă
cu multă grijă. În alte cazuri de criză, l-a ales Dumnezeu pe conducător, dar de data aceasta
probabil că El n-a indicat o alegere, astfel că poporul a fost obligat să folosească cea mai bună
judecată sfinţită a lor şi să aleagă pe unul din numărul lor. Dumnezeu a onorat alegerea lor prin
aşezarea Duhului Său asupra lui (cap. 11,29). Caracterul lui poate că n-a fost cel mai bun, dar
având în vedere că Dumnezeu alege să lucreze prin unelte omeneşti, El este depinde în ceea ce
priveşte alegerea Lui de oamenii, dacă sunt disponibili sau nu. Chiar şi astăzi Dumnezeu continuă
să facă lucrarea Sa prin canale omeneşti nedesăvârşite. Dacă faptul acesta ar fi mai bine înţeles, ar
fi mai puţină criticare a acelora pe care Dumnezeu i-a chemat la slujire.

Comentarii Ellen G. White:

1-16 PP 557,558
7-10 PP 557
10-16 5T 640
11-14 PP 557
16 Ed 263; PP 558.

~ 80 ~
Capitolul 11
Iefta

1 Ghiladitul Iefta, fiul unei prostituate, era un războinic viteaz, fiind fiul lui Ghilad.

Iefta. În mod literal, „el va deschide”. Unii cred că Numele poate să fie o prescurtare de la
Iftah-El (Iosua 19,14.27), care înseamnă „Domnul va deschide”.
Prostituate. Mama lui nu avea situaţia unei soţii inferioare sau a unei concubine. Ea era pur şi
simplu o prostituată şi, din cauza aceasta, s-ar părea că tatăl a luat copilul în căminul lui şi l-a
crescut acolo, aceasta însemnând dorinţa lui de a-l trata ca pe un fiu legitim.
Galaad născuse pe Iefta. Aici Galaad e folosit pentru o persoană. Oriunde în altă parte, unde se
întâlneşte Numele în această istorisire, cu excepţia din versetul 2, el se referă la regiunea
Galaadului. Manase avusese un nepot Numit Galaad, care a dat Numele său acestei regiuni
(Numeri 26,29.30; Iosua 17,1; 1 Cronici 7,14-17). Dar este foarte improbabil că el a fost tatăl lui
Iefta. Dacă ar fi fost el, evenimentele raportate aici cu privire la Iefta ar trebui să fie printre
primele în cartea Judecătorilor. Este greu a se extinde patru generaţii peste perioada de la suirea
din Egipt până la acest punct din perioada Judecătorilor. Probabil că tatăl lui Iefta a fost un alt
bărbat din seminţia lui Manase, care a purtat faimosul nume al seminţiei. De asemenea, mai
trebuie notat că naraţiunea se întoarce cu un număr de ani pentru a explica fundalul familiei lui
Iefta.

2 Soţia lui Ghilad îi născuse fii, iar când aceştia au crescut mari, l-au izgonit pe
Iefta, zicându-i: „Tu nu vei avea moştenire în familia noastră pentru că eşti fiul unei
alte femei!”

Soţia lui Galaad. Aceasta era soţia lui legitimă, de la care a avut după aceea un număr de fii.
L-au izgonit pe Iefta. După ce fiii legitimi au crescut mari, şi poate după moartea tatălui, ei l-au
izgonit pe Iefta de acasă, refuzând să-i îngăduie vreo parte de moştenire, chiar dacă tatăl,
aducându-l pe Iefta în cămin, pare să-şi fi arătat intenţia de a-l privi pe copil ca fiu. Atitudinea
acestor fraţi probabil că era în armonie cu legile familiei si cu tradiţiile vremii, care puteau să-şi fi
găsit temei în dreapta interpretare a legii lui Moise (Deuteronom 23,2.3).
Alte femei. În mod literal „altă femeie”. Aceasta poate să însemne fie pur şi simplu o femeie care
nu era soţia legală, fie avea sensul că ea era de altă rasă.

3 Iefta a plecat dinaintea fraţilor săi şi a locuit în ţara Tob. Acolo nişte bărbaţi de
nimic a(Vezi nota de la 9:4) s-au adunat pe lângă Iefta şi au început să-l însoţească.

Tob. O cetate cu numele de Iş-Tob („Tob” RSV) era inclusă pe lista unor mici state arameice de
la răsărit de Iordan de la care amonitii au tocmit trupe mercenare în războaiele lor cu David
(2 Samuel 10,6-8)
Bărbaţi de nimic. În mod literal, „oameni goi”, adică indivizi săraci fără proprietate, slujbă sau
instruire prin care să câştige existenţa, în afară de priceperea lor de luptă. Aceasta nu înseamnă in
mod necesar că erau oameni fără calităţi morale, ci mai degrabă erau oameni fără succes,
nemulţumiţi şi nevoiaşi.
Însoţească. Adică, făceau împreună incursiuni. Ei erau războinici la întâmplare într-un sens,
câştigându-şi cele pentru trai tocmindu-se ca mercenar, cercetaşi sau străjeri. Ca şi David mai
târziu (1 Samuel 22,1.2; 25,1-35), ei primeau daruri pentru ocrotirea de tâlhari a oamenilor bogaţi
sau pentru respingerea micilor incursiuni de invadatori ai deşertului. Din acest fel de activitate,
Iefta a câştigat o mare reputaţie de bravură, pricepere şi iniţiativă. Epistola către Evrei (11,32) îl
aminteşte ca pe un bărbat al credinţei.

~ 81 ~
4 Deci, după câtva timp, amoniţii au declarat război lui Israel.

După câtva timp. Anii au trecut până ce incursiunile amonite în teritoriul lui Israel au dus la locul
unde naratorul lăsase naraţiunea (cap. 10,18) spre a trasa fundalul lui Iefta.

5 În timp ce amoniţii începuseră lupta cu Israel, cei din sfatul bătrânilor b(Vezi nota
de la 8:14; peste tot în capitol) Ghiladului s-au dus să-l aducă pe Iefta din regatul
Tob.

Sfatul bătrânilor. Aceştia erau căpeteniile familiilor şi triburilor.

S-au dus să-l aducă. Bătrânii căutaseră pe cineva care să-i conducă împotriva amoniţilor, dar nici
unul dintre locuitorii Galaadului nu avea iscusinţa sau reputaţia de a câştiga încrederea bătrânilor
seminţiilor pentru sarcina riscantă care-i confrunta. Ei cu toţii auziseră de isprăvile de vitejie ale
lui Iefta si ale grupei lui de războinici, şi astfel alegerea unui conducător a căzut asupra lui.

6 Ei i-au zis lui Iefta: – Vino, să ne fii căpetenie ca să ne luptăm cu amoniţii!

Căpetenie. Ebraicul guşin, de la rădăcina guaşah „a decide”, „a judeca”. Probabil că el a fost la

început chemat să fie conducător în război. Ei erau gata să-i acorde puteri dictatoriale pe durata
războiului. În acest sens ei au apelat la el ca mercenar.

7 Dar Iefta i-a întrebat pe cei din sfatul bătrânilor Ghiladului: – Oare nu voi sunteţi
aceia care m-aţi urât şi m-aţi izgonit din familia tatălui meu? De ce aţi venit la mine
acum când sunteţi în primejdie?

M-aţi izgonit. Iefta nu fusese izgonit numai din casa lui, ci evident că şi din seminţia şi ţinutul
lui, pentru că drepturile tribale şi de moştenire se considerau împreună. De aceea, izgonirea de
acasă făcea din om un exilat, un peregrin fără nici un ajutor din partea oamenilor tribali care să-l
ocrotească pe el şi lucrurile ce-i aparţin.
Este vădit că bătrânii lui Israel sprijiniseră pe fraţii lui Iefta, că ei au izgonit de acasă pe Iefta,
pentru că el îi învinuieşte ca fiind mai înainte însufleţiţi de ură împotriva lui şi părtaşi la
expulzarea lui. El mai socotea că ei l-au tratat cu nedreptate, poate nu atât in violarea literei legii,
ci că ei au violat dorinţele tatălui lui. Adesea pretextul dreptului legal este o simplă acoperire a
celor mai revoltătoare greşeli şi mai grave păgubiri.

8 Cei din sfatul bătrânilor Ghiladului i-au răspuns lui Iefta: – Ne întoarcem la tine
pentru că am dori să vii cu noi şi să lupţi împotriva amoniţilor. După aceea, tu vei fi
căpetenia noastră, a tuturor locuitorilor Ghiladului!

Ne întoarcem. Nu este sigur dacă răspunsul bătrânilor se referă la prima sau la ultima parte a
declaraţiei lui Iefta. Amândouă ar avea înţeles potrivit. În primul caz ei ar fi spus, de fapt, „Da,
recunoaştem că nu te-am tratat după dreptate şi din cauza aceasta noi dorim acum să îndreptăm şi
să reparăm vechea greşeală”. În al doilea caz, „Întocmai aşa, dar pentru că ne aflăm în mare
strâmtorare noi apelăm la tine după ajutor spre a ocroti ţara ta natală.
Vei fi căpetenia noastră. Ca adaos la oferta de mai înainte de a fi conducător militar (v. 6), ei
oferă acum lui Iefta conducerea tuturor familiilor din Galaad atât în timp de pace cât şi în timp de
război.

~ 82 ~
9 Iefta i-a întrebat din nou: – Dacă mă aduceţi înapoi ca să lupt împotriva amoniţilor
şi DOMNUL îi va da în mâna mea, voi deveni eu cu adevărat căpetenia voastră?

Voi deveni eu cu adevărat căpetenia voastră? Probabil că patriotismul lui Iefta nu a fost întru
totul dezinteresat. Dar, în lumina experienţei lui anterioare de expulzare din seminţia lui şi
pierderea părţii lui din bunurile tatălui lui, el a căutat să se asigure oarecum că făgăduinţa va fi
împlinită. El a dorit să fie sigur că nu va fi nici o înţelegere greşită. A fost prudent din partea lui să
încheie acum afacerea lui pentru viitor, deoarece avea de a face cu oameni faţă de care avea
motive de neîncredere.
Cu toate că se poate să fi fost un element de auto-cerere în pretenţiile lui Iefta, precauţia lui de a
încheia afacerea clar înainte de a trece la ofertă ar trebui să fie astăzi mai des enunţată. Creştinii
dau dovadă de înţelepciune când fac ca înţelegerile, convenţiile lor, să fie clare şi explicite, în aşa
fel încât să nu poată fi nici o posibilitate de îndoială sau învinuire reciprocă după aceea. Domnul
este un Dumnezeu al ordinii şi clarităţii, nu al ambiguităţii.

10 Cei din sfatul bătrânilor Ghiladului i-au răspuns: – DOMNUL să ne judece dacă nu
vom face întocmai cum ai zis!

Domnul să ne judece. În mod literal, „Domnul să fie auzitorul între noi”, să ia act de convenţia
noastră şi să vegheze între noi când ne vom pierde din vedere unul pe altul, pentru ca să ne ţinem
cuvântul (Geneza 31,49). Acum, bătrânii Îl cheamă pe Domnul, faţă de care ei şi-au reînnoit de
curând supunerea lor, să fie martor la acordul lor faţă de condiţiile lui Iefta.

11 Iefta a plecat cu cei din sfatul bătrânilor Ghiladului şi poporul l-a pus în fruntea
lui drept căpetenie şi conducător. Apoi Iefta a rostit din nou aceste cuvinte, înaintea
DOMNULUI, la Miţpa.

L-a pus…căpetenie şi conducător. Făgăduinţa bătrânilor a fost confirmată de popor, care l-a
instalat cu solemnitate pe Iefta căpetenie civilă şi militară a seminţiilor de la răsărit la Iordan.
A rostit din nou aceste cuvinte. Textul acesta nu este întru totul clar. El poate să însemne că Iefta
a luat un jurământ specificând condiţiile conducerii lui; sau că el a spus poporului, într-o adunare
religioasă, calea pe care ei trebuiau să o urmeze pentru a-i înfrânge pe vrăjmaşii lor sau că el n-a
vrut să lanseze o campanie împotriva amonitilor, fără să ceară sfat de la Domnul.
La Miţpa. Locul unde se adunaseră seminţiile spre a se pregăti să reziste înaintării Amonite
(cap. 10,17).

Iefta îi învinge pe amoniţi

12 După aceea, Iefta a trimis nişte soli la regele amoniţilor ca să-i spună: – Ce ai cu
mine, de ai venit să lupţi împotriva ţării mele?

Iefta a trimis soli.Înainte de a se angaja în luptă adevărată cu amoniţii, Iefta s-a anunţat pe sine ca
noul conducător al galaadiţilor, trimeţând solii împăratului vrăjmaşilor invadatori. El vorbit în
numele lui Israel, ca prinţ recunoscut. În această solie, el lansează un protest formal împotriva
invaziei Amonite.
Ce ai? Adică, „ce avem noi de a face unul cu altul?” Ce motiv ai să invadezi ţara noastră? Cu
toate că Iefta era un bărbat viteaz, el nu avea plăcere de război, ci a preferat să-l evite prin
negocieri de pace. El a vrut să aducă disputa pe baza dreptăţii. Dacă amoniţii puteau să-l convingă
că Israel le făcuse rău, el era gata să le restituie drepturile lor. Dacă nu, el era gata să susţină cauza
lui Israel, chiar dacă aceasta însemna război.

~ 83 ~
13 Regele amoniţilor le-a răspuns solilor lui Iefta: – Pentru că atunci când venea din
Egipt, Israel mi-a luat ţara, de la Arnon până la Iabok şi până la Iordan. Acum,
înapoiază-mi-o pe cale paşnică!
Pentru că…Israel. Împăratul lui Amon a enunţat pricina certei lui foarte lămurit. El a pretins că
tot ţinutul Galaadului dintre Amon şi Abor aparţinea în realitate amoniţilor şi a cerut supunerea lor
ca singura condiţie de pace.Aceasta nu corespundea cu faptele.Israeliţilor le fusese interzis să lupte
împotriva moabiţilor şi amoniţilor (Deuteronom 2,9.19), aşa că ei au înconjurat Moabul; şi tot aşa
evitând şi teritoriul lui Amon, care se întindea de-a lungul deşertului, ei au trecut Arnonul în
teritoriul lui Sihon, împăratul amariţilor. Este adevărat, că Sihon smulsese mai înainte acest
teritoriu de la Moab şi Amon (Numeri 21,21-30; Iosua 13,25), dar aceasta era o chestiune cu care
israeliţii nu aveau nimic de-a face. Când ei au ocupat ţara, ea aparţinea altcuiva.
De la Arnon până la Iabok. Valea adâncă şi stâncoasă a Amonului a format hotarul sudic al lui
Israel, despărţind seminţia lui Ruben de Moab. Acesta este cam la 50 de mile de la Amon până la
nord de râul Iabor. Ţinutul deluros şi necultivat al acestei regiuni fusese dat seminţiilor lui Ruben
şi Gad, pentru că era potrivit pentru păşunat. Această fâşie de teritoriu dintre Iordan şi deşert era
cam de 20 de mile lăţime.

14 Iefta a trimis din nou soli regelui amoniţilor

A trimis din nou soli. Este spre meritul lui Iefta şi mărturiseşte despre dispoziţia lui paşnică că el
încă a mai încercat să termine această controversă prin negociere şi astfel să evite vărsare de sânge
zadarnică.

15 ca să-i spună: – Aşa vorbeşte Iefta: „Nu Israel a luat ţara Moabului şi ţara
amoniţilor
Nu Israel a luat. Iefta a respins afirmaţia împăratului lui Amon. El a arătat că amoniţii şi
moabiţii, care se pare că erau uniţi cu ei în pretenţiile lor împotriva lui Israel, nu aveau o pretenţie
legală asupra teritoriului dintre Amon şi Iabor. Pentru a dovedi punctul lui de vedere, el a descris
în amănunt ceea ce avusese loc când israeliţii au preluat acel ţinut. Ei luaseră ţinutul de la Sihon,
împăratul amariţilor, şi ei nu erau dispuşi să discute cine fusese mai întâi stăpânul.
Ţara Moabului. Pe parcursul refuzului său, Iefta i-a grupat pe moabiţi si amoniţi la un loc, ca şi
când ar fi fost un singur popor. În vers. 24, Chemoş, care era zeul moabiţilor, este numit zeul
împăratului lui Amon. Ţinând seama de aceasta, se crede că, la acea dată, împăratul lui Amon
câştigase stăpânire asupra Moabului, fie prin forţa armelor, fie prin intercăsătorie, astfel că un
singur împărat stăpânea peste ambele ţări. Zeitatea naţională a lui Amon era Milcom sau Maloh
(vezi cele despre Levitic 18,21).

16 pentru că, atunci când veneau din Egipt, israeliţii au mers prin pustie până la
Marea Roşie c(Ebr.: Yam Suf (lit.: Marea Trestiilor sau Marea Algelor – vezi Iona
2:5, unde acelaşi termen ebraic, suf, are sensul de alge). Denumirea de Marea Roşie
a fost introdusă în traducerile moderne prin LXX şi VUL; în VT însă, sintagma
ebraică denumea actualul Golf Aqaba, la sud de Elat. Chiar şi astăzi localnicii
numesc Golful Aqaba Yam Suf; vezi 1 Regi 9:26) şi apoi şi-au continuat drumul
până la Kadeş.
Şi-au continuat drumul până la Kadeş.. Aceasta a fost regiunea în care s–au aşezat israeliţii în
timpul celor 40 de ani de călătorie prin pustie (vezi Numeri 20,1; comp. cu Numeri 33,37.38;
Deuteronom 1,46; 2,14). Locul acesta, numit uneori Cadeş-Barnea, n-a fost încă hotărât
identificat, dar se pare că a fost undeva aproape de Ain Quedeis, în Negheb, cam la 50 de mile de
sud de Beer-Şeba.

~ 84 ~
17 Israel a trimis atunci soli regelui Edomului, rugându-l să-i lase să treacă prin ţara
lui, dar regele Edomului nu i-a îngăduit. A mai trimis soli şi regelui Moabului, dar
nici acesta nu a acceptat. Astfel, Israel a rămas la Kadeş.
Regelui Edomului. Vezi Numeri 20,14-22; PP, p. 22-32.
Regelui Moabului. Moise nu raportează acest incident, ci afirmă că israeliţii n-au intrat în
teritoriul Moabului (Deuteronom 2:9). În Deuteronom 2,29 este o sugestie că Moab se poate să fi
refuzat trecerea întocmai cum făcuse şi Edomul.

18 Apoi au călătorit prin pustie, au înconjurat ţara Edomului şi ţara Moabului, au

ajuns în partea de răsărit şi şi-au aşezat tabăra dincoace de Arnon. Deci nu au păşit
pe hotarul Moabului, întrucât Arnon făcea parte din teritoriul Moabului.
19 Atunci Israel a trimis soli lui Sihon, regele amoriţilor, rege al Heşbonului. Israel
l-a rugat să-l lase să treacă prin ţara lui ca să ajungă la locul lui.
Regele amoriţilor. Vezi Numeri 21,21-24; Deuteronom 2,24-36. Teritoriul lui Sihon era de la
Arnon spre nord până la Iaboc şi de la Iordan spre răsărit până la teritoriul Amonit (vezi
Judecători 11,22). Hesbonul, capitala sa, şi teritoriile înconjurătoare au aparţinut odinioară
moabiţilor (Numeri 21,26). Mai târziu, Hesbonul este amintit de către scriitorii Bibliei în relaţie cu
Moab şi Amon (Isaia 15,4; 16,8.9; Ieremia 48,2.34.45; 49,3). [Hesbonul, capitala, era o cetate de
munte la 16 mile nord-est de capătul superior al Mării Moarte.]
La locul lui. Planul original a fost ca Israel să se aşeze cu toţii la apus de Iordan (vezi
Deuteronom 2,29), dar ostilitatea lui Sihon i-a forţat pe israeliţi să-l înfrângă, pentru ca ei să poată
obţine acces la Iordan spre a trece în Canaan. După ce forţele lui Sihon fuseseră înfrânte şi
teritoriul lui era în mâinile israelite, seminţiile lui Ruben şi Gad şi jumătate din seminţia lui
Manase au făcut o cerere specială lui Moise să li se îngăduie să se aşeze acolo (Numeri 32,1-33).

20 Dar Sihon nu a avut încredere în Israel ca să-l lase să treacă prin teritoriul lui, ci
şi-a adunat poporul, a venit la Iahaţ şi s-a luptat cu Israel.
Iahaţ. Probabil că cetatea aceasta era situată imediat la nord de râul Amon, pe care israeliţii se
pregăteau să-l treacă spre a invada ţinutul lui Sihon. Secole mai târziu, Piatra Moabita aminteşte
Iahaţ ca pe o cetate israelită.

21 Însă DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, l-a dat pe Sihon şi pe toţi oamenii săi în
mâna lui Israel. Ei i-au învins şi astfel Israel a ocupat tot teritoriul amoriţilor care
locuiau în această ţară.
22 Ei au moştenit tot teritoriul amoriţilor de la Arnon până la Iabok şi din pustie
până la Iordan.
Tot teritoriul.Adică, toate hotarele lor, întregul lor teritoriu. Acesta era teritoriul pe care-l reclama
acum Amon.

23 Acum, după ce DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, i-a izgonit pe amoriţi dinaintea
poporului Său Israel, tu să-i ocupi teritoriul?

A izgonit pe amoriţi. Ţinutul pe care israeliţii l-au luat de la amoniţi a devenit al lor, indiferent de
cine fusese stăpânul lui mai înainte. Ei nu se luptaseră împotriva amoniţilor şi nu luaseră ţinutul
lor (Numeri 21,24, Deuteronom 2,37).
Tu să-i ocupi teritoriul.După legea primitivă a naţiunilor, teritoriul acesta era în mod lămurit al
lui Israel. Pentru ce consideră amoniţii că ei au drept asupra lui? Întrebarea lui Iefta este o surpriză
indignată.
~ 85 ~
24 Oare nu vei moşteni tu ceea ce îţi dă în stăpânire zeul tău Chemoş d(Zeul suprem
la moabiţi; fie în acea vreme regele amonit stăpânea şi Moabul, fie exista o alianţă
militară între cele două state.)? Deci şi noi vom moşteni tot ceea ce DOMNUL,
Dumnezeul nostru, va dezmoşteni de la alţii pentru noi!
Zeul tău Chemoş. Milcom era zeul naţional al amoniţilor (1 Regi 11,5.33), nu Chemoş. Chemoş
era zeul moabiţilor. Folosirea lui „Chemoş” aici este explicată prin faptul că, pe acea vreme,
împăratul lui Amon se poate să fi stăpânit atât peste Moab, cât şi peste Amon. Cele două neamuri
erau înrudite şi ca sânge, şi ca instituţii (vezi Geneza 19,37.38; Judecători 3,12.13). Menţionarea
lui Chemoş era în mod deosebit potrivită prin aceea că teritoriul în chestiune aparţinuse altădată
moabiţilor, dar Chemoş nu fusese în stare să-l salveze de invadarea amoniţilor. În inscripţia de pe
Piatra Moabită, Meşa, împăratul lui Moab (2 Regi 3,4.5), atribuie toate victoriile moabite
bunăvoinţei lui Chemoş, şi toate înfrângerile, mâniei lui.
Iefta arată că, dacă Amon refuză să recunoască drepturile lui Israel asupra teritoriului lui, el
subminează, în acelaşi timp, în principiu, propriul drept asupra ţării pe care o locuieşte.
Iefta încerca să aranjeze pacea prin diplomaţie. El nu a avut intenţia, în aceste împrejurări, să
pretindă stăpânire universală pentru Dumnezeul lui Israel. Desigur, este posibil, pe de altă parte,
ca, având în vedere că Iefta a crescut în exil printre un popor păgân, el să nu fi înţeles pe deplin că
Iehova era Dumnezeul întregului pământ.

25 Crezi că eşti mai puternic decât Balak, fiul lui Ţipor, regele Moabului? S-a certat
el oare vreodată cu Israel sau s-a luptat el împotriva lui?
Balak. Vezi Numeri 22,1 la 24,25. Cu toate că Israel a preluat teritoriul lui Sihon, care mai
înainte aparţinuse Moabului, s-ar părea că împăratul Moabului din acea vreme n-a pretins că este
al lui acest teritoriu de curând câştigat al lui Israel. El se luptase cu Israel mai degrabă din ură
decât pentru faptul că a pretins ţara pe care Israel o luase de la amoniţi (Iosua 24,9). De aceea,
cum se poate face o reclamaţie validă sute de ani mai târziu? Foarte probabil că Împăratul moabit
recunoscuse în mod lămurit dreptul de cucerire. Dacă ţara fusese în mod legitim a lui, pentru ce nu
o reclamase cu mult mai înainte? Aceasta a fost un argument eficace spre a sprijini dreptatea
cauzei lui Israel.

26 Israel locuieşte de 300 de ani în Heşbon şi în satele dimprejurul lui, în Aroer şi în

satele dimprejurul lui şi în toate cetăţile care sunt pe malurile Arnonului. De ce nu
le-aţi luat în tot acest timp?
Trei sute de ani. Despre cronologia acestei perioade a Judecătorilor, vezi pag. 128.

27 Eu nu ţi-am greşit cu nimic, iar tu îmi faci rău luptându-te cu mine. DOMNUL să
judece astăzi! El să fie Judecător între israeliţi şi amoniţi!”
Să fie Judecător.Iefta încheie argumentarea lui cu un apel către Dumnezeu ca să aprobe dreptatea
cauzei lui. Era o deosebire între concepţia evreilor despre Dumnezeul lor şi aceea a păgânilor
despre ai lor. Evreii credeau că Dumnezeul lor era drept şi moral. În recunoaşterea caracterului
moral care era recunoscut în Dumnezeul lor, se află unul dintre punctele de superioritate a
credinţei lor faţă de aceea a vecinilor lor păgâni. Iefta afirmă că, dacă amoniţii doresc să decidă
cauza prin forţa armelor, el este gata să se încreadă în Dumnezeu spre a decide în mod just a cărui
cauză este dreaptă, şi apoi să dea acelei părţi biruinţa.
Versetele scot în evidenţă diplomaţia sinceră, cinstită, fermă, şi totuşi împăciuitoare a lui Iefta. El
susţinea drepturile lui Israel pe trei temeiuri: (1) dreptul cuceririi directe, nu de la amoniţi, ci de la
amoriţi (vers. 15-20); (2) hotărârea lui Dumnezeu (vers. 21-24) pe care el o susţinea în mod
diplomatic, sugerând că nici măcar zeitatea lor nu contestase biruinţa asupra lui Sihon; (3)
posesiunea nediscutată a ţării pentru o lungă perioadă (vers 25, 26). Apoi el încheie cu un apel
către Dumnezeu să aprobe dreptatea cauzei lui.

~ 86 ~
28 Regele amoniţilor nu a luat în seamă mesajul pe care i l-a trimis Iefta.
Nu a luat în seamă. După câte se pare, împăratul lui Amon nu s-a deranjat nici măcar să răspundă
la argumentele lui Iefta. El s-a îngrijit numai de argumentul săbiei.

29 Atunci Duhul DOMNULUI a venit peste Iefta. El a străbătut Ghiladul şi Manase, a

trecut prin Miţpa Ghiladului şi din Miţpa Ghiladului a înaintat împotriva amoniţilor.
Duhul Domnului. Prezenţa Duhului Sfânt este aceea care face ca slujirea lui Dumnezeu să fie
eficace. Se poate să fie multă activitate, multă nelinişte, agitaţie, dar dacă munca nu este sfinţită de
prezenţa şi puterea Duhului, puţin bine durabil va fi adus la îndeplinire.
A străbătut. Iefta a făcut pe rând ocolul Galaadului şi a întregului teritoriu al lui Manase,
recrutând trupe în plus. El a cutreierat ţara de la un capăt la altul spre a aprinde flacăra războiului
şi spre a încuraja populaţia să reziste invadatorilor amoniţi. Capitolul 12,2 lasă să se înţeleagă că şi
seminţiile ebraice de la apus de Iordan au fost invitate să ia parte la război.

30 Iefta a făcut un jurământ înaintea DOMNULUI, zicându-I: „Dacă îi vei da în mâna

mea pe amoniţi,
Iefta a făcut. Raportul despre juruinţa lui Iefta ne confruntă cu unul dintre acele pasaje dificile ale
Scripturii, unde raportul este prea scurt pentru a permite concluzii hotărâte cu privire la ceea ce s-a
întâmplat. După o interpretare, Iefta a jertfit-o într-adevăr pe fiica sa ca ardere de tot şi, făcând aşa,
s-a aşezat pe sine intr-o lumină rea. Având în vedere faptul că Dumnezeu i-a dat succes în
conformitate cu juruinţa, o astfel de faptă din partea sa apare deosebit de odioasă şi extrem de greu
de înţeles. A doua părere, care susţine că Iefta şi-a devotat fiica pentru o viaţă celibatară, îl
despovărează de vina de a o aduce ca jertfă (vezi cele despre vers. 39).
Aici, ca şi oriunde în altă parte, datoria noastră este să stabilim ceea ce zice Biblia şi să evităm
încercarea de a face ca afirmaţiile ei să se armonizeze cu concepţiile noastre despre povestire. Noi
trebuie să luăm Biblia aşa cum stă scris în ea şi să fim mulţumiţi să lăsăm ca chestiunea să se
termine aici. Desigur că, oriunde este posibil, trebuie să dăm unui om beneficiul îndoielii şi să nu-l
judecăm fără cauză cuvenită.
Un jurământ. Literatura vechilor naţiuni arată că adesea cei din vechime făceau juruinţe zeităţilor
lor. Practica era obişnuită şi la evrei (vezi Geneza 28,20; 1 Samuel 1,11; 2 Samuel 15,8).
Juruinţa lui Iefta a fost făcută sub presiunea circumstanţelor, când se găsea în pragul celei mai
periculoase împrejurări. Din nefericire, astfel de juruinţe ca acestea au fost făcute în vreme de
pericol sau criză, când constrângerea emoţională a contribuit la pericolul de a face o făgăduinţă
necugetată.

