Sunteți pe pagina 1din 167

CUPRINS

Capitolul nr.1 .....................................................................................................pg.2


Capitolul nr.2 .....................................................................................................pg.9
Capitolul nr.3 .....................................................................................................pg.16
Capitolul nr.4 .....................................................................................................pg.20
Capitolul nr.5 .....................................................................................................pg.25
Capitolul nr.6 .....................................................................................................pg.28
Capitolul nr.7 .....................................................................................................pg.33
Capitolul nr.8 .....................................................................................................pg.38
Capitolul nr.9 .....................................................................................................pg.44
Capitolul nr.10 ...................................................................................................pg.49
Capitolul nr.11 ...................................................................................................pg.55
Capitolul nr.12 ...................................................................................................pg.60
Capitolul nr.13 ...................................................................................................pg.65
Capitolul nr.14 ...................................................................................................pg.72
Capitolul nr.15 ...................................................................................................pg.82
Capitolul nr.16 ...................................................................................................pg.92
Capitolul nr.17 ...................................................................................................pg.98
Capitolul nr.18 ...................................................................................................pg.107
Capitolul nr.19 ...................................................................................................pg.113
Capitolul nr.20 ...................................................................................................pg.118
Capitolul nr.21 ...................................................................................................pg.125
Capitolul nr.22 ...................................................................................................pg.129
Capitolul nr.23 ...................................................................................................pg.135
Capitolul nr.24 ...................................................................................................pg.140
Capitolul nr.25 ...................................................................................................pg.145
Capitolul nr.26 ...................................................................................................pg.150
Capitolul nr.27 ...................................................................................................pg.152
Capitolul nr.28 ...................................................................................................pg.153
Capitolul nr.29 ...................................................................................................pg.157
Capitolul nr.30 ...................................................................................................pg.160
Capitolul nr.31 ...................................................................................................pg.165

~1~
Capitolul 1
Naşterea şi consacrarea lui Samuel

1 Era un bărbat din Ramatayim-Ţofim a(Sau: din Ramatayim, un ţufit), din ţinutul
muntos al lui Efraim, numit Elkana. El era fiul lui Ieroham, fiul lui Elihu, fiul lui
Tohu, fiul lui Ţuf, şi era efratit.
[Acum-în engl.]. Din cuvântul ebraic care în mod obişnuit este tradus „şi”, dar şi „acum”, „apoi”
sau „dar” în conformitate cu contextul. Aceasta nu leagă neapărat această carte cu scrierile de mai
înainte. Ezechiel, de pildă, începe cu acelaşi cuvânt, totuşi nimeni nu pretinde că această carte este
o simplă continuare a vreunei cărţi anterioare.
Ramatayim-Ţofim. În mod literal, „două locuri înalte ale străjerului” sau „două înălţimi” ale
ţufiţilor, indicând fie două cetăţi, fie poate, două secţiuni ale aceleiaşi cetăţi, pentru că, în cap. 1,19
şi 2:11, la Ramataim-Ţofim se referă simplu ca Rama. Localitatea Rama, locul natal al lui Samuel,
nu este cunoscută. Pentru studierea diferitelor aşezări propuse, vezi nota adiţională de la sfârşitul
capitolului.
Elkana. În mod literal, „pe care l-a cumpărat Dumnezeu”. Un Levit (1 Cronici 6,33-38; comp. cu
v. 22-28; PP, p. 569) din familia lui Chehat, care locuia în seminţia lui Efraim. Este interesant de
ştiut că Samuel a fost un descendent al lui Core (1 Cronici 6,33-38), care s-a opus atât de violent
faţă de hotărârea Domnului de a-i face preoţi pe fiii lui Aron (vezi Numeri 16). Aici este o dovadă
că fiii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele părinţilor lor, ci că „fiecare să fie omorât pentru păcatul
lui” (Deuteronom 24,16).

2 El avea două soţii. Numele celei dintâi era Ana, iar numele celei de-a doua era
Penina. Penina avea copii, dar Ana nu avea.
Două soţii. Numele de Ana înseamnă „amabilitate”, în timp ce Penina înseamnă „perlă roşie” sau
„coral”. Pe vremea aceea, în istoria mondială poligamia era considerata etică, şi Dumnezeu a
îngăduit-o (vezi cele despre Deuteronom 14,26). Cu toate acestea, din cauza restricţiilor
financiare, numai clasa bine înstărită şi împăraţii pare să-şi fi îngăduit mai multe căsătorii.
Domnitorii căutau să-şi asigure pacea trimiţând câte o prinţesă în haremul altui monarh. Dar, în
loc de pace, practicarea poligamiei adesea aducea intrigă, gelozie şi faliment atât în haremul regal,
cât şi în cel privat. În vremea NT, poligamia făcea pe un om nepotrivit pentru orice slujbă
religioasă (1Timotei 3,2.12).

3 În fiecare an, bărbatul acesta se ducea din cetatea sa la Şilo ca să se închine şi să


aducă jertfe DOMNULUI Oştirilor b(Ebr.: YHWH Ţevaot; prima apariţie a termenului
în TM, având o frecvenţă destul de mare în cărţile care urmează. Termenul ebraic
pentru oştiri se poate referi: (1) la oştirile lui Israel (Ex. 7:4; Ps. 44:9 – v. 10 în
TM); (2) la corpurile cereşti (Gen. 2:1; Deut. 4:19; Is. 40:26); (3) la îngeri (Ios.
5:14; 1 Regi 22:19; Ps. 148:2); probabil acest titlu face referire la suveranitatea lui
Dumnezeu peste orice putere din univers; peste tot în carte). Acolo slujeau ca preoţi
ai DOMNULUI cei 2 fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas.
Se ducea. Deoarece el locuia cam la numai 10 sau 12 mile de cortul întâlnirii din Silo, era natural
pentru Elcana, ca levit, să fie prezent regulat la cele 3 sărbători ale anului (vezi cele despre
Exod 23,14-17; Levitic 23,2), şi mai ales la prima şi cea mai importantă, Paştele, la începutul
primăverii. Această sărbătoare, care simbolizează eliberarea israeliţilor din Egipt, mai îndrepta
inimile lor şi către marele Miel pascal, Isus, care, prin jertfa Lui cea mare, a realizat calea pentru
răscumpărarea omului din casa robiei spirituale (1 Corinteni 5,7). Deşi serviciile lui nu erau
solicitate la sanctuar, totuşi, ca mulţi alţi leviţi din timpul perioadei judecătorilor

~2~
(Judecători 17,8.9), Elcana s-a suit ca un israelit obişnuit cu propriile jertfe spre a-i încuraja pe
vecinii săi şi spre a le da o bună pildă. Deşi el trăia în mijlocul unui mediu rău, spiritualitatea lui
era evident de un nivel înalt. Chiar dacă Hofni şi Fineas erau stricaţi, Elcana era credincios în
închinarea şi aducerea lui de jertfe. Aceasta era adevărat şi despre Ana şi Simeon de pe vremea lui
Hristos (Luca 2,25-38). Acelaşi lucru ar trebui să fie adevărat şi în vremurile moderne.
Credincioşia cuiva faţă de Hristos nu trebuie să fie dependente de faptele altora.
Fii ai lui Eli. Chiar şi în acea vreme timpurie, nepotismul – favoritismul faţă de rudele cuiva de a
le numi în slujbă – prinsese rădăcini tari în Israel. În timp ce spectrul şomajului îi confrunta pe
leviţii răspândiţi în fiecare seminţie, 3 membri ai familiei lui Eli – tatăl şi 2 fii – şi-au asigurat
existenţa, independent de faptul că 2 dintre ei nu aveau calificarea morală pentru slujbă. O astfel
de nedreptate este întotdeauna un factor care contribuie la nemulţumire şi răzvrătire.

4 În ziua în care Elkana aducea jertfa, el dădea câte o parte soţiei sale, Penina, şi
tuturor fiilor şi fiicelor pe care le avea de la ea,
5 dar Anei îi dădea o parte mai aleasă fiindcă o iubea. DOMNUL însă o făcuse
stearpă.
O parte mai aleasă. În mod literal, „o parte cu două feţe”. Elcana a făcut uz de orice influenţă la
dispoziţia lui spre a aduce unire, dând fiecărui membru al familiei lui o „parte”. Pentru a arăta în
mod public că nu era dorinţa lui ca Ana să fie stearpă, ei îi dădea o parte dublă, ca şi când ar avea
un copil (vezi PP, p. 569).

6 Potrivnica ei obişnuia s-o necăjească c(Sau: s-o provoace) ca s-o facă să se mânie
din cauză că DOMNUL o făcuse stearpă.
S-o necăjească. Atitudinea Peninei era cauzată în parte de generozitatea bine-intenţionată a lui
Elcana. Întocmai ca şi în cazul lui Lucifer, gelozia pentru atenţiile oferite altuia, fie în cămin sau
în altă parte, dă naştere la răutate batjocoritoare, iritantă care îşi găseşte expresia în dese momente
(ţurţur de picături) de derâdere. Astfel de batjocuri nu numai că au făcut să-i treacă Anei pofta de
mâncare, dar au făcut-o să nu ia parte nici la sărbătoare. Să fi fost oare din cauză că ea se simţea
nevrednică, ca Aaron după moartea fiilor săi, Nadab şi Abihu (Levitic 10,19)? Să nu fi avut oare
nevoie cu atât mai mult de binecuvântările spirituale ale serbării în astfel de împrejurări? Se mai
poate întreba, cât de mult din binecuvântarea serbării a primit Penina, deoarece ea şi-a îngăduit
să-şi bată joc de semenul ei? O astfel de situaţie este asemănătoare cu aceea amintită de Hristos în
întâmplarea cu vameşul şi fariseul (Luca 18,10-14). Totuşi, ca şi vameşul, Ana n-a răspuns cu
invective la invective, ci a păstrat necazul pentru sine şi a vărsat lacrimi tăcute.

7 Potrivnica ei făcea lucrul acesta în fiecare an. Ori de câte ori se ducea Ana la Casa
DOMNULUI, ea o necăjea în felul acesta, iar Ana plângea şi nu mânca nimic.
8 Atunci Elkana, bărbatul ei, îi spunea: „Ana, de ce plângi şi nu mănânci şi de ce îţi
este mâhnită inima? Oare nu preţuiesc eu pentru tine mai mult decât 10 fii?”
9 Odată, după ce a mâncat şi a băut la Şilo, Ana s-a ridicat de la locul ei. Preotul Eli
şedea pe scaunul său, lângă uşorul porţii Templului d(Cu referire la Tabernacul)
DOMNULUI.

Ana s-a ridicat. Ana nu s-a împietrit în durere şi compătimire de sine, nici nu devenea ursuză
când îi vorbea soţul ei, ci a dat pe faţă un lăudabil grad de stăpânire de sine. Ea a găsit refugiu la
Sanctuar.

10 Ea a început să se roage DOMNULUI cu sufletul amărât şi plângând cu amar.


~3~
11 A făcut următorul jurământ, spunând: „DOAMNE al Oştirilor, dacă, într-adevăr,
vei privi la suferinţa slujitoarei Tale, dacă Îţi vei aduce aminte de mine şi n-o vei
uita pe slujitoarea Ta şi dacă-i vei da slujitoarei Tale un fiu, atunci îl voi dărui
DOMNULUI pentru toate zilele vieţii lui, iar briciul nu va trece peste capul lui.”
Îl voi dărui Domnului. Acceptarea de către Ana a darului spiritual al lui Dumnezeu pentru ea în
timpul sărbătorii a îndemnat-o să ceară un dar mai palpabil – un fiu – făgăduind că un astfel de fiu
va fi dat de îndată înapoi Domnului, sfânt şi consacrat pentru El. Poate că Domnul aşteptase mult
timp pentru o astfel de predare; El ar fi putut deschide mai înainte pântecele ei, dar era ea gata să
poarte răspunderea?
Înţelepciunea lumească învaţă că rugăciunea n-are importanţă; că nu poate avea loc un răspuns
real la rugăciune, că aceasta ar încălca legea naturală, şi că pur şi simplu nu pot avea loc minuni.
Este o parte din planul lui Dumnezeu de a acorda răspunsul la rugăciunea credinţei, ceea ce altfel
El n-ar acorda (GC, p. 525).
Pentru ce? Pentru că este o parte a planului Cerului ca omul să se supună de bunăvoie atât de
deplin pentru umplerea şi lucrarea Duhului Sfânt cum a făcut Hristos când a fost pe pământ. În
ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, nu era necesar ca Avraam să aştepte 25 de ani pentru împlinirea
legământului divin. Când patriarhul a ajuns la punctul când putea să intre pe deplin în planul
Cerului pentru el, Dumnezeu a putut să schimbe toate greşelile din trecut în punţi de
binecuvântare. Tot aşa a fost şi cu Ana.
Dar Dumnezeu n-a vorbit cu ea printr-un înger. El a folosit mijlocul stabilit al preoţiei, chiar dacă
acesta era nedesăvârşit şi avea nevoie de transformare. Dumnezeu a recunoscut faptul că dorinţa
naturală a Anei după un urmaş a fost în cele din urmă absorbită într-un puternic entuziasm de a-I
consacra Lui cel mai preţios dar, şi El a răspuns la cererea ei prin Eli.

12 Fiindcă ea stătea mult în rugăciune înaintea DOMNULUI, Eli se uita cu atenţie la


gura ei.
13 Ana vorbea în inima ei şi numai buzele i se mişcau, fără să i se audă vocea.
Atunci Eli, crezând că este beată,
14 i-a vorbit astfel: – Femeie, cât timp vei mai fi beată? Lasă-te de vin!
Beată. Eli, apărător al sanctuarului şi cea mai înaltă autoritate în materie de lege şi religie, a
judecat prin evidenţe circumstanţiale mai degrabă decât după bătăile inimii închinătorilor lui. El
evalua pe Ana după criteriul experienţei propriilor fii, totuşi el nu trecuse de punctul din care putea
să înţeleagă revelaţia nedescoperită a lui Dumnezeu. Prin experienţa Anei, Duhul Sfânt i-a
descoperit că Dumnezeu priveşte la motivele inimii.

15 Ana i-a răspuns: – Stăpânul meu, nu sunt beată, ci sunt o femeie cu duhul
întristat. N-am băut nici vin şi nici băutură tare, ci îmi vărsam sufletul înaintea
DOMNULUI.
16 Să nu o consideri pe slujitoarea ta drept o femeie stricată, căci din prea multa
mea durere şi supărare am vorbit până acum.
Să nu o consideri. Cu calmă stăpânire de sine, sub înţepătura unei astfel de mustrări, cu nobleţe
de spirit şi plină de respect faţă de autoritate, în mod delicat, Ana se referă la necazurile ei
personale care pricinuiseră înţelegerea lui greşită şi fără teamă şi-a afirmat nevinovăţia. Era acelaşi
spirit în care Hristos a răspuns învinuitorilor Săi.

~4~
17 Atunci Eli i-a zis: – Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să răspundă cererii pe
care I-ai făcut-o.
Mergi în pace. Pacea urmează numai după încetarea ostilităţilor, după victorie deplină sau
supunere. Făcând o astfel de supunere faţă de Domnul, Ana a aflat că duşmănia şi batjocurile
Peninei şi-au pierdut usturimea. Cu Mântuitorul ei ea putea spune, „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce
fac” (Luca 23,34).
Eli a trebuit să recunoască repede mâna lui Dumnezeu şi a fost mişcat de Duhul Sfânt să arate
aprobarea divină. Hristos a exemplificat adevăratul spirit al iubirii şi al deosebirii şi avea să
împărtăşească acelaşi spirit şi păstorilor Lui. Dar fie că ei îl primesc sau nu, fie că-l transmit altora
sau nu, nimic nu o poate împiedica pe cea mai neînsemnată oaie a păşunii Lui de a-I auzi glasul şi
a-L urma. Ana nu era dependentă de împrejurări. Ea a pus cazul ei înaintea lui Dumnezeu şi
răspunsul a venit imediat.