31 atunci oricine mă va întâmpina la porţile locuinţei mele, când mă voi întoarce în

pace de la amoniţi, va fi al DOMNULUI şi îl voi aduce ca ardere de tot!”
Oricine mă va întâmpina. Pe cine să aştepte Iefta să iasă pe porţile casei lui, să-l salute când se
întoarce de la victorie dacă nu pe soţia lui sau pe fiica lui sau poate pe un sclav? Unii au încercat
să arate că putea fi vorba de un animal, din acelea care adesea se puteau găsi în casa celor din
vechime. Dar termenul ebraic pe care îl foloseşte („înaintea mea”) pare să pledeze împotriva
acestei păreri. Termenul acesta este de cele mai multe ori folosit în legătura cu oameni (vezi
Geneza 18:2; Exod 18,7; 2 Regi 1,6 etc.). S-a făcut şi observaţia că n-ar fi fost o juruinţă
extraordinară jertfirea unui miel sau unui bou pentru o victorie atât de minunată. Astfel de jertfe
aveau să fie aduse de mulţi israeliţi.
Trebuie să ne amintim că, deşi Iefta se închina Dumnezeului lui Israel, şi în această promisiune
s-a unit cu El, el crescuse în ţară străină, printre neamuri păgâne. La aceste neamuri păgâne, în
timp de criză, se aduceau jertfe umane. Compară cu fapta împăratului Moabului, care l-a jertfit pe
fiul său cel mai mare zeului său Chemoş ca act final de disperare, spre a salva cetatea lui de
israeliţii care atacau (2 Regi 3,26.27). Legea lui Moise a interzis aducerea de jertfe omeneşti

~ 87 ~
(Levitic 18,21; Deuteronom 12,31 etc.), totuşi această oprelişte a fost călcată din când în când,
până în zilele lui Ahaz şi Manase (2 Cronici 28,3; 33,6).
Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lui Iefta pentru ca Israel să poată fi scăpat de nimicire. Dar
prezenţa Duhului nu garantează infailibilitate şi atotştiinţă. Cel care primeşte spiritul rămâne o
unealtă morală, liberă şi se aşteaptă să facă progresul cuvenit în cunoştinţa şi creşterea spirituală.
Iefta, în ignoranţa lui de a cunoaşte ce este drept, în mod nesăbuit a făcut o juruinţă rea. În acelaşi
fel, deşi Duhul Domnului a îmbrăcat pe Ghedeon şi a lucrat prin el o mare eliberare, Duhul nu l-a
împiedicat să înălţe o închinare ilegală. Naraţiunea necugetatei juruinţei a lui Iefta este relatată aşa
cum sunt multe în Scriptură, fără notă sau comentariu; într-adevăr nu este nevoie nici de una, nici
de alta. Singura judecată posibilă în cazul lui Iefta este aceea a condamnării.
Va fi al Domnului. După cum se pare în acelaşi sens în care Ierihonul şi locuitorii lui fuseseră
închinaţi Lui (vezi cele despre Iosua 6,15).
Şi îl voi aduce. Unii s-au străduit să traducă cu „sau” cuvântul ebraic „şi” de la începutul
expresiei. Ei cred că, de fapt, Iefta a zis: „Oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea la
întoarcerea mea va fi închinat în mod exclusiv pentru slujba Domnului, dacă este o fiinţă
omenească sau dacă acesta este un animal curat eu îl voi aduce ca ardere de tot.” Deoarece fiica lui
a fost aceea care i-a ieşit înainte, astfel de comentatori zic că se aplică prima expresie, adică, „va fi
sigur a Domnului”. Comentatorii care sunt de această părere explică declaraţia lui Iefta ca
însemnând că fiica lui Iefta nu s-a căsătorit niciodată, ci s-a consacrat slujirii religioase pentru tot
restul vieţii ei (vezi v. 39).
[Lui]. (în engl. – „I will offer it”) Unii comentatori preferă să redea pronumele tradus astfel prin
„Lui”, făcând ca declaraţia să se citească „Eu îi voi aduce Lui (Dumnezeu) ca ardere de tot”. Este
adevărat că pronumele ebraic, aflându-se singur, poate însemna fie „lui”, fie „îl”.Dar, ataşat la
verb, ca aici, pronumele trebuie întotdeauna înţeles ca obiect direct al verbului. Această regulă
invariabilă pretinde traducerea „Eu îl voi aduce ca ardere de tot”. Ba mai mult, durerea lui Iefta
(v. 35), plânsul fiicei lui (v. 37), şi impresia făcută asupra contemporanilor (v. 37, 40) cer ceva cu
totul ieşit din comun, ceva mai mult decât o ardere de tot obişnuită.

32 Iefta a început lupta împotriva amoniţilor şi DOMNUL i-a dat în mâna lui.
33 El i-a măcelărit de la Aroer până la intrarea în Minit şi până la Abel-Cheramim,
distrugând 20 de cetăţi. A fost un măcel foarte mare. Astfel, amoniţii au fost umiliţi
înaintea Israeliţilor.
Aroer. În Transiordania erau două cetăţi cu acest nume, una (v. 26) pe malul nordic al Amonului
şi alta la răsărit de Rabat-Amon, în teritoriul amonit (Iosua 3,25). Este greu de spus despre care
cetăţi este vorba aici.
Minit. Amintit în Ezechiel 27,17 ca exportatoare de grâu, se crede că a fost aproape de Hesbon.
Abel-Cheranim (în engl. „plain of the vineyards”). Poate că este mai bine să se ia acesta ca nume
propriu Abel-Cheranim. Eusebiu spune că era la 7 mile de Filadelfia, actualul Amon. De aceea
poate fi identificat cu satul modern Na’ur. Alţi l-au identificat cu Khirbet es-Şuc, la sud de Amon,
însă rămâne nesigur.

34 Iefta s-a întors acasă, la Miţpa, şi tocmai atunci fiica sa i-a ieşit în întâmpinare cu
tamburine şi dansuri. Ea era singurul lui copil. Nu mai avea nici un alt fiu sau fiică.
La Miţpa. După ce a fost invitat să se întoarcă din exil spre a fi conducător în Galaad, se pare că
Iefta şi-a mutat familia lui la Miţpa şi şi-a stabilit reşedinţa acolo.
Cu tamburine. Era obiceiul femeilor să-i salute pe bărbaţi astfel după întoarcerea lor victorioasă
din război (1 Samuel 18,6; comp. cu Exod 15,20). Este vădit că şi alte femei au însoţit-o pe fiica
lui Iefta cu mici timpane.
Singurul lui copil. Textul ebraic este accentuat „ea singură era singurul copil”. Familia lui Iefta
avea să se stingă în Israel, lucru pe care tot evreii îl deplângeau.

~ 88 ~
35 Când a văzut-o, şi-a sfâşiat hainele şi a zis: – Vai, fata mea! Mi se frânge inima
de durere! Nu ştiu ce să fac, căci am făcut un jurământ înaintea DOMNULUI şi nu pot
să-l retrag!

Şi-a sfâşiat hainele. Un obicei obişnuit printre iudei pentru a exprima durere extrem de mare
(Geneza 37,2.9; 2 Samuel 13,19.31 etc.).
Mi se frânge inima[Mă tulburi-trad. Cornilescu]. Traducerea aceasta este mult prea slabă.
Cuvântul folosit aici pentru „tulburi”, 'acar, înseamnă durere neobişnuită, nelinişte sau tristeţe.
Toate din viaţa lui Iefta fuseseră o succesiune de luptă şi tulburare. Acum propria fiică scumpă
ajunge să fie cea care îi aduce durerea cea mai usturătoare dintre toate.
Durere[Adânc-trad. Cornilescu]. Când Iefta a văzut-o pe fiica lui, întreaga semnificaţia a
juruinţei lui nesăbuite l-a slăbit şi l-a zdrobit.
Am făcut un jurământ (engl. „opened my mouth”). O expresie folosită spre a face o juruinţă.
Pentru a deveni obligatorie, o juruinţă trebuia pronunţată (Numeri 30,2.3.7; Deuteronom 23,23).
Nu pot să-l retrag. La evrei erau două tipuri de juruinţe – juruinţa simplă, neder (Levitic 27,2-27),
şi „consacrarea” sau „blestemul”, cherem. Orice lucru consacrat lui Dumnezeu prin cherem nu mai
era răscumpărabil, devenea „preasfânt” pentru El, şi trebuia să fie ucis (Levitic 27,28.29; vezi
despre Levitic 27,2.28).
Juruinţa lui Iefta a fost un neder. Cu toată sfinţenia ei, cel care a făcut-o, dacă el făcea să aducă la
îndeplinire o faptă rea (v. PP, p. 506), nu era obligat s-o păstreze. Juruinţa era împotriva poruncii
exprese a legii şi de aceea nu era obligatorie. Totuşi el a considerat că era obligatorie şi, cu toate
că el jurase spre propria vătămare, el n-a vrut să o schimbe.

36 Ea i-a răspuns: – Tată, dacă ai făcut un jurământ înaintea DOMNULUI, fă-mi

potrivit cu ceea ce ai jurat, mai ales acum când DOMNUL te-a răzbunat pe amoniţi,
duşmanii tăi!

Ea i-a răspuns. Chinul tatălui ei, cuvintele lui hotărâte, a făcut-o pe fiică în stare, cu
presimţământul rapid de femeie, să-şi dea îndată seama care era natura juruinţei. N-a mai fost
nevoie ca el să-i spună.
Domnul te-a răzbunat. Înţelegând numai în mod întunecos natura lui Dumnezeu, ea a crezut că
victoria îi fusese dată din pricina juruinţei tatălui ei, şi că jertfirea ei era un preţ potrivit pentru a
plăti o astfel de victorie.

37 Îngăduie-mi însă un lucru, a continuat ea. Lasă-mă singură două luni căci vreau
să plec, să mă duc în munţi cu prietenele mele şi să-mi plâng fecioria!

Lasă-mă singură. Aducerea la îndeplinire a juruinţelor puteau fi amânate pentru un anumit scop.
Să-mi plâng fecioria. Perspectiva de a prinde bucuria festivităţilor de căsătorie sau bucuria de a
creşte copii avea să fie o experienţă deosebit de amară pentru o fată ebraică, mai ales pentru una
care era unicul copil. Pentru fiica lui Iefta, aceasta urma să însemne că ea şi casa tatălui ei aveau să
piardă speranţa de a se împărtăşi în viitor de gloria lui Israel.

38 – Du-te! i-a răspuns el. Şi a lăsat-o singură două luni. Ea s-a dus cu prietenele ei
şi şi-a plâns fecioria în munţi.

Cu prietenele ei. Prietenele ei pline de tinereţe, cu care ea adesea a umblat şi a visat o căsătorie
viitoare, s-au unit acum cu ea, plângând trista soartă care s-a abătut asupra ei .

~ 89 ~
39 La sfârşitul celor două luni, s-a întors la tatăl ei şi el şi-a împlinit jurământul
făcut. Ea fusese fecioară. De atunci s-a statornicit în Israel obiceiul

A împlinit jurământul. Aceasta pare să însemne că el a adus-o ca ardere de tot în conformitate cu

juruinţa lui (vezi despre vers. 31). S-a sugerat că autorul cărţilor Judecători a tras, cu fină discreţie,
un văl peste tragicul act al sacrificării.
Despre părerea cealaltă, că Iefta n-a jertfit-o pe fiica lui (v. despre vers. 31), s-ar putea aminti
următoarele: cam pe la 1200 d.Hr., Rabinul Kimchi, urmat de mulţi scriitori de atunci, a emis
părerea că Iefta n-a sacrificat-o pe fiica lui. El spunea că cuvintele „şi-l voi aduce ca ardere de tot”
(v. 32) urmau să fie puse în practică numai dacă ceea ce ieşea înaintea lui Iefta avea să fie un
animal de jertfă. El a interpretat vers. 39 ca însemnând că Iefta a clădit fiicei lui o casă în care a
fost despărţită de oameni pentru restul vieţii ei, în celibat sacru, pentru ca toate clipele să poată fi
consacrată Domnului, şi că fecioarele lui Israel mergeau în fiecare an acolo s-o viziteze şi să-i
deplângă soarta.
Împotriva acestei interpretări a lui Kimchi stă faptul că obiceiurile acelor zile nu cunoşteau nimic
despre tratarea femeilor ca şi călugăriţe. Virginitatea perpetuă şi lipsa de copii erau privite ca cea
mai mare nenorocire. Nu există lege, datină sau obicei, în tot V. Testament care să lase să se
înţeleagă cât de cât că măcar o femeie a fost privită ca mai sfântă, mult mai a Domnului, sau mult
mai pe deplin consacrată Lui decât o femeie căsătorită. Aceasta nu făcea parte din legea preoţilor
sau Nazireilor. Debora şi Hulda, amândouă profetese, sunt în mod deosebit amintite ca femei
căsătorite. Mai mult, dacă fiica trebuia să rămână nemăritată în armonie cu un astfel de obicei
necunoscut, cazul n-ar fi fost atât de tragic după cum este descris aici; nici n-ar fi avut nevoie de
două luni sa-şi plângă fecioria, pentru că ar fi avut la îndemână tot restul vieţii ei să facă lucrul
acesta. Toţi comentatorii, evrei şi creştini, până la vremea lui Kimchi, susţin înţelesul natural al
textului, anume că Iefta a jertfit-o pe fiica lui ca sacrificiu pentru Domnul, lucru pe care aproape
l-a făcut şi Avraam fiului său Isaac în împrejurări diferite.
Ea fusese fecioară. Sau „ea nu cunoscute bărbat”. Vezi Geneza 24,16 pentru cuvinte identice în
ebraică.
S-a statornicit…obiceiul. Cuvintele acestea aparţin de fapt versetului următor.

40 ca în fiecare an, timp de 4 zile, israelitele s-o jelească pe fata ghiladitului Iefta.

S-o jelească(în engl. „to lament”). Nota marginală din KJV redă „să vorbească cu”. Această notă
marginală poate să reflecte cugetarea acelora care au crezut că fiica nu a fost jertfită, ci ţinută
separat într-o izolare care nu era tulburată decât o singură dată pe an când fecioarele lui Israel
puteau să vorbească cu ea. Verbul ebraic tanah nu înseamnă „a vorbi cu”. Sensul de bază este „a
povesti”, în ideea de a vorbi despre vreun eveniment, de aici „a comemora”, „a prăznui”. Acelaşi
verb este tradus în Judecători 5,11 (engl.) „a povesti amănunţit”. Verbul ebraic se află în Biblie
numai în aceste două locuri. Septuaginta îl traduce pe tanah prin „a se tângui”.

Comentarii Ellen G. White: 29,32 PP 558.

~ 90 ~
Capitolul 12
Iefta în conflict cu efraimiţii

1 Efraimiţii s-au strâns laolaltă, au trecut în Ţafon şi i-au zis lui Iefta: – De ce te-ai
dus să lupţi împotriva amoniţilor şi nu ne-ai chemat şi pe noi ca să mergem cu tine?
Pentru asta vom da foc casei tale şi te vom arde şi pe tine!
În Ţafon[Spre miazănoapte-trad. Cornilescu]. Ebraicul şafonah. Galaadul era la est şi nord-est de
Efraim. Din cauza aceasta, cei mai mulţi traducători ai Bibliei redau cuvântul ca nume propriu.
Era o cetate cu numele de Ţafon în valea Iordanului, de partea Galaadului, nu departe de Sucot
(Iosua 13,27).
Te-ai dus. Ei n-au vrut să spună că a trecut Iordanul, ci că a mers împotriva amoniţilor.
Şi nu ne-ai chemat şi pe noi. Atât aici, cât şi în Judecători 8,1-3, seminţia lui Efraim este
prezentată într-o lumină nefavorabilă. Ei au fost pasivi în timpul asupririi şi aroganţei când alţii
luaseră iniţiativa şi au câştigat victoria. Ghedeon fusese conciliant faţă de ei şi a trecut cu vederea
neobrăzarea lor, dar Iefta nu era dispus să ajungă subalternul lor. Pretinsa lor nemulţumire izvora
din dorinţa lor de a fi priviţi ca seminţie israelită conducătoare. Mândria lor i-a făcut să se supere
că nu avuseseră parte de gloria victoriei. Ba mai mult, ei au negat Galaadului dreptul la acţiune
separată, ca acela al alegerii unui conducător.

2 Iefta le-a răspuns: – Eu şi poporul meu am avut o mare ceartă cu amoniţii şi când
v-am chemat nu mi-aţi venit în ajutor.
Când v-am chemat. Raportul anterior n-a menţionat un apel către seminţiile din Canaanul
apusean ca să ajute la alungarea asupritorilor. Naratorul a amintit numai faptele importante.

3 Când am văzut că nu mă ajutaţi, mi-am pus viaţa în joc şi am pornit împotriva

amoniţilor, iar DOMNUL i-a dat în mâna mea. De ce veniţi astăzi să vă luptaţi cu
mine?
De ce.Bărbaţii lui Efraim au fost mai vinovaţi – dacă este posibil – decât au fost amoniţii. Este
greu de spus dacă răspunsul lui Iefta a fost dat într-un spirit de conciliere. În orice caz, se pare că
efraimiţii nu au fost satisfăcuţi cu raţionamentul lui, pentru că a rezultat un război civil.

4 Iefta i-a strâns pe toţi ghiladiţii şi s-a luptat cu cei din Efraim. Ghiladiţii i-au ucis
pe efraimiţi pentru că aceştia îi batjocoreau zicând: „Voi, ghiladiţii, sunteţi nişte
fugari ai lui Efraim; Ghiladul aparţine lui Efraim şi lui Manase!”
Toţi ghiladiţii. Cuprinzându-i, probabil, pe toţi israeliţii de la est de Iordan. Semnale de focuri şi
trompete au putut transmite chemarea pentru adunare către satele seminţiilor de răsărit, într-un
timp foarte scurt.
Pentru că... zicând. În ciuda răspunsului rezonabil al lui Iefta, se pare că bărbaţii lui Efraim au
precipitat conflictul prin batjocuri de neîngăduit.
Fugari ai lui Efraim. Puterea batjocurii este pierdută pentru noi, având în vedere că nu cunoaştem
toate amănuntele. Se pare că se ivise gelozie amară între manasiţii care locuiau la răsărit de Iordan
şi restul manasiţilor şi efraimiţilor, rudele lor apropiate din Palestina vestică. Manasiţii din răsărit
îngăduiseră ca strânsele lor legături de seminţie şi de familie să lase de dorit şi au fost răspândiţi în
lotul lor de pământ din ce în ce mai mult cu seminţiile de păstori ale lui Ruben şi Gad în mijlocul
cărora locuiau. Pentru această despărţire de seminţie i-au batjocorit efraimiţii, numindu-i fugari,
adică, resturile şi clasa de jos a rudeniilor tribale din apus.

~ 91 ~
5 Ghiladiţii au cucerit şi vadurile Iordanului dinspre Efraim, astfel că, atunci când
vreunul din fugarii efraimiţi voia să treacă, ghiladiţii îl întrebau dacă este efraimit.
Dacă nega,
Vadurile Iordanului. Numai prin aceste vaduri puteau trece repede Efraimiţii în propriul lor
teritoriu.
Fugarii efraimiţi. În ebraică, acestea sunt exact aceleaşi cuvinte cu care cu puţin timp înainte
efraimiţii îşi bătuseră joc de oamenii Galaadului – „fugarii lui Efraim”. Acum efraimiţii sunt
fugari.
Este efraimit.Traficul era mare prin vadurile Iordanului. Scopul întrebării era spre a se face
deosebire între fugari şi călători şi negustorii fără vină. Bărbaţii care cu puţin timp mai înainte se
mândriseră cu seminţia lor erau acum gata să nege orice legătură cu ea în scopul de a-şi salva
viaţa.

6 îl puneau să zică „Şibolet”; el însă nu putea rosti decât „Sibolet”. Atunci ei îl

înşfăcau şi îl omorau la vadurile Iordanului. Aşa au pierit în vremea aceea 42.000 de
efraimiţi.
Să zică “Şibolet”. Cuvântul, probabil, a fost ales la întâmplare ca un exemplu al unui cuvânt care
începe cu litera shin. Oricare alt cuvânt care începe cu acea literă putea tot aşa de bine să fie
folosit. Evreii de la răsărit de Iordan au pronunţat litera iniţială ş ca în şibolet. Evreii din Canaan o
redau ca sunet moale s ca în sibolet. Aceasta era una dintre acele deosebiri de dialect care s-au
dezvoltat în decursul anilor. Şibolet înseamnă „râu curgător”.

7 Iefta a judecat a(Cu sensul de a conduce, a cârmui; peste tot în capitol) Israelul
timp de 6 ani. Apoi ghiladitul Iefta a murit şi a fost îngropat într-una din cetăţile
Ghiladului.
Timp de 6 ani[10 ani-trad. Cornilescu;în engl. „6 ani”]. Stăpânirea lui Iefta a fost cea mai scurtă
dintre toţi judecătorii. Se poate ca el să fi căzut în luptă în timp ce se lupta împotriva altor vrăjmaşi
ai lui Israel.

Ibţan, Elon şi Abdon

8 Cel ce a judecat Israelul după el a fost Ibţan din Betleem.

Ibţan. Înţelesul acestui nume este necunoscut. În Biblie se află numai în acest loc.
Din Betleem. Deşi poate că acesta a fost Betleemul Iudeii, probabil că a fost Betleemul din
seminţia lui Zabulon, actualul Beit Lahm, 7 mile la nord-vest de Nazareth (v. Iosua 19,15.16).
Ibţan, împreună cu alţi doi judecători amintiţi aici, Elon şi Abdon, şi cei doi ale căror nume sunt
amintite în cap. 10,1-5, Tola şi Iair, formează o grupă de judecători despre ale căror fapte de
vitejie nu este nimic raportat. Despre ei sunt date amănuntele cele mai scurte: numele lor, unde au
locuit, cât au stăpânit, locul înmormântării lor. În cazul a trei dintre ei (Iair, Ibţan şi Abdon), s-a
mai adăugat numele fiilor lor, şi unele evidenţe despre bogăţia lor.

9 El a avut 30 de fii şi 30 de fete b(Vezi nota de la 10:4; şi în v. 14). Fetele le-a

măritat în afara clanului, iar fiii i-a căsătorit cu 30 de femei din afara clanului. El a
judecat pe Israel timp de 7 ani.
În afara. Ibţan avusese o politică precisă de întărire a poziţiei sale prin căsătorie. El le-a dat pe
cele 30 de fiice ale sale prin căsătorie bărbaţilor din alte seminţii şi, de asemenea, a luat fete pentru
cei 30 de fii ai lui din alte seminţii decât acelea. Informaţia aceasta este dată spre a arăta că Ibţan a
fost un mare bărbat cu influenţă întinsă. Mai mult, faptul ca el a trăit să-i vadă căsătoriţi pe cei 60
de copii ai lui, arată că el dusese o viaţă lungă şi prosperă, deşi l-a condus pe Israel numai 7 ani.
~ 92 ~
Probabil că aceştia au fost ultimii ani ai vieţii lui. Se poate că el a ajuns la poziţia de judecător prin
politica lui de a-şi întemeia prietenii în alte seminţii prin inter-căsătorii. Evident că, în timpul
perioadei conducerii lui, a fost pace.

10 Ibţan a murit şi a fost îngropat la Betleem.

11 După el, cel ce a judecat Israelul a fost zabulonitul Elon. El a judecat Israelul
timp de 10 ani.

Elon. Numele înseamnă „un terebint”. Adesea, orientalii au primit nume de copaci. În
Geneza 46:14 şi Numeri 26:26 Numele se află ca unul al familiei lui Zabulon.

12 Zabulonitul Elon a murit şi a fost îngropat în Aialon, pe teritoriul lui Zabulon.

13 După el, cel ce a judecat Israelul a fost Abdon, fiul piratonitului Hilel.

Abdon. În mod literal, „serv”.

Piratonitului. Piraton, conform cu vers. 15, era în ţinutul lui Efraim, aşa că putem conchide că
Abdon aparţinea seminţiei lui Efraim. În 1 Cronici 8:23, un bărbat cu numele de Abdon este
cuprins în seminţia lui Beniamin, dar deoarece numele era obişnuit, Abdon, care a ajuns judecător,
putea tot atât de bine să fost efraimit (v. 1 Cronici 27,14). Cetatea Piraton se crede, în general, a fi
moderna Far’atha, 7 mile (1,2 km) sud-vest de Sihem.
Hilel. Care înseamnă „lăudând”. Aceasta este prima întâlnire a unui nume care mai târziu a ajuns
faimos la iudei. În Biblie se află numai aici: Ultimul Hilel a fost conducătorul unei şcoli iudaice de
gândire cu puţin timp înainte de vremea lui Hristos şi este socotit cel mai mare dintre toţi rabinii
iudei.

14 Acesta avea 40 de fii şi 30 de nepoţi care călăreau pe 70 de măgari. El a judecat

Israelul timp de 8 ani.

Patruzeci de fii. Sunt amintiţi numai membrii familiei de parte bărbătească. Fără îndoială că el a
avut şi multe fiice. Iarăşi se citează numărul mare al membrilor familiei ca dovadă a bogăţiei şi a
rangului său înalt. Se demonstrează şi mult răspândita poligamie printre cei care îşi puteau îngădui
femei multe.
Nepoţi. Aceştia trebuie să fi fost „nepoţi”. Textul ebraic spune în mod literal „fii ai fiilor”.
Traducerea KJV foloseşte cuvântul „nephew” în înţelesul vechi al limbii engleze de nepot, a cărei
folosire acum este ieşită din uz. De aceea în acea traducere oriunde întâlnim cuvântul „nephew”,
noi trebuie să-l citim „nepot” (de bunic).

15 Apoi Abdon, fiul piratonitului Hilel, a murit şi a fost îngropat la Piraton, pe

teritoriul lui Efraim, în regiunea muntoasă a amalekiţilor.

Regiunea muntoasă a amalekiţilor. Amaleciţii şi-au aşezat locuinţa lor în Negeb, în sudul Iudeii.
Totuşi acest nume de cetate indică faptul că, la o vreme, ei au avansat înspre nord până la această
regiune din Efraim într-o incursiune care a făcut ca numele lor să fie ataşat la acea regiune
specială. Se poate ca ei să fi fost învinşi acolo, sau că s-a îngăduit ca un mic număr dintre ei să se
aşeze acolo în acea regiune în vremurile de mai înainte.

~ 93 ~
Capitolul 13
Naşterea lui Samson

1 Israeliţii au făcut din nou ce este rău în ochii DOMNULUI şi de aceea DOMNUL i-a
dat pe mâna filistenilor timp de 40 de ani.

Au făcut din nou ce este rău în ochii Domnului. Cu privire la cronologia acestei apostazii şi a
asupririi filistene, vezi p. 35, 36.
Filistenilor. Ei au fost amintiţi pe scurt mai înainte de către autorul Judecătorilor de mai multe ori
(cap. 3,31; 10,7-11). Ei, întocmai ca evreii, erau invadatori şi colonişti în Palestina. Filistenii se
găseau în ţară în număr limitat încă de pe vremea lui Avraam (Geneza 21,32). Dar valul cel mare
de migrare în Palestina probabil că a avut loc la începutul sec. al 12-lea î.Hr. o dată cu aceea a
altor seminţii ne-semitice din Asia Mică şi Insulele Egee (v. p. 27).
În conformitate cu rapoartele arheologice, popoarele acestea ale Mării, aşa cum au fost numite de
egipteni, au fost întoarse înapoi de la porţile Egiptului de către Ramses III cam pe la 1194 î.Hr. În
cinstea succesului, respingându-i pe invadatori, Ramses III a clădit un templu mare la Teba (numit
acum Mednet-Habu) şi i-a acoperit zidurile cu scene de luptă, printre ele fiind reprezentări
realistice ale războinicilor filisteni. După înfrângerea Popoarelor Mării de către egipteni, parte din
această migrare s-a aşezat în câmpia maritimă a Canaanului, unde au adoptat pe scară întinsă
religia, obiceiurile şi limba canaaniţilor.
Evreii i-au numit pe filisteni Peliştim, iar teritoriul lor Peleşet, cuvânt care, prin evoluţia limbii a
devenit „Palestina”. Filistenii s-au aşezat mai cu seamă în cele cinci cetăţi vechi ale câmpiei,
Ecron, Gaza, Ascalon, Aşdod şi Eglon, care au devenit centre ale confederaţiei filistene. De acolo,
filistenii s-au răspândit în Şepela, şi în cele din urmă, pe vremea lui Saul, au controlat toată
Palestina de apus, înspre nord până la câmpia Esdraelonului şi Marea Galileii. De pe timpul lui
Samson ei au fost provocatorii principali ai israeliţilor până ce au fost subjugaţi de David.
Pentru alte informaţii despre filisteni, originea şi istoria lor, vezi cele despre Geneza 10,14;
21,32; şi vol. 2, p. 27, 33, 34, 47.
Patruzeci de ani. S-a pus întrebarea dacă această perioadă a fost înainte de vremea lui Samson
sau a inclus-o şi pe ea şi poate s-a întins până dincolo de bătălia de la Ebenezer din vremea lui
Samuel (1 Samuel 7,13). Samson s-a născut în primii ani ai asupririi filistene (PP, p. 560). După
unele autorităţi în materie, asuprirea aceasta a fost contemporană cu asuprirea amonită şi
conducerea ca judecător a lui Iefta (v. p. 128).

2 Era un om din Ţora, din clanul daniţilor, al cărui nume era Manoah. Soţia lui nu
putea să nască pentru că era stearpă.

Ţora. Numele înseamnă „cetatea viespilor”. Aceasta este moderna Şar’a, aşezată în Şefela, la 15
mile vest de Ierusalim. În Iosua 19:41, ca şi aici, ea este numită ca cetate a teritoriului lui Dan, dar
în Iosua 15,33 ea este numită o cetate a lui Iuda. Probabil că cetatea a fost mai întâi a lui Iuda şi
mai târziu atribuită lui Dan (vezi despre Iosua 19,41). În general, cetatea este amintită în legătură
cu Eştaol (Judecători 13,25; 18,2.8.11 etc.); concluzia este că seminţia lui Dan a fost restrânsă în
mare măsură la împrejurimile acestor două cetăţi. Ţorea a fost o veche cetate canaanită, fiind
amintită în Scrisorile Amarna. Apropierea ei de Filistia i-a expus pe locuitori la influenţa
filisteană.
Manoah. Numele, care înseamnă „odihnă”, poate să exprime dorinţa israeliţilor din acele zile
tulburi. El nu se mai află în altă parte a Bibliei.
Stearpă. Sterilitatea pentru o femeie ebraică era cea mai care nenorocire. Sara, Rebeca şi Rahela
au fost de asemenea sterile. Aşa a fost şi Ana, mama lui Samuel şi Elisabeta, mama lui Ioan
Botezătorul.

~ 94 ~
3 Îngerul DOMNULUI S-a arătat femeii şi i-a zis: „Iată că deşi acum nu poţi să naşti
fiindcă eşti stearpă, totuşi vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu.
Îngerul Domnului. Acesta a fost îngerul care se arătase lui Moise, Iosua şi altora, şi nu era altul
decât Hristos (v. EGW, material suplimentar asupra vers. 2-23).
Vei rămâne însărcinată. Unii dintre cei mai mari bărbaţi ai naţiunii ebraice s-au născut din femei
mai înainte sterpe. Astfel de copii au fost, într-un sens special, darul lui Dumnezeu, şi au fost daţi
pentru că părinţii erau întru totul devotaţi Domnului şi aveau să-i crească în aşa fel încât să-i facă
în stare pe aceşti copii să fie unelte speciale ale Domnului spre binele poporului Său.

4 Acum, ia seama şi fereşte-te, ca să nu bei nici vin, nici tărie şi să nu mănânci

nimic necurat,
Să nu bei nici vin. Mama trebuia să aibă o grijă deosebită să nu folosească nici un fel de vin sau
altă băutură îmbătătoare făcută din struguri. Sănătatea şi caracterul acestui copil, dăruit prin
providenţa directă a lui Dumnezeu, trebuiau să fie ocrotite prin obiceiurile cumpătate ale mamei
din timpul sarcinii ei.
Tărie. Vezi cele despre Geneza 9,21; Numeri 6,3; 28,7; Deuteronom 14,26.
Nimic necurat. Probabil că mulţi israeliţi erau nepăsători cu privire la păzirea legilor levitice
despre hrana curată şi necurată; altfel n-ar fi fost necesară nici o amintire specială despre aceasta.