18 Ana i-a răspuns: – Fie ca slujitoarea ta să găsească bunăvoinţă la tine! Spunând


acestea, femeia a plecat. A început să mănânce şi faţa ei n-a mai fost mâhnită.
19 În dimineaţa următoare s-au trezit devreme cu toţii, s-au închinat înaintea
DOMNULUI, după care s-au întors acasă, în Rama. Elkana a cunoscut-o pe
e(Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale) soţia sa, iar DOMNUL Şi-a
adus aminte de ea.
20 Astfel, după o vreme, Ana a rămas însărcinată şi f(Sau, cf. LXX: Ana a rămas
însărcinată şi, la împlinirea sorocului) a născut un băiat pe care l-a numit Samuel
g(Samuel poate însemna fie Auzit(ă) de Dumnezeu, fie Numele lui Dumnezeu, sau
poate fi un joc de cuvinte cu Cerut de la Dumnezeu.), căci ea spunea: „De la
DOMNUL l-am cerut.”
Samuel. Numele înseamnă „ascultată de Dumnezeu”, şi ca şi alte nume personale din Biblie, el
era plin de însemnătate. „Samuel” era un aducător aminte al cererii ei către Domnul, un memorial
al făgăduinţei ei, şi o recunoaştere a aprobării lui Dumnezeu. Timpul trebuia să demonstreze acest
adevăr. De la începutul copilăriei sale, Samuel a recunoscut că el era slujitorul Domnului.

21 Elkana a plecat cu toată familia lui ca să aducă DOMNULUI jertfa anuală şi ca


să-şi împlinească jurământul.
22 Ana însă nu s-a dus, ci i-a spus soţului ei: – După ce-l voi înţărca pe băiat, îl voi
aduce şi-l voi înfăţişa înaintea DOMNULUI, unde va locui pentru totdeauna.
Ana nu s-a dus. Samuel era privit de mama lui nu numai ca un simplu copil, ci ca o jertfă pentru
Dumnezeu. De aceea ea a căutat să-l educe pentru Dumnezeu încă din copilărie. Ea s-a îngrijit de
nevoile lui corporale cu multă băgare de seamă şi cu rugăciune, îndreptând cugetele lui spre
Domnul oştirilor încă de la cea mai fragedă vârstă. Pentru ca ea să-şi poată îndeplini sarcina ei în
mod desăvârşit, ea n-a vizitat Silo, până după ce el a fost înţărcat. Cât de departe ajunge influenţa
unei mame în Israel. Fie că ea este o exilată sau o sclavă, ca Iochebed, mama lui Moise, fie un
membru persecutat în căminul unui levit din Canaan, clipele ei sunt nepreţuite. Înţelegând aceasta,
Ana a început să lucreze nu numai pentru cele vremelnice, ci pentru veşnicie. Era răspunderea ei
să imprime asupra sufletului omenesc chipul celui divin. Tot aşa a fost şi cu Maria, mama lui Isus.
Încă odată îi fusese încredinţată unei roabe a Domnului sarcina de a reînsufleţi credinţa
decadentă a unui popor iubitor de păcat şi descurajat, care n-a înţeles că Dumnezeu se foloseşte de
lucrurile slabe ale lumii pentru a le smeri pe cele înţelepte. Meditează asupra consacrării lui
Iochebed faţă de sarcina ei, asupra viziunii clare a Anei când ea l-a adus pe Samuel pe lume, sau
asupra solemnului simţământ de răspundere al Mariei când ea a răspuns soliei îngerului „Iată
~5~
roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale” (Luca 1,38).
Dar chiar cu cea mai serioasă cugetare din partea mamei, copilul avea totuşi să facă propria
alegere în viaţă. Aşa a fost şi cu Samson, de pildă. Cu toate acestea, chiar Samson, după o lungă
perioadă de servire de sine, a primit o vedenie de la Dumnezeu care l-a condus să-şi predea viaţa,
fără gând de întoarcere, o consacrare care l-a aşezat în marea galaxie a acelora care au biruit prin
credinţă, aşa cum este raportat în capitolul 11 din Evrei. Cât de adevărat este că tocmai pe aceia pe
care Dumnezeu îşi propune să-i folosească pentru o lucrare specială, Satana încearcă să-i
folosească, să-i abată de pe cale.
Pentru totdeauna. Vezi cele despre Exod 12,14; 21,6. Prin „pentru totdeauna”, Ana a înţeles că
Samuel trebuia să fie nazireu pe viaţă (1 Samuel 1,11; vezi şi despre Geneza 49,26; Numeri 6,2).
Un fragment din cartea lui 1 Samuel, găsit în a patra peşteră de la Khirbet Qumrân şi publicată în
anul 1954 declară în mod precis că Samuel a fost un nazireu.

23 Elkana, soţul ei, i-a răspuns: – Fă ceea ce crezi că este bine! Rămâi până îl vei
înţărca. Fie numai ca DOMNUL să-Şi împlinească cuvântul h(TM; Q, LXX, Siriacă:
Fie numai ca DOMNUL să împlinească ceea ce ai spus)! Femeia a rămas şi a alăptat
copilul până l-a înţărcat.
Soţul ei, i-a răspuns. Elcana a fost de acord cu juruinţa soţiei lui (Numeri 30,6.7), şi în
conformitate cu 1 Samuel 1,21 şi-a însuşit-o (vezi Numeri 30,6).
Domnul să-Şi împlinească. Adică, „să se împlinească planul Domnului pentru Samuel”.
Dumnezeu îşi recunoscuse deja partea Lui în împlinirea rugăciunii şi juruinţei lui Ana. Elcana a
crezut (1) că într-adevăr Dumnezeu a vorbit prin Eli (v. 17); (2) că naşterea lui Samuel a confirmat
originea divină a făgăduinţei lui Eli (v. 20); şi (3) că făgăduinţa avea să fie pe deplin împlinită în
viaţa şi slujba lui Samuel.
Depinde mult de conlucrarea soţului şi a soţiei în căminul creştin. Elcana a fost adânc mişcat de
consacrarea soţiei lui şi s-a unit din inimă cu dorinţa ei. El este un exemplu minunat al îndemnului
lui Pavel, „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine pentru
ea” (Efeseni 5,25). El şi-a asumat răspunderea pentru juruinţa ei şi s-a asociat foarte intim cu ea;
cu toate acestea a recunoscut libertatea ei de alegere şi a dorit ca alegerea ei de consacrare faţă de
Dumnezeu să aibă succes. Atitudinea lui ilustrează dorinţa din inima lui Hristos de a lucra cu
fiecare om, în aşa fel încât să-l facă în stare să-şi exprime propria individualitate şi prin aceasta să
descopere universului frumuseţea prismatică (strălucitoare) a caracterului divin.

24 După ce l-a înţărcat pe băiat, l-a luat cu ea, împreună cu un taur de 3 ani i(Q,
LXX, Siriacă; TM: trei tauri; LXX şi Q adaugă: pâine), o efă j(O efă măsura
aproximativ 22 l) de făină şi un burduf cu vin şi l-a adus la Casa DOMNULUI, în
Şilo; copilul era mic.
Un taur de 3 ani. Septuaginta redă, „un taur în al treilea lui an”. În conformitate cu v. 25, „ei au
junghiat taurul” (în textul engl.). În jertfa lui de consacrare, Avraam a folosit o juncană de 3 ani
(Geneza 15,9). Jertfa lui Elcana prezentată ca împlinire a juruinţei (v. 11, 21), a constat dintr-un
taur cu jertfele de cereale şi vinul necesar (Numeri 15,9.10). Deoarece Elcana şi Ana au adus o efă
întreagă de făină, iar cantitatea cerută pentru un taur era de 3 zecimi de efă (Numeri 15,8-10),
probabil că taurul amintit în v. 25 era o ardere de tot prin care copilul Samuel a fost consacrat
Domnului, iar ceilalţi 2 tauri au fost jertfiţi ca o jertfă pentru păcat şi o jertfă însoţitoare, care
fiecare ar fi necesitat 3 zecimi de efă de făină. Faptul că Elcana a adus o efă întreagă de făină,
suficientă pentru 3 tauri, înseamnă că LXX şi alte traduceri care redau „un taur în al treilea lui an”,
sunt greşite.