5 căci sigur vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Briciul nu va trece peste capul
lui, fiindcă copilul va fi un nazireu al lui Dumnezeu încă din pântece şi el va fi acela
care va începe să elibereze Israelul din mâna filistenilor.”
Briciul nu va trece. O persoană sub juruinţa nazireică nu trebuie să-şi taie părul pe timpul
juruinţei. Când juruinţa expira, el trebuia să-ţi taie tot părul şi să-l prezinte la cortul întâlnirii
(Numeri 6,18). Părul netuns al nazireului era semnul vizibil al consacrării lui, amintindu-i atât lui
însuşi, cât şi poporului despre sacrele juruinţe pe care şi le-a asumat. Părul cel lung era astfel
semnul nazireului după cum îmbrăcămintea de in era a levitului.
Nazireu (în engl. „a Nazarite”). Cuvântul înseamnă „deosebit” sau „consacrat”. Probabil că
aceasta este o formă prescurtată a întregului titlu „consacrat lui Dumnezeu”. Juruinţa nazireică era
o juruinţă voluntară şi vremelnică, împlinită numai pentru o perioadă specificată (Numeri 6,2).
Semnificaţia ei constă în consacrarea vieţii lui Dumnezeu. Manifestarea exterioară a juruinţei
consta din 3 lucruri: 1. Abţinerea de la orice produse ale viţei, inclusiv vinul sau fructul, proaspăt
sau uscat (Numeri 6,3,4). 2. Lăsarea părului capului să crească, neatins de brici sau instrument de
tăiat (Numeri 6,5). 3. Abţinerea de a se apropia de un trup mort în orice împrejurări ca să nu se
pângărească (Numeri 6,6).
Juruinţa nazireică era mult preţuită de evrei (Amos 2,11; Plângeri 4,7). Samuel a fost un nazireu
(1 Samuel 1,11), după cum a fost şi Ioan Botezătorul (Luca 1,15). Unii cred că poate Iosif a fost
un Nazireu (vezi Geneza 49,26, unde cuvântul tradus „separat” este acelaşi cuvânt folosit despre
Samson în acest verset şi despre toţi Nazireii).
Va începe să elibereze. Deşi juruinţa de Nazireu era de obicei voluntară şi temporară, în cazul lui
Samson consacrarea a fost impusă din afară asupra lui prin poruncă divină şi a început de la
naşterea sa. Dumnezeu avea un plan pentru viaţa lui Samson, un plan prin care, sub conducerea lui
Samson, Israel să fie eliberat de jugul filistean. Atât juruinţa, cât şi educaţia credincioasă a
părinţilor trebuia să-l influenţeze pe copil să recunoască acest plan al lui Dumnezeu pentru viaţa
lui şi să-l facă să se consacre pe sine spre a-l aduce la îndeplinire. În Samson, cel consacrat lui
Dumnezeu, Domnul a intenţionat să pună o pildă despre puterea pe care ei puteau să o atingă spre
a-i învinge pe vrăjmaşii lor prin supunere şi servire pentru Dumnezeul lor. Din nefericire, când
Samson a ajuns la maturitate, el a refuzat să aducă viaţa lui în armonie cu planul pe care îl avusese
Dumnezeu pentru el. El a devenit încăpăţânat şi uşuratic din punct de vedere moral. Slăbiciunea
caracterului lui Samson l-a făcut nepotrivit pentru eliberarea completă de sub jugul filistean.
Sarcina aceasta trebuia să fie lăsată pentru alţii în vremurile de mai târziu. Totuşi, prin isprăvile

~ 95 ~
puterii lui, căderea definitivă era începută. Dumnezeu are un plan pentru fiecare viaţă. Totuşi un
astfel de plan nu exclude libera alegere. Oamenii trebuie să aleagă dacă vor să meargă pe urmele
divine sau nu. Experienţa lui Samson este o ilustrare a felului cum poate un om să zădărnicească
complet înaltul destin plănuit pentru el.

6 Femeia s-a dus şi i-a istorisit soţului ei, spunându-i: „A venit la mine un om al lui
Dumnezeu. Înfăţişarea Lui era foarte înfricoşătoare, ca înfăţişarea Îngerului lui
Dumnezeu. Nu L-am întrebat de unde venea şi nu mi-a dezvăluit care-I este numele.
Un om al lui Dumnezeu. Acesta era de obicei un termen ilustrat despre profeţi. (Deut. 33,1;
1 Samuel 2,27; 9,6-8; 1 Regi 12,22). Soţia lui Manoah probabil că nu şi-a închipuit că Vizitatorul
ei a fost altcineva decât un profet, cu toate că ea a fost consternată de maiestatea înfăţişării Lui în
aşa măsură încât nu a cutezat sa-I vorbească nici măcar pentru a-L întreba cum Îl cheamă şi de
unde a venit. Compară cu vers. 10, unde ea din nou vorbeşte despre El ca „omul”, şi cu vers. 16,
care afirmă că Manoah n-a ştiut că El era un vizitator ceresc. Un obicei oriental este acela, că
atunci când se întâlneşte un străin, prima întrebare care i se pune este cu privire la nume.

7 El mi-a zis că voi rămâne însărcinată şi voi naşte un fiu. De aceea nu trebuie să
beau nici vin, nici tărie şi nu trebuie să mănânc nimic necurat, fiindcă copilul va fi
un nazireu al lui Dumnezeu încă din pântece şi până în ziua morţii lui.”
Ziua morţii lui. Spunând soţului ei despre solia cu privire la copil, ea a adăugat aceste cuvinte
care erau subînţelese din solia îngerului către ea (vezi vers. 5).

8 Atunci Manoah s-a rugat DOMNULUI şi I-a zis: „Stăpâne DOAMNE, Te rog, fă să
revină la noi omul lui Dumnezeu, pe care L-ai trimis şi să ne înveţe ce să facem cu
băiatul care se va naşte!”
S-a rugat. Manoah s-a temut că el şi soţia lui puteau face vreo greşeala la îndeplinirea
instrucţiunii, aşa că el a căutat călăuzire şi informaţii în plus. El a pus problema sa înaintea lui
Dumnezeu în rugăciune, cerând Domnului ca Omul lui Dumnezeu să vină înapoi şi să-i mai înveţe
cu privire la creşterea acestui copil făgăduit. Cineva nu poate decât să admire credinţa lui Manoah,
care a acceptat pe deplin şi a crezut cuvântul îngerului. El a admis că, în timpul dat, acest copil
făgăduit le va fi dat. Credinţa lui este în contrast izbitor cu aceea a preotului Zaharia, tatăl lui Ioan
Botezătorul, care a cerut un semn când i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a făgăduit un copil
(Luca 1,18). Ferice de acei care nu au văzut, şi totuşi, ca şi Manoah, au crezut.

9 Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Manoah şi Îngerul DOMNULUI a venit din nou
la femeie. Ea rămăsese la câmp, iar Manoah, soţul ei, nu era cu ea.
Dumnezeu a ascultat. Dumnezeu a onorat rugăciunea acestui danit credincios, după cum El
onorează totdeauna rugăciunilor inimilor credincioase.

10 Femeia a alergat repede să-i dea de ştire bărbatului ei. Ea i-a zis: „Iată că omul
care a venit în acea zi la mine, mi S-a arătat din nou!”
11 Manoah s-a dus repede după soţia sa, iar când a ajuns la omul acela I-a zis: – Tu
eşti omul care i-a vorbit soţiei mele? El i-a răspuns: – Eu sunt!
12 Manoah I-a zis: – Când se vor împlini cuvintele Tale, ce rânduială să ţinem cu
băiatul în vederea lucrării lui?

Cuvintele Tale. Manoah a dorit să arate încrederea sa în solia Străinului, exprimând în felul
acesta nu numai dorinţa lui, ci şi credinţa lui că făgăduinţa va fi împlinită.

~ 96 ~
 Ce rânduială să ţinem.În mod literal, „Care va trebui să fie regula (de viaţă) pentru copil?”
Rugăciunea aceasta ar trebui să fie în inima tuturor părinţilor. Copiii lor sunt, într-un sens special,
daruri de la Domnul. Răspunderea de a-i educa pe aceşti micuţi rămâne asupra taţilor şi mamelor,
în aşa fel încât ei să poată îndeplini destinul plănuit în mod divin pentru ei. Creşterea copiilor în
mustrarea şi învăţătura Domnului (Efeseni 6,4) este una dintre cele mai importante şi dificile
sarcini ale vieţii. Lucrarea nu poate fi îndeplinită cu succes fără ajutor divin. Părinţii ar trebui să-L
caute pe Domnul pentru călăuzire, pentru ca ei să poată şti cum să-şi dirijeze copiii.
Întrebând cum să-l conducă pe copil, Manoah a vorbit la plural. Solul dăduse la început
instrucţiuni pentru soţia sa, dar Manoah, în mod just, s-a privit pe sine ca fiind în legătură
principală cu înţeleapta călăuzire a copilului făgăduit. Străduinţa unită a părinţilor este esenţială
pentru educaţia potrivită a copiilor.
În vederea lucrării lui. În mod literal, „care va fi lucrarea lui?” Întrebările lui Manoah erau
îndreptate spre confirmarea a ceea ce îngerul îi spusese soţiei lui la prima întâlnire, şi anume că
acest copil urma să fie un Nazireu, cu totul consacrat slujirii lui Dumnezeu, şi că lucrarea lui avea
să fie aceea de a-l elibera pe Israel.

13 Îngerul DOMNULUI i-a răspuns lui Manoah: –Femeia să se ferească de tot ce i-am
spus!
14 Să nu mănânce nimic care vine din viţa-de-vie, să nu bea nici vin, nici tărie şi să
nu mănânce nimic necurat. Să păzească tot ce i-am poruncit.
Tot ce i-am poruncit. Solul n-a răspuns la întrebarea lui Manoah mai mult decât instrucţiunile pe
care le dăduse femeii la prima vizită. Domnul l-a trimis pe înger înapoi, nu pentru a da instrucţiuni
în plus, ci pentru a întări credinţa lui Manoah şi să ajute să împiedice creşterea seminţelor îndoielii
în inima lui. Părinţii au fost îndemnaţi să asculte cu grijă directivele pe care le-au primit, pentru ca
fiul lor să poată fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care el o avea de făcut.

15 Manoah I-a zis Îngerului DOMNULUI: – Dă-ne voie să Te reţinem ca să-Ţi

pregătim un ied.
Pregătim un ied. Un ied era privit, în general, ca o delicatesă specială. Manoah oferise cea mai
bună ospitalitate pentru Solul cel necunoscut, în efortul lui de a-l convinge pe Vizitatorul său să
mai rămână câtva timp oaspetele lor, astfel ca ei să poată afla mai multe despre El, şi poate să
obţină mai multe informaţii de la el.

16 Îngerul DOMNULUI i-a răspuns lui Manoah: – Chiar dacă M-ai opri, n-aş mânca
din mâncarea ta, dar dacă vrei să aduci o ardere de tot, atunci să o aduci DOMNULUI!
Manoah nu ştia că este Îngerul DOMNULUI.
Dacă vrei să aduci o ardere e tot. Îngerul a refuzat oferta de mâncare, dar i-a sugerat lui Manoah
că putea să-I ofere iedul Domnului ca ardere de tot. Este improbabil ca Manoah să fi avut de gând
să aducă o jertfă Solului, pentru că raportul declară că el nu a ştiut că acesta era un înger al
Domnului. Cu toate acestea, îngerii care i-au vizitat pe Avraam şi pe Lot s-au împărtăşit de hrana
pământească (Geneza 18,8;19,3).

17 Atunci Manoah I-a zis Îngerului DOMNULUI: – Care-Ţi este Numele, ca să Te

onorăm când se vor adeveri cuvintele Tale?

Care-Ţi este numele? Manoah devenise tot mai nesigur cu privire la natura sau identitatea Solului
misterios care le făcuse făgăduinţa cea importantă. Refuzul său de a mânca şi sugestia ca ei să
aducă o jertfă l-au uimit pe Manoah încât el i-a pus direct întrebarea, sperând să-I afle identitatea.
Ca să Te onorăm. Dacă cuvântul solului avea să se adeverească,Manoah şi soţia lui ar fi dorit să-i
onoreze în mod deosebit, poate prin aceea de a-i da copilului numele Lui ori prin aducerea la

~ 97 ~
cunoştinţă publică a puterii lui profetice sau printr-un dar. Aşa cum stăteau lucrurile, ei nici nu
ştiau măcar cine era El şi în felul acesta nu puteau să nădăjduiască să-L onoreze mai târziu.

18 Îngerul DOMNULUI i-a răspuns: – De ce Îmi ceri Numele? El este minunat a(Sau:
dincolo de orice înţelegere).
De ce? Iacob, după ce şi-a dat seama că acela cu care se luptase era un vizitator ceresc, îl
întrebase pe Înger cum îl cheamă şi nu a primit nici un răspuns (Geneza 32,29). Din nou acest
Înger (v. despre vers. 3) a refuzat să se identifice de data aceasta lui Manoah. Dimpotrivă, înaintea
lui Zaharia, Gabriel şi-a descoperit identitatea (Luca 1,19).
Minunat (în engl. „secret”). Ebraicul peli'y este un adjectiv, care înseamnă „minunat”. Forma
substantivală a aceluiaşi cuvânt este tradusă „minunat” în Isaia 9,6 (v. în Exod 15,11; Isaia 25,1;
29,14 etc.). Cuvântul înseamnă ceva extraordinar, inefabil, dincolo de înţelegerea omenească. Cea
mai bună ilustrare a înţelesului acestui cuvânt este felul în care este folosit în Psalm 139:6: „O
ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca să o pot prinde”.
Verbul este folosit în sensul de „înţelegere mai presus de mine” (v. Iov 42,3, Psalm 131,1;
Proverbe 30,18). Probabil că, din cauza acestui sens al cuvântului, traducătorii KJV l-au redat aici
ca „secret”. Ceea ce vrea să spună nu este că numele îngerului era „Secret” sau „minunat”, ci că
numele Lui era peste puterea de înţelegere a lui Manoah .

19 Manoah a luat iedul şi darul de mâncare şi le-a oferit DOMNULUI pe stâncă. În

timp ce Manoah şi soţia sa priveau, s-a înfăptuit o minune.
[Îngerul] (în engl.). Cuvântul acesta este adăugat, după cum este indicat prin italice, ceea ce
înseamnă că nu are formă corespunzătoare în ebraică. Este posibilă o structură diferită a
propoziţiei (vezi mai jos).
S-a înfăptuit o minune. În ebraică, aceasta are aceeaşi rădăcină ca a cuvântului folosit pentru a
descrie numele Îngerului. Având în vedere că cuvântul este la forma participală, el poate fi mai
bine aplicat la „Domnul”, făcând ca textul să se citească „a adus lui Iehova jertfă pe stâncă,
singurul care face minuni” (v. Exod 15,11). Referirea pare să fie atât la minunea pe care
Dumnezeu avea de gând să o facă în lucrarea naşterii copilului făgăduit cât şi la dispariţia
miraculoasă a Îngerului în foc (vers. 20).

20 Pe când flacăra se ridica de pe altar spre cer, Îngerul DOMNULUI S-a suit în
flacăra altarului. Văzând lucrul acesta, Manoah şi soţia sa au căzut cu feţele la
pământ.
Flacăra se ridica. Poate că nu un foc miraculos ca acela din cap. 6,21. Îngerul a refuzat hrana, dar
a sugerat o jertfă ca ardere de tot. Probabil că atunci când Manoah a adus „ jertfa”, el a procurat şi
focul.
S-a suit în flacăra. Minunea aceasta a fost cumpănită spre a mări credinţa celor 2 în făgăduinţa
naşterii copilului. Ei au trebuit să recunoască faptul că, în zilele lor, Dumnezeu mai făcea minuni.

21 Îngerul DOMNULUI nu S-a mai arătat din nou lui Manoah şi soţiei lui. Atunci
Manoah a înţeles că fusese Îngerul DOMNULUI.
Manoah a înţeles. El se îndoise mai înainte că Vizitatorul său era un sol de la Dumnezeu. Acum
el a avut o dovadă indiscutabilă.

22 Manoah i-a zis soţiei sale: – Sigur vom muri fiindcă am văzut pe Dumnezeu!

Vom muri. Vezi cele despre cap. 6,22.

~ 98 ~
23 Dar soţia lui i-a răspuns: – Dacă ar fi vrut DOMNUL să ne omoare nu ar fi primit
din mâinile noastre arderea de tot şi darul, nu ne-ar fi descoperit toate acestea şi nu
ne-ar fi ascultat în vremuri ca acestea!

Dacă ar fi vrut Domnul să ne omoare. Raţionamentul ei era logic. Manoah era cuprins de atâta
groază, încât el a crezut că soarta lor va fi moartea, pentru că au privit un Înger. Soţia lui, cu
perspicacitatea ei rapidă şi pătrunzătoare a înţeles repede că Domnul nu le-ar fi făgăduit un copil
care să-l elibereze pe Israel, iar apoi să îi nimicească pentru că au privit la Solul prin care El
trimisese solia. Deducţia ei era corectă. Dumnezeu nu lucrează pe o cale capricioasă cu poporul
Său. Gândurile pe care El le are faţă de noi sunt gânduri de pace şi nu de nenorocire
(Ieremia 29,11).

24 Femeia a născut un fiu şi i-a pus numele Samson. Băiatul a crescut şi DOMNUL
l-a binecuvântat.

Samson. Ebraicul Şimşon. Înţelesul cuvântului este disputat. Unii cred că este derivat din Şemeş,
„soare”. Lângă Be-Şemeş era un centru al închinării la soare. Totuşi, cu greu s-ar părea probabil că
soţia lui Manoah avea să-i dea fiului ei făgăduit un nume al unei zeităţi păgâne. Rădăcina
cuvântului mai are şi înţelesul de „a sluji” în dialectul arameic îndeaproape înrudit. Pe de altă
parte, Şimşon ar putea să fie pur şi simplu descrierea bucuriei părinţilor la naşterea lui, sau a
dispoziţiei „luminoase” a lui Samson ca şi copil.
Domnul l-a binecuvântat. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt de multe feluri. Acelea la care se
face aluzie aici au cuprins daruri de sănătate, tărie şi curaj.

25 Duhul lui Dumnezeu a început să-l pună în mişcare la Mahane-Dan, între Ţora şi
Eştaol.

Duhul lui Dumnezeu. Vezi cele despre cap. 11,29. Samson a ştiut că era consacrat lui Dumnezeu
pentru o însărcinare specială. Părul lui lung şi obiceiurile de abstinenţă care îl deosebeau de restul
oamenilor erau un continuu aducător aminte în privinţa aceasta. Dar eforturile şi avantajele
omeneşti nu sunt suficiente prin ele însele spre a aduce la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu
(AA, p. 53).
A început să-l pună în mişcare. Verbul ebraic înseamnă „a deranja”, „a nelinişti”, „a agita”.
Îndemnuri de la Domnul au început să-l aţâţe, să agite mintea lui să plănuiască acţiune împotriva
filistenilor. Samson s-a simţit îndemnat să exercite puterea lui neobişnuită în fapte de vitejie.
[Uneori]. (în engl.) Unii au crezut că Samson a folosit uneori puterea lui neobişnuită în această
perioadă pentru a face fapte de vitejie pe care autorul nu le descrie, şi astfel faptele lui de vitejie de
la început le descrie pe scurt.
Mahane-Dan (engl. „camp of Dan”). Aceasta este un nume propriu. Uneori, el nu este tradus, ci
dat ca Mahane-Dan, ca în cap. 18,12. Numele îşi are originea în migrarea seminţiei greu apăsate,
care este descrisă în cap. 18 şi 19. Câmpia lui Dan, sau Mahane-Dan, era aproape de Chiriat-Iarim
(cap. 18,12), la 8 mile nord de Ţorea (v. cap 18,2).
Eştaol. Aşezarea exactă a aceste cetăţi nu este cunoscută. Ea este amintită întotdeauna în legătură
cu Ţorea, care a dus la presupunerea că ele erau cetăţi gemene (v. despre vers. 2). Se crede că ea
estre modernul Eşwa, la aproximativ 1,5 mile nord-est de Ţorea (v. despre vers. 2).

Comentarii Ellen G. White: 25 PP, p. 560-562;8 PP, p. 560;4 TE, p. 90,292;CD, p. 218;
DA, p. 149; MH, p. 33;PP, p. 567;MH, p. 372; TE, p. 233;ED, p. 276; MH, p. 379; PP, p. 573
12-14 PP, p. 560;13-14 AA, p. 255; CD, p. 218; MH, p. 372;14 TE, p. 90, 269;21,22 1T , p. 410
2V PP, p. 562

~ 99 ~
Capitolul 14
Căsătoria lui Samson

1 Samson s-a dus la Timna şi a văzut acolo o filisteancă tânără.

S-a dus. Altitudinea Ţoreii este de 1170 de picioare, în timp ce aceea a Timnei este de numai 800
de picioare. Opusul „s-a suit” este folosit pentru călătoria de întoarcere.
Timna. Probabil Tell el- Baţâshi, la aproximativ 4 1/2 mile (7,2 Km) sud vest de Ţorea (Zorah).
Cetatea a fost dată seminţiei lui Dan (Iosua 19,43). Ea era atunci sub stăpânirea filistenilor
necredincioşi.
O…tânără. Cuvântul la care ne-am putea aştepta aici este „fată” sau „fecioară” (Geneza 24:14,
16), în loc de femeie. Ultimul termen poate să indice că noua cunoştinţă a lui Samson a putut să fie
o văduvă sau o divorţată, totuşi tânără, căci altfel expresia este folosită spre a arăta dispreţ faţă de
ea (Judecători 16,4). Multe dintre incidentele din viaţa lui Samson au fost centrate în jurul
relaţiilor lui cu femei. Deşi puternic fizic, el a fost slab din punct de vedere moral şi din cel al
autocontrolului. Contactul de timpuriu cu idolatrii dărâmase citadela sufletului său.
Filisteancă. Evreilor le fusese interzis să aibă căsătorii mixte cu locuitorii băştinaşi ai ţării
(Exod 34,16; Deuteronom 7,3.4).

2 Când s-a întors, şi-a anunţat tatăl şi mama şi le-a zis: – Am văzut la Timna o
filisteancă. Luaţi-mi-o acum de soţie!

Şi-a anunţat tatăl. După cum se şi cuvenea, Samson i-a consultat pe părinţii lui cu privire la
dorinţa lui de a se căsători. Totuşi la aceasta l-a putut îndemna mai mult faptul că era obiceiul ca
părinţii să aranjeze amănuntele căsătoriei decât respectul lui faţă de dorinţele lor.

3 Tatăl său şi mama sa i-au zis: – Oare nu este nici o femeie între rudele tale sau în
tot poporul, de umbli să-ţi iei soţie de la filistenii cei necircumcişi? Dar Samson i-a
răspuns tatălui său: – Pe ea să mi-o luaţi căci ea îmi place!

Nu este? Sau simplu: „nu există?” Părinţii lui Samson au obiectat faţă de propunerea lui şi l-au
îndemnat să ia o soţie dintre evreice, mai degrabă decât de la filistenii păgâni. O astfel de căsătorie
trebuie să fi fost deosebit de detestabilă pentru Manoah şi soţia lui, pentru că ei ştiau că Samson
fusese chemat să facă o lucrare specială pentru Dumnezeu. Este datoria părinţilor temători de
Dumnezeu de a-i împiedica pe copiii lor să încheie căsătorie cu cei de altă credinţă. Lor le revine
răspunderea de a statornici principii religioase în timpul când copiii lor sunt încă tineri, care îi va
conduce să facă mai uşor alegerea cea bună.
Pe ea să mi-o luaţi. În ebraică, cuvântul „pe ea” este neaccentuat. Samson înlătură obiecţiile
părinţilor săi. El nu admite nici o piedică pentru înclinaţiile sale. El a refuzat atât sfatul divin, cât
şi pe cel părintesc.
Este o nenorocire faptul că atât de mulţi tineri nu se simt obligaţi să cântărească cu grijă sfaturile
părinţilor săi atunci când plănuiesc să se căsătorească. Pe de altă parte, părinţii pot fi în pericolul
de a fi prea categorici în refuzul lor. Dumnezeu pledează pe lângă oameni să urmeze calea cea
dreaptă, dar nu împiedică alegerea contrară. Tot aşa este pusă o limită drepturile părinţilor de a
controla voinţa copiilor lor după ce copiii au ajuns la vârsta răspunderilor.
Căci ea îmi place. În mod literal, „ea este dreaptă în ochii mei”. Patima lui l-a orbit faţă de
nepotrivirea ei de a-i deveni tovarăşă de viaţă lui, care urma să devină un conducător în Israel. O
persoană înţeleaptă şi temătoare de Dumnezeu va recunoaşte că există alte criterii importante de
luat în seamă, ca atitudini de bază, convingeri religioase, idealuri.

~ 100 ~
4 Tatăl său şi mama sa nu ştiau că lucrul acesta era îngăduit de DOMNUL, căci El
căuta un prilej ca să-i provoace pe filisteni. În vremea aceea filistenii stăpâneau
peste Israel.
Îngăduit de Domnul. Chiar în această căsătorie nefericită Dumnezeu conducea cursul
evenimentelor pentru înaintarea planurilor Lui. El face ca slăbiciunea şi judecata sărăcăcioasă a
oamenilor să contribuie la lauda Lui.
Căuta. (În engl. fără „Samson”). Subiectul propoziţiei probabil că este „Dumnezeu”, deşi unii
cred că „el” se referă la Samson.
Un prilej. În mod literal, „o întâlnire”, adică, o ocazie de a provoca ostilităţi. Se poate că Samson
neglijase să ia asupra sa sarcina vieţii sale când a venit timpul potrivit, şi era necesar vreun
eveniment spre a-l aţâţa la activitate. Dumnezeu a folosit incidentele în legătură cu căsătoria ca
„un prilej”.
Stăpâneau. Vezi cap. 10,7; 13,1.

5 Samson s-a dus la Timna împreună cu tatăl său şi cu mama sa. Când a ajuns la
viile din Timna, i-a ieşit înainte un leu tânăr răcnind.
Tatăl său. Este vădit că părinţii lui Samson se supuseseră voinţei insistente a fiului lor, şi deşi
şi-au dat seama cu durere de consecinţele fatale ale unei astfel de căsătorii, ei l-au însoţit la Timna
să facă aranjamentele căsătoriei cuvenite.
Un leu tânăr. Ebraicul chefir indică un leu în floarea tinereţii. Există un cuvânt, gur, care se referă
la un pui de leu, necrescut încă suficient. Pe vremuri, leii erau obişnuiţi în deşertul de la sud de
Iudeea şi în valea Iordanului, dar au dispărut de pe vremea Cruciadelor.

6 Duhul DOMNULUI a venit peste Samson şi el a sfâşiat leul cum se sfâşie un ied,
fără să aibă nimic în mâini. N-a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse.
Duhul Domnului. Duhul împarte diferite daruri şi îndemnări (Exod 31,2-5; 1 Cronici 12). Darul
special al lui Samson s-a descoperit în puterea lui supraomenească.
A sfâşiat. Prin puterea lui supranaturală, Samson a nimicit animalul fără nimic în mână, poate
izbindu-l pe pământ sau sfâşiindu-i picioarele dinapoi, cum zugrăvesc vechile picturi babiloniene
ca făcând Enkidu, eroul lor mitologic. David (1 Samuel 17,34-37) şi Benaia (2 Samuel 23,20) au
realizat aceleaşi isprăvi de vitejie.
Se sfâşie un ied. Adică, tot aşa de uşor cum poate un om obişnuit să sfâşie un ied. Este vorba
despre uşurinţa cu care Samson a făcut isprava, nu despre felul în care a făcut-o.
Fără să aibă nimic în mâini. Samson nu se afla la vânătoare, şi deci era neînarmat. În afară de
aceasta, filistenii duceau politica de a-i obliga pe evrei să umble neînarmaţi, oprindu-i pe evrei să
lucreze ca fierari (1 Samuel 13,19-22).
N-a spus tatălui său. Această reţinere poate să arate că, cel puţin la data aceasta, era liber de orice
lăudăroşenie.

7 Apoi s-a dus să vorbească cu femeia şi ea i-a plăcut lui Samson.

S-a dus. Nu este făcută nici o menţiune despre participarea părinţilor lui la aranjamente. Unii au
crezut că, deşi ei plecaseră cu Samson, probabil că au refuzat să meargă până la capăt cu partea lor
de lucru.

8 După o vreme s-a întors să o ia de soţie şi s-a abătut ca să vadă hoitul leului. Şi
iată că în hoitul leului era un roi de albine şi miere.
După o vreme. Nu este nimic raportat cât timp a trecut între vizita din versetul de mai sus şi
această călătorie spre a încheia căsătoria. O logodnă putea să dureze un an.
În hoitul. În mod natural, albinele evită orice descompunere şi putrefacţie. Evident că şacalii şi
vulturii au despuiat carnea de pe oase şi căldura le-a uscat. A mai rămas doar scheletul. În golul
~ 101 ~
format de coaste, un roi de albine îşi clădiseră cuibul. Herodot spune cum craniul unui vrăjmaş, pe
care poporul din Amathus îl fixase deasupra porţii cetăţii lor, a servit ca stup pentru albine.

9 A luat un fagure de miere în mână şi a plecat mai departe, mâncând. La întoarcere,

când a ajuns la tatăl său şi la mama sa, le-a dat să mănânce şi lor din miere. Dar nu
le-a dezvăluit că luase fagurele din hoitul leului.
În mână. Ceea ce Samson ducea în mână erau faguri de miere, pe care îi mânca în timp ce
mergea (1 Samuel 14,29). Fără îndoială că aceasta a fost călcarea juruinţei de nazireu a lui
Samson, pentru faptul că mierea luată din schelet o făcea necurată, iar hrana necurată era interzisă.
(cap. 13,17).
La tatăl său. În mod evident, părinţii au consimţit să meargă la nuntă, deşi prezenţa lor nu este
amintită acolo. Samson s-a abătut din cale să vadă leul.

10 Apoi tatăl lui s-a dus la femeia aceea. Acolo Samson dădea un ospăţ căci aşa
obişnuiau tinerii.
Un ospăţ. În mod literal, „o băutură” sau „ocazie de băut”. Termenul era folosit pentru ospeţe,
pentru că băutura era una dintre atracţiile principale. Acest ospăţ de băutură avea să ţină timp de 7
zile (v. 12). Ca Nazireu, Samson nu avea voie să bea băuturi tari. Totuşi el făcuse primul pas
unindu-se cu lumea, şi, ca de obicei, a fost mai uşor pentru el să facă încă unul. Se pare că, în toate
privinţele, în afară de părul lui netuns, el a privit în mod uşuratic juruinţele lui.

11 Când cei de acolo l-au văzut, au invitat 30 de prieteni ca să fie cu el.

Când…l-au văzut. Motivul pentru care a fost adăugată această clauză este oarecum obscur. Poate
că aceasta înseamnă „când ei au văzut ce persoană puternică era el.” Unele dintre traducerile
greceşti redau „pentru că s-au temut de el”. Cele două redări ar fi foarte asemănătoare în ebraică.
Treizeci de prieteni. Fără îndoială că aceşti tovarăşi aveau să fie asistenţă la nuntă, dar, probabil,
că în realitate ei se aflau acolo pentru apărare, pentru că filistenii cunoşteau ostilitatea ebraică faţă
de asuprire. De obicei, mirele îşi procura nuntaşii, dar în acest caz Samson era într-o cetate străină,
căsătorindu-se spre dezamăgirea poporului său; astfel că filistenii i-au făcut rost de nuntaşi.
Prezenţi erau destui, au crezut ei, astfel că, dacă puternicul mire evreu avea să încerce să facă
tulburare, ei puteau să-l supună. Pe de altă parte, cei 30 de tovarăşi poate că au fost aduşi ca o
gardă personală pentru serbarea de nuntă.