25 După ce au jertfit taurul, l-au adus pe băiat la Eli.

~6~
26 Ana i-a zis lui Eli: – Oh, stăpânul meu! Viu este sufletul tău că eu sunt femeia
care stătea aici, lângă tine, rugându-se DOMNULUI.
27 Pentru copilul acesta mă rugam, iar DOMNUL mi-a dăruit ceea ce am cerut de la
El.
Copilul acesta. Vârsta lui Samuel la care a fost înţărcat este necunoscută. Este ceva obişnuit în
Orient pentru un copil să continue să sugă până la vârsta de 3 ani şi este foarte posibil ca Isaac, de
pildă, să fi fost în vârstă de 5 ani când Avraam a dat ospăţul la care el l-a făcut pe Isaac
moştenitorul lui (vezi Geneza 21,8). Deoarece Ana nu mai participase la serbare de la naşterea lui
Samuel, probabil că Eli a uitat incidentul.
În conformitate cu acest verset, Ana nu-i spusese lui Eli natura cererii ei, dar acum cu mare
bucurie ea face acest lucru. Dând expresie bucuriei ei, ea a făcut o inversare a cuvântului ebraic
sha'al, „a cere”, folosind diferite forme ale verbului. Tradus în mod literal, textul se redă, „Cu
privire la acest copil m-am interpus şi Domnul mi-a dat cererea mea pe care am cerut-o de la El, şi
eu de asemenea sunt constrânsă să mă interesez de el pentru Domnul. Atâta timp cât el trăieşte, el
este cerut pentru Domnul.” Ana a recunoscut că darul ei pentru Dumnezeu a fost mai întâi darul
Lui pentru ea. Ea putea să spună împreună cu David, „din mâna Ta primim ce-Ţi aducem”
(1 Cronici 29,14). O iubire ca aceasta a fost aceea care a făcut-o pe Rut să exclame, „Facă-mi
Domnul ce va vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea” (Rut 1,17) şi pe Pavel să
afirme, „Pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1,21).

28 De aceea îl dăruiesc DOMNULUI. Pentru toate zilele vieţii lui, el va fi dăruit


DOMNULUI. Ei k(Cf. câtorva mss medievale şi unor versiuni antice; Q: Ea; TM: El)
s-au închinat acolo DOMNULUI.
NOTĂ ADIŢIONALĂ ASUPRA CAPITOLULUI 1
Aşezarea exactă a lui Ramataim-Ţofim, localitatea de domiciliu a lui Samuel, nu se cunoaşte. S-
au sugerat diferite aşezări: (1) Beit Rima din Efraim, cam la 11 mile (18 km) vest de Silo, unde
munţii Palestinei centrale dispar spre dealurile răsucite ale Şefelei, sau poate că 5 mile (8 km) mai
departe la vest de Rentis; (2) er-Ram din Beniamin, cam la 5 1/2 (8,8 km) mile nord de Ierusalim
pe drumul spre Sihem; (3) Ramala din Efraim, 9 mile (14,4 km) nord de Ierusalim, 12 mile (19,2
km) sud de Silo şi 1,75 mile (2,8 km) sud-vest de Betel.
Beit Rima, 11 mile (17,6 km) vest de Silo, şi Rentis, chiar mai departe spre vest erau prea departe
de Ghibea lui Saul (din Beniamin) pentru a fi considerate ca localitate natală a lui Samuel
(1 Samuel 9,1 la 10,9; comp. cu PP, p. 608, 609). Saul n-ar fi căutat măgăriţele tatălui său 25 sau
chiar 30 de mile depărtare de casă în timpul celor două zile cât au fost pierdute, nici n-ar fi fost
posibil pentru el şi slujitorul lui să cerceteze toate dealurile, văile şi văgăunile acelui teren muntos
până în a treia zi. Alte cetăţi cu numele de Rama din Aşer (Iosua 19,29), Neftali (Iosua 19,36),
Simeon (Iosua 19,8) şi Manase (Ramoth-Ghilead, Deuteronom 4,43, comp. cu 2 Regi 8,29;
2 Cronici 22,6) sunt chiar mai departe şi de aceea imposibil de luat în considerare.
Importanţa dovezii pare să favorizeze Ramala, în munţii de la sud de Efraim, aproape de hotarul
lui Beniamin. O cetate aşezată în apropierea aceasta cuprinde toate specificările cunoscute pentru
locul natal al lui Samuel. Rama din Judecători 4,5 aproape de care era finicul Deborei, nu era
departe de Betel; după cum s-a observat, Ramala este cam la 3 mile de Betel. Rama aceasta nu
putea fi Rama lui Beniamin, pentru că atunci scriitorul ar fi numit vreo altă cetate din atâtea mai
aproape de Rama lui Beniamim decât Betelul din munţii lui Efraim.
Samuel s-a născut la Rama (1 Samuel 1,1.19. 20; PP, p. 572). Aici l-a slujit el pe Israel ca preot,
profet şi judecător şi a întemeiat una dintre cele două şcoli iniţiale ale profeţilor (1 Samuel 7,17;
8,4; 15,34; 19,18–20; PP, p. 593, 604). Este vădit că aceasta a fost cetatea nenumită unde Saul l-a
întâlnit pe Samuel şi a fost uns ca împărat (1 Samuel 9,5.6.11.14.18; PP, p. 608, 609). Aici a murit
Samuel şi a fost înmormântat (1 Sa 25:1; 28:3).

~7~
Rama lui Samuel a mai fost cunoscută şi ca Ramataim-Ţofim (1 Samuel 1,1.19), din „ţara lui
Ţuf” (1 Samuel 9,5; comp. cu PP, p. 608, 609). Ţuf a fost un descendent al lui Levi prin Chahat şi
un strămoş al lui Samuel din a cincia generaţie (1 Cronici 6,33-38). La împărţirea Canaanului,
leviţilor chehatiţi li s-au atribuit cetăţi în diferite seminţii, incluzând Iuda, Beniamin şi Efraim
(vezi Iosua 21,4.5; 1 Cronici 6,54-70). Districtul în care locuiau descendenţii lui Ţuf – ţufiţii –
avea să fie cunoscut, propriu-zis, ca „ţară a lui Ţuf” (1 Samuel 1,1; 9,5) şi cetăţile lor Rama ca
Ramataim-Ţufim, literal, „Ramataim a ţofiţilor”.
Elcana, tatăl lui Samuel, era „din muntele lui Efraim”, şi probabil, ca şi strămoşul său Ţuf, un
efratit (1 Samuel 1,1). Un efratit era un locuitor fie din Betleem (Rut 1,2; 1 Samuel 17,12) fie din
Efraim (1 Regi 11,26). Elcana era, după cât se pare, un efratit în ultimul înţeles. Muntele Efraim
era doar regiunea muntoasă dinăuntrul hotarelor lotului seminţiei lui Efraim şi nu cuprindea,
propriu-zis, nici o parte a munţilor lui Beniamin (vezi Judecători 18,12.13; 19,13-16; 1 Samuel
9,4). Despre nici un loc nu se vorbeşte în Biblie ca fiind în „muntele Efraim”. Domnul îl descrie
pe Saul lui Samuel ca pe „un om din ţara lui Beniamin” (1 Samuel 9,16). Ba mai mult, când Saul a
plecat din Rama, locul natal al lui Samuel, din muntele Efraim, el a trecut hotarul lui Beniamin
spre a ajunge la domiciliul lui propriu la Ghibea, în Beniamin (1 Samuel 10,2-9; PP, p. 608, 609).
Unii au identificat cetatea nenumită din 1 Samuel 9,1 la 10,9 ca fiind Betleemul. Identificarea
aceasta este întemeiată pe afirmaţia din Geneza 35:16-19 că Rahela a fost înmormântată numai la
„o depărtare bunicică de „Efrata, sau Betleem”, şi pe referirea din 1 Samuel 10,2 la mormântul
Rahelei ca fiind „în hotarul lui Beniamin la Ţelţah”. Dar, ca şi cu Rama, adevăratul loc al
mormântului Rahelei nu este cunoscut. El era pe drumul dintre Betel şi Betleem (Geneza 35:16-
19), o distanţă de ceva mai mult de 15 mile (24 km). Dar textul ebraic din Geneza 35:16, „o cale
scurtă până la Efrata” (engl.) se redă în mod literal „oarecare distanţă de Efrata”, ceea ce înseamnă
distanţă considerabilă (vezi despre Geneza 35:16).
Locul tradiţional al mormântului Rahelei, o milă sau mai mult la nord de Betleem, ar fi cam la 4
mile (6,4 km) de hotarul lui Beniamin. Dar în conformitate cu textul ebraic din 1 Samuel 10,2,
mormântul Rahelei era mult mai aproape de hotar decât acesta, posibil chiar înăuntrul hotarelor lui
Beniamin. Dacă totuşi s-ar înţelege mai degrabă că este vorba despre hotarul de nord al lui
Beniamin decât de cel de sud, se armonizează cu ambele texte ebraice din Geneza 35:16 şi
localitatea Ţelţa la nord de Ierusalim. [Probabil că Ţelţa trebuie identificată cu Ţela din
Iosua 18,28 şi 2 Samuel 21,14, posibil a fi modernul Chirbet Şala, la câteva mile nord de
Ierusalim.]
Menţiunea lui Ieremia despre ţipătul Rahelei care „îşi plânge copiii” (Ieremia 31:15; comp. cu
Geneza 35:16-19) ca fiind auzit „în Rama”, înseamnă că mormântul Rahelei n-a fost departe de
Rama, şi aceasta este în acord cu instrucţiunile lui Samuel pentru Saul din 1 Samuel 10:2. Dar
locul tradiţional aproape de Betleem ar fi la mai mult decât 9 mile (14,4 km) de Rama din
Beniamin şi aproape 13 mile (20,8 km) de Ramala din Efraim. Referirea lui Ieremia la „Rahela”,
care „îşi plânge copiii” se întemeiază pe întâmplarea istorică a adunării iudeilor captivi de la Rama
pregătindu-se pentru călătoria spre Babilon (vezi Ieremia 31,1-17; 40,1). Aplicaţia profetică a
declaraţiei lui Ieremia este făcută în Matei 2,18 (vezi despre Deuteronom 18,15). Dacă această
Rama nu a fost aproape de mormântul Rahelei, referirea lui Ieremia la „Rahela”, care „îşi plânge
copiii” ar fi mai degrabă fără sens. Referirea lui în continuare la Samaria şi muntele Efraim
(Ieremia 31,5.6) pare să reclame o Rama aproape de hotarul lui Beniamin şi Efraim, şi aceasta
coroborează informaţiile date în 1 Samuel 10,2.