12 Samson le-a zis: – Am să vă spun o ghicitoare. Dacă mi-o veţi putea explica şi
dezlega în cele 7 zile ale ospăţului, vă voi da 30 de mantale şi 30 de schimburi de
haine.
O ghicitoare. Folosirea ghicitorilor la serbări este un vechi şi favorit amuzament. Adesea erau
oferite sume mari pentru soluţia lor. Aceasta întotdeauna se adăuga la veselia şi interesul ocaziei.
Treizeci. Fără îndoială, pentru că erau prezente 30 de persoane (v. 11).
Mantale. Mai bine „îmbrăcăminte de in”. Se crede că erau mari bucăţi dreptunghiulare de in fin,
care puteau fi purtate ca îmbrăcăminte exterioară în timpul zilei sau ca învelitoare pentru dormit în
timpul nopţii. La această îmbrăcăminte se face referire în Proverbe 31,24 şi Isaia 3,23. Alţii le
socotesc a fi îmbrăcăminte pentru dedesupt.
Schimburi. Acestea erau haine de sărbătoare sau rufărie (v. Geneza 45,22).

~ 102 ~
13 Dar dacă nu veţi fi în stare să mi-o dezlegaţi, atunci voi îmi veţi da 30 de mantale
şi 30 de schimburi de haine! Ei i-au răspuns: – Spune-ne ghicitoarea ca s-o auzim!
Voi îmi veţi da. Oferta lui Samson era destul de frumoasă. Dacă avea să piardă, el trebuia să facă
rost de 30 de seturi de haine. Dacă aveau să piardă ei, trebuiau să-i facă rost numai de unul pentru
fiecare.

14 El le-a zis: Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel puternic a ieşit
dulceaţă! Timp de 3 zile n-au fost în stare să dezlege ghicitoarea.
Ce se mănâncă. Ebraicul ma'acal, „hrană”. „Mâncare” în engleza veche înseamnă pur şi simplu
„hrană”. Ghicitoarea era pusă în formă poetică ebraică. Aşa a fost şi replica dată de Samson.
(v. 18).

15 În a patra zi a(Câteva mss ale LXX, Siriacă; TM: a şaptea), i-au zis soţiei lui
Samson: „Momeşte-l pe soţul tău să ne dezlege ghicitoarea, altfel îţi vom da foc atât
ţie, cât şi familiei tale! Ne-aţi chemat aici ca să ne jefuiţi, nu-i aşa?”
În a patra zi. Septuaginta spune: „în ziua a patra”. Aceasta corespunde cu ultima parte din
versetul 14 (în engl.), care declară că „3 zile n-au putut dezlega ghicitoarea”.
Să ne dezlege. Ei au vrut ca Samson să o dezlege prin soţia lui, care trebuia să obţină informaţia
şi apoi să le-o spună lor.
Altfel îţi vom da foc. Filistenii erau brutali şi perfizi chiar faţă de propriul neam. Decât să piardă
un rămăşag, mai degrabă au obligat-o pe femeie prin ameninţare să-i ajute. Aceasta nu a fost o
ameninţare fără rost, pentru că mai târziu ei chiar au ars-o pe ea şi pe tatăl ei (cap. 15,6).

16 Soţia lui Samson plângea lângă el şi zicea: – Cu siguranţă tu mă urăşti şi nu mă

iubeşti. Ai spus o ghicitoare celor din poporul meu şi mie nici nu mi-ai dezlegat-o!
El i-a răspuns: – Din moment ce nu am dezlegat-o nici tatălui meu, nici mamei
mele, cum să ţi-o dezleg ţie?
Plângea lângă el. Ghicitoarea lui Samson avusese efectul de a face din sărbătoarea de nuntă nu o
ocazie de bucurie, ci de tristeţe. Mireasa care plângea şi se agita şi oaspeţii posomorâţi aveau să-i
slujească drept avertizare lui Samson că aceste căsătorii ale filistenilor aduceau durere şi întristare
în urma lor.
Cum să ţi-o dezleg ţie? Samson îi spune că nu le-o dezlegase nici măcar părinţilor lui şi că lipsa
lui de bunăvoinţă faţă de ea, pe care o cunoscuse doar de puţin timp, nu era o dovadă de lipsă de
iubire.

17 Însă ea a plâns lângă el în toate cele 7 zile cât a ţinut ospăţul. Când au ajuns în
ziua a şaptea, el i-a dezlegat-o pentru că îl necăjea necontenit. Apoi ea le-a dezlegat
ghicitoarea celor din poporul ei.
Şapte zile. Poate că aici ar trebui să primim redarea marginală, „restul din cele 7 zile”, pentru că
după vers. 14 nu se făcuse presiune asupra ei decât după 3 zile. Această redare marginală se
întemeiază pe faptul că, în ebraică,o parte dintr-o perioadă poate reprezenta întregul. Pe de altă
parte, manuscrisele şi traducerile sunt de acord cu redarea „7” şi afirmaţia poate fi destinată să fie
generală, arătând starea emoţională a soţiei lui pe toată durata serbării. Probabil că ea însăşi
pledase de la început să-i fie îngăduit să pătrundă în taină. De fapt, nuntaşii poate că au recurs
imediat la strategia de a obţine informaţia prin ea, şi când aceasta nu a apărut în câteva zile au
recurs la ameninţarea raportată în vers. 15.
Îl necăjea. În mod literal, „ea l-a îndemnat în mod insistent”. El a învins leul, dar această femeie
filisteancă era prea mult pentru el.

~ 103 ~
18 În ziua a şaptea, înainte de apusul soarelui, oamenii din cetate i-au zis: – Ce este
mai dulce decât mierea şi ce este mai puternic decât leul? – Dacă n-aţi fi arat cu
viţeaua mea, nu mi-aţi fi dezlegat ghicitoarea, le-a răspuns el.

Înainte de. Pentru a mări triumful lor, filistenii au aşteptat până în ultimul moment înainte ca ei să
descopere taina pe care ei o storseseră de la el prin soţia lui. Răspunsul lor, ca şi ghicitoarea, este
în formă poetică.
Arat. Samson şi-a dat seama imediat de trădarea soţiei lui, şi dovedeşte aceasta citând proverbul
poetic al aratului cu juncana altei persoane. Ei nu folosiseră propria iscusinţă spre a afla răspunsul
la ghicitoare, ci aflaseră taina de la cineva apropiat lui şi care îi aparţinea lui. Afirmaţia este o
aserţiune că, dacă ei ar fi acţionat în mod corect, el ar fi câştigat prinsoarea.

19 Duhul DOMNULUI a venit de îndată peste el şi s-a dus la Aşchelon. A ucis 30 din
oamenii lor şi le-a luat îmbrăcămintea. Apoi a dat schimburile de haine celor ce
dezlegaseră ghicitoarea şi, aprins de mânie, s-a întors în casa tatălui său.

Duhul Domnului. Domnul căuta să-l stârnească pe Samson, aşa încât el avea să se apuce de
lucrarea la care fusese chemat de la naşterea sa.
Aşchelon. Cetatea aceasta era la o depărtare de 24 mile, un drum de 7 sau 8 ore pe jos.
A ucis 30 din oamenii. Poate că el i-a surprins la un fel de sărbătoare din timpul nopţii, şi astfel a
putut să procure de pe cadavrele lor hainele de sărbătoare necesare spre a-şi plăti rămăşagul.
Aprins de mânie. El era mânios atât pe filisteni, cât şi pe soţia lui, care se dovedise trădătoare faţă
de el în timpul serbării de nuntă. Din cauza aceasta, el nu avea să stea la ea, ci s-a întors la casa
tatălui său.

20 Soţia lui Samson a fost dată unuia din prietenii lui, chiar celui mai bun dintre ei
b(Corespondentul cavalerului de onoare din zilele noastre, unul dintre cei 30; şi în
15:2).

Unuia din prietenii lui. Probabil ca acesta a fost cel mai de seamă dintre cei 30 prezenţi, cel care
a stat cel mai aproape de el, cel numit „prietenul mirelui” în Ioan 3,29. La trădarea ei, femeia a
mai adăugat infidelitatea. Se poate ca ea să nu fi avut nici o iubire pentru Samson.
Astfel au fost rezultatele unei căi în directă călcare a poruncilor exprese ale lui Dumnezeu. Dacă
Samson ar fi profitat de experienţa sa şi ar fi îngăduit ca goliciunea şi dezamăgirea păcatului să-l
facă să caute o cale mai bună, Dumnezeu l-ar mai fi putut încă accepta şi îngădui să-l conducă pe
Israel la triumf deplin împotriva filistenilor. Totuşi Dumnezeu a continuat să lucreze prin Samson
în măsura în care el însuşi a îngăduit să fie folosit.
Experienţa lui Samson arată că Dumnezeu nu leapădă de îndată pe slujitorii săi când ei cad în
păcat. El poate să mai continue să binecuvânteze eforturile lor, chiar dacă ei trăiesc în dispreţ
conştient faţă de unele cerinţe specifice ale lui Dumnezeu. Având în vedere că nici unul nu este
fără greşeală, Dumnezeu nu ar putea folosi unelte omeneşti în lucrarea Lui, dacă El ar putea
binecuvânta numai eforturile celor fără de păcat. Deoarece aceasta este adevărat, nimeni să nu
interpreteze binecuvântările cerului ca o dovadă că Dumnezeu aprobă toate faptele lui.

Comentarii Ellen G. White:

1-20 PP, p. 562-564

1-3 PP, p. 562
5,6,14 PP, p. 564
10-20 PP, p. 563

~ 104 ~
Capitolul 15
Samson îi învinge pe filisteni

1 După un timp, pe vremea secerişului grâului, Samson şi-a vizitat soţia, având la el
un ied. El a zis: – Vreau să intru în odaia soţiei mele! Dar tatăl ei nu l-a lăsat să
intre,
Secerişului grâului. În acea regiune, seceratul grâului era de la jumătatea lunii mai la jumătatea
lui iunie. Vremea este amintită din cauza incidentului relatat în vers. 4, 5 cu privire la arderea
grânelor coapte.
Un ied. Un ied putea să fie un cadou obişnuit la astfel de ocazii (Geneza 38,17).
Odaia. Adică sectorul femeilor. Deşi era acum soţia altui bărbat, femeia aceasta mai era încă în
casa tatălui ei.

2 ci i-a zis: – M-am gândit atunci şi mi-am zis că o urăşti foarte mult,aşa că am dat-o
prietenului tău a(Vezi nota de la 14:20; şi în v. 6). Dar sora ei mai tânără este mai
frumoasă decât ea! Te rog, ia-o în locul ei!
O urăşti. Tatăl a insistat, spunându-i că el gândea că Samson nu voia să mai aibă de-a face cu
femeia aceasta după ce l-a trădat, aşa că el a dat-o unui alt bărbat. Tatăl a tras concluzia rezonabilă
că, întrucât Samson plecase mânios şi nu se mai întorsese, a părăsit-o.
Sora ei mai tânără. Pentru că tatăl luase zestrea, i-a oferit acum lui Samson o fiică mai tânără. El
cunoştea prea bine puterea lui Samson şi, cu îngrijorare şi teamă, a căutat să iasă din această
situaţie grea. El se temea de ceea ce avea să facă Samson în schimb pentru nedreptatea ce i s-a
făcut.

3 – De data aceasta voi fi nevinovat faţă de filisteni când le voi face rău! le-a
răspuns Samson părinţilor ei.
Voi fi nevinovat. Propoziţia aceasta poate fi tradusă: „De data aceasta voi fi nevinovat faţă de
filisteni”. Acesta a fost un moment important în viaţa lui. În mod obişnuit, el ar fi putut aplica o
pedeapsă fricosului tată sau soţiei trădătoare. Dar probabil că Samson a crezut că ei au făcut faţă
de el aşa cum au făcut din cauza presiunii filistenilor, care la rândul lor îl urau pentru că era
israelit. În acesta caz, el s-a hotărât să pătrundă la rădăcina necazului lovind în tirania filisteană în
general. Filistenii provocaseră tulburarea. În această situaţia, Samson s-a socotit nevinovat,
angajându-se de acum de-a binelea în luptă.
Le-a răspuns. În mod literal „lor”. Deşi Samson vorbea cu tatăl, este posibil ca şi alţii să fi fost în
odaie, poate chiar femeile puteau să audă glasul lor în apartamentele lor şi puteau să discute aprins
situaţia.

4 Apoi Samson s-a dus şi a prins 300 de vulpi; a luat nişte torţe, a legat vulpile
coadă de coadă şi a pus câte o torţă la mijloc, între cele două cozi.
Vulpi. Ebraicul Şu'alim. Folosit tot pentru şacali, deoarece vulpile nu se hrănesc cu trupuri
moarte, se crede că în Psalm 63,7 este vorba despre şacali. Probabil că au fost şacali ceea ce a
prins Samson, pentru că ei trăiesc în haite şi sunt mai uşor de prins decât vulpile.
Pe acea vreme a anului, în mod expres declarată a fi vreme a secerişului (vers. 1), care vine la
sfârşitul unui lung anotimp, câmpurile avea să fie uscate ca iasca. Probabil că Samson şi-a adus la
îndeplinire planul său în timpul nopţii când lucrarea sa avea să treacă neobservată şi când nimeni
nu avea să fie la îndemână să stingă flăcările.

~ 105 ~
5 A aprins torţele şi a dat drumul vulpilor în grânele filistenilor. În acest fel au ars
atât căpiţele, cât şi grâul şi livezile de măslini.
Livezile de măslini (în engl. „vineyards and olives”). Viţa de vie joasă şi trunchiurile uscate ale
măslinilor aveau să ardă uşor. Probabil că Samson nu şi-a dat seama pe deplin de extinderea pe
care o va lua aprinderea căruia îi dăduse drumul. După ce focul a trecut, mile de câmp înnegrit a
fost tot ceea ce a mai rămas unde cu o zi mai înainte erau recolte bogate.

6 Atunci filistenii au întrebat: – Cine a făcut fapta aceasta? Li s-a răspuns: –

Samson, ginerele timnitului, pentru că acesta i-a luat soţia şi i-a dat-o prietenului lui!
Filistenii s-au dus şi au ars-o pe ea şi pe tatăl ei.
Li s-a răspuns. Probabil de către timniţi sau, din cele ce urmează, se poate să fi fost chiar evreii
înşişi care le-au dat informaţia că Samson pusese focul. El nu a trebuit să lupte numai cu filistenii
de unul singur, ci a trebuit să facă faţă şi letargiei şi opoziţiei pe faţă a propriului neam care era
gata să conlucreze mai degrabă cu filistenii decât să se unească cu el în luptă pentru a scutura
jugul străin.
Au ars-o pe ea. Deşi filistenii şi-au vărsat mânia asupra femeii şi familiei ei a cărei purtare
adusese toate necazurile acestea prin această faptă, ei au mai intenţionat să-l insulte şi pe Samson.
Ei au nimicit-o prin represalii sălbatice pe femeia la care odată el se gândise atât de mult şi la care
sperase să se mai întoarcă.

7 Samson le-a zis: „Pentru că aţi făcut o asemenea faptă, nu voi înceta să vă fac rău
până nu mă voi răzbuna pe voi!”
Pentru că aţi făcut o asemenea faptă. De fapt, Samson a zis: „Dacă aveţi de gând să faceţi aşa
(răzbunându-vă în mod laş pe o femeie fără apărare), şi eu mă voi răzbuna pe voi.

8 Şi a început să-i lovească la picioare şi la şolduri b(O sintagmă semitică, probabil

un argou militar, sensul fiind nesigur. Posibil: Şi i-a bătut rău de tot); a fost un mare
măcel. Apoi el s-a dus şi a locuit în grota din Stânca lui Etam.
La picioare şi la şolduri. Originea acestei figuri de stil (de vorbire) este obscură. Ea era o expresie
proverbială pentru „în mod complet”, sau „peste tot”. Nu ni se spune ce fel de grup de filisteni a
bătut Samson, dar, după toată probabilitatea, a fost al celor care i-au ars pe soţia lui şi pe tatăl ei.
Grota(în engl. top). În mod literal „crăpătură” sau „fisură” (Isaia 2,21; 57,5). Probabil că locul
era o peşteră inaccesibilă într-o stâncă mare. O astfel de aşezare lămureşte expresia „s-a pogorât”
din acest verset şi pe aceea din vers 13 „l-au scos”.
Etam. Locul acestei peşteri este necunoscut. În Biblie sunt amintite cu acelaşi nume două locuri:
1. Chirbet el Col, sud-vest de Betleem, nu departe de Tekoa (2 Cronici 11,6), de asemenea lângă
'Ain 'Atan; 2. un loc neidentificat în partea de sud a lui Iuda, în distribuirea tribală a lui Simeon
(1 Cronici 4,32). Totuşi peştera menţionată nu a identificat fiecare dintre aceste locuri.

9 După aceea, filistenii au venit şi şi-au aşezat tabăra în Iuda. Ei s-au răsfirat până la
Lehi.
Şi-au aşezat tabăra în Iuda. Samson era din seminţia lui Dan, dar această seminţie îşi primise
moştenirea ei în interiorul seminţiei lui Iuda. Filistenii s-au suit în ordin de bătaie împotriva
evreilor să se răzbune pentru teribila pagubă pe care le-o pricinuise Samson.
Lehi. În mod literal „falcă”. Probabil că locul nu a purtat acest nume, decât după evenimentele pe
care autorul stă să le istorisească. Aşezarea lui Lehi este necunoscută. Aceia care aşază Etamul
aproape de Betleem preferă o aşezare aproape de acolo, dar aceia care pun Etamul aproape de
Ţorea favorizează o aşezare în Wadi es-Sarar în apropiere de Ţorea şi Timna.

~ 106 ~
10 Bărbaţii lui Iuda i-au întrebat: – De ce aţi venit împotriva noastră? Ei le-au
răspuns: – Am venit ca să-l legăm pe Samson şi să-i facem aşa cum ne-a făcut şi el
nouă!
De ce aţi venit? Seminţia lui Iuda evident că trăia în servitute mulţumită. Din cauza aceasta pare
că şi-a exprimat mirarea că sunt invadaţi de filisteni. La urma urmei, Samson nu era din seminţia
lor şi ei nu dăduseră pe faţă nici un resentiment împotriva filistenilor.
Să-l legăm pe Samson. După câte se pare filistenii nu plănuiseră un război împotriva tuturor
evreilor. Ei îl căutau numai pe Samson. Dar evident că ei aduseseră destui oameni cu ei ca să se
apere faţă de orice atac prin surprindere.

11 Atunci 3000 de bărbaţi ai lui Iuda s-au dus la grota din Stânca lui Etam şi l-au
întrebat pe Samson: – N-ai ştiut că filistenii stăpânesc peste noi? De ce ne-ai făcut
una ca asta? – După cum mi-au făcut ei mie, aşa le-am făcut şi eu! le-a răspuns el.
Trei mii. Bărbaţii lui Iuda cunoşteau puterea lui Samson şi poate că din cauza aceasta au venit cu
astfel de forţe să-l înconjoare spre a împiedica evadarea lui. Tocmai de aceea ei nu ar fi îndrăznit
să se apropie de el dacă nu s-ar fi simţit siguri că el nu avea să le facă rău concetăţenilor lui.
N-ai ştiut.Bărbaţii lui Iuda i-au reproşat lui Samson pentru că s-a răzvrătit împotriva stăpânirii
filistene şi pentru că i-a expus la pericol ascunzându-se înăuntrul hotarelor lor.
Reproşul acesta şi faptul că erau gata să-l predea filistenilor constituie dovada tristului declin la
care ajunsese Iuda. Altădată atât de puternici în luptă, ei se aflau acum fără putere în decădere
morală. Pierderea religiei lor era însoţită de o pierdere a patriotismului lui. Ce nu ar fi putut face
aceşti 3000 alături de Samson, dacă ei ar fi fost ca cei 300 ai lui Ghedeon?

12 Ei i-au zis: – Am venit ca să te legăm şi să te dăm în mâinile filistenilor! –

Juraţi-mi că nu-mi veţi lua viaţa! le-a răspuns Samson.
Juraţi-mi. Samson nu se temea de filisteni, el a crezut că Dumnezeu avea să îl ajute împotriva lor
când va veni vremea. El era însă bănuitor faţă de propriile rude şi a cerut un jurământ să nu-i facă
rău, ca să nu fie constrâns să-i nimicească el pe ei.

13 Ei i-au răspuns: – Doar te vom lega şi te vom da în mâinile lor! De ucis însă nu te
vom ucide! L-au legat cu două funii noi şi l-au scos din stâncă.
Două funii noi. Cap 16,11. Ei aveau nevoie de funiile cele mai tari posibile, pentru că ei
cunoşteau imensa lui putere.

14 Când au ajuns la Lehi, filistenii au venit spre el strigând. Atunci Duhul

DOMNULUI a venit de îndată peste el şi funiile pe care le avea la braţe s-au făcut ca
pânza arsă în foc, iar legăturile i-au căzut de la mâini.
Au venit spre el strigând. În mod literal, „au strigat de bucurie (în timp ce au ieşit) să-l
întâmpine”. Când ştirea a ajuns în tabăra filisteană că vrăjmaşul lor era legat şi chiar acum era
târât de către rudele lui laşe în tabăra lui, ei au mers cu bucurie sălbatică înaintea lui, atât de
nerăbdători erau să se răzbune.

15 A găsit o falcă de măgar, care nu era uscată încă, a luat-o în mână şi a ucis cu ea
1000 de oameni.

Falcă de măgar,care nu era uscată încă. Aceasta a fost mai degrabă o falcă „jilavă”, sau
„proaspătă” de la un animal care murise de curând. Deci nu era nici prea fragilă spre a se rupe
uşor. Când Samson a rupt funiile care îl legau, probabil că el s-a uitat grăbit într-o parte şi alta
după vreo armă. Înainte ca vrăjmaşii lui să fi încetat cu strigătele lor de exaltare, el se afla printre

~ 107 ~
ei dând lovituri mortale. Filistenii au fugit în panică, dar înainte ca ei să fi putut câştiga siguranţă
în câmp deschis, 1000 dintre ei căzuseră în faţa puterii irezistibile a lui Samson.

16 Apoi Samson a zis: „Cu o falcă de măgar, o grămadă, două grămezi c(Sau: Cu o
falcă de măgar am făcut măgari din ei, termenul ebraic pentru măgar, sunând la fel
ca cel pentru grămadă); cu o falcă de măgar am ucis 1000 de oameni!”

Apoi Samson a zis. Măcelul a fost atât de neobişnuit, încât Samson a celebrat-o cu o poezie a
victoriei. În formă de vers, poezia ar apare după cum urmează:
„Cu o falcă de măgar,
Grămezi peste grămezi,
Cu o falcă de măgar
Ucis-am 1000 de oameni.

Poezia mai prezintă şi un interesant joc de cuvinte în ebraică, ce par de netradus în engleză.
Sunetele pentru „măgar” şi „grămadă” sunt identice. Cuplul este transliterat astfel ca să poată fi
ilustrat efectul:
Bilchi hachchamn
Chamor chamoratayim
Bilchi hachchamor
Hikkiti ‘eleph ‘ish

17 După ce a terminat de vorbit, a aruncat falca din mână. Locul acela a fost numit
Ramat-Lehi d(Ramat-Lehi înseamnă Înălţimea Fălcii).

Ramat-Lehi. Ceea ce înseamnă „dealul fălcii”.

18 Fiindu-i foarte sete, L-a chemat pe DOMNUL şi I-a zis: „Tu ai dat prin mâna
robului tău această mare izbăvire şi acum să mor de sete şi să cad în mâinile celor
necircumcişi?”

Foarte sete. În această regiune, căldura ajunge intensă, mai ales în timpul secerişului, iar apa este
puţină. Evident că eforturile lui Samson l-au extenuat aproape complet. Probabil că el s-a temut că
filistenii se vor regrupa sau vor primi întăriri şi după puţin timp îl vor ataca. Dacă ei aveau să-l
găsească în situaţia de acum, el nu avea să fie în stare să le reziste. În aceste împrejurări,
Dumnezeu încerca să-l înveţe pe Samson că, despărţit de ajutorul divin, el nu-l putea elibera pe
Israel. Această mare victorie se datora ajutorului lui Dumnezeu. Samson nu putea nici măcar să
plece de pe câmpul de bătaie prin propria putere, şi ar fi pierit dacă Dumnezeu nu i-ar fi venit în
ajutor.
L-a chemat pe Domnul. Când a fost în mare dificultate, Samson a recurs la rugăciune. Numai aici
în această vreme de criză şi într-o situaţie similară pe vremea morţii lui (cap. 16:28), este raportat
că Samson s-a rugat lui Dumnezeu. De fiecare dată, Domnul a răspuns la rugăciunea lui. Ce
tragedie că viaţa lui de rugăciune a lăsat atât de mult de dorit! El ar fi putut să fie un puternic
conducător spiritual, dacă ar fi avut mai multă înclinaţie spirituală. Dar numai când s-a temut de
moarte era gata – atât cât ne este raportat – să-L cheme pe Dumnezeu, iar rezultatul a fost că el a
rămas un pigmeu spiritual. Este un lucru bun să-L chemi pe Dumnezeu în timp de necaz, dar este
regretabil că atât de mulţi Îl nesocotesc în restul zilelor lor.

~ 108 ~
19 Dumnezeu a despicat groapa e(O groapă în care oamenii locului sfărmau pietre
pentru mortar. Verbul din care derivă termenul ebraic înseamnă a pisa, a sfărâma, a
măcina.) din Lehi şi din ea a ieşit apă. După ce a băut, Samson şi-a revenit şi s-a
înviorat. De aceea au numit acel loc En-Hakkore f(En Hakore înseamnă Izvorul
celui ce strigă), el aflându-se şi astăzi în Lehi.

A despicat groapa. Ebraicul macteş, „mojar". Aceasta poate că era o depresiune circulară în
pământ, care se asemăna cu forma mojarului. În ebraică, cuvântul are articolul hotărât; de aceea
trebuie să-l traducem „locul crăpăturii”.
Din Lehi (engl. „in the jaw"). Ebraicul balechi. În mod literal, fie „în falcă", fie „în Lehi". La
prima citire a textului din KJV, cineva ar putea să creadă că locul crăpăturii pe care a făcut-o
Dumnezeu a fost în falca pe care o folosise Samson ca armă. Mulţi au interpretat în acest fel acest
text. Este vădit că traducătorii KJV l-au interpretat în acest fel. Totuşi la încheierea versetului este
făcută afirmaţia că „locul crăpăturii" este „la Lehi (Galleechi)". Deoarece această expresie ebraică
este identică cu aceea care este tradusă mai înainte în verset „în falcă" (în rom. „din Lehi"),
alegerea traducerii trebuie să fie hotărâtă de context. Se pare mult mai rezonabil a adopta
interpretarea care foloseşte numele propriu. Atunci propoziţia tradusă ar fi: „Dumnezeu a despicat
crăpătura locului (sau mojarului) care era în Lehi".
Pentru cazuri similare de aprovizionare miraculoasă cu apă în caz de mare lipsă vezi
Geneza 21:18,19; Exod 17,6; Isaia 41,17.18.
Din ea a ieşit apă. Dumnezeu a făcut o minune făcând o fisură în crăpătura întăriturii care era
acolo, în aşa fel încât din ea a ţâşnit un izvor. Apa din acest izvor l-a reînviorat pe Samson, astfel
că a fost în stare să se întoarcă de îndată acasă.
En-Hakkore. În mod literal, „izvorul celui ce cheamă". Samson a dat izvorului acest nume pentru
că el a ţâşnit când, în marea lui nevoie, el L-a chemat pe Domnul pentru apă.

20 Samson a judecat g(Cu sensul de a conduce, a cârmui) Israelul timp de 20 de ani,

pe vremea domniei filistene.

A judecat Israelul. Samson n-a stăpânit peste toate cele 12 seminţii, ci, după cum se pare numai
peste evreii din această regiune. Probabil că poporul i-a acordat acele de vagi prerogative pe care
erau dispuşi să le dea unui erou militar.
Douăzeci de ani. Evident că această perioadă de 20 de ani ai conducerii lui Samson asupra
evreilor sudici a fost aproape de sfârşitul celor 40 de ani de asuprire filisteană, pentru că Samson
s-a născut în primii ani ai asupririi (PP, p. 560). Faptul că evreii nu s-au unit cu Samson în revolta
împotriva filistenilor, ci au rămas supuşi faţă de ei, sugerează că stăpânirea lui poate să fi fost
limitată strict la mica lui localitate (vezi cap. 16,31).
Pe vremea. Aceasta pare să însemne perioada de 40 de ani de asuprire filisteană (vezi p. 128).

Comentarii Ellen G. White:

1-20 PP, p. 563-565
8,15,20 PP, p. 564

~ 109 ~
Capitolul 16
Samson şi Dalila

1 Samson a plecat la Gaza. Acolo a văzut o prostituată şi a intrat la ea a(Eufemism

ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale).
Gaza. Aceasta era cea mai sudică dintre cetăţile filistene şi cea mai mare dintre ele. Ea era un
centru important pentru că drumurile de caravane din deşert se uneau aici cu şoseaua principală de
la Egipt. Ea era aşezată cam la 30 mile de regiunea celorlalte aventuri ale lui Samson. Samson s-a
încrezut în puterea lui cea mare, care a inspirat filistenilor atâta teamă, şi s-a aventurat chiar în
inima teritoriului vrăjmaş.
O prostituată. Se pare că Samson ajunsese complet lipsit de principii morale. În mod continuu el
a îngăduit dorinţelor lui impulsive să triumfe asupra lui. Un pas greşit duce la următorul pas.
Samson făcuse prima lui greşeală în alegerea legăturilor lui rele din tinereţea lui. Rezultatul a fost
tragica lui căsătorie cu femeia filisteancă. Acum el a căzut şi mai jos pe scara morală.

2 S-a spus celor din Gaza: – Samson a intrat aici! Atunci au înconjurat locul unde
era şi l-au pândit toată noaptea la poarta cetăţii; toată noaptea au stat liniştiţi,
zicându-şi unii altora: – Când se va lumina de ziuă îl vom ucide!
S-a spus. Cuvintele acestea au fost adăugate de traducători, dar evident că e corect aşa. Le conţin
toate versiunile vechi.
Samson a intrat aici. Îndrăzneala lui Samson l-a putut face să-şi dea puţină osteneală să-şi
ascundă identitatea sau prezenţa sa. Filistenii erau nerăbdători să se răzbune şi n-au mai pierdut
timp să facă planuri pentru a-l prinde pe acela care conducea opoziţia faţă de ei printre evrei.
Au înconjurat locul unde era. Poate că ei n-au ştiut în care casă se află. În orice caz, porţile acelei
cetăţi puternic întărite erau închise, şi filistenii s-au socotit siguri de prada lor.

3 Samson a rămas culcat până la miezul nopţii. Pe la miezul nopţii s-a trezit, a
apucat porţile de la intrarea în cetate, cu amândoi stâlpii, le-a smuls cu tot cu zăvor,
le-a pus pe umeri şi le-a dus pe vârful muntelui din faţa Hebronului.
La miezul nopţii s-a sculat. Mustrat de conştiinţă (PP, p. 565) Samson s-a sculat la miezul nopţii.
Probabil că el a bănuit că fusese recunoscut şi a dorit să plece în timp ce străzile erau goale. El a
găsit porţile încuiate. Zidurile cetăţii erau prea înalte pentru a le escalada. Oare va interveni
Dumnezeu să-l scape, în ciuda marelui păcat pe care-l comisese?
A apucat porţile. Dumnezeu nu-l lepădase încă pe Samson. Dacă paznicii dormeau sau se
îndepărtaseră pentru un moment, ori dacă au opus chiar şi o oarecare rezistenţă, nu se spune.
Samson a apucat bara care era zăvorâtă de stâlpii porţii şi, exercitându-şi minunata lui putere, a
dezrădăcinat stâlpii.
Le-a smuls. Textul ebraic spune în realitate „le-a tras în sus".
Le-a dus. Samson a dus totul într-o singură bucată, uşile şi cadrul întreg.
Din faţa Hebronului. Hebronul este cam la 38 de mile de Gaza. Totuşi, nu se spune că Samson a
mers cu porţile şi zăvoarele pe umeri tot drumul până la Hebron. El doar le-a pus pe un deal de pe
drumul către Hebron.

4 După aceea, el a iubit o femeie din valea Sorek, care se numea Dalila.

Valea Sorek. Valea în care era aşezată Ţorea, căminul lui Samson. Se crede că valea este
modernul Wadi eş-Şarâr, în care se află ruine numite Surik, despre care se crede că este anticul
Sorec. Cetatea Sorec era cam la 2 mile de Ţorea.
Dalila. În general se crede că a fost o femeie filisteancă, dar nu se spune aşa. Judecând după mita

~ 110 ~
ce i-a fost oferită ei, unii cred că ea n-a fost o filisteancă, pentru că, dacă ar fi fost de naţionalitatea
aceasta, probabil că ei ar fi folosit împotriva ei ameninţările în loc de corupţie, ca şi în cazul soţiei
lui Samson (cap. 14,15).

5 Domnitorii filistenilor s-au dus la ea şi i-au zis: „Înduplecă-l şi află de unde vine
puterea lui cea mare şi cum l-am putea birui, ca să-l putem lega şi să-l umilim! Apoi
îţi vom da fiecare câte 1100 de şecheli b(Aproximativ 12 kg) de argint!”

Domnitorii Filistenilor. Probabil că toţi cei 5 conducători filisteni de seamă (vezi cele despre
cap. 3,3) uniţi în acest efort de a face prin corupţie ceea ce nu reuşiseră prin forţa armelor.
De unde vine puterea lui cea mare.Chiar dacă Samson trebuie să fi fost mare la fizic, filistenii au
recunoscut că puterea lui era mult mai mare decât se putea aştepta numai de la mărimea fizică.
Probabil că ei şi-au închipuit că el poseda vreun farmec magic care constituia taina puterii lui.
Poate că uneori Samson s-a mai lăudat că există o sursă secretă a puterii lui.
Să-l putem lega.Filistenii îl urau prea mult pe Samson pentru a-l omorî.Nenorocirea lui şi bucuria
lor ar fi fost de prea scurtă durată. Ei doreau să-l ţină în lanţuri, să-l ia în râs şi să-şi bată joc de el.
O mie o sută. După obiceiul vremii, piesele acestea ar fi argint nebătut, fiecare cântărind un siclu.
Un siclu de argint ar avea valoarea de cel puţin 21 de cenţi, poate chiar până la 42 de cenţi dacă a
fost folosit siclul cel greu. Pe temeiul a 21 de cenţi fiecare domnitor trebuia să-i plătească Dalilei o
sumă egală cu cel puţin 231 de dolari. La valoarea din acea epocă a banilor, aceasta era o mită
enorm de mare, astfel arătând cât de arzătoare era dorinţa filistenilor de a-l prinde pe Samson. Cei
5.500 de sicli plătiţi Dalilei ar fi echivalentul preţului a 275 de sclavi, la preţul plătit pentru Iosif
(Geneza 37,28).

6 Dalila i-a zis lui Samson: – Spune-mi, te rog, de unde-ţi vine puterea ta cea mare
şi cum ar trebui să fii legat pentru a fi biruit?

Cum ar trebui să fii legat. Probabil că Samson a avut unele bănuieli asupra motivelor Dalilei; de
aceea el a încercat s-o înşele prin declararea falsă a tainei puterii lui.

7 Samson i-a răspuns: – Dacă m-ar lega cu 7 corzi de arc noi, care să nu fi fost încă
uscate, atunci m-ar lăsa puterile şi aş deveni ca oricare alt om!

Şapte. Unii credeau că numărul acesta are o putere deosebită. Se poate observa că părul lui
Samson, ultima dovadă a consacrării lui pentru Dumnezeu, a fost împărţit în 7 şuviţe (v. 13). Poate
că el îşi trădase deja în mod inconştient o parte a tainei lui.
Corzi de arc. Exacta însemnătate a acestui cuvânt ebraic este nesigură. El este folosit pentru corzi
de arc şi corzi de cort. Probabil că el se referă la corzi făcute din intestine sau vine de animale.
Noi (în engl „green"). Ebraicul lach, „umed", „proaspăt", „verde", înţelesul depinzând de
obiectul la care este aplicat.
Ca oricare alt om. Adică, neavând putere mai mare decât media omului de aceeaşi dimensiune.

8 Domnitorii filistenilor i-au adus 7 corzi de arc noi, care încă nu fuseseră uscate şi
ea l-a legat cu ele.
Ea l-a legat. Fără îndoială că Dalila susţinea între timp că e vorba de o glumă, acţionând ca şi
când n-ar avea nici o semnificaţie răufăcătoare.

~ 111 ~
9 Cei ce pândeau stăteau la ea în odaie. Ea i-a zis: „Filistenii sunt asupra ta,
Samson!” Dar el a rupt corzile de arc aşa cum se rupe un fir de fuior când este atins
de foc. Astfel că ei nu au aflat de unde-i vine puterea.

Cei ce pândeau. Textul ebraic foloseşte aici singularul, dar probabil în sens colectiv ca în
Judecători 20,37; Iosua 8,14. Unii se îndoiesc că Dalila ar fi putut să ascundă mai mult decât un
spion, fără ca Samson să-şi dea seama, dar aceasta este îndoielnic.
Filistenii sunt asupra ta, Samson. Nu este spus că oamenii au ieşit din ascunzătoare când a avut
loc acest strigăt, dar cel puţin împrejurările erau de aşa natură încât Samson avea cea mai clară
dovadă că filistenii erau în legătură cu Dalila (vezi PP, p. 566).
Fuior. Partea slabă şi frântă a fuiorului, care de obicei se aruncă din cauza slăbiciunii lor.

10 Dalila i-a zis lui Samson: – Ai glumit cu mine şi mi-ai spus minciuni. Te rog,
arată-mi cu ce trebuie să fii legat!

Dalila i-a zis. Nu trebuie să concludem în mod necesar că Dalila a făcut a doua ei încercare
imediat. Probabil că ea a aşteptat câteva zile până aveau să se liniştească bănuielile lui Samson. Cu
toate acestea la ceea ce s-a gândit ea a fost următorul moment oportun, ea plângându-se de lipsa
lui de amabilitate în refuzul de a-i spune taina lui.

11 El i-a răspuns: – Dacă m-ar lega cu funii noi, cu care să nu se fi făcut nici o
lucrare, atunci m-ar lăsa puterile şi aş deveni ca orice alt om!

Funii noi. Acestea fuseseră încercate deja de alţii, dar nu reuşiseră (cap. 15,13.14). Din nou, prin
specificarea de funii care nu fuseseră niciodată folosite sau destinate unui alt scop, Samson din
nou a putut face legătura cu taina lui, consacrarea lui pentru Dumnezeu ca Nazireu.
Dalila a crezut că, prin această nouă descoperire, Samson nu o mai înşelase. Ea l-a legat în mod
viclean din nou, dar Samson a rupt funiile ca şi cum ar fi fost doar nişte fire de aţă. Prin decepţiile
acestea, poate că Samson a sperat să o descurajeze pe Dalila de a-l mai chestiona. Dar având
mereu în mintea ei mita cea imensă, ea nu avea să cedeze aşa uşor. Şi Samson, a cărui putere
colosală l-a făcut prea confident, se distra tot mai mult în braţele fermecătoarei femei.

12 Dalila a luat nişte funii noi şi l-a legat cu ele. Apoi i-a zis: „Filistenii sunt asupra
ta, Samson!” Cei ce pândeau stăteau în odaie. El însă a rupt funiile de la braţe ca pe
nişte aţe.

13 Dalila i-a zis lui Samson: – Până acum te-ai jucat cu mine şi mi-ai spus minciuni.
Arată-mi cu ce trebuie să fii legat! El i-a răspuns: – Dacă vei împleti în ţesătură cele
7 şuviţe de pe capul meu şi le vei ţintui cu ajutorul unui ţăruş, atunci m-ar lăsa
puterile şi aş deveni ca oricare alt om! În timp ce Samson dormea, Dalila a luat cele
7 şuviţe de pe capul lui şi le-a împletit în ţesătură.

În ţesătură. Cu o lipsă de seriozitate şi nerozie de necrezut, Samson merge până în pragul

adevăratei taine şi suferă ca părul lui să fie ţesut în războiul de ţesut al Dalilei. Fără îndoială că ea
l-a linguşit lăudându-i puterea bărbătească, şi, dând pe faţă curiozitatea unei amorezate, întreba în
mod insidios mereu şi mereu de taina puterii lui. Samson a indus-o în eroare sugerându-i că, dacă
ea ar ţese părul lui în urzeala ţesăturii, poate folosindu-l ca bătătură, el n-ar mai avea puterea să se
libereze.

~ 112 ~
14 Le-a ţintuit c(Câteva mss ale LXX; TM: Dacă vei împleti în ţesătură cele şapte
şuviţe de pe capul meu. 14Astfel, ea le-a ţintuit) cu ajutorul unui ţăruş şi apoi i-a zis:
„Filistenii sunt asupra ta, Samson!” El însă s-a trezit din somn şi a smuls ţăruşul
gherghefului cu tot cu ţesătura.
Le-a ţintuit cu ajutorul unui ţăruş. În mod literal „ea l-a bătut cu ţăruşul". Aceasta pare să fi fost
expresia tehnică pentru operaţiunea de ţesătură care bate bătătura strâns în urzeală. Faptul că acest
ţăruş a fost suveica ţesătoarei se deduce în mod evident din expresia „cuiul de lemn" care
urmează.
A smuls (în engl. „went away"). Verbul ebraic folosit aici la bază înseamnă „a smulge", ca în
versetul 3. Cuvântul era folosit de obicei pentru smulgerea ţăruşilor de cort, de la folosirea căruia
acesta a luat sensul de „a pleca". În context se potrivesc aici ambele sensuri. În orice caz, în
eforturile lui Samson de a se elibera pe sine de războiul în care era prins bine părul lui, el a rupt în
bucăţi războiul şi probabil că a ieşit mânios cu ţesătura sau pânza neterminată încă în părul lui şi
cu suveica şi părţi din război agăţate de el.

15 Atunci ea i-a zis: „Cum poţi să spui că mă iubeşti când inima ta nu este cu mine?
Ţi-ai bătut joc de mine de 3 ori şi nu mi-ai dezvăluit de unde-ţi vine puterea ta cea
mare!”
Ea i-a zis. Din nou se poate să fi trecut câtva timp. Dacă incidentul de mai înainte pricinuise o
înstrăinare trecătoare, acum Samson era gata să se întoarcă la Dalila. Fără îndoială că ea a mai
continuat gluma ei că nu avea nici un motiv ascuns în aflarea secretului lui, ci a folosit eşecul ei în
descoperirea acelui secret ca mijloc de a-i reproşa lipsa lui de iubire faţă de ea. „În loc să mă
iubeşti cum mărturiseşti că faci”, a stăruit ea, „tu îţi baţi joc de mine". Şi astfel ea a continuat să
diminueze rezistenţa lui în a-i descoperi adevărul cu privire la marea lui putere.

16 Fiindcă ea îl necăjea în fiecare zi prin cuvintele ei şi îl cicălea, el n-a mai suportat

d(Lit.: cicălea, sufletul său s-a plictisit (sau: a obosit) de moarte).
17 I-a dezvăluit tot ce era în mintea lui şi i-a zis: „Briciul n-a trecut peste capul meu,
fiindcă sunt un nazireu al DOMNULUI încă din pântecele mamei mele. Dacă aş fi ras,
atunci puterea mea s-ar depărta de la mine, aş slăbi şi aş deveni ca orice alt om!”
Şi i-a zis. Naraţiunea lasă impresia unei stupidităţi din partea lui Samson aproape de necrezut. El
putea oricând să pună capăt chestionării din partea Dalilei, părăsind-o şi întorcându-se acasă la el.
Dar greşeala cea mare a lui Samson n-a fost atât de mult stupiditatea cât patima senzuală.
Învăţătura morală principală a întâmplării constă în ruina şi ruşinea adusă asupra lui de slăbiciunea
senzuală, şi felul în care, pas cu pas, aceasta l-a făcut să-şi piardă minunatul dar al puterii
supranaturale. De 3 ori,el îşi dovedise puterea cea mare.Acum, pentru a patra oară, el îşi dovedeşte
enorma lui nebunie. Dumnezeu plănuise pentru el un destin nobil, dar slăbiciunea de a pune
satisfacţia sexuală la loc de frunte în cugetarea lui a stricat planul lui Dumnezeu privind viaţa lui şi
până la urmă l-a dus la un sfârşit fără glorie.

18 Când a văzut Dalila că i-a dezvăluit tot ce tăinuia, a trimis să cheme pe

domnitorii filistenilor, spunându-le: „Veniţi, pentru că de data aceasta mi-a
dezvăluit tot ce avea în minte!” Domnitorii filistenilor au venit la ea şi i-au adus
argint.
Când a văzut Dalila. Samson nu mersese atât de departe ca să fie în stare să descopere marea
taină fără vreun simţământ de teamă şi ruşine. Dalila imediat a ghicit că în cele din urmă şi-a
descoperit secretul astfel că imediat a trimis după domnitorii filistenilor, ştiind că acum va putea
să-l predea pe Samson şi să-şi primească mult dorita răsplată.

~ 113 ~
19 Ea l-a adormit pe genunchii ei. Apoi a chemat un om care i-a ras cele 7 şuviţe de
pe capul lui şi a început astfel să-l umilească e(TM; unele mss ale LXX: lui. Atunci
el a început să slăbească). Şi puterea lui l-a părăsit.
Să-l umilească (engl. „afflict him”). Adică, necăjindu-l şi pricinuindu-i durere.

20 Ea i-a zis: „Filistenii sunt asupra ta, Samson!” El s-a trezit din somn şi şi-a zis:
„Mă voi ridica la fel ca în celelalte rânduri şi mă voi scutura.” Nu ştia că DOMNUL
Se depărtase de el.
Mă voi scutura. Expresia pare să sugereze „mă voi libera”. Din cauza acestei expresii, mulţi cred
că Dalila, pe lângă faptul că i-a tăiat părul l-a mai şi legat pe Samson. Totuşi textul nu este clar în
privinţa aceasta. Filistenii ar fi dorit să aibă vreo dovadă că într-adevăr puterea lui a pierit, mai
înainte de a se aventura să-l înfrunte, dar reacţia lui la necăjelile Dalilei (v. 19) a furnizat această
probă.
Domnul se depărtase. Samson călcase de multe ori juruinţa lui de nazireu prin folosirea vinului
(PP, p. 565) şi pângărindu-se în alte feluri, dar, în general, prin păstrarea părului lung, el a arătat
cel puţin un oarecare interes în ceea ce priveşte păstrarea consacrării lui în slujba lui Dumnezeu. În
părul însuşi nu exista nici o virtute, dar, deoarece acesta era semnul credincioşiei lui faţă de
Dumnezeu, sacrificarea lui pentru capriciile unei femei nelegitime a făcut ca Dumnezeu să retragă
darul puterii supranaturale. Dumnezeu suferise îndelung nebunia lui Samson, dar acum prin faptul
că el a călcat juruinţa în toate privinţele, Domnul şi-a retras binecuvântarea şi ocrotirea.

21 Filistenii l-au înşfăcat şi i-au scos ochii; apoi l-au dus la Gaza şi l-au legat cu
lanţuri de aramă. Acolo învârtea la moară în temniţă.
I-au scos ochii. O pedeapsă potrivită. Dorinţa nesfântă a lui Samson de a privi asupra frumuseţii
femeilor nesfinte îl ademenise de la o experienţă nesfinţită la alta, şi în cele din urmă a devenit
cauza imediată a prinderii lui de către filisteni.
Filistenii au ales să-i cruţe viaţa lui Samson, evident pentru a întreţine vanitatea lor, în marea lor
realizare. Totuşi ei s-au temut că vreodată enorma putere a lui Samson s-ar putea întoarce. Pentru
a fi siguri în astfel de eventualitate, ei i-au scos ochii, probabil arzându-i cu un fier cald sau
înţepându-i cu un instrument ascuţit. În antichitate erau folosite ambele metode.
Moară. Ei l-au pus să învârtească la o râşniţă grea, probabil ca cea la care învârtea de obicei un
bou sau un măgar.

22 După ce a fost ras, părul capului lui a început din nou să crească.
Din nou să crească. Samson a recunoscut nebunia lui descoperindu-şi taina şi îngăduind să-i fie
tăiat părul. El şi-a reînnoit consacrarea sa faţă de Dumnezeu. Din cauza acestei hotărâri,
Dumnezeu a început să-i redea puterea.

23 Domnitorii filistenilor s-au adunat ca să aducă o mare jertfă zeului lor, Dagon, şi
să se veselească. Ei ziceau: „Zeul nostru l-a dat în mâinile noastre pe Samson,
duşmanul nostru!”
O mare jertfă. De obicei, aceasta era însoţită de o mare sărbătoare sau celebrare.
Dagon. Nu se cunosc multe despre această zeitate. Au fost date diferite explicaţii cu privire la
înţelesul acestui nume. Unii l-au derivat din cuvântul ebraic şi canaanit dagon, care înseamnă
„grâne”. Dacă este aşa, Dagon ar fi unul dintre multele zeităţi agricole din Palestina. Dar numele
mai poate fi o derivare a cuvântului dag, „peşte”. Ambele explicaţii sunt vechi. Faptul că au fost
dezgropate monede în cetatea filisteană Ascalon cu chipul unei zeităţi reprezentată ca jumătate om
şi jumătate peşte ne face să acceptăm ultima explicaţie (vezi PP, p. 567). În 1 Samuel 5,4 sunt
făcute referiri la capul şi mâinile lui Dagon.

~ 114 ~
 Zeul nostru l-a dat. Cele mai vechi neamuri au atribuit victoriile lor celor mai puternice zeităţi
naţionale ale lor.

24 Când l-a văzut poporul, au început să-şi laude zeul, căci îşi ziceau: „Zeul nostru
l-a dat în mâinile noastre pe duşmanul nostru, pe cel care ne pustia ţara şi ne
înmulţea morţii.”
Când l-a văzut poporul. Este posibil ca Samson să fi fost pus la vedere la moară, unde măcina
grâne. Probabil că aveau loc excursii prin închisoare ca toţi să-l poată vedea de aproape pe
vrăjmaşul atât de urât de ei.
Îşi ziceau. Cuvintele care urmează sunt în formă de aliteraţie de 4 linii, fiecare terminânduse în
ebraică cu rimă.

25 În bucuria inimii lor au zis: „Chemaţi-l pe Samson ca să ne distreze!” L-au luat

pe Samson dintre întemniţaţi şi el a început să joace înaintea lor. L-au aşezat între
stâlpi, în faţa lor.
Chemaţi-l pe Samson. Adică, aduceţi-l din închisoarea lui în sala de adunare care făcea parte din
templu, unde întreaga adunare putea să-l vadă deodată.
Ca să ne distreze. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că el avea să acţioneze ca un bufon, ci că
apariţia puternicului lor vrăjmaş, acum orb şi în lanţuri, avea să dea naştere la râs şi veselie.

26 Samson i-a zis tânărului care-l ţinea de mână: „Dă-mi voie să ating şi să mă
sprijin de stâlpii care susţin templul, ca să mă pot odihni!”
Stâlpii. Casa la care se referă, probabil că a fost un portal cu acoperişul orizontal sau o sală
susţinută de coloane care făcea parte componentă a templului.

27 Templul era plin de bărbaţi şi de femei. Toţi domnitorii filistenilor erau acolo, iar
pe acoperiş erau aproape 3000 de bărbaţi şi de femei care-l priveau pe Samson
jucând.
Domnitorii filistenilor. Aceştia erau conducătorii celor 5 districte filistene care o mituiseră pe
Dalila să-l trădeze pe Samson (vezi cele despre v. 5).
Pe acoperiş. Probabil că aceste 3 000 de persoane au căutat un loc avantajos pe acoperiş, în aşa
fel încât să poată observa mai bine manifestaţia când Samson era înghiontit şi chinuit înaintea
mulţimii. Această greutate mare cu siguranţă că avea să pricinuiască prăbuşirea dacă erau
îndepărtate mai multe coloane.
În ebraică, cuvintele „bărbaţi şi femei” din prima propoziţie se deosebesc de cele din a doua.
Deosebirea poate să constea în clase, cei de la etajul principal reprezentând nobilimea care stătea
cu „domnitorii”, iar cei de pe acoperiş forma poporul de rând.

28 Atunci Samson a strigat către DOMNUL şi a zis: „Stăpâne DOAMNE, Te rog,

adu-Ţi aminte de mine şi mai dă-mi putere doar de data aceasta, Dumnezeule, ca să
mă răzbun pe filisteni, să mă răzbun pentru cei 2 ochi ai mei!”
Stăpâne Doamne... Dumnezeule. Samson a folosit succesiv 3 nume diferite pentru Dumnezeu:
„Adonai, Yahweh şi Elohim” (vezi vol. I, p. 35, 170). Aceasta este a doua oară când autorul
aminteşte rugăciunea lui Samson. Nu trebuie să tragem concluzia că acestea au fost singurele
ocazii în care el s-a rugat, dar, dacă rugăciunea ar fi fost mai mult un obicei al vieţii lui, el ar fi
putut să fie cruţat de această ruşine şi umilire, şi viaţa lui ar fi putut îndeplini marele destin plănuit
de Dumnezeu pentru el.
De data aceasta... să mă răzbun. Unii traduc acest pasaj astfel încât să redea ideea, „ca să pot fi
răzbunat pentru cei 2 ochi ai mei”. Ei ajung apoi la concluzia că Samson a murit cu o expresie de

~ 115 ~
satisfacţie necruţătoare pe buzele lui, continuând astfel cu predispoziţia lui zeflemitoare de mai
înainte. Conform cu această traducere, chiar dacă el a anticipat marea catastrofă pricinuind
prăbuşirea acoperişului, aceasta n-ar fi ispăşit pierderea vederii lui, ci ar fi fost suficient pentru un
ochi.
Cu toate că această traducere este posibilă, cea care este redată în text, sau cea mai literală redată
în LXX, în Vulgata şi în Siriacă, „Vreau să cer o recompensă” merge tot atât de bine şi pare să se
potrivească mai bine cu contextul. Având în vedere că experienţele amare ale umilinţei l-au
condus pe Samson la pocăinţă, se pare mult mai probabil că el a murit într-o dispoziţie serioasă –
căutând să răscumpere, în ultimele momente ale vieţii lui, ocaziile pierdute de el. Batjocurile care
îi atribuiau victoria filistenilor zeităţii păgâne Dagon poate că au trezit sufletul lui să răzbune
Numele Dumnezeului lui Israel asupra căruia el însuşi adusese astfel de dezonoare.

29 Samson s-a rezemat de cei 2 stâlpi care susţineau templul şi s-a aplecat spre ei;
unul era la dreapta lui şi celălalt la stânga.
30 Samson a zis: „Să mor împreună cu filistenii!” Apoi a împins cu putere şi
templul a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era în el. Astfel, cei pe care
i-a omorât la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care-i omorâse în timpul
vieţii.
Să mor. Textul ebraic înseamnă „să moară sufletul meu” (vezi n. Marginală). Adesea „suflet”
este folosit în sensul de persoană (Geneza 12,13; 27,25; 1 Samuel 18,1; Psalm 25,20 etc.). Samson
spunea: „Să mor eu (însumi)”. Cel care moare este individul însuşi, nu numai corpul lui. Indicarea
„suflet” atrage atenţia la om ca la o „persoană” sau „individ” unic.
A împins.Se pare că Samson a îmbrăţişat cei 2 stâlpi din mijloc şi i-a tras împreună năpustindu-se
asupra lor cu toată greutatea lui în adaos la tragerea braţelor lui. În felul acesta, el a putut fie să-i
disloce de la sprijinul lor de sus sau de jos, fie să-i frângă de la mijloc. Lipsit de cei 2 stâlpi
centrali, acoperişul avea să se arcuiască deteriorând ceilalţi stâlpi, forţându-i pe perpendiculară să
cedeze, strivind mulţimea adunată dedesubt şi rănindu-i de moarte pe cei de pe acoperiş.
Cei pe care i-a omorât. Acesta a fost punctul culminant al luptei lui Samson împotriva filistenilor.
La moartea lui, el a ucis mai mulţi filisteni şi mai mari (pentru că printre ei au fost conducătorii)
decât ucisese în viaţa lui.

31 Fraţii lui şi rudele sale au venit şi l-au luat. Apoi l-au dus şi l-au îngropat între
Ţora şi Eştaol, în mormântul tatălui său, Manoah. El judecase f(Cu sensul de a
conduce, a cârmui) pe Israel timp de 20 de ani.
Fraţii lui. Aceasta este singura indicaţie că Samson avea fraţi. Aceasta se poate referi la rudele lui
cele mai apropiate, cu toate că, la fel ca Ana, Manoah şi soţia lui se poate să mai fi avut copii după
naşterea lui Samson. Ei, şi poate că restul rudelor lui Samson din partea tatălui lui, au venit la
Gaza, când au auzit de moartea lui, şi i-au luat trupul înapoi în cetatea lui în care locuise, unde l-au
înmormântat în locul de îngropăciune al tatălui său. Manoah şi soţia lui se poate să fi decedat deja,
pentru că, în total, activitatea lui de opoziţie faţă de filisteni a durat 20 de ani (vezi cap. 15,20).
Pentru că nu se uniseră cu el în conflictele lui cu filistenii, rudelor lui li s-a îngăduit să ia trupul
pentru înmormântare.
Pune în contrast atitudinea filisteană în legătură cu trupul lui Saul (1 Samuel 31,10-13).

Comentarii Ellen G. White:

1-31 PP, p. 565-568;
1-6, 15 PP, p. 565;
16-22 PP, p. 566;
23-26, 28-31 PP, p. 567.

~ 116 ~
Capitolul 17
Mica şi idolii lui

1 Era un om din regiunea muntoasă a lui Efraim care se numea Mica.

Regiunea muntoasă lui Efraim. Vezi cele despre cap. 2,9 şi 3,27. Locul exact al domiciliului lui
Mica este lăsat nedefinit. Se înţelege că el era undeva de-a lungul drumului care trece prin
regiunea muntoasă centrală a Palestinei din teritoriul lui Efraim.
Mica. Ebraicul micayehn. Această formă ebraică se află numai aici şi în versetul 4. În altă parte
din această istorisire este folosită forma prescurtată, mikah. Forma întreagă a numelui înseamnă,
„cel care este asemenea lui Dumnezeu (Iehova)”, în timp ce forma prescurtată înseamnă numai
„cel care este asemenea”.
Începând cu cap. 17, restul cărţii Judecătorilor este compus din două apendice la istoria
capitolelor precedente. Până la punctul acesta al naraţiunii din cartea Judecătorilor, evenimentele
s-au concentrat asupra apostaziei, asupririi şi eliberării. Restul de 5 capitole conţin raportul a două
evenimente care s-au întâmplat în perioada de mai înainte a Judecătorilor. Ele sunt relatate pentru
a arăta starea ilegală a treburilor în această perioadă.
Capitolele 17 şi 18 redau evenimente din viaţa lui Mica şi arată migrarea unei părţi a seminţiei lui
Dan din teritoriul atribuit ei între mare şi hotarul sudic al lui Efraim înspre secţiunea nordică a
Palestinei mărginaşe cu teritoriul lui Neftali. Naraţiunea se împarte în trei părţi: (1) originea
idolatriei lui Mica (cap. 17,1-6), (2) cum a devenit un levit renegat preotul acestui cult idolatru
(cap. 17,7-13), (3) cum s-a ajuns ca chipul să fie transferat la Dan împreună cu migrarea unei părţi
a acestei seminţii. Evenimentele descrise aici probabil că au avut loc în timpul bătrânilor care au
urmat lui Iosua (cap. 2,6-10; vezi cele despre cap. 18,29).

2 El i-a zis mamei sale: – Cei 1100 de şecheli a(Aproximativ 12 kg) de argint care ţi
s-au luat şi pentru care ai blestemat chiar de faţă cu mine, argintul acela este la
mine. Eu îl luasem! Mama lui i-a răspuns: – Binecuvântat să fie fiul meu de
DOMNUL!
O mie o sută. Pentru o evaluare vezi cele despre cap. 16,5.
Ţi s-au luat. Adică ţi s-au furat.
Blestemat. Când mama, care după cât s-ar părea era o văduvă bogată, locuind împreună cu fiul
ei, a descoperit că argintul fusese furat, ea a pronunţat un blestem teribil asupra banilor şi asupra
aceluia care îi luase, nebănuind nicidecum că hoţul era propriul fiu. Aruncând blestem asupra
banilor, ea poate că a amintit, ca în v. 3, că ea îi pusese deoparte pentru a face un idol, interzicând
astfel folosirea lor pentru alte întrebuinţări. Atunci, conform superstiţiei, hoţul nu-i mai putea
folosi fără a suferi represalii din partea zeităţii astfel invocate.
De faţă cu mine. Mica a auzit blestemul teribil împotriva hoţului şi poate că s-a tulburat de
îndată. În vremurile acelea puterea unui blestem se credea a fi foarte mare şi reală.
Eu îl luasem. Mărturisirea lui Mica poate că a fost făcută în speranţa de a-şi linişti conştiinţa şi de
a evita efectul anticipat al blestemului.
Binecuvântat să fie. Oamenii din vechime credeau că un blestem nu putea fi retras. Mama lui
Mica poate că a crezut că evită efectele lui neutralizându-l printr-o binecuvântare.

3 El a dat înapoi mamei sale cei 1100 de şecheli de argint şi ea i-a zis: – Pun
deoparte acest argint, închinându-l DOMNULUI cu mâna mea,pentru ca fiul meu să-şi
facă din el un idol cioplit şi un idol turnat. În acest fel ţi-l voi restitui!
Pun deoparte. Vehemenţa blestemului ei se datora faptului că banii furaţi fuseseră făgăduiţi
„Domnului”. Totuşi nu este întru totul lămurit dacă ea a zis: „Acum l-am închinat”, ca mulţumire
pentru regăsire, sau „l-am închinat înainte de a fi furat”. Sunt posibile ambele sensuri.

~ 117 ~
 Domnului. În mod literal, „lui Iehova (Iahweh)”. În felul acesta, mama aceasta şi fiul ei erau
închinători ai Dumnezeului evreilor. Dar închinarea lor ajunsese degradată, cum ajunsese şi aceea
a altor israeliţi, până acolo că ei au făcut Domnului chipuri cioplite prin călcarea directă a poruncii
a doua.
Un idol cioplit. Nu este clar dacă pesel (chip cioplit) şi massekah (chip turnat) reprezintă două
chipuri diferite sau un chip de argint împodobit cu ornamente sculptate. Adesea un chip era tăiat
sau cioplit dintr-un metal de rând şi apoi acoperit pe deasupra cu un metal mai preţios. Un astfel
de chip al unei zeităţi a fost descoperit în cetea Meghido şi Palestina şi se află acum în muzeul
Institutului Oriental al Universităţii din Chicago. Că se intenţiona, totuşi, două chipuri apare
lămurit în cap. 18:17, unde cele două cuvinte sunt astfel despărţite încât al doilea cu greu poate fi
o explicaţie a celui dintâi. Totuşi, în versetul 30, este amintit din nou numai unul singur.