Comentarii Ellen G. White:

1–28 PP, p. 569–571 3 SR, p. 184


8, 10, 14–17, 20 PP, p. 570
22 PP, p. 592
27, 28 PP, p. 571
28 5T, p. 304

~8~
Capitolul 2
Rugăciunea Anei

1 Ana s-a rugat spunând: Mi se bucură inima în DOMNUL, puterea a(Ebr.: cornul,
simbolizând puterea; şi în v. 10) îmi este înălţată în DOMNUL, iar gura mea este larg
deschisă împotriva duşmanilor mei, căci mă bucur de mântuirea Ta.

Mi se bucură inima în Domnul. Această a doua vizită la Silo a fost de o natură cu totul diferită de
cea raportată în cap. 1. Atunci, povara Anei a fost o mijlocire pentru ea însăşi; acum ea este o
mare litanie de laudă. Ca rezultat al deplinei ei supuneri faţă de Domnul, ea este fericită pentru
privilegiul de a-I înapoia Creatorului ceea ce El îi dăduse ei. Făcând aşa, ea face experienţa celei
mai înalte forme de bucurie, deoarece nu învăţase ea să aprecieze îndurarea Lui iubitoare într-un
fel cu totul nou?Ea Îl laudă pe Dumnezeu ca autor al îndurării descoperită cu împreuna Lui simţire
faţă de cei neajutoraţi. Ea dobândeşte o nouă viziune a puterii Lui, acum evident în stăpânirea de
către El a forţelor ascunse ale naturii, în împiedicarea tacită a forţelor răului care ar fi descurajat-o
şi ar fi învins-o, şi pricinuind împrejmuirea răului însuşi spre a contribui peste măsură de mult la
adâncimea şi plinătatea bucuriei ei. Ea înţelege din nou legământul făcut cu strămoşii ei, că copiii
lui Dumnezeu trebuie să ajungă o binecuvântare pentru toate popoarele. Cântarea de bucurie a
Anei a fost o profeţie inspirată despre David şi Mesia (PP, p. 572).
Experienţa Anei s-a dovedit a fi cea mai mare binecuvântare care putea să vină în viaţa Peninei.
Dumnezeu a fost tot atât de dornic să o salveze pe Penina atât cât era să o salveze şi pe Ana. Cum
putea El să împlinească aceasta în mod mai efectiv decât arătând exaltarea unui suflet care s-a
încrezut în El şi care n-a plătit rău pentru rău? Astfel a fost şi metoda lui Hristos în încercarea de
a-l câştiga pe Simon leprosul – arătând binecuvântarea care putea veni pentru Maria Magdalena
(Marcu 14,3-9; Luca 7,37-50). Simion a învăţat lecţia sa şi a devenit un ucenic serios (DA, p. 567,
568). A învăţat şi Penina lecţia ei?

2 Nimeni nu este sfânt ca DOMNUL, căci nu este nici un Dumnezeu în afară de Tine,
nu este stâncă precum Dumnezeul nostru.

3 Nu mai vorbiţi cu atâta mândrie şi să nu mai iasă îngâmfare din gura voastră, căci
DOMNUL este un Dumnezeu Care cunoaşte şi Unul Care cântăreşte faptele.

Să nu mai iasă îngâmfare din gura voastră. Ana ar fi putut simţi o supremaţie personală asupra
Peninei, având în vedere experienţa minunată pe care o avusese. Dar oare nu indică cuvintele
acestor versete, mai degrabă, compătimirea Anei pentru ca rivala ei să poată vedea frumuseţea
deplinei supuneri faţă de Dumnezeu, şi să înţeleagă că mândria nu are nici o valoare? Desigur că
nimeni nu o va învinui pe Ana de o atitudine „mai sfântă decât a altuia” faţă de Penina după felul
în care Dumnezeu a susţinut umila ei consacrare. Dacă Hristos a avut lacrimi în glasul Său când a
pronunţat vaiurile asupra fariseilor (SC, p. 13; DA, p. 619, 620), n-a putut spiritul de sacrificiu al
Anei, dându-l pe Samuel Domnului, să mişte inima Peninei ca ea să priceapă din nou cum
cântăreşte Dumnezeu faptele? Pentru acei care, ca şi Penina, se simt tari în propria putere, El lasă
să se coacă fructul acelui egoism, care este moarte spirituală. Dar chiar pe acei care sunt morţi
spiritual, El îi poate face să fie vii. Hristos a oferit lui Iuda exact aceleaşi ocazii pe care le-a oferit
şi lui Petru, totuşi unul s-a supus, celălalt nu.

4 Arcurile celor puternici sunt sfărâmate, însă cei care se clatină sunt încinşi cu
putere.

~9~
5 Cei care erau sătui se oferă zălog pentru pâine, pe când cei flămânzi încetează a
mai flămânzi. Cea stearpă naşte 7 fii, pe când cea care are mulţi copii se ofileşte.

6 DOMNUL dă la moarte şi tot El aduce la viaţă; El coboară în Locuinţa Morţilor


b(Ebr.: Şeol) şi tot El învie.

7 DOMNUL duce la sărăcie şi tot El îmbogăţeşte; El umileşte şi tot El înalţă.

Domnul duce la sărăcie şi tot El îmbogăţeşte. Ana recunoaşte că salvarea ei de mustrare vine de
la Dumnezeu, care a înălţat-o mult mai presus de batjocura Peninei.
Durerea zilelor de mai înainte s-a schimbat acum în exaltare în Domnul. Rugăciunea de întristare
a cedat locul laudei puterii divine. Buzele ei, închise altădată în răbdare tăcută, sunt acum deschise
spre a ridica în slavă atotputernicia lui Dumnezeu. Ea socoteşte experienţa ei ca şi un simbol al
triumfului atins de Dumnezeu pentru poporul Său, atât individual, cât şi colectiv. Ea capătă
inspiraţie pentru cântare mult dincolo de câmpul propriei experienţe, şi sub călăuzirea Duhului
Sfânt priveşte înainte spre bucuria celor mântuiţi când stau pe marea de sticlă cu „o cântare nouă”
pe buzele lor (Apocalipsa 14,3). O bucurie ca aceea simţită de Ana nu era o plăcere egoistă, ci o
lărgită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu, asemănătoare aceleia care a făcut ca „fiii lui
Dumnezeu” să strige de bucurie la crearea lumii (Iov 38,7), sau pe israeliţi să aclame laude lui
Dumnezeu pentru scăparea de oştirea egipteană la Marea Roşie sau oastea îngerească să exclame
la naşterea lui Hristos: „slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, şi pace pe pământ între oamenii
plăcuţi Lui” (Luca 2,14). Batjocurile şi amărăciunile de acasă au fost chiar ambianţa în care o
vedenie a salvării lui Dumnezeu a putut fi astfel cultivată încât să facă să apară cerul pe pământ.
Ana avea cerul în inima ei pentru că ea învăţase să iubească lumea aşa cum o iubeşte Hristos (vezi
DA, p. 331, 641).

8 El ridică din praf pe cel sărac şi din grămada de cenuşă îl înalţă pe cel nevoiaş, ca
să-i aşeze la un loc cu nobilii şi ca să le dea drept moştenire un tron acoperit cu
slavă, căci ai DOMNULUI sunt stâlpii pământului şi pe ei a aşezat El lumea.

El ridică. Prin puterea lui Dumnezeu sufletul creştinului, totdeauna conştient de neputinţa lui, se
ridică deasupra forţelor egoismului. Încins cu putere de sus, un astfel de suflet recunoaşte că
îndoielile din trecut, temerile şi încercările sunt trântite la pământ. Biruinţa ia locul înfrângerii, şi
în bucurie deplină sufletul este format după chipul lui Hristos.

9 El păzeşte paşii credincioşilor Săi, însă ticăloşii vor fi reduşi la tăcere în întuneric,
pentru că nu prin putere triumfă omul.

10 DOMNUL îi va zdrobi pe duşmanii Săi şi din ceruri va tuna împotriva lor;


DOMNUL va judeca marginile pământului, va da tărie împăratului Său şi va înălţa
puterea unsului Său.

Tărie împăratului Său. Ani de zile, Ana privise printr-o oglindă, în chip întunecos
(1 Corinteni 13,12), dar acum prin ochiul profetic ea vorbeşte despre credinţa ei în triumful final şi
desăvârşit al lui Hristos (v. 10).
După cum Dumnezeu a înălţat „tăria” ei, tot aşa va înălţa El şi „tăria” Unsului său (vezi
Filipeni 2,9-11). Nu s-ar putea ca mulţi dintre cei care trăiesc în această ultimă generaţie să-I
permită lui Dumnezeu să-i înalţe din mijlocul ambianţei lor rele, astfel încât, ca şi Ana, să cânte o
cântare de laudă şi de mulţumire faţă de El pe marea de sticlă (Apocalipsa 14,3)?

~ 10 ~
11 După aceea, Elkana a plecat acasă, la Rama, iar băiatul a rămas să slujească
DOMNULUI în prezenţa preotului Eli.

Băiatul a rămas să slujească. Cuvântul tradus „copil” este na'ar, care înseamnă un băiat de orice
vârstă până la maturitate. La vârsta de 17 ani, Iosif a fost numit un na'ar. Acelaşi termen este
folosit despre fiii lui Eli din v. 17. Cu cât erau ei mai în vârstă decât Samuel, nu se ştie. În
conformitate cu contextul, el i-a făcut preoţi înainte de a ajunge la maturitate. Estimările vârstei lui
Samuel se întind de la 3 la 15 ani (vezi EGW, Material suplimentar asupra lui 1 Samuel 1,20-28).
Când un copil îşi asumă vreo răspundere, părinţii lui, adesea, caută să câştige din aceasta un
avantaj pentru ei înşişi. Lui Elcana trebuie să i se dea mult credit, care, deşi levit, a continuat felul
lui de viaţă normală la Rama. Cunoscând în mod sigur natura ambianţei în care avea să ajungă
Samuel, Elcana şi Ana trebuie să se fi îngrijorat oarecum când au pus darul lor faţă de Domnul în
mâinile lui Eli şi ale celor doi fii ai lui, Hofni şi Fineas! Cu cât mai mare trebuie să fi fost
îngrijorarea Tatălui ceresc când El L-a pus pe Fiul Său sub influenţa şi cercetarea nevrednicilor
preoţi din zilele Lui. Hristos a fost în vârstă de 12 ani când i s-a dat atenţie de către preoţi, totuşi
purtarea Lui cu acea ocazie dovedeşte realitatea protecţiei divine extinsă şi asupra copiilor care
caută călăuzire cerească (vezi despre Luca 2,52). Experienţele lui Samuel atestă aceeaşi călăuzire
divină.
Scripturile arată lămurit că, în mijlocul acestui mediu rău, Samuel a slujit Domnului. Cuvântul
„slujbă” se poate referi fie la slujirea laică, fie la cea sacră. El este folosit despre răspunderile lui
Iosif în casa lui Potifar şi despre asistenţa lui Iosua pentru Moise în muntele lui Dumnezeu
(Exod 24,13). Capacitatea lui Samuel de a se împotrivi influenţelor rele care-l înconjurau, exact
aşa cum a făcut şi Iosif şi Iosua, poate fi atribuită hotărârii lui neschimbate de a se ocupa cu
lucrările lui Dumnezeu.

Ticăloşia fiilor lui Eli

12 Fiii lui Eli erau nişte oameni nelegiuiţi; ei nu-L cunoşteau pe DOMNUL.

Oameni nelegiuiţi (engl. „Sons of Belial”). În mod literal „fii fără valoare”. Astfel îi descrie
Moise pe aceia care-i îndeamnă pe alţii să slujească altor zei (Deuteronom 13:13). În primele zile
ale judecătorilor, levitul care călătorea de la Betleem s-a oprit peste noapte la Ghibea şi a fost
atacat de „fiii lui Belial” (Judecători 19,22). În NT este folosit ca un epitet pentru Satana
(2 Corinteni 6,15). Întocmai cum Iosif a fost pus în sânul degenerării regale, tot aşa şi Samuel a
crescut înconjurat de o preoţie degenerată „în mijlocul unui neam ticălos şi stricat” (Filpeni 2,15).
Supuşi faţă de patimile rele, Hofni şi Fineas nu aveau o concepţie corectă despre Dumnezeul
căruia ei presupuneau că-I servesc. Ei nu se bucurau de comuniune cu El, nu simţeau nici o
simpatie pentru scopurile Lui şi nu aveau nici o înţelegere a obligaţiilor lor faţă de El. Ei doar au
folosit poziţiile dreptului lor ereditar pentru propriile scopuri egoiste şi corupte. Ei au jefuit
poporul pentru satisfacerea propriilor pofte. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu nu numai de partea lui de
jertfe, ci de închinarea şi iubirea închinătorilor Lui. Prin plăcerile lor josnice, ei au înjosit slujba
Domnului în ochii poporului la nivelul orgiilor senzuale ale crângurilor idolatre învecinate. Dar
Dumnezeu îngăduie ca un suflet să fie aşezat în mijlocul unui astfel de mediu spre a dovedi
universului că mediul înconjurător rău nu trebuie să hotărască soarta unui suflet. Cunoscând
spiritul de lăcomie al lui Iuda, nimeni nu s-ar fi gândit astăzi să-l pună casier, totuşi Isus l-a făcut
casier (DA, p. 294, 295). El a intenţionat ca Iuda să fie atât de impresionat de lucruri de valoare
mai mare încât să se supună din toată inima faţă de Mântuitorul său. Isus l-a iubit pe Iuda şi i-ar fi
plăcut să-l facă unul din apostolii Săi de seamă (vezi DA, p. 295).

~ 11 ~
13 Obiceiul preoţilor faţă de popor era acesta: slujitorul preotului venea, în timp ce
se fierbea carnea, la fiecare om care îşi aducea jertfa şi, ţinând în mână o furculiţă cu
3 dinţi,
14 o băga în tigaie, în cratiţă, în cazan sau în oală şi tot ceea ce era apucat cu
furculiţa, preotul lua pentru sine. În felul acesta făceau cu toţi israeliţii care veneau
acolo, la Şilo.
15 Pe lângă aceasta, înainte de a arde grăsimea c(Cf. Lev. 3:16; 4:8-10, 26, 31, 35;
7:28, 30-31; 17:6),slujitorul preotului venea şi îi spunea omului care jertfea: „Dă
pentru preot carne de fript, căci el nu va lua de la tine carne fiartă, ci doar crudă!”
16 Dacă omul îi răspundea: „Să ardem mai întâi grăsimea, iar după aceea vei lua
atât cât doreşti”, slujitorul îi spunea: „Chiar acum trebuie să dai! Dacă nu, voi lua cu
forţa!”
17 Păcatul acestor tineri era foarte mare în ochii DOMNULUI, pentru că dispreţuiau
darurile DOMNULUI.
18 Samuel însă slujea înaintea DOMNULUI; şi copilul acesta era încins cu un efod de
in.
Slujea. Nu în sensul de slujbă de servitor, ci de însărcinări sacre în legătură cu lucrarea leviţilor
în jurul sanctuarului. Cuvântul ebraic tradus astfel include ambele feluri de „slujire”.
Efod de in. Aici, o îmbrăcăminte folosită de leviţi şi preoţii de rând, şi, uneori, chiar de persoane
eminente din popor. De exemplu, David a jucat înaintea Domnului purtând un efod de in
(2 Samuel 6,14). Acesta nu trebuie confundat cu efodul marelui preot din „aur, de fir albastru,
purpuriu şi cărămiziu, şi din in subţire răsucit”, pe care era fixat pieptarul cu cele 12 pietre ale lui
Urim şi Tumim, prin care era întrebat Dumnezeu (vezi despre Exod 28,6; comp. cu
Judecători 8,27). Dacă efodul simplu de in avea aceeaşi formă ca acela al marelui preot, după cum
pare, acesta era o haină scurtă, fără mâneci constând din faţă şi spate unite la umeri, trase înăuntru
la brâu cu o cingătoare (vezi despre Judecători 8:27).