4 El i-a dat înapoi mamei sale argintul. Mama lui a luat 200 de şecheli
b(Aproximativ 2,4 kg) de argint şi i-a dat argintarului. Acesta a făcut din el un idol
cioplit şi un idol turnat.
5 Acest om, Mica, avea un templu c(Lit.: o casă a lui Dumnezeu; LXX: Casa lui
Mica era pentru el casa lui Dumnezeu); şi-a făcut un efod d(Aici, un obiect prin
care era căutată voia zeului căruia îi era asociat efodul) şi nişte terafimi e(Idoli ai
casei, aşa cum erau penaţii la etrusci şi la romani) şi l-a învestit ca preot pe unul din
fiii săi.
Templu. Textul ebraic poate fi tradus „o casă a lui Dumnezeu” (vezi cap. 18,31). Aceasta
înseamnă că Mica a construit un altar particular sau sanctuar.
Efod. Pentru descrierea efodului, vezi Judecători 8,27; Exod 28,6. Efodul era purtat de preot când
întreba pe Dumnezeu.
Terafimi. Aceştia erau idoli de familie (Geneza 31,19.34 – ebraicul terafim etc., vezi
Geneza 31,19). Ei mai erau folosiţi şi ca unelte de oracole (Ezechiel 21,21; Zaharia 10,2). Unii
dintre ei păreau a fi în formă de om (1 Samuel 19,12-17).
L-a învestit. Expresia ebraică tradusă astfel înseamnă „umplut mâna”. Expresia îşi poate avea
originea în obiceiul de a umple mâinile noilor preoţi consacraţi cu părţi ale jertfei.
Unul din fiii lui. Mica apostaziase atât de mult încât nu numai că el a făcut un chip şi un sanctuar
particular, ci de fapt a instalat pe unul dintre fiii lui ca preot al sanctuarului. Fiecare dintre aceste
fapte erau o călcare directă a prescripţiilor Legii lui Moise.

6 În zilele acelea nu era rege în Israel şi fiecare făcea ce i se părea că este drept.
Nu era rege. Şi nici vreo formă recunoscută de guvernare naţională. Credincioşia faţă de
Împăratul lor nevăzut ar fi procurat lui Israel unitate naţională şi siguranţă împotriva invaziei şi
servituţii faţă de vecinii lor păgâni.
Ce i se părea că este drept. Stăpânea anarhia. Puterea era dreptatea, şi pe oameni îi conduceau
mai degrabă capriciile decât instrucţiunile legilor lui Dumnezeu. Israeliţii fuseseră avertizaţi să nu
fie conduşi de o astfel de filosofie a vieţii (Deuteronom 12,8). Autorul a introdus aceste cuvinte în
naraţiunea lui pentru a arăta cât de multe încălcări neînfrânate sau nepedepsite ale legii mozaice
puteau să aibă loc. Expresia aceasta pare să facă dovadă că autorul a scris cartea Judecătorilor în
timpul domniei unui împărat puternic, care a suprimat ilegalitatea în diferite părţi ale împărăţiei
lui.

7 Era un tânăr levit ce locuia în Betleemul lui Iuda, printre cei din clanul lui Iuda.
Un tânăr. Oricât s-ar părea de ciudat, acest levit renegat probabil că a fost nepotul lui Moise (vezi
cele despre cap. 18,30).
Levit. Cum a putut fi un levit şi totodată din familia lui Iuda, raportul nu spune. Se poate că
mama lui a fost dintr-o seminţie, iar tatăl său din alta. Betleemul lui Iuda se poate să fi fost un

~ 118 ~
centru pentru leviţi pe acea vreme (vezi v. 8, cap. 19,1.18), deşi localitatea nu este amintită ca
cetate levitică în lista din Iosua 21,4-41).
Locuia. Cuvântul ebraic indică o locuire temporară.

8 Omul acesta a plecat din Betleemul lui Iuda ca să locuiască acolo unde va găsi un
loc potrivit. În drumul său f(Sau: Căutând un loc în care să-şi îndeplinească slujba),
a ajuns în regiunea muntoasă a lui Efraim, la casa lui Mica.

Să locuiască. Din cauza apostaziei răspândite israeliţii nu întreţineau pe leviţi cu zecimea lor, aşa
cum ar fi trebuit s-o facă. Având în vedere că leviţilor nu li s-a atribuit teritoriu ca şi celorlalte
seminţii, ei nu puteau, ca ceilalţi, să se întreţină singuri pentru terenurile lor. Levitul acesta
peregrina primprejur evident pentru a căuta o slujbă şi vreun loc de locuit.

9 Mica i-a zis: – De unde vii? El i-a răspuns: – Sunt un levit din Betleemul lui Iuda
şi călătoresc ca să-mi găsesc un loc unde să locuiesc!

10 Mica i-a zis: – Rămâi la mine! Îmi vei fi părinte şi preot, iar eu îţi voi da 10
şecheli g(Aproximativ 0,12 kg) de argint pe an, un rând de haine şi mijloace de trai.
Levitul a rămas.

Părinte. Acesta era un titlu de respect dat profeţilor şi altor slujbaşi distinşi (Geneza 45,8;
2 Regi 2,12; 5,13; 6,21 etc.)
Zece şecheli. Numerarul real plătit în fiecare an era mic, dar Mica i-a mai oferit, în plus, hrană şi
haine precum şi locuinţa lui.

11 Astfel, levitul a fost de acord să locuiască la acel om care l-a privit ca pe unul din
fiii lui.

12 Mica l-a învestit pe levit şi tânărul a slujit ca preot în casa lui.

L-a învestit. Instalându-l pe acest levit în slujba de preot, probabil că Mica l-a îndepărtat pe fiul
său din postul de preot (vezi v. 5).

13 Mica a zis: „Acum ştiu că DOMNUL îmi va face bine, fiindcă am ca preot un
levit!”

Fiindcă am. Mica a privit-o ca pe o întâmplare fericită că el a fost în stare să întâlnească un levit,
unul care probabil că era instruit pentru lucrarea sanctuarului, spre a face slujba la altarul lui. El îl
instalase pe fiul său numai de nevoie, dar acum era bucuros că avea un profesionist, cel puţin unul
care la început a fost chemat în serviciul sanctuarului, care îndeplinea slujba. Aceasta i-a dat
asigurarea că drept rezultat al slujirii levitului, Iehova avea să-l facă prosper în tot ceea ce face.
Mica este doar de compătimit în dorinţa lui după binecuvântarea lui Dumnezeu. Este vădit că el,
fără să-şi dea seama, călca poruncile lui Dumnezeu în privinţa metodei de a se închina.

Comentarii Ellen G. White: 6 1 T, p. 316.

~ 119 ~
Capitolul 18
Conflictul dintre Mica şi daniţi

1 În zilele acelea nu era rege în Israel. Seminţia lui Dan îşi căuta un teritoriu în care
să locuiască, pentru că nici până în ziua aceea nu-şi însuşiseră moştenirea primită în
mijlocul seminţiilor lui Israel.
Nu era rege în Israel. Probabil că autorul doreşte să explice că acţiunea ilegală a daniţilor a putut
să aibă loc numai pentru că nu exista împărat suveran pentru a păstra legalitatea şi ordinea.
Până în ziua aceea. Teritoriul atribuit al lui Dan era ţara de jos dintre mare şi munţi, dar daniţii
n-au fost în stare să-l ia de la locuitorii băştinaşi. Ei au fost obligaţi de canaaniţi să se întoarcă în
ţinutul muntos (cap. 1,34).

2 Daniţii au trimis dintre ei toţi, din clanurile lor, 5 bărbaţi viteji din Ţora şi din
Eştaol, ca să umble prin ţară şi s-o iscodească. Ei le-au zis: „Duceţi-vă şi iscodiţi
ţara!” Aceştia au ajuns în regiunea muntoasă a lui Efraim, aproape de casa lui Mica
şi au înnoptat acolo.
Dintre ei toţi (în engl. „from theie coasts”). Mai bine „din frontirele lor”, adică din toate părţile
teritoriului sau aşezării lor. Se pare că a fost o delegaţie care reprezenta toate părţile seminţiei lor.
Din clanurile lor. Adică, din tribul sau seminţia lor.
Din Ţora. Vezi cap. 13,2; 25.
S-o iscodească. Ei n-au văzut nici o perspectivă de a putea cuceri teritoriul atribuit lor; de aceea
ei au trimis pe unii din seminţia lor să caute un loc unde s-ar putea stabili cu uşurinţă. Făcând aşa,
ei au mers împotriva planului de la început al lui Dumnezeu, care le dăduse moştenirea lor în
mijlocul moştenirii lui Iuda. Încrederea în Dumnezeu avea să-i facă în stare să izgonească pe
locuitorii ţării. Migrarea spre nord era o recunoaştere publică a lipsei lor de bunăvoinţă de a urma
planul lui Dumnezeu.
Au înnoptat acolo. Au obţinut o găzduire peste noapte acolo.

3 Când erau aproape de casa lui Mica, au recunoscut glasul a(Au recunoscut
probabil dialectul sau accentul. Sau l-au recunoscut ca levit, auzindu-l oficiindu-şi
slujba) tânărului levit şi s-au dus într-acolo. Ei i-au zis: – Cine te-a adus aici? Ce
faci în acest loc? De ce eşti aici?
Au recunoscut glasul. Aceasta poate să însemne fie că ei îl cunoscuseră pe levit mai înainte de a
veni în casa lui Mica şi au recunoscut glasul lui, fie că l-au recunoscut pe levit după felul cum
vorbea, în timp ce făcea slujba în capela particulară. Dacă era nepotul lui Moise (vezi cele despre
v. 30), levitul poate să fi fost bine cunoscut.

4 El le-a răspuns: – Mica face cutare şi cutare lucru pentru mine, el mă plăteşte şi eu
îi sunt preot!
5 Ei i-au zis: – Te rugăm, întreabă-L pe Dumnezeu în legătură cu noi, ca să ştim
dacă vom avea izbândă în călătoria în care mergem!

Întreabă. Aflând că Levitul avea obiecte pentru consultarea zeităţii, un efod şi terafimi, iscoadele
danite au cerut ca el să-L întrebe pe Domnul dacă călătoria lor de cercetare se va dovedi plină de
succes.

~ 120 ~
6 Preotul le-a răspuns: – Mergeţi în pace deoarece călătoria pe care o faceţi este sub
privirea DOMNULUI!

Sub privirea Domnului. Cu alte cuvinte, călătoria voastră este sub privegherea şi bunăvoinţa lui
Dumnezeu. Cuvântul pentru „Domnul” folosit aici este Yahweh (Iehova). Levitul practica
închinarea la Dumnezeul evreilor în forme de închinare oprite de legea mozaică.

7 Cei 5 bărbaţi au plecat şi au ajuns în Laiş. Acolo au văzut un popor care trăia în
siguranţă, după obiceiurile sidonienilor, fiind liniştit şi încrezător. Ei locuiau
nestânjeniţi în ţară şi nu erau vasalii nimănui b(Sau: Nu le lipsea nimic din ce este
pe pământ, fiind bogaţi; sensul frazei în ebraică este nesigur),Erau departe de
sidonieni şi nu ţineau legătura cu alţi oameni c(TM; Unele mss ale LXX: cu
arameii),

Laiş. Numit Leşem în Iosua 19,47. După ce daniţii l-au luat, numele lui a fost schimbat în Dan
(Judecători 18,29). Sub acest nume, el a fost adesea amintit în Vechiul Testament în expresia „de
la Dan până la Beer-Şeba”. El era cea mai nordică aşezare a lui Israel (Judecători 20,1;
1 Samuel 3,20; 2 Samuel 3,10 etc.). El era aproape de poalele muntelui Hermon în vecinătatea
izvoarelor râului Iordan. Era cam la 30 de mile de Tir la apus şi la peste 40 de mile de Damasc
înspre nord-est.
După obiceiurile sidonienilor. Sidonienii nu erau un popor căruia să-i placă războiul, ci s-au
devotat comerţului.
Încrezător.Ebraicul beţach „în siguranţă” sau „siguri”. Locuitorii Laişului erau atât de izolaţi de
neamurile turbulente, încât este vădit că nu şi-au clădit ziduri mari pentru ocrotire, nici nu-şi
apăraseră cetea punând străjeri.
Departe de. În mile reale nu erau prea departe, dar între ei se afla un lanţ de munţi.
Nu ţineau legătura. Erau mulţumiţi să locuiască departe, izolaţi, să trăiască o viaţă independentă.

8 Când s-au întors la rudele lor din Ţora şi Eştaol, aceştia i-au întrebat: – Ce veste
ne aduceţi?

9 Ei le-au răspuns: – Haideţi să-i atacăm, fiindcă le-am văzut ţinutul şi este foarte
bun! Nu fiţi aşa de nepăsători şi de leneşi, ci duceţi-vă şi puneţi stăpânire pe ţinut!

Foarte bun. Compară cu Numeri 14,7; Iosua 2,23.24. Iscoadele au adus un raport unanim cu
privire la posibilitatea de migrare spre Laiş şi au îndemnat la acţiune imediată.

10 Când veţi ajunge acolo, veţi găsi un popor încrezător. Ţinutul este întins şi
încăpător şi Dumnezeu l-a dat în mâinile noastre; este un loc în care nu lipseşte
nimic din tot ce este pe pământ!

11 600 de oameni din clanul daniţilor, înzestraţi cu arme de război, au pornit din
Ţora şi din Eştaol.

Şase sute de oameni. N-a migrat întreaga seminţie, ci poate că numai membrii cei mai
întreprinzători şi cei care nu aveau pământ convenabil.Având în vedere că cei 600 de oameni şi-au
luat cu ei familiile (v. 21), probabil că grupa toată număra între 1500-2000 de oameni.

~ 121 ~
12 Ei au înaintat şi şi-au aşezat tabăra la Chiriat-Iearim, în Iuda. De aceea locul
acela s-a numit Mahane-Dan d(Mahane-Dan înseamnă Tabăra lui Dan), el
aflându-se şi astăzi în Chiriat-Iearim.

Chiriat-Iearim. Care înseamnă „cetatea pădurilor”. De pe vremea lui Eusebiu (sec. al V-lea d.Hr.)
a fost identificată cu Tell el-Azhar, aproape de modernul Karyat el-Inab, la 8 mile (12,8 km) de
Ierusalim pe drumul spre Iafa. Chiriat-Iearim a fost la început una dintre cetăţile gabaoniţilor
(Iosua 9,17). Pe vremea lui Samuel el a fost locuit mai ales de oameni din seminţia lui Iuda.
Mahane-Dan. Adică „tabăra lui Dan” (vezi cap. 13,25).

13 De acolo au trecut în regiunea muntoasă a lui Efraim şi au ajuns aproape de casa

lui Mica.

Casa lui Mica. Probabil Bet-Mica, ca nume propriu. Poate că în jurul casei şi sanctuarului lui
Mica s-a dezvoltat o aşezare şi satul a ajuns să fie cunoscut ca Bet-Mica. Daniţii migratori au
tăbărât, în drumul lor spre nord, prin apropiere.

14 Cei 5 bărbaţi care iscodiseră ţinutul Laiş, au luat cuvântul şi le-au zis rudelor lor:
„Ştiţi că într-una din aceste case există un efod e(Vezi nota de la 17:5; şi în vs. 17,
20), terafimi f(Vezi nota de la 17:5; şi în vs. 17, 20), un idol cioplit şi un idol turnat?
Cred că ştiţi acum ce aveţi de făcut!”

Într-una din aceste case. Termenul ar putea fi echivalent cu „satul acesta”.

Aveţi. Adică, vedeţi ce aveţi de făcut pentru a obţine efodul, terafimii şi chipul cioplit în posesia
Daniţilor. Din cele ce urmează era vădit că au hotărât ca o grupă să se angajeze în conversaţii cu
levitul, în timp ce alţii aveau să se strecoare în altar şi să-şi însuşească în folosul lor obiectele
religioase.

15 S-au dus într-acolo, au ajuns la casa unde slujea tânărul levit, adică la casa lui
Mica, şi l-au întrebat de sănătate.

L-au întrebat de sănătate. În mod literal, „l-au întrebat de sănătate” (engl. „saluted”). O
construcţie asemănătoare se întâlneşte în 2 Samuel 11,7, unde David a întrebat cum mergea
războiul.

16 Cei 600 de războinici înarmaţi stăteau la intrarea porţii.

Intrarea porţii. Evident că exista un zid protector în jurul micului sat, cel puţin în jurul casei şi
altarului lui Mica. Grosul grupei daniţilor s-au angajat cu levitul în discuţie la poartă (v. 17).

17 Apoi cele 5 iscoade au plecat de lângă el şi au intrat în casă. În timp ce preotul

stătea la poarta casei cu cei 600 de războinici înarmaţi, cei 5 bărbaţi care iscodiseră
ţinutul s-au dus înăuntru şi au luat idolul cioplit, efodul, terafimii şi idolul turnat.

Cele 5 iscoade. Între timp, cele 5 iscoade care fuseseră în casă mai înainte şi cunoşteau locul de
jur-împrejur s-au strecurat neobservate şi au furat obiectele religioase din altarul lui Mica.

~ 122 ~
18 Când aceştia au intrat în casa lui Mica să ia idolul cioplit, terafimii şi idolul
turnat, preotul le-a zis: – Ce faceţi?
Ce faceţi? Când cei 5 oameni s-au întors la poartă cu obiectele de cult, preotul a strigat uimit:
„Ce faceţi?”

19 Ei i-au răspuns: – Taci, nu mai zice nimic şi vino cu noi, pentru că dorim să ne fii
părinte şi preot! E mai bine să fii preot în casa unui singur om sau să fii preotul unei
seminţii şi al unui clan din Israel?
Nu mai zice nimic. Punerea degetului pe buze este unul dintre gesturile cele mai universale (vezi
Iov 21,5; 29,9; Proverbe 30,32).

20 Preotul s-a bucurat în inima lui şi, luând efodul, terafimii şi idolul turnat, a plecat
împreună cu poporul.
S-a bucurat. Perfidia acestui levit este vrednică de notat. În primul rând, el a trădat închinarea
curată specificată în Legea lui Moise ca să slujească înaintea idolului lui Mica de dragul banilor ce
i s-au oferit. Acum el îl părăseşte pe binefăcătorul lui, care-l tratase ca pe un fiu (cap. 17,11), şi-i
însoţeşte cu bucurie pe cei care luaseră ceea ce nu le aparţinea. Trebuie să reţinem că nici unul
dintre personajele naraţiunii n-au fost deloc exemple. Mica însuşi era un hoţ. Levitul era un
mercenar. Daniţii erau piraţi ilegali.
A plecat împreună cu (în engl. „in the midst”). După cât s-ar părea pentru ascundere şi ocrotire.

21 Apoi au plecat mai departe, punând în faţa lor copiii, vitele şi bunurile.
În faţa lor. De asemenea, este clar că femeile şi copiii au fost puşi în faţa oamenilor înarmaţi,
deoarece daniţii se pare că s-au aşteptat la urmărire. Femeile nu sunt amintite, deşi este foarte
sigur că erau prezente (vezi Geneza 34,29; 2 Cronici 20,13).
Copiii. Că aceasta a fost o migrare regulată cuprinzând femei şi copii este scos la iveală numai pe
această cale incidentală.
Bunurile. Adică, bagaje, unelte de gospodărie, efecte etc.

22 După ce s-au depărtat de casa lui Mica, oamenii care îşi aveau casele lângă casa
lui Mica au fost chemaţi să pornească în urmărirea daniţilor.
Aveau casele. Furtul chipurilor era privit ca o pierdere a satului întreg, nu numai a lui Mica.
Au fost chemaţi. În mod literal, „chemaţi afară”, adică au fost chemaţi la arme.

23 Când au strigat după daniţi, aceştia s-au întors şi i-au zis lui Mica: – Ce ai de
strigi după noi?
S-au întors. Probabil că fără să oprească marşul lor.

24 El le-a răspuns: – Cum puteţi să-mi spuneţi ce am? Mi-aţi luat zeii pe care mi-i
făcusem, mi-aţi luat şi preotul şi aţi plecat! Eu cu ce mai rămân?
Să-mi spuneţi. Mica era supărat pentru pretenţia nevinovăţiei lor şi încercarea lor de a înlătura
chestiunea ca şi când ar fi fost o glumă. Evident că forţa daniţilor a fost mai mare cu mult decât
aceea a lui Mica, altfel daniţii n-ar fi acţionat cu astfel de obrăznicie (vezi v. 26).
Zeii. Mica nu şovăie să numească chipurile şi terafimii ca dumnezei ai lui. Deşi mărturisea a fi un
închinător al lui Iehova (vezi cap. 17,2.3), el păstra mult din concepţia păgână despre zeităţi.
Pe care mi-i făcusem. Expresia este înfiorătoare venind de pe buzele unui israelit.

~ 123 ~
25 Daniţii i-au zis: – Să nu te mai auzim, căci altfel nişte oameni înverşunaţi se vor
năpusti asupra ta şi îţi vei pierde viaţa atât tu, cât şi familia ta!

Oameni înverşunaţi. În mod literal, „oameni cu amărăciunea sufletului”, adică oameni cu

înclinaţii crude şi temperament iute. De fapt, daniţii au spus: „Lăsaţi-ne în pace cu plângerile
voastre ca să nu-i provocaţi pe oamenii cu temperament iute dintre noi să vă atace”. Vezi
2 Samuel 17:8, unde temperamentul lui David şi al însoţitorilor lui a fost comparat cu o ursoaică
căreia i s-au luat puii.

26 Apoi daniţii şi-au văzut mai departe de drum. Când a văzut Mica că aceştia erau
mai puternici decât el, s-a întors acasă.

Daniţii cuceresc cetatea Laiş

27 Astfel, după ce au luat preotul şi ceea ce făcuse Mica, aceştia şi-au continuat
drumul până ce au ajuns în Laiş, la un popor liniştit şi încrezător. I-au ucis pe
locuitori cu sabia şi au dat foc cetăţii.

Liniştit şi încrezător. Raportul dat de iscoade a fost (adevărat) corect. Daniţii nemiloşi i-au
surprins pe oamenii din Lais, care au fost nepregătiţi pentru rezistenţă. Cetatea a fost luată şi arsă
până în temelii.

28 Nimeni nu i-a izbăvit, pentru că erau departe de Sidon şi nu ţineau legătura cu

alţi oameni. Cetatea era în valea care duce la Bet-Rehob. Daniţii au rezidit-o şi au
locuit în ea.

Departe de Sidon. Nefericita colonie era prea departe de Sidon, care probabil că era cetatea-
mamă, spre a obţine vreun ajutor, şi, având în vedere că locuitorii Laisului după cât se pare nu
făcuseră nici o ligă cu nici una din seminţiile sau cetăţile arameice, nu au existat forţe prietene
spre a le veni în ajutor.
Valea. Probabil depresiunea prin care curg apele Iordanului superior pe la poalele celor mai de
jos şesuri ale Libanului, la nord de lacul Hule.
Bet-Rehob. Care înseamnă „casa uliţii”. Un mic sat cu oameni de limbă arameică, conform cu
cele din 2 Samuel 10,6.8.
Au rezidit-o. Pe ruinele înnegrite ale Laisului, daniţii au clădit din nou cetatea. Acesta era
obiceiul în vremurile din vechime. Cetăţile erau clădite lângă izvoare de apă şi pe cele mai înalte
puncte care corespund scopurilor de ocrotire. Prin urmare, au fost alese aceleaşi locuri pentru
cetăţi succesive.

29 Au numit cetatea Dan, după numele lui Dan, strămoşul lor, care i se născuse lui
Israel; dar la început numele cetăţii era Laiş.

Dan. Ei au numit noua lor cetate de căpetenie după numele seminţiei lor, care, la rândul ei, a fost
numită după Dan, pe care l-a născut lui Iacob, Bilha, roaba Rahelei.
Cetatea lui Dan din nord este amintită în cântarea Deborei (cap. 5,17). Aceasta arată clar că
migraţiunea descrisă în cap. 17 şi 18 a avut loc în cele mai timpurii vremuri ale Judecătorilor.
Probabil că ea a avut loc pe vremea bătrânilor care au urmat după Iosua, înainte de slujba de
judecător a lui Otniel. Migrarea aceasta şi idolatria descrisă în legătură cu ea au fost zugrăvite de
autorul judecătorilor ca o ilustrare a apostaziei şi ilegalităţii epocii care a dat naştere la invazii şi
asupriri succesive.

~ 124 ~
30 Daniţii şi-au înălţat unul din idoli pentru ei şi pentru Ionatan, fiul lui Gherşom,
fiul lui Moise g(Cf. unei tradiţii scribale antice, unele mss ale LXX, VUL; TM,
probabil pentru a evita pângărirea numelui lui Moise, preferă Manase); el şi urmaşii
lui au fost preoţii seminţiei lui Dan până în ziua când ţara a ajuns în captivitate.

Ionatan. Aceasta este prima dată când i se dă numele Levitului care l-a slujit mai întâi pe Mica
apoi pe seminţia lui Dan.
Moise (în engl. „Manase”). Unele dintre manuscrisele LXX şi Vulgata redau „Moise”, în loc de
„Manase”. Este adevărat că Gherşon era fiul lui Moise, afară de cazul că se referă la altul, iar nu al
lui Manase (Exod 2,22; 18,3). În ebraică, (neţinând seama de punctele vocalelor) singura
deosebire dintre cuvintele Moise şi Manase este că cuvântul pentru Moise nu are litera n. Este
interesant de observat că în manuscrisele şi Bibliile ebraice, editate de către masoreţi, litera n este
inserată în nume într-un fel foarte curios, fiind „suspendată” deasupra rândului, arătând cu putere
că a fost, probabil, adăugată mai târziu.
Biblia ebraică prezintă şi alte cazuri de litere „suspendate” (Psalm 80,14; Iov 38,13.15). Rabini şi
învăţaţi evrei din vechime, precum şi învăţaţi moderni, atât iudei, cât şi ne-iudei afirmă că această
literă a fost introdusă în numele lui Moise de către rabini sau scribi spre a-l schimba în Manase şi
astfel să cruţe reputaţia lui Moise, descoperind faptul că nepotul lui a fost un preot renegat al
renumitului idol din sanctuarul de la Dan. Talmudul spune că Ionatan a fost nepotul lui Moise, dar
pentru că el a făcut faptele lui Manase, împăratul de mai târziu al lui Iuda, Scriptura îl repartizează
la familia lui Manase.
Din întâmplare, dacă aşa cum evident se pare, Ionatan a fost nepotul lui Moise, marea antichitate
a evenimentului din cap. 18 este susţinută de faptul că levitul care l-a slujit pe Mica a fost despărţit
de Moise numai de o singură generaţie.
Captivitate. Probabil că aceasta se referă la o transportare neraportată a seminţiilor nordice de
către vreo putere străină, cum ar fi statele arameice învecinate cu Siria. Aceasta s-ar putea referi cu
greu la ducerea în captivitate a seminţiilor nordice de către Asiria pe vremea lui Tiglat-Pileser,
pentru că versetul următor în descrierea aceleiaşi perioade spune că perioada a fost „în tot timpul
cât a fost casa lui Dumnezeu la Silo” (vezi 1 Samuel 1,24).

31 Cât timp Casa lui Dumnezeu a fost la Şilo, daniţii au păstrat idolul turnat al lui
Mica, ca zeu al lor.

~ 125 ~
Capitolul 19
Un levit şi ţiitoarea lui

1 În zilele acela, când nu era rege în Israel, un levit care locuia la marginea regiunii
muntoase a lui Efraim îşi luase o ţiitoare din Betleemul lui Iuda.

În zilele acelea. Naraţiunea raportează în cap. 19 la 21 evenimente din istoria timpurie a seminţiei
lui Beniamin (vezi cap. 20,28).
Nu era rege în Israel. Din nou autorul prefaţează istorioara lui din vremea fără legi şi lupta dintre
seminţii cu explicaţia că astfel de lucruri au fost posibile din cauză că nu era împărat în Israel care
să ţină legea şi ordinea. Starea de linişte care există într-o ţară unde legea este respectată şi
obligatorie nu este întotdeauna apreciată cum ar trebui să fie.
Ţiitoare. Ea putea fi o soţie inferioară, lipsindu-i până şi situaţia obişnuită de a doua soţie, şi
totuşi nu era o chestiune trecătoare, ci, după cât se pare, o legătură obişnuită, de durată, aşa cum
este arătat de faptul că, deşi infidelitatea ei faţă de el era privită ca vrednică de condamnat, mai
târziu, soţul a căutat să se împace.
Betleemul lui Iuda. Levitul din întâmplarea anterioară avusese şi el legături în Betleem (vezi
cap. 17,7).

2 Dar ţiitoarea i-a fost necredincioasă a(Sau: Dar ţiitoarea s-a mâniat pe el) şi s-a
întors apoi la familia ei, în Betleemul lui Iuda, unde a rămas timp de 4 luni.

I-a fost necredincioasă. Unele dintre manuscrisele Septuagintei şi Latine redau „era mâniată pe
el”. Targum-urile iudaice susţin şi ele această redare. Ideea aceasta s-a socotit a fi mai potrivită în
context, pentru că atunci când levitul s-a dus după ea, el n-a certat-o, ci a vorbit amabil cu ea
pentru a o împăca. Cu toate acestea, considerentele acestea nu par să prezinte un temei suficient
pentru abaterea de la redarea textului ebraic.

3 După aceea, soţul ei s-a dus la ea pentru a o convinge să se întoarcă. Era însoţit de
slujitorul său şi de o pereche de măgari. Ea l-a adus în locuinţa tatălui ei şi tatăl fetei
l-a primit cu bucurie când l-a văzut.

Pentru a o convinge. În mod literal, „să vorbească inimii ei”.

Ea l-a adus. Este vădit că propunerea lui a fost plină de succes, pentru că a adus pe soţul ei în
casă.
L-a primit cu bucurie. Ospitalitatea nerăbdătoare a tatălui ţiitoarei arată că despărţirea probabil că
a fost privită ca o ruşine pentru familie. Tatăl a fost în aparenţă cel care a cerut scuze şi a dovedit
în mod lămurit bucuria lui la împăcare insistând ca levitul să petreacă mai multe zile de vizită cu
familia.

4 Socrul său, tatăl fetei, l-a reţinut şi astfel ei au rămas la el 3 zile. Au mâncat, au
băut şi au înnoptat acolo.

L-a reţinut. Tatăl fetei l-a îndemnat insistent pe levit să stea timp mai îndelungat decât acesta a
dorit. Ospitalitatea exagerată a socrului, fără îndoială că a urmărit să facă o bună impresie asupra
levitului. Este lămurit că el nu dorea ca perechea să se mai certe din nou. El a făcut tot ce a putut
spre a întări legătura lor.

~ 126 ~
5 În a patra zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă şi s-au pregătit să plece.Dar tatăl fetei i-a
zis ginerelui său: „Ia o bucată de pâine ca să prinzi putere, apoi veţi pleca!”
Să prinzi putere. Redarea marginală „să-ţi întăreşti inima”, probabil că este mai corectă. Cuvântul
tradus aici „mângâi” (în engl.) înseamnă „a propti”, „a susţine”, „a suporta”, iar în legătură cu
inima poate să însemne „a reînviora (trupul) cu hrană”.

6 Ei au rămas, au mâncat şi au băut din nou împreună. Tatăl fetei i-a zis ginerelui
său: „Te rog, binevoieşte să rămâi aici peste noapte şi înveseleşte-te!”
7 Bărbatul se sculase să plece, dar socrul său l-a convins să rămână. Astfel, el s-a
întors şi a înnoptat din nou acolo.
8 În a cincea zi, s-a sculat dis-de-dimineaţă ca să plece. Tatăl fetei i-a zis: „Te rog,
mai zăboveşte la mine până la amiază şi întăreşte-ţi inima!” Astfel, ei au mâncat din
nou împreună.
9 După aceea bărbatul s-a sculat să plece împreună cu slujitorul şi cu ţiitoarea sa,
dar socrul lui, tatăl fetei, i-a zis: „Iată că se apropie seara! Te rog, înnoptează aici,
căci ziua aproape a trecut! Rămâi, te rog, şi înveseleşte-te! Mâine te vei trezi ca să
porneşti la drum şi te vei duce acasă!”
[Bucată]. Din nou socrul i-a îndemnat să-şi mai amâne puţin plecarea până va putea să mai
pregătească altă mâncare. Evident că şi aceasta a fost o serbare mare pe care socrul nu s-a grăbit
s-o pregătească şi în timpul căreia s-a vorbit mult pe îndelete.

10 Dar bărbatul n-a vrut să mai rămână, ci s-a ridicat şi a plecat. A ajuns până în faţa
Iebusului, adică Ierusalim, cu cei 2 măgari înşeuaţi şi cu ţiitoarea sa.
N-a vrut să mai rămână. Levitul, probabil că şi-a dat seama că a doua zi va fi tot atât de greu să
se desprindă, cum fusese şi în cele două zile de mai înainte, aşa că a refuzat curtenitor invitaţia şi a
pornit în călătoria lui spre casă la această oră nepotrivită. Rezultatele au fost dezastruoase aşa cum
arată cele ce urmează.
Perseverenţa cu care, după 3 zile, socrul a îndemnat pe levit să rămână, chiar dacă acesta din
urmă era nerăbdător să plece, era o formă de politeţe obişnuită în ţările Orientului, dar în realitate
contrară celei mai bune forme de ospitalitate. Tot atât se poate obiecta şi gazdei care grăbeşte pe
oaspetele care ar dori să stea. Autorul Judecătorilor contrastează ospitalitatea exagerată a socrului
cu lipsa totală a aceleia pe care levitul a experimentat-o curând la Ghibea. Cât despre levit,
experienţa lui a fost aceea a multor suflete slabe şi şovăielnice, mai întâi, întârziere care nu era
necesară, şi apoi grabă exagerată.
Iebusului. Acesta era numele vechi al Ierusalimului, pe vremea aceasta o cetate a iebusiţilor (vezi
1 Cronici 11,4.5; vezi Judecători 1,21). Cetatea este numită Iebus în Iosua 18,16.28. Şi numele de
Ierusalim este vechi, găsindu-se în textele egiptene ale sec. 19 şi 18 î.Hr. şi în scrisorile
domnitorilor canaaniţi (tăbliţele Amarna), scrise cam pe la 1400 î.Hr, ca Urusalim.

11 Când erau aproape de Iebus, se făcuse târziu deja. Slujitorul i-a zis stăpânului
său: – Am putea să ne întoarcem în cetatea acestor iebusiţi ca să înnoptăm acolo!

Se făcuse târziu deja. Călătoria de la Betleem până la Ierusalim, o distanţă de vreo 5 mile, avea să
necesite cam două ore.

~ 127 ~
12 Dar stăpânul lui i-a răspuns: – Nu ne întoarcem pentru o cetate străină, ai cărei
locuitori nu sunt israeliţi, ci vom merge până la Ghiva!
Străină. În conformitate cu această declaraţie, Ierusalimul era stăpânit încă de iebusiţi. Levitul s-a
temut că în Ierusalim drepturile ospitalităţii puteau fi călcate, iar el să fie prădat. De aceea, el s-a
grăbit înainte, deşi căderea serii sosise peste ei, cu dorinţa de a ajunge într-o aşezare israelită, în
care să rămână peste noapte. A fi prins de căderea nopţii în câmp deschis era în acele zile extrem
de periculos. Incidentul arată că între israeliţi şi iebusiţi exista o ostilitate care mocnea.
Ghiva. Cetatea aceasta, pentru a cărei destinaţie se hotărâse levitul, se afla dincolo de Ierusalim
cam la 3,5 (5,6 km) mile, pe drumul care ducea spre nord. Aceasta este Ghibea, aceea care a
devenit mai târziu locul de naştere al lui Saul şi cetatea unde el şi-a stabilit capitala politică a
regatului lui. Poziţia este cunoscută acum ca Tell el-Ful.

13 Să încercăm să ne apropiem de unul din aceste locuri: de Ghiva sau Rama, a mai
spus el slujitorului său.
Rama. Cetatea aceasta se afla la 4 mile dincolo de Ghibea. Cu alte ocazii, cele două cetăţi sunt
amintite împreună (Isaia 10,29; Osea 5,8). Poate că levitul ştia că Ghibea nu avea o reputaţie bună,
şi că ar fi mai bine să continue spre Rama dacă era posibil.

14 Astfel, ei au plecat mai departe. Când au ajuns aproape de Ghiva, care aparţine
de Beniamin, soarele apunea.
Aparţine de Beniamin. Aceasta este menţionat pentru a arăta clar că aceasta nu era Ghibea lui
Iuda (Iosua 15,57) sau Ghibea din regiunea muntoasă a lui Efraim (Iosua 24,33, unde cuvântul
ebraic pentru „muntos” este gib’ah).

15 S-au întors şi au intrat să înnopteze în Ghiva. Ei au intrat şi s-au oprit în piaţa

cetăţii, dar nu s-a găsit nimeni care să-i primească în casă şi să-i găzduiască.
S-au întors. Satul se afla la o parte de şoseaua principală.
În piaţa (în engl, „in a street”). În mod literal, „locul cel larg”. Acesta era obişnuitul loc liber al
fiecărei cetăţi, de obicei lângă poartă, care era folosit ca loc de piaţă, unde negustorii şi agricultorii
prezentau mărfurile lor. În cetăţi mici ca Ghibea, probabil că nu erau hanuri, iar călătorii
depindeau de ospitalitatea locuitorilor. Levitul şi cei împreună cu el au luat loc în piaţă,
nădăjduind ca cineva să le ofere adăpost peste noapte.
Nimeni. Deşi mulţi dintre locuitori trebuie să-i fi observat stând acolo în timp ce se lăsa
întunericul, nici unul n-a fost binevoitor să-şi ia răspunderea ospitalităţii care, după obiceiul vechi,
era cea dintâi datorie a Orientului (vezi Iov 31,32; Matei 25,35). Chiar dacă unii ar fi fost gata să
dea ocrotirea căminului lor celor 3 călători, probabil că ei s-au temut că o astfel de faptă putea să
provoace necaz pentru ei din partea vecinilor lor stricaţi. De aceeaşi lipsă de consideraţie aveau să
aibă parte şi îngerii la Sodoma pentru ospitalitatea lui Lot (Geneza 19,1-3).

16 Chiar atunci, seara, un bătrân se întorcea de la lucrul câmpului. Omul era din
regiunea muntoasă a lui Efraim, dar locuia ca străin în Ghiva, deşi oamenii din
această cetate erau beniamiţi.
Din regiunea muntoasă a lui Efraim. Singura persoană care a arătat interes faţă de călători n-a
fost un băştinaş localnic. El a fost un bătrân care venise din aceeaşi regiune ca şi levitul, totuşi el
şi-a arătat interesul său ospitalier înainte de a fi aflat faptul acesta. El era un simplu călător, un
localnic vremelnic la Ghibea. Acest lucru este amintit de către autor spre a pune în contrast lipsa
de ospitalitate din partea locuitorilor beniamiţi cu prezenţa acesteia din partea vremelnicului
locuitor efraimit.

~ 128 ~
17 Când s-a uitat şi l-a văzut pe călător în piaţa cetăţii, bătrânul i-a zis: – Încotro
mergi şi de unde vii?

Încotro mergi. În mod prietenos, băştinaşii pun aceleaşi întrebări străinilor din Palestina.

18 El i-a răspuns: – Călătoresc din Betleemul lui Iuda spre marginea regiunii
muntoase a lui Efraim, de unde sunt! Mă dusesem până în Betleemul lui Iuda, iar
acum mă duc la Casa DOMNULUI b(Vezi 18:31). Nu este nimeni care să mă
primească în casa lui,

Casa Domnului. Evident că levitul s-a referit la Silo, unde se aflau chivotul şi cortul întâlnirii.
Silo era în Efraim, poate foarte aproape de casa Levitului, şi acolo a dorit să meargă poate spre a
aduce un dar de mulţumire Domnului pentru venirea înapoi a soţiei lui, sau pentru a aduce o jertfă
pentru păcat pentru ea sau pentru ei amândoi, sau chiar pentru a îndeplini obişnuitele lui slujbe
levitice.
Septuaginta redă expresia: „la casa Domnului” ca „la casa mea”. În sprijinul acestei redări este
înţelesul contextului care arată că levitul era pe drumul lui spre casă. Pe de altă parte, în mintea
Levitului, foarte uşor puteau fi amândouă obiectivele.

19 deşi avem paie şi nutreţ pentru măgarii noştri, avem pâine şi vin pentru mine
însumi, pentru slujitoarea ta şi pentru tânărul care este cu slujitorii tăi, aşa că nu ne
lipseşte nimic!

Nu ne lipseşte. Levitul avea pentru el şi cei împreună cu el hrană din belşug cât şi pentru
animalele sale. Tot ceea ce el cerea era adăpost şi ocrotirea care o însoţea.

20 Bătrânul i-a zis: – Fii liniştit! Mă voi îngriji eu de toate nevoile tale, numai să nu
rămâi peste noapte în piaţă!

Toate nevoile. Bătrânul a insistat curtenitor să procure atât hrană, cât şi găzduire pentru străini.

21 I-a dus în casa lui şi a dat nutreţ măgarilor. Apoi şi-au spălat picioarele, au
mâncat şi au băut.

A dat nutreţ. Îngrijindu-se mai întâi pentru animale, ei au dat dovadă de atitudinea lor umană.

22 În timp ce se veseleau ei, nişte oameni nelegiuiţi dintre locuitorii cetăţii, au

început să roiască în jurul casei, bătând la uşă. L-au strigat pe bătrân, stăpânul casei,
şi i-au zis: – Scoate-l afară pe bărbatul care a intrat în casa ta, ca să ne împreunăm
cu el ca să-l cunoaştem! c(Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale)

Oameni nelegiuiţi. În mod literal, „fii ai nedemnităţii”. Expresia a fost folosită spre a descrie
indivizi nedemni, răi, josnici, nelegali, canalii abominabile. În vremurile de mai târziu, cuvântul
Belial a ajuns să fie folosit ca nume propriu, un sinonim pentru Satana (2 Corinteni 6,15), dar este
îndoielnic dacă el avea aceeaşi semnificaţie aici. Deci cuvântul ar fi trebuit poate să fie tradus, iar
nu scris ca nume propriu.
Au început să roiască în jurul casei. Asemănarea dintre aceasta şi tot atât de dezgustătoarea
naraţiune din Geneza 19,8 este strânsă. Oamenii aceştia erau mai răi decât brutele. Pofta carnală
nenaturală şi infamia lor au fost reamintite cu oroare timp de secole (vezi Osea 9,9; 10,9).
~ 129 ~
23 Bătrânul, stăpânul casei, a ieşit la ei şi le-a răspuns: – Fraţilor, vă rog, nu fiţi aşa
răi. Omul acesta îmi este oaspete, de aceea nu săvârşiţi o asemenea faptă ruşinoasă!
Nu fiţi aşa răi. A viola dreptul de ospitalitate şi protecţie al vecinului lor era în sine însuşi o crimă
odioasă. În ţările Orientului era o regulă statornică că, dacă îi era oferită ospitalitatea unui drumeţ,
acesta era salvat de orice rău.
Faptă ruşinoasă. Cuvântul acesta era des folosit pentru călcarea legilor naturii, mai ales de natură
sexuală (Geneza 34,7; Deuteronom 22,21; 2 Samuel 13,12).

24 Am o fiică fecioară, iar el are o ţiitoare. Vi le voi aduce afară pe ele! Înjosiţi-le şi
faceţi-le ce vă va plăcea, dar nu săvârşiţi un lucru aşa de ruşinos cu acest om!
Am o fiică. Asemănarea dintre versetul acesta şi Geneza 19,8 este remarcabilă. Ca şi Lot, a cărui
experienţă fără îndoială că el o cunoştea, bătrânul s-a oferit s-o jertfească pe fiica lui patimii
acestor brute josnice, decât oaspetele său să fie tratat în acest fel ruşinos. Deşi apreciem dorinţa lui
de a păstra codul ospitalităţii, totuşi natura ofertei lui ne umple de groază. Aceasta reflectă vechea
apreciere neînsemnată a sexului feminin. Omul trebuie judecat, cel puţin în parte, prin concepţiile
vremii în care a trăit el (vezi Geneza 19,8).

25 Oamenii însă n-au vrut să-l asculte. Atunci călătorul şi-a înşfăcat ţiitoarea şi le-a
scos-o afară. Ei au necinstit-o d(Lit.: au cunoscut-o) şi au abuzat de ea toată
noaptea, până dimineaţa. Apoi, când a început să se crape de ziuă, au lăsat-o să
plece.
Şi-a înşfăcat ţiitoarea. Verbul ebraic tradus „luat” este chazaq. El înseamnă „a apuca” sau „a lua
cu forţa”. Soţul a apucat-o pe femeia fără apărare şi a forţat-o să iasă afară. În mod natural,
ţiitoarea avea să se opună unei fapte atât de ruşinoase. O astfel de laşitate din partea levitului era
nespus de condamnabilă.
Când a început să se crape de ziuă. Când s-a apropiat lumina zilei, oamenii cei răi au plecat pe
furiş, ca să nu li se cunoască identitatea.

26 La ivirea zorilor, femeia a venit şi a căzut la uşa casei bătrânului, unde se afla şi
stăpânul ei, rămânând acolo până când s-a luminat bine de ziuă.
La uşa. Cu ultima ei răsuflare ea s-a întors la casa unde era cel ce ar fi trebuit să fie protectorul ei,
dar care o părăsise în vreme de nevoie. Ea a avut putere să se mai târască până la uşă, dar probabil
că n-a avut destulă putere să bată pentru a fi primită. Afară, la uşă, ea a căzut moartă.

27 Dimineaţa, stăpânul ei s-a trezit, a deschis uşile casei şi a ieşit să-şi continue
drumul. Atunci a dat de ţiitoarea sa care era întinsă lângă uşa casei, având mâinile
pe prag.
Pe prag. Mâinile ei erau pe prag ca şi când ar fi fost întinse înspre soţul ei într-o ultimă agonie
după ajutor.

28 El i-a zis: „Ridică-te şi hai să mergem!” Dar ea nu a răspuns nimic. Atunci

bărbatul a pus-o pe măgar şi a plecat către casă.

Hai să mergem. După o astfel de experienţă, levitul i-a vorbit, după cât se pare, cu o astfel de
nepăsare încât suntem şocaţi, şi suntem pregătiţi să aşteptăm aproape orice de la el. Poate că nu
este de mirare că sărmana femeie fugise de prima dată de la el.

~ 130 ~
29 Când a ajuns acasă, a luat un cuţit, şi-a apucat ţiitoarea şi a tăiat-o mădular cu
mădular în douăsprezece bucăţi pe care le-a trimis prin toată regiunea lui Israel.

A tăiat-o. Cu siguranţă că ar fi fost o cale mai puţin înspăimântătoare spre a aduna laolaltă
seminţiile spre a executa judecarea oamenilor răi din Ghibea, dar, la data aceasta, caracterul
levitului a devenit destul de limpede pentru noi spre a nu fi prea surprinşi de odioasa lui metodă de
a înştiinţa seminţiile.
Mădular cu mădular. (în engl. „together with her bones”). Cuvântul „împreună cu” a fost adăugat
de traducători. Este mai bine a-l omite, şi a traduce simplu, „în conformitate cu oasele ei”. Ideea
este aceea că unele bucăţi erau mai mari, unele mai mici, proporţional cu încheieturile care aveau
să permită împărţirea trupului.
Regiunea (engl. „coasts”). Adică, „hotare”.

30 Toţi cei ce au văzut lucrul acesta, au zis: „Niciodată nu s-a întâmplat şi nu s-a
văzut aşa ceva, de când au venit israeliţii din ţara Egiptului şi până astăzi! Luaţi
aminte asupra acestei fapte, sfătuiţi-vă şi spuneţi ce-i de făcut!”

Aşa ceva. Levitul a făcut socoteala corectă. Istorisirea faptei a trezit indignarea morală a tuturor
evreilor din Palestina. Ei au recunoscut că aceasta era o faptă atât de scârboasă încât chiar timpuri
nestatornice şi lipsa unei conduceri autoritare centrale nu puteau să servească drept scuză să treacă
nepedepsită.

~ 131 ~
Capitolul 20
Lupta dintre israeliţi şi beniamiţi

1 Toţi israeliţii au ieşit de la Dan până la Beer-Şeba a(Sau: de la un capăt la

celălalt, Dan marcând extremitatea nordică a Israelului iar Beer-Şeba pe cea sudică.)
şi până la ţinutul Ghiladului. Adunarea s-a strâns astfel ca un singur om înaintea
DOMNULUI, la Miţpa.

Au ieşit. Adică, au ieşit pregătiţi pentru luptă (vezi cap. 2,15 etc.)
De la Dan până la Beer-Şeba. Adică, de la cea mai nordică aşezare a evreilor, cetatea lui Dan
(vezi cap. 18), până la Beer-Şeba, cea mai sudică aşezare israelită la marginea Negebului în sudul
lui Iuda. Expresia se întâlneşte în Biblie de 7 ori (Judecători 20,1, 1 Samuel 3,20;2 Samuel 3,10;
17,11; 24,2.15; 1 Regi 4,25), şi o dată cu Beer-Şeba până la Dan (1 Cronici 21,2).
Ţinutul Ghiladului. Expresia aceasta pare a-i cuprinde pe toţi evreii de la răsărit de Iordan (vezi
cap. 5,17; 11,5.6 etc.). Toate aşezările ebraice au trimis delegaţi, cu excepţia cetăţii Iabes din
Galaad (cap. 21,8.10).
Ca un singur om. Aceasta a fost o adunare spontană, rezultatul serioasei lor discuţii unul cu altul
asupra problemei.
Înaintea Domnului. Prin aceasta nu se înţelege în mod necesar că ei au adus chivotul sau cortul
întâlnirii acolo, nici că Miţpa era Silo, unde era aşezat chivotul. David a fost făcut împărat la
Hebron, „înaintea Domnului” (2 Samuel 5,3), şi totuşi acolo nu era nici un chivot. Expresia poate
să însemne că ei s-au adunat să discute împreună ce cale de acţiune să ia şi ei au cerut lui
Dumnezeu să-i călăuzească în deliberarea lor (vezi Iosua 24,2; vezi şi Judecători 20,27).
Miţpa. Aşezarea aceasta este adesea identificată cu dealul Nebi Şamwil, la 4 mile şi jumătate
nord-vest de Ierusalim şi numai la 2 mile de Ghibea, scena crimei. Muntele este cam de 3000 de
picioare înălţime. Mai probabilă este identificarea cu Tell en-Naşbeh, 7,5 mile (12 km) nord de
Ierusalim. Miţpa din Beniamin a servit în alte timpuri ca loc de adunare a seminţiilor
(1 Samuel 7,5-17; 10,17). Aceasta a fost prima mare adunare a tuturor evreilor de după vremea lui
Iosua.

2 Conducătorii întregului popor, ai tuturor seminţiilor lui Israel, s-au înfăţişat în

adunarea poporului lui Dumnezeu: erau 400.000 de pedestraşi.

Conducătorii. În mod literal, „colţuri” sau „pietre de colţ”. Bărbaţii care erau stâlpii, căpeteniile
seminţiilor, toţi au venit la Miţpa.

3 Beniamiţii au auzit că israeliţii s-au strâns la Miţpa. Israeliţii au zis: – Spuneţi,

cum s-a întâmplat această nelegiuire?

Beniamiţii au auzit. Ştirea că israeliţii se adunau să pedepsească crima poate să fi ajuns la

beniamiţii din Ghibea de îndată ce numărul israeliţilor s-a mărit au început să sosească la Miţpa
primele grupe sau chiar înainte de a ajunge ei acolo. Se mai poate ca beniamiţii să fi primit aceeaşi
citaţie ca şi celelalte seminţii (vezi cap. 19,29).
Spuneţi. Cuvintele au fost adresate levitului. Când numărul israeliţilor s-a mărit, devenind
mulţime, ei i-au cerut levitului să le prezinte o descriere directă a crimei de care s-au făcut
vinovaţi bărbaţii din Ghibea.

4 Atunci, levitul, bărbatul femeii care fusese ucisă, a luat cuvântul şi le-a zis: – Eu şi
ţiitoarea mea intrasem în Ghiva, care aparţine de Beniamin, ca să înnoptăm acolo.

~ 132 ~
5 Dar locuitorii Ghivei s-au ridicat împotriva mea, au înconjurat pe timp de noapte
casa în care eram şi au vrut să mă omoare. Mi-au necinstit ţiitoarea până când a
murit.
Să mă omoare. Deşi capitolul precedent n-a indicat această ameninţare, probabil că ar fi urmat
după aducerea la îndeplinire a intenţiei raportată în cap. 19,22.

6 Atunci mi-am apucat ţiitoarea, am tăiat-o în bucăţi şi bucăţile le-am trimis prin
toată ţara moştenită de Israel, pentru că ceea ce ei au săvârşit este o nelegiuire şi o
urâciune în Israel.
7 Iată că toţi cei ce aţi venit aici sunteţi israeliţi: sfătuiţi-vă deci şi daţi un verdict
acum!
8 Poporul a luat o decizie şi a zis: – Nici unul din noi nu va pleca! Nimeni nu se va
întoarce acasă!
Poporul a luat o decizie. După ce levitul a repovestit întâmplarea actului de violenţă, toată
adunarea s-a unit în protest şi au fost de acord ca nici unul dintre ei să nu se întoarcă la căminele
lor până ce nu va fi răzbunat.

9 Iată acum ce-i vom face Ghivei: o vom lua cu asalt după cum vom ieşi la sorţi!
O vom lua cu asalt. Hotărârea lor a fost să meargă la luptă în rânduri de bătaie împotriva cetăţii
Ghibea şi să ceară predarea vinovaţilor.

10 Din toate seminţiile lui Israel vom lua 10 bărbaţi dintr-o sută, 100 dintr-o mie şi
1.000 din 10.000; aceştia vor aduce provizii pentru popor. Apoi, când ei se vor
întoarce, vom pedepsi Ghiva b(Un singur mss al TM; celelalte mss ale TM: Gheva,
o variantă a numelui Ghiva) lui Beniamin potrivit cu toată nelegiuirea pe care a
săvârşit-o în Israel!
Zece oameni dintr-o sută. Pentru un număr aşa de mare de oameni tăbărâţi într-un singur loc, a
fost greu să se procure hrană destulă. O zecime din toată oştirea, probabil aleasă prin vot, i-a fost
destinată sarcina să meargă să adune hrană pentru oştirea adunată. În felul acesta, un om trebuia să
procure hrană pentru 9 oameni de pe front.

11 Israeliţii s-au unit şi s-au mobilizat împotriva cetăţii.

S-au unit. În mod literal „uniţi împreună ca un club (societate)”. Este remarcabil faptul că a putut
fi realizată o unanimitate aşa de mare având în vedere interesele divergente ale diferitelor seminţii
ebraice.

12 Conducătorii seminţiilor lui Israel au trimis nişte bărbaţi prin toate familiile lui
Beniamin ca să le spună: „Ce înseamnă nelegiuirea aceasta care a avut loc printre
voi?

Toate familiile. Înainte de a recurge la forţă, adunarea a mustrat seminţia lui Beniamin,
îndemnând-o să recunoască enormitatea păcatului comis şi să-i predea pe oamenii vinovaţi ca să
poată fi omorâţi. Aceasta a fost o poziţie bună. Acei care erau vinovaţi ar fi trebuit să plătească
pedeapsa pentru faptele lor rele.

~ 133 ~
13 Aduceţi-i acum pe oamenii aceia nelegiuiţi, care sunt printre voi în Ghiva, ca să-i
omorâm! Vom nimici astfel răul din mijlocul lui Israel!” Dar beniamiţii n-au vrut să
asculte de glasul israeliţilor, fraţii lor.
Nimici astfel răul. Păcatul comis a fost aşa de grav încât cerea pedeapsa cu moartea. Numai în
felul acesta seminţiile puteau fi libere de vinovăţie (vezi Deuteronom 13,5; 17,7; 19,19-21).
N-au vrut să asculte. Seminţia lui Beniamin a preferat război civil în locul predării criminalilor
lor. Mândria tribală şi solidaritatea au slujit în acest caz să susţină şi să apere bărbaţi de felul celor
mai răi.

14 Beniamiţii s-au strâns din cetăţile lor la Ghiva şi s-au pregătit de luptă împotriva
israeliţilor.
S-au strâns. Seminţia lui Beniamin a dat pe faţă un teribil curaj, dar acesta era pentru o cauză rea.

15 În ziua aceea s-au mobilizat 26.000 de războinici beniamiţi, în afară de locuitorii

Ghivei, care s-au strâns în număr de 700 de oameni aleşi.
Douăzeci şi şase de mii de oameni. Numărul acesta era mai mic decât cel de la recensământul
făcut la sfârşitul celor 40 de ani de şedere în pustie (Numeri 26,41), cu mai mult de o treime.
Aceeaşi descreştere este arătată şi în alte seminţii (vezi despre Judecători 20,17).

16 În toată mulţimea aceasta erau 700 de bărbaţi destoinici, care erau stângaci. Toţi
aceştia, trăgând cu praştia, puteau ţinti chiar şi un fir de păr şi nu greşeau.
Şapte sute. Aceşti pricepuţi trăgători de elită cu praştia probabil că erau tot aşa ca şi cei 700 de
oameni de primă calitate, care, conform cu versetul precedent, au reprezentat Ghibea în oştirea lui
Beniamin. Nu ar fi probabil ca două grupe diferite de 700 de oameni să fie menţionate împreună,
şi cu toate acestea posibilitatea unei astfel de coincidenţe nu este cu nici un chip exclusă.
Un fir de păr. Expresia aceasta înseamnă exactitate foarte mare. În secolele de mai târziu,
beniamiţii erau cunoscuţi ca fiind iscusiţi în folosirea praştiei (1 Cronici 12,2). În istoria laică se
raportează că oamenii au devenit atât de pricepuţi în această artă, încât pietrele pe care le
azvârleau veneau cu atâta forţă ca şi când ar fi fost catapultate şi străpungeau scuturi şi căşti.
Nu greşeau. Ebraicul chata. Cuvântul acesta este acela care din totalul lor în aproape mai mult de
200 de locuri este tradus „a păcătui". Sensul lui de bază este a greşi ţinta şi, atunci când este folosit
pentru ideea de păcat, el descrie faptul când cineva greşeşte semnul pe care îl are Dumnezeu
pentru poporul Său – semnul desăvârşirii hotărâte în legea lui Dumnezeu.

17 De partea opusă lui Beniamin, se adunaseră bărbaţii lui Israel: erau 400.000 de
războinici înarmaţi.
Patru sute de mii. Populaţia israelită era în declin. În primul an după ieşirea din Egipt se spune că
oamenii de război numărau 603 550, incluzând 34 500 din Beniamin (Numeri 1,46.47). În anul al
40-lea după Exod se spune că ei numărau 601 730, incluzând 46 000 de beniamiţi (Numeri 26:51,
41).

18 Ei au plecat în grabă la Betel. Acolo israeliţii L-au întrebat pe Dumnezeu şi au

zis: – Care dintre noi să pornească primul la război împotriva beniamiţilor?
DOMNUL le-a răspuns: – Iuda să înceapă!
Au plecat. Mult mai probabil că conducătorii oştirii adunate au plecat la Silo să întrebe înaintea
chivotului despre planul lor de procedură. Este greu să se socotească că toată oştirea de 400 000 de
oameni urma să mărşăluiască 20 de mile până la cortul întâlnirii ca să întrebe pe Domnul. Probabil
că avea să meargă numai o delegaţie.
Betel (în engl. „Casa lui Dumnezeu"). Ebraicul beth'-el. Dacă cuvântul acesta este lăsat netradus,
~ 134 ~
expresia va fi: „s-au suit la Betel", şi acesta este felul în care este redat în traducerile moderne.
Totuşi, este poate mai bine a traduce cuvântul decât a-l folosi ca nume propriu, indicând cetatea
Betel din apropiere, pentru că, pe vremea aceea, cortul întâlnirii era la Silo, cam la 10 mile nord de
Betel şi 20 de mile nord de Miţpa, unde tăbărâse oştirea. Este vădit că ei au mers la Silo, unde era
cortul întâlnirii, ca să ceară sfat de la Dumnezeu (vezi cap. 21.2,4,12). Cu toate acestea, există
posibilitatea ca chivotul să fi fost mutat pentru o vreme de la Silo, ca şi pentru cuvântarea de
rămas bun a lui Iosua la Sihem (Iosua 24,1; PP, p. 523).
Care dintre noi? O oştire atât de mare nu putea să manevreze uşor în jurul micului deal pe care
era aşezată Ghibea. Ei hotărâseră să atace deocamdată numai o singură seminţie.
Iuda. Seminţia aceasta era renumită ca fiind agresivă. Ei păstrează o poziţie pre-eminentă de la
începutul cărţii (cap. 1,1.2).

19 Dimineaţa, israeliţii au pornit şi şi-au aşezat tabăra lângă Ghiva.

Au pornit. Evident că de la Miţpa unde era tăbărât grosul oştirii.

20 Apoi au ieşit să se lupte cu beniamiţii şi s-au aşezat în linie de bătaie, înaintea

Ghivei.
21 Beniamiţii au ieşit din Ghiva şi au doborât în acea zi douăzeci şi două de mii de
israeliţi.
Au ieşit. Întreaga oştire a lui Beniamin, 26.700 puternici, se adunaseră în Ghibea şi împrejurul ei.
Curajoşi, ei au ieşit dintre ziduri şi au înaintat pe deal în jos asupra oştirii lui Iuda.
Au doborât. Adică, au căzut ucişi la pământ.
Douăzeci şi două de mii. Aceasta înseamnă că beniamiţii au ucis aproape fiecare câte un om.
Nu se spune nimic despre pierderile beniamite. Desigur că trebuie să fi fost unele.

22 Israeliţii s-au îmbărbătat şi s-au aşezat din nou în linie de bătaie în locul în care
se aşezaseră în prima zi.
S-au îmbărbătat. Unii au sugerat că v. 22 ar trebui să urmeze versetului 23 spre a avea un înţeles
bun şi că vreun vechi copist a inversat din nebăgare de seamă ordinea acestor două versete. Totuşi
naraţiunea se poate înţelege şi din evenimentele care au loc aşa cum este redată secvenţa.