19 Mama sa îi făcea în fiecare an câte o mantie mică pe care i-o aducea atunci când
se suia împreună cu soţul ei pentru a aduce jertfa anuală.
Mama sa. Ana nu numai că a dat pe fiul ei Domnului, ci i-a dovedit iubirea ei an de an. În acelaşi
fel, Domnul veghează continuu asupra poporului Lui. El nu numai că a dat pe Fiul Său o dată
pentru toţi, ci Se interesează în mod continuu făcând acea jertfă în mod progresiv tot mai efectivă,
venind în întâmpinarea nevoilor chiar celor mai slabi dintre copiii Săi (Matei 6,30-34).

20 Eli binecuvânta pe Elkana şi pe soţia acestuia, spunând: „Să-ţi dea DOMNUL


copii din femeia aceasta, în schimbul celui pe care ea l-a oferit DOMNULUI.” Apoi ei
plecau acasă.
Oferit Domnului. Ceea ce este împrumutat Domnului este sigur dat înapoi cu dobândă mărită.
Ana a consacrat un copil Domnului şi a fost răsplătită cu alţi 5. Avraam a făcut tot aşa cu Isaac şi
Dumnezeu i-a făgăduit o sămânţă „ca stelele cerurilor” (Geneza 22,17). Hristos a făgăduit să
întoarcă încă în această viaţă de 100 de ori (Matei 19,29; Luca 18,30).

21 DOMNUL a binecuvântat-o pe Ana, iar aceasta a rămas însărcinată şi a născut 3 fii


şi două fiice. Cât despre tânărul Samuel, el creştea în prezenţa DOMNULUI.

~ 12 ~
22 Eli era foarte bătrân şi când a auzit tot ce făceau fiii lui cu întregul Israel şi cum
se culcau cu femeile care slujeau la intrarea Cortului Întâlnirii,
Eli era foarte bătrân. Un fragment din cartea lui I Samuel găsit în cea de-a patra peşteră de la
Khirbet Qumrân şi publicată în 1954 redă: „Eli a fost în vârstă de 90 de ani”. Albright crede că
aceasta este o transpunere din cap. 4:15, unde LXX reda „90”.

23 le-a spus: „Pentru ce faceţi asemenea lucruri? Am auzit despre faptele voastre
rele de la întregul popor.
24 Nu, fiii mei! Nu este bine ceea ce aud spunându-se despre voi în poporul
DOMNULUI.
25 Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, poate Dumnezeu d(Termenul ebraic
poate desemna şi judecătorii) îi va lua apărarea. Dar dacă un om păcătuieşte
împotriva DOMNULUI, cine va interveni pentru el?” Dar ei nu au ascultat de glasul
tatălui lor, căci DOMNUL dorea să-i omoare.
Nu au ascultat. Slujba fiilor lui Eli este pusă aici în contrast cu aceea a lui Samuel. Samuel
creştea şi era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Hofni şi Fineas n-au ascultat de
instrucţiunile Domnului şi au avut urechi surde faţă de sfaturile tatălui lor. Toţi oamenii sunt fiinţe
morale libere. Dacă aleg să rămână sub braţul puternic al lui Dumnezeu (1 Petru 5,6), ei sunt
înălţaţi la timp potrivit; dar dacă aleg să urmeze propriile căi, în mod inevitabil culeg roadele unei
astfel de acţiuni.
Domnul dorea să-i omoare.În mod literal, „i-a plăcut Domnului să-i facă să moară”.Ei lepădaseră
stăpânirea ocrotitoare a lui Dumnezeu, au ales propria cale egoistă şi au lepădat cu premeditare
sfatul Cerului. Îndepărtându-se de îngerul Domnului (Psalm 34,7), ei şi-au pecetluit propria soartă.
Cei care i-au omorât au fost filistenii (1 Samuel 4,10.11), totuşi Dumnezeu a îngăduit moartea lor
din cauza refuzului lor de a-L urma pe El. „Dumnezeu nu se află faţă de păcătos ca un executor al
sentinţei împotriva călcării de lege; ci El lasă pe înşişi lepădătorii harului Său să recolteze ceea ce
au semănat” (GC, p. 36). La fel a fost şi cu Iuda! Tot aşa este cu toţi cei care leapădă apelurile
Duhului Sfânt!

26 Tânărul Samuel însă creştea în statură şi Îi era tot mai plăcut DOMNULUI şi
oamenilor.

Vestirea pedepsei împotriva familiei lui Eli

27 Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli şi i-a spus: „Aşa vorbeşte DOMNUL: «Nu
M-am descoperit Eu familiei tatălui tău atunci când erau în Egipt, sub stăpânirea lui
Faraon?
Un om. Eli a murit la 98 de ani (cap. 4,15; vezi cele despre cap. 2,22), când Samuel a fost
suficient de în vârstă spre a fi recunoscut ca profet şi ca probabil succesor al lui Eli ca judecător
(cap. 3,19-21). Avânt în vedere că desigur că a trecut un oarecare timp între cele două avertizări
solemne amintite în cap. 2 şi 3, se pare probabil că vizita aceasta a profetului nenumit a avut loc
curând după consacrarea lui Samuel. Altfel, nu există nici un motiv vădit pentru ce să nu fi putut
aduce Samuel amândouă soliile de la Domnul.
Cât de îndelung răbdător este Dumnezeu! Saul, de pildă, a primit avertizare după avertizare, şi i
s-au dat mulţi ani în care să cugete asupra problemelor, înainte ca în cele din urmă să aleagă să ia
lucrurile în propriile mâini. Se poate să fi fost mulţi ani între această avertizare către Eli şi cea
amintită în cap. 3, şi posibil mult mai mulţi ani până la moartea lui Eli, raportată în cap. 4.

~ 13 ~
Dar Eli s-a supus faţă de pretenţiile rudeniei, mai degrabă decât a-şi îndeplini datoria faţă de
Dumnezeu în folosul poporului. Virtutea nu, nu e moştenită, ci dobândită. Fiii lui Eli au moştenit o
răspundere sacră şi un nume onorabil, totuşi prin egoism ei au devenit în aşa măsură slujitorii lui
Satana, încât să merite plângerile generale ale poporului. Când tatăl lor nu şi-a exercitat
autoritatea, el a fost avertizat că întocmai aşa cum respectul şi cinstea dau naştere la un seceriş al
caracterului şi utilului, tot aşa semănarea lipsei de respect şi a necinstei are drept rezultat durere şi
dezamăgire (v. 32). „Legea servirii de sine este legea nimicirii de sine” (DA [1940 ed.] 624).