23 Între timp israeliţii se duseseră să plângă înaintea DOMNULUI până seara. L-au
întrebat atunci pe DOMNUL, spunându-I: – Să pornim din nou la luptă împotriva
beniamiţilor, fraţii noştri? DOMNUL le-a răspuns: – Înaintaţi împotriva lor!
Se duseseră. Se pare că seminţiile aliate au trimis o altă delegaţie la Silo să ceară instrucţiuni de
la Domnul.
Să plângă. Înfrângerea lui Israel a făcut ca poporul să se umilească înaintea Domnului şi să
recunoască mai deplin dependenţa lor de El. Poate că ei au avut nevoie să înveţe lecţia că „Cine
dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea" (Ioan 8,7). Mulţi dintre acei care au
fost atât de mâniaţi de crima bărbaţilor din Ghibea probabil că erau vinovaţi cu păcate
asemănătoare. De exemplu, la Sinai şi la Baal-Peor, tot Israelul căzuse în abominabile forme de
idolatrie.
Fraţii noştri. Israeliţii nu s-au simţit bine, înţelegând că se angajaseră într-un război fraticid.
Simţământul lor de mânie a început să se domolească faţă de bărbaţii lui Beniamin. Totuşi
Domnul i-a instruit să continue atacul. Şi oamenii lui Beniamin trebuiau smeriţi şi aduşi la o
recunoaştere a vinovăţiei lor.

24 De aceea israeliţii au înaintat a doua zi împotriva beniamiţilor.

~ 135 ~
25 Dar şi a doua zi beniamiţii le-au ieşit împotrivă din Ghiva şi au doborât 18000 de
războinici înarmaţi.
26 Atunci, toţi israeliţii, deci tot poporul, s-au dus la Betel şi au început să plângă.
În ziua aceea au rămas acolo, în prezenţa DOMNULUI, până seara şi au adus înaintea
DOMNULUI arderi de tot şi jertfe de pace c(Adesea tradus prin jertfe de comuniune
sau jertfe de mulţumire, deoarece poartă şi aceste sensuri).
Au rămas acolo. Pentru a doua oară, oştirea lui Israel suferise pierderi dezastruoase prin mâna
sfidătoare a beniamiţilor. Ei au fost uimiţi, buimăciţi şi descurajaţi. Domnul le recomandase să
atace, totuşi ei suferiseră pierderi grele. Spre a încerca să găsească răspuns la eşecul lor, ei au
postit şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Acesta este primul loc din Biblie unde se
întâlneşte cuvântul „post", deşi, fără îndoială, practica a început mult mai devreme.

27 Israeliţii L-au întrebat pe DOMNUL – în vremea aceea, Chivotul Legământului cu

Dumnezeu era acolo,
Chivotul Legământului. Singura menţiune făcută despre chivot în cartea Judecătorilor. Se
presupune că întrebările pe care israeliţii le-au pus mai înainte Domnului (vers. 18,23) fuseseră
făcute înaintea chivotului.
Acolo. Se crede că se referă la Silo, iar nu la Betel, după cum susţin mulţi. Cortul întâlnirii,
împreună cu chivotul, a rămas la Silo de pe vremea când l-a întins acolo Iosua (Iosua 18,1), până
ce chivotul a fost capturat de către filisteni (1 Samuel 4,10.11) la sfârşitul slujbei de Judecător a lui
Eli (vezi Judecători 18,30). Despre cortul întâlnirii ca fiind la Silo vezi Iosua 22,12; 1 Samuel 1,3;
2,14; 3,21; 4,3. Pentru posibila mutare a chivotului în vreun loc vremelnic, vezi cele despre
Judecători 20,18.

28 iar Fineas, fiul lui Elazar, fiul lui Aaron, slujea înaintea lui – şi I-au zis: – Să
pornim din nou la luptă împotriva fraţilor noştri sau să ne oprim? DOMNUL le-a
răspuns: – Duceţi-vă, căci mâine îi voi da în mâinile voastre!
Fineas. În conformitate cu Iosua 22,12.13, Fineas a fost preot al cortului întâlnirii din Silo pe
vremea lui Iosua. Amintirea numelui său în acest text plasează, în felul acesta, incidentul privind
pe levit şi ţiitoarea lui în timpul vieţii primei generaţii a israeliţilor din Palestina. Acesta sprijină
punctul de vedere spus mai înainte (vezi Judecători 18,29.30; 19.1) că cele două întâmplări
descrise în ultimele 5 capitole ale Judecătorilor au avut loc cu mulţi ani înainte de alte evenimente
descrise în carte. Este interesant de notat că, în naraţiunea despre migrarea Daniţilor, probabilul
nepot al lui Moise joacă un rol de seamă, în timp ce în întâmplarea cu levitul este amintit nepotul
lui Aaron.
Mâine îi voi da. Israeliţilor nu le-a fost îngăduit să câştige victoria decât după o perioadă de
pregătire. Eşecurile reale i-au dus la post şi rugăciune şi la serioasă cercetare a cauzei eşecului lor.
Întârzierea a fost ocazie pentru Dumnezeu de a arăta spre propriile lor defecte de caracter pe care
trebuiau să le îndrepte tot atât cât şi greşelile celorlalţi, de care ei erau atât de puternic preocupaţi.
Israeliţii erau mult prea gata să se apuce de lucrarea de corectare a fraţilor lor fără să-şi dea seama
de propriile lor defecte.

29 Atunci, israeliţii au pus la pândă nişte oameni în spatele cetăţii Ghiva.

La pândă. În primele două lupte de mai înainte forţele israeliţilor fuseseră peste măsură de
încrezătoare în sine pentru că socoteau că pricina lor era dreaptă şi pentru că greutatea numărului
era de partea lor. Dar astfel de avantaje nu exclud nevoia de pregătire atentă, multă rugăciune şi
strategie prudentă.

~ 136 ~
30 A treia zi israeliţii au ieşit la luptă împotriva beniamiţilor şi s-au aşezat înaintea
Ghivei ca şi în celelalte dăţi.
31 Beniamiţii au urmărit poporul, fiind astfel îndepărtaţi de lângă cetate. Au început
să lovească în popor şi să ucidă ca în celelalte dăţi, pe drumurile cele mari – unul
care duce la Betel şi altul la Ghiva – şi în câmpie. Au ucis aproape 30 de israeliţi.
Fiind astfel îndepărtaţi. Oştirea israelită a simulat retragerea, făcându-i astfel pe beniamiţi să-i
urmărească. Făcând aşa, ariergarda şi flancurile beniamiţilor au fost expuse trupelor israelite care
stăteau la pândă.
Drumurile cele mari. Direcţia de retragere simulată a oştirii israelite a fost de-alungul a două
drumuri mari, una îndreptându-se înspre nord către Betel şi Silo, cealaltă ducând la cetatea numită
Ghibea. Ultima, pentru a se deosebi de Ghibea, unde beaniamiţii îşi aveau baza lor, a fost numită
„Ghibea din câmpie”. Ghibea era un nume obişnuit care înseamnă „deal”. Ultimul sat se pare că
n-a fost aşezat pe un deal, după cum ar sugera numele lui, ci în câmpie.

32 Beniamiţii ziceau: „Iată-i învinşi dinaintea noastră ca şi mai înainte!” Dar

israeliţii ziceau: „Să fugim şi să-i îndepărtăm de cetate spre drumurile cele mari!”
33 Israeliţii au fugit fiecare de pe poziţiile lor şi s-au regrupat la Baal-Tamar, iar
israeliţii care stăteau la pândă s-au năpustit din locul în care erau, la apus d(Unele
mss ale LXX, VUL; sensul termenului ebraic este nesigur) de Ghiva e(TM: Gheva,
variantă a numelui Ghiva).
La Baal-Tamar. În mod literal, „Baal-ul palmierului”. Aşezarea exactă nu este cunoscută, dar
trebuie să fi fost în vecinătate de Ghibea. În afară de oamenii staţionaţi la pândă aproape de
Ghibea, o altă parte a oştirii israelite se afla aproape de această aşezare necunoscută. Când
beniamiţii urmăreau oştirea în retragere a lui Israel, lor li s-au opus pe neaşteptate aceste forţe
proaspete; şi în acelaşi timp cei ascunşi la pândă aproape de Ghibea au atacat oştirea lui Beniamin
la ariergardă. Se pare că oştirea lui Israel fusese împărţită în 3 părţi.

34 10000 de oameni aleşi din tot Israelul au înaintat împotriva Ghivei. Bătălia a fost
aprigă şi beniamiţii nici nu-şi închipuiau că va veni asupra lor un asemenea
dezastru.
Zece mii de oameni aleşi. Evident că aceasta a fost grupa celor ce au format pânda şi care se pare
că a atacat chiar Ghibea.
Nu-şi închipuiau. Cu toate că beniamiţii au recunoscut că aveau să aibă o luptă grea, totuşi
fiecare, greu angajat în partea lui de front, n-a observat că forţele lor au fost complet încercuite şi
astfel condamnate la nimicire.
Cu acest verset şi cel care urmează, autorul întrerupe descrierea amănunţită a luptei pentru a arăta
rezultatul ei final, pentru a uşura neliniştea cititorului.

35 DOMNUL i-a nimicit pe beniamiţi dinaintea lui Israel şi astfel israeliţii au ucis în
acea zi 25100 de beniamiţi.
36 Beniamiţii au înţeles că au fost înfrânţi. Atunci când israeliţii s-au lăsat urmăriţi
de beniamiţii, ei s-au bazat pe oamenii care fuseseră puşi la pândă în apropierea
Ghivei.

[Astfel] (în engl. „so”). După ce a descris mersul principal al luptei, autorul se întoarce acum şi
adaugă alte amănunte. Versetul 36 până la sfârşitul capitolului ar putea fi foarte bine adăugat la
versetul 33 ca astfel să redea un raport legat al luptei, dar autorul a introdus versetele 34 şi 35 ca o

~ 137 ~
explicaţie parantetică, ca să-l informeze, după cât s-ar părea, pe cititor asupra rezultatului luptei.
Apoi cu versetul 36, el a rezumat raportul amănunţit.

37 Cei ce stăteau la pândă au înaintat repede împotriva Ghivei, s-au năpustit asupra
ei şi au trecut cetatea prin ascuţişul sabiei.
Cetatea. Cei 10 000 de oameni care formaseră ambuscada (v. 34) au reuşit să pună mâna pe
Ghibea şi apoi să-i pună foc. Ei au făcut aceasta ca semn pentru camarazii lor că ambuscada a avut
succes şi că acum era timpul ca ei să se întoarcă din fuga lor simulată şi să angajeze în luptă forţa
principală a beniamiţilor care îi urmăriseră.

38 Semnalul pe care israeliţii îl hotărâseră cu cei ce stăteau la pândă era acela că ei

trebuiau să înalţe în cetate un nor mare de fum.
39 Doar atunci bărbaţii lui Israel ar fi trebuit să se întoarcă în luptă. Beniamiţii
începuseră să lovească şi pentru că numărul celor ucişi era aproape de 30 de oameni,
ei îşi ziceau: „Cu siguranţă că sunt nimiciţi dinaintea noastră ca în prima luptă!”
Atunci bărbaţii lui Israel. Se pare că îi dă un sens mai bun includerea primei părţi a versetului 39
la ultima parte a versetului 38 ca o descriere a planului asupra căruia au căzut de acord israeliţii.
Cele două clauze pot fi atunci înţelese ca spunând: „Aveau să facă să se înalţe din cetate un fum
gros şi atunci bărbaţii lui Israel aveau să se întoarcă în luptă”. Făcând cunoscut planul, autorul
cărţii ia raportul secvenţei evenimentelor prin cuvintele: „Beniamiţii le omorâseră”. El descrie
apoi cum proiectul a fost adus la îndeplinire exact cum a fost plănuit (vers 40,41). Beniamiţii au
văzut fumul cetăţii lor urcându-se în urma lor şi, cam în acelaşi timp, forţele israelite, care până
aici fugiseră, deodată s-au întors din fuga lor şi au început să opună rezistenţă puternică. Atunci,
oamenii lui Beniamin au recunoscut că au fost înşelaţi şi că au fost prinşi între forţele israelite cu
slabă şansă de scăpare.

40 Când coloana de fum a început să se înalţe din cetate, beniamiţii au privit înapoi
şi au observat-o cum se ridica din întreaga cetate înspre ceruri.
41 Atunci israeliţii s-au întors în luptă. Când au văzut dezastrul care-i aştepta,
beniamiţii s-au îngrozit.
42 Au fugit dinaintea israeliţilor spre drumul care duce în pustie, dar nu au putut
scăpa de luptă; israeliţii care ieşeau din cetate i-au ucis chiar acolo f(Lit.: i-au ucis
în mijloc, în ideea că beniamiţii au fost prinşi în mijloc, între israeliţii care ieşeau
din cetate şi ceilalţi care fuseseră urmăriţi de beniamiţi).
Pustie. Evident că „pustia Bet-Aven” (Iosua 18,12), la răsărit de Ghibea, care coboară din
regiunile muntoase ale văii Iordanului. Regiunea este descrisă în Iosua 16,1 ca „pustia care se
ridică de la Ierihon la Betel prin munte”.
Cei care ieşeau. Unele dintre versiunile antice redau aici „Cei ce ieşiseră din cetate (adică,
oamenii care capturaseră Ghibea) i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc”.
Aceasta ar însemna că cei 10 000 de israeliţi, după ce au ars Ghibea, au interceptat pe beniamiţii
care au încercat să fugă în pustie. Înţelesul versiunii engleze probabil că ar fi că beniamiţii au fugit
spre cetăţile lor şi au fost urmăriţi şi ucişi în cetăţile lor.

43 I-au înconjurat pe beniamiţi, i-au urmărit fără încetare g(Sensul termenului ebraic
este nesigur) şi i-au nimicit până în faţa Ghevei, spre răsărit.

I-au urmărit fără încetare[Să se odihnească-trad. Cornilescu]. Ebraicul menuchah, care înseamnă
„odihnă”. Septuaginta traduce cuvântul acesta prin apo Noua, „de la Nua”, ca şi când ar fi un
~ 138 ~
nume propriu. Înţelesul (textului) ebraic poate fi că oriunde căutau unii dintre beniamiţi refugiu,
oamenii lui Israel îi descopereau şi îi ucideau.

44 18000 de beniamiţi au fost ucişi, toţi aceştia fiind luptători viteji.

Optsprezece mii. Numărul acesta probabil că îi reprezintă pe cei ucişi în lupta de la început.
Restul de 25 100 (v. 35) au fost prinşi şi ucişi când fugeau spre pustiu (v. 45).

45 Unii au fugit şi au scăpat în pustie, la stânca Rimon. Israeliţii au ucis la drumurile

cele mari 5000 dintre ei. Pe alţii i-au urmărit până la Ghidom, ucigând dintre aceştia
2000 de oameni.

Stânca Rimon. Considerat prăpăstios, muntele calcaros, vizibil din toate părţile, cam la 3 mile şi
jumătate est de Betel şi 8 mile nord-est de Ghibea. Un sat în acel loc este cunoscut astăzi ca
Rammun.
Ghidom. O cetate necunoscută.

46 Astfel, numărul beniamiţilor care au pierit în ziua aceea a fost de 25000 de

războinici.

47 Dintre cei care au fugit şi au scăpat în pustie, la stânca Rimon au mai rămas 600
de oameni. Ei au locuit la stânca Rimon timp de 4 luni.

La stânca Rimon. Singurii soldaţi din toată oştirea beniamită care scăpaseră au fost 600 de
oameni care s-au ascuns în peşterile calcaroase din muntele Rimon.

48 Israeliţii s-au întors spre beniamiţi şi au trecut prin ascuţişul sabiei toate cetăţile
cu tot ce au găsit în ele: oameni şi animale. Ei au dat foc tuturor acestor cetăţi pe
care le-au găsit în cale.

Tot ce au găsit. Acest măcel fără discriminare al ne-combatanţilor, fără a se mai aminti acela al
oştirii înfrânte şi fugare, a fost întru totul nejustificat. Păcatul oamenilor din Ghibea trebuia să fie
pedepsit pentru că el a fost mare. Totuşi, când rezistenţa efectivă a oştirii lui Beniamin a fost
nimicită, sarcina oştirii israelite era încheiată. Criminalii făptaşi ar fi putut apoi să fie prinşi şi
pedepsiţi. Cetatea lor Ghibea se afla deja în ruine. Ar fi trebuit să fie îndeajuns. Nu exista nici o
scuză pentru nemiloasa exterminare a întregii seminţii, nici pentru arderea cetăţilor ei. Dar, în
fierbinţeala luptei, se pare că lucrează în oameni o patimă neraţională, care îi conduce la acţiuni pe
care ei nu le-ar săvârşi în momentele lor rezonabile. În astfel de momente, oamenii adesea nu mai
sunt stăpâni pe ei; raţiunea nu mai conduce şi glasul conştiinţei nu mai este (ascultat) auzit.
Aceasta avea să fie adevărat mai ales atunci când erau fără un conducător de seamă de la care
oştirea să poată aştepta instrucţiuni şi care să poată exercita controlul. Mândria rănită a oştirii
israelite, făcând-o să o usture prin cele două înfrângeri pricinuite de către un adversar mult mai
mic, a făcut-o să comită un rău mai mare, măsurat ca extindere, decât păcatul pe care israeliţii au
căutat să-l pedepsească.

~ 139 ~
Capitolul 21
Israeliţii salvează seminţia lui Beniamin

1 Israeliţii juraseră la Miţpa: „Nici unul din noi să nu-şi dea fata de soţie
beniamiţilor!”
Juraseră. În raportul anterior n-a fost făcută nici o menţiune despre acest jurământ. Este vădit că
seminţiile l-au făcut curând după ce s-au adunat pentru prima dată la Miţpa, înainte de a începe
ostilităţile pe faţă. Cei din vechime priveau jurământul ca inviolabil (vezi cap. 11,30; 17,1.2).
Deşi astfel de jurăminte nu puteau fi călcate sau retrase, israeliţii, mai ales în vremurile de mai
târziu, au găsit multe căi de a păzi litera unui jurământ dar a călca spiritual prin şmecherie sau
altfel de evaziune. Totuşi, nimeni nu este obligat să-şi ţină cuvântul mărturiei lui dacă acesta cere
să săvârşească o faptă rea.
Să nu-şi dea fata. Probabil că jurământul a fost făcut sub blestem ca în Fapte 23,14. Acţiunea
beniamiţilor de a sprijini pe oamenii cei răi din Ghibea au trezit mânia israeliţilor în aşa măsură
încât ei s-au legat să nu-şi facă căsătorii mixte cu beniamiţii, întocmai după cum li se poruncise de
Domnul să nu facă căsătorii mixte cu cele 7 neamuri păgâne din Canaan (Deuteronom 7,1-4).

2 După toate acestea, poporul s-a dus la Betel şi a rămas acolo, în prezenţa
DOMNULUI, până seara. Şi-au ridicat glasul, s-au jelit
Betel (în engl. „house of God”). Poate că Silo. Unii cred că cuvintele ar trebui iarăşi traduse ca
nume proprii „Betel” (vezi despre cap. 20,18.27).
S-au jelit. După ce mânia lor aprigă a trecut, poporul a recunsocut că merseseră prea departe cu
răzbunarea lor asupra uneia dintre seminţiile lor. Cu cât mai bine ar fi fost dacă plânsul lor ar fi
avut loc mai devreme, înainte ca fapta să fi fost făcută.

3 şi au zis: „DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, de ce s-a întâmplat aşa ceva în Israel?
Să lipsească astăzi o seminţie întreagă din Israel?”
De ce? Întrebarea aceasta înseamnă că israeliţii L-au învinuit pe Dumnezeu aducând seminţia lui
Beniamin la o nimicire adevărată (vezi v. 15). Seminţiile adunate ar fi trebuit să ştie că mânia lor
şi dorinţa lor de răzbunare care au luat naştere din cauza celor două înfrângeri ale lor de către
oştirea lui Beniamin, a fost adevărata cauză a nimicirii aproape complete a seminţiei.

4 A doua zi poporul s-a sculat devreme, a zidit acolo un altar şi a adus arderi de tot
şi jertfe de pace a(Vezi nota de la 20:26).
A zidit acolo un altar. Această afirmaţie a fost adusă ca dovadă că israeliţii se adunaseră la Betel
în loc de Silo, pentru că la Silo trebuia să fi existat deja un altar în legătură cu cortul întâlnirii. Pe
de altă parte, acei care cred că referirea este la Silo înţeleg că textul vrea să spună că poporul a
clădit un altar nou la Silo, fie că cel vechi era în paragină, fie că era nevoie de altul spre a face faţă
unui număr aşa de mare de jertfe care au fost aduse (vezi cap. 20,18.27; 21.2).

5 Apoi israeliţii au zis: „Care dintre seminţiile lui Israel nu a venit la adunare,
înaintea DOMNULUI?” Făcuseră un jurământ solemn ca oricine nu va veni înaintea
DOMNULUI la Miţpa, să fie pedepsit cu moartea.

Nu a venit. După ce întreaga luptă trecuse, israeliţii au început o cercetare să se asigure dacă
întreaga naţiune răspunsese la chemarea de a lua parte la războiul împotriva lui Beniamin. Când
oştirea se adunase pentru prima dată, seminţiile făcuseră un jurământ împotriva oricărei părţi a

~ 140 ~
israeliţilor care a refuzat să sprijine antrepriza. Probabil că au fost necesare măsuri extreme spre a
obliga cooperarea.

6 Israeliţilor le părea rău de cei din poporul lor şi ziceau: „Astăzi a fost nimicită o
seminţie din Israel!
7 Ce să facem pentru aceia care au rămas fără soţii, fiindcă am jurat pe DOMNUL că
nu le vom da de soţii pe fetele noastre?”
8 Apoi au zis: „Este vreuna dintre seminţiile lui Israel care nu a venit înaintea
DOMNULUI, la Miţpa?” Li s-a spus că în tabără, la adunare, nu venise nici un bărbat
din Iabeşul Ghiladului.
Iabeşul Ghiladului. Identificat cu Tell el-Meqbereh şi Tell Abu Kharaz, cam la 9 mile şi jumătate
spre sud şi est de Betshan în Wadi el-Yabis la răsărit de Iordan. Se pare că între seminţia lui
Beniamin şi cetatea Iabes din Galaad a existat o legătură de rudenie prin alianţă. Afinitatea aceasta
pare să fi continuat chiar după ce cetatea a fost nimicită şi reclădită. Saul, care a aparţinut
seminţiei lui Beniamin, a făcut prima lui faptă de vitejie scăpând Iabesul din Galaad de amoriţi
(1 Samuel 11,3-15). Pe vremea morţii lui Saul, locuitorii din Iabesul din Galaad şi-au plătit înapoi
datoria lor salvând trupul lui Saul de a fi expus public pe zidurile Bet-Sanului (1 Samuel 31,8-13).

9 Au adunat poporul şi iată că acolo nu era nici un bărbat dintre locuitorii Iabeşului
din Ghilad.
10 Atunci adunarea a trimis împotriva lor 12000 de războinici, poruncindu-le:
„Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din Iabeşul Ghiladului, cu tot
cu femei şi copii!
Doisprezece mii. Metoda aceasta de a înrola o oştire reprezentativă a întregului grup fusese
folosită mai înainte (Numeri 31,1-6).
Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul sabiei. Adoptarea acestui mijloc de a obţine soţii pentru cei 600
de supravieţuitori ai seminţiei lui Beniamin care se ascunseseră în peşterile muntelui Rimon ne
ajută să înţelegem lumina spirituală mărginită a acelor vremuri. Astfel de măsuri crude în numele
religiei sunt revoltătoare şi trebuie înţelese în lumina vremurilor în care au avut loc.

11 Iată ce trebuie să faceţi: să nimiciţi toţi bărbaţii şi toate femeile care nu sunt
fecioare!”
Toate femeile. Fiecare locuitor trebuia nimicit, cu singura excepţie a fetelor fecioare. Ceilalţi
membri ai familiei nu erau în realitate mai vinovaţi decât aceste fete. Întreaga procedare
nemiloasă, deşi adusă la îndeplinire sub aspectul împlinirii unui jurământ sfânt faţă de Domnul,n-a
fost decât un mijloc brutal de a împiedica dispariţia seminţiei lui Beniamin.

12 Au găsit printre locuitorii din Iabeşul Ghiladului 400 de fete fecioare şi le-au
adus în tabără la Şilo, în ţara Canaan.
Patru sute. Le lipseau încă 200 spre a avea destule pentru cei 600 de beniamiţi care mai erau în
viaţă în peşteri.
Şilo. Vezi cele despre versetele 2, 4; cap. 20,18. Tabăra s-a putut muta la Silo la scurt timp după
încheierea ostilităţilor cu Beniamin.

13 Toată adunarea a trimis soli ca să le vorbească beniamiţilor care se aflau la stânca

Rimon şi să le vestească pacea.

~ 141 ~
14 În acea vreme, beniamiţii s-au întors şi li s-au dat de soţii dintre acelea care au
fost lăsate în viaţă – dintre femeile din Iabeşul Ghiladului. Totuşi nu erau destule
pentru ei.
15 Poporului îi părea rău de Beniamin, căci DOMNUL făcuse o ruptură în seminţiile
lui Israel.
Domnul făcuse o ruptură. Spărtura sau golul în cercul lanţului celor 12 seminţii fusese făcută în
realitate de israeliţii înşişi în excesul lor iraţional de a pedepsi fapta nebunească a unor beniamiţi.
Dacă ei ar fi acţionat în tot timpul în spiritul adevăratei iubiri frăţeşti, ei ar fi putut să aducă la
îndeplinire finalul dorit fără măcelărirea lipsită de sens şi atrocităţile pe care le-au săvârşit.

16 Atunci cei din sfatul bătrânilor adunării au zis: „Ce să facem cu cei care au rămas
fără soţii, căci beniamitele au fost nimicite?”
Ce să facem? Bătrânii ştiau că aceşti oameni se vor căsători din necesitate cu soţii canaanite. Spre
a evita această calamitate, ei au folosit mijloace ocolite pentru a ţine litera jurământului lor chiar
dacă călcau spiritul lui. În loc să înlăture cu curaj jurământul lor în primul rând şi să îngăduie
beniamiţilor să se căsătorească (cu femei) din celelalte seminţii, ei au fost mânaţi de credinţa lor
greşită că un jurământ este întotdeauna de necălcat, să săvârşească măcelărirea de bărbaţi, femei şi
copii nevinovaţi.

17 Au mai zis: „Supravieţuitorii lui Beniamin trebuie să aibă urmaşi, ca să nu fie

ştearsă o seminţie din Israel!
Urmaşi. Probabil că aceasta nu se referă la proprietate, avere reală, deşi unii au sugerat că
bătrânii au sfătuit oştirea victorioasă să nu împartă teritoriul lui Beniamin între ei. Ei au înţeles că
trebuia să fie o succesiune familiară pentru restul beniamiţilor.

18 Dar noi nu putem să le dăm de soţii pe fiicele noastre, căci toţi israeliţii au jurat
spunând: «Blestemat este cel ce va da vreo femeie lui Beniamin!»”
19 După aceea au zis: „În fiecare an este o sărbătoare a DOMNULUI la Şilo, la nord
de Betel, în partea de răsărit a drumului care duce de la Betel la Şehem şi la sud de
Lebona!”
O sărbătoare. În timpul anului erau 3 sărbători la care fiecare bărbat israelit trebuia să ia parte
(Exod 23,17). Având în vedere că pe vremea aceasta cortul întâlnirii era aşezat la Silo, adunările
acestea urmau să se ţină acolo. Este îndoielnic dacă în acele vremuri nestabile a existat o încercare
pe scară largă de a urma ritualul prescris. Din 1 Samuel 1,3 este evident că nici chiar familiile
evlavioase n-au luat întotdeauna parte la toate cele 3 sărbători.
La nord. Autorul Judecătorilor face o descriere atentă a aşezării lui Silo. Faptul că autorul
socoteşte necesar să explice cititorilor lui aşezarea lui Silo i-a făcut pe mulţi să fixeze data pentru
scrierea Judecătorilor mulţi ani după ce filistenii au distrus Silo la sfârşitul slujbei de judecător a
lui Eli. Se pare că autorul i-a considerat pe oamenii zilelor lui ca necunoscători ai poziţiei cetăţii.
Totuşi, pe de altă parte, este adevărat că Silo a fost amintit de multe ori mai înainte de către
autorul Judecătorilor fără nici o încercare de a explica poziţia lui.
Lebona. Cetatea este numită acum Lubban. Ea este la 3 mile (5 km) nord-vest de Silo.

20 Apoi le-au poruncit beniamiţilor şi le-au zis: „Duceţi-vă şi staţi la pândă în vii!

~ 142 ~
21 Urmăriţi ce se întâmplă şi când le veţi vedea pe fetele din Şilo că vor ieşi să
danseze, să ieşiţi din vii şi să vă răpiţi fiecare câte o soţie dintre fetele din Şilo. Apoi
să vă duceţi în teritoriul lui Beniamin.

Fetele din Şilo. La aceste sărbători fusese poruncit să vină numai partea bărbătească (Exod 23,17;
Deuteronom 16,16). Uneori bărbaţii erau însoţiţi de soţiile şi fiicele lor, dar majoritatea femeilor
prezente aveau să fie acelea care locuiau în Silo sau în apropiere.
Să danseze. La sărbătorile secerişului erau prevăzute atât ocazii sociale, cât şi slujbe religioase
(PP 540).

22 Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: «Daţi-ni-le
nouă, căci în luptă n-am reuşit să luăm pradă câte o femeie pentru fiecare om. Dacă
ni le daţi acum, nu veţi fi vinovaţi de încălcarea jurământului!»”

Fraţii. În vechime, fraţii unei fete care era răpită erau acei care în primul rând cereau despăgubire
pentru maltratarea ei (vezi Geneza 34,7-31; 2 Samuel 13,20-38).
Nu veţi fi vinovaţi. Bătrânii lui Israel au făgăduit să-i potolească pe părinţii şi fraţii fetelor răpite
prin două motivări: prima – sfatul bătrânilor căzuse de acord că bărbaţii lui Beniamin trebuiau să
aibă de undeva soţii; iar a doua – jurământul nu avea să fie călcat de către părinţi, pentru că fiicele
lor nu au fost date în căsătorie, ci fuseseră luate cu forţa.

23 Beniamiţii au făcut întocmai: şi-au luat soţii după numărul lor dintre dansatoarele
pe care le-au răpit. Apoi au plecat şi s-au întors la moştenirea lor; au zidit din nou
cetăţi şi au locuit în ele.

24 Tot atunci, israeliţii au plecat de acolo, fiecare la seminţia şi la clanul lui. Şi

astfel, fiecare om s-a dus la proprietatea lui.

Au plecat. După ce serbarea a trecut şi beniamiţii supravieţuitori îşi asiguraseră soţii, oştirea a
fost lăsată la vatră. Trupele trebuie să fi fost plecate de acasă de cel puţin 5 sau 6 luni, pentru că
cei 600 de bărbaţi ai lui Beniamin se ascunseseră la Rimon timp de 4 luni (cap. 20,47).

25 În zilele acelea nu era rege în Israel şi fiecare făcea ce i se părea că este drept.

Nu era rege în Israel. Declaraţia face o tranziţie corespunzătoare cărţii lui Samuel, care descrie
începutul monarhiei.

~ 143 ~