28 Nu l-am ales pe el dintre toate seminţiile lui Israel ca să fie preotul Meu, să se
suie la altarul Meu, să ardă tămâia şi să poarte efodul înaintea Mea? Nu am dat eu
familiei tatălui tău toate jertfele mistuite de foc ale israeliţilor?
29 De ce aţi nesocotit jertfa şi darurile Mele, pe care le-am poruncit să fie aduse în
locuinţa Mea şi cum de i-ai onorat pe fiii tăi mai mult decât pe Mine, îngrăşându-vă
voi înşivă din partea aleasă a fiecărei jertfe aduse de poporul Meu, Israel?»
30 De aceea aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: «Am promis cu privire la
familia ta şi la familia tatălui tău că vor umbla înaintea Mea pentru totdeauna. Acum
însă, zice DOMNUL, departe de Mine lucrul acesta! Voi cinsti doar pe cei care Mă
cinstesc, însă cei care Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi.
31 Iată că vine timpul când voi reteza puterea ta şi puterea familiei tatălui tău, astfel
încât nu va mai fi nici un bătrân în familia ta.
32 Vei privi suferinţa din locuinţa Mea. Israel va avea parte de tot binele, însă în
familia ta nu va mai fi vreodată un bătrân.
33 Fiecăruia dintre ai tăi pe care nu-l voi nimici de la altarul Meu i se va topi ochii
de durere şi să i se va întrista sufletul. Toţi ceilalţi vor muri în floarea vârstei e[Sau:
ca nişte oameni de rând; LXX, Q: vor muri de sabia oamenilor (o moarte
violentă)].
34 Soarta celor 2 fii ai tăi, Hofni şi Fineas, va fi pentru tine semnul celor ce se vor
întâmpla: amândoi vor muri în aceeaşi zi.
În aceeaşi zi. După cum Hofni şi Fineas s-au purtat cu violenţă cu lucrurile Domnului, tot aşa ei
aveau să aibă parte de o moarte violentă. Sperând ca să-i întoarcă de la căile lor rele, Dumnezeu a
tras la o parte cortina viitorului. Ar fi fost natural să se aştepte ca atunci când fiii au auzit această
prorocie, ei să-şi fi schimbat viaţa lor, cu scopul de a evita să recolteze împlinirea ei. Făcând
această profeţie, Dumnezeu a prevăzut pur şi simplu soarta lor – El n-a predestinat-o. El, care
cunoaşte sfârşitul de la început, cunoaşte tot ceea ce afectează exercitarea liberei alegeri.
Avertizându-i pe oameni despre cele ce conţin viitorul pentru ei, Dumnezeu dovedeşte universului
că oamenii merg aşa de departe cu alegerea lor liberă, că nici chiar această cunoaştere nu-i va
împiedica.

35 Eu Îmi voi ridica un preot credincios care va împlini dorinţa şi voia Mea. Eu
Însumi îi voi ridica acestuia o casă trainică şi el va umbla înaintea unsului Meu
pentru totdeauna.

Un preot credincios. Scriptura nu indică preotul în care s-a împlinit această profeţie.
Unii comentatori cred că ea se referă la Ţadoc, din linia lui Eleazar, căruia Solomon i-a dat
preoţia, când a fost demis Abiatar, din linia lui Itamar din cauza colaborării lui cu Adonia într-o

~ 14 ~
încercare de a-şi asigura tronul lui Solomon (1 Regi 2,27.35). Alţii cred că ea se referă la Hristos,
în timp ce alţii socotesc că profeţia s-a împlinit în Samuel şi lucrarea lui. Dar învăţătura cea de
seamă a acestei declaraţii trebuie găsită în faptul că omul nu poate împiedica împlinirea finală a
dorinţei lui Dumnezeu de a reface chipul Său în inima omului. Lui Israel i-a fost dat serviciul
sanctuarului, cu tot simbolismul lui amănunţit, pentru a ilustra mijloacele prin care lucrează
Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă preoţi şi conducători îl resping, planul lui Dumnezeu, care nu
cunoaşte nici grabă, nici întârziere, se mişcă încă în mod ferm spre înainte către împlinirea lui
deplină. Dacă omul alege să facă astfel, el se poate uni cu Hristos în aducerea la îndeplinire a
acestei ţinte; dacă el refuză, n-are decât să se condamne pe sine însuşi. El nu Îl poate învinui pe
Dumnezeu de conspiraţie împotriva lui.

36 Oricine va mai rămâne din familia ta va veni să se plece înaintea lui pentru un
şechel de argint f(Sau: siclu, greutate de bază, comună la toate popoarele semite
antice; existau mai multe tipuri de şechel: regal (2 Sam. 14:26; aproximativ 13 gr),
obişnuit (aproximativ 12 gr) şi cel al Lăcaşului (aproximativ 10 gr); greutatea
şechelului a variat în diferite vremuri şi în diferite zone) şi pentru o bucată de pâine
şi-l va ruga să-l pună într-una din slujbele preoţiei ca să câştige o bucată de pâine.»”

Comentarii Ellen G. White:

1–36 PP, p. 571–580 1–3 PP, p. 571


3 TM, p. 438
6–10 PP, p. 571
9 MH, p. 479
11 PP, p. 572
12 3T, p. 472; 4T, p. 516
12–16 PP, p. 576
12–17 PK, p. 416
17 PP, p. 576, 580, 609
18 CT , p.488, 537; PP, p. 573; 3T, 472; 4T, p. 516
19 PP, p. 572
22–24 3T, p. 472
22–25 PP, p. 577
23–25 2T, p. 620; 4T, p. 199
25 PP, p. 580
26 PP, p. 573
27–30 PP, p. 577
30 AH, p. 28; CH, p. 50, 102; CSW, p. 138; CT, p. 374, 426; FE, p. 81; MH, p. 180; ML 284; MM
36; PK 485; PP 529, 579; SL 19, 66; 2T 40; 4T 538; 5T 136, 268, 304, 424, 448; 6T 144, 356; 7T
193; 8T, p. 123, 153
35 PP, p. 578

~ 15 ~
Capitolul 3
Chemarea lui Samuel

1 Tânărul Samuel slujea DOMNULUI în prezenţa lui Eli. În zilele acelea Cuvântul
DOMNULUI era rar, iar vedeniile nu erau dese.
Vedeniile nu erau dese. Cuvântul tradus „deschis” (engl.) este din verbul paras, care înseamnă
„a da drumul”, „a izbucni”. De aceea expresia se redă literal, „nu era nici o vedenie căreia să-i fi
dat drumul” sau „nu era nici o vedenie care să izbucnească”. Afirmaţia precedentă cum că
cuvântul Domnului era „rar” sau „preţios” este descriptiv al situaţiei contemporane – solii
inspirate veneau rar la poporul lui Dumnezeu. Acum, în mod mult mai precis, naratorul explică
pentru ce există situaţia aceasta – Dumnezeu nu s-a arătat oamenilor în vedenie aşa de des ca în
alte vremuri. Accentul nu este atât de mult pe felul revelaţiei, cât este pe frecvenţa ei.
Aceasta este prima folosire în Scripturi a cuvântului „vedenie” chazon, şi singurul loc al folosirii
lui în cele două cărţi ale lui Samuel. O comparaţie a lui chazon, cu mar'ah, tradus de asemenea
„vedenie”, clarifică metoda lui Dumnezeu de descoperire a planurilor Sale pentru salvarea
neamului omenesc. Cuvântul chazon este din verbul care înseamnă „a înţelege prin vedenie
lăuntrică”, în timp ce mar'ah derivă de la un verb care înseamnă „a vedea cu privirea”. Amândouă
sunt folosite alternativ cu chalom, „vis”. Cuvântul mar'ah este folosit de obicei în primele cărţi ale
Bibliei pentru a descrie soliile de la Dumnezeu pentru oameni, fie prin vise, fie prin vizite
personale ale solilor cereşti. Când Iacob a pornit în călătoria lui spre Egipt (Geneza 46,2),
Dumnezeu i-a vorbit „în vedenie [mar'ah] noaptea”. Iacob s-a simţit în prezenţa divină, şi
descoperirea a fost atât de reală, ca aceea primită de Avraam când a fost vizitat de cei trei îngeri
înainte de nimicirea Sodomei (Geneza 18:2-22). Acest fel de descoperire divină mai este numit un
vis, chalom, atunci când Dumnezeu l-a avertizat pe Abimelec cu privire la soţia lui Avraam
(Geneza 20:3-13). Pe vremea răzvrătirii lui Aaron şi Maria, Dumnezeu a spus: „Când va fi printre
voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie [mar'ah], sau îi voi vorbi într-un
vis [chalom].”
Daniel se foloseşte adesea de toate trei cuvintele. Când relatează vedenia despre cele patru fiare,
el foloseşte chazon (Dan 7,1.2.7.13.15) spre a descrie visul, chalom (cap. 7,1), în care sunt
zugrăvite evenimente viitoare simbolice. El foloseşte acelaşi cuvânt chazon şi în cap. 8,1. Dar,
când este tulburat cu privire la însemnătatea vedeniei, Daniel coboară la ţărmul râului, unde
îngerului Gabriel, care i se arată, i se spune: „tâlcuieşte-i vedenia [mar'ah] aceasta”. Dar Gabriel,
după ce-l întăreşte pe profet, zice: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia [chazon] priveşte
vremea sfârşitului” (Dan 8,16.17).
Impresia făcută asupra lui Samuel de către vizitatorul lui ceresc a fost atât de reală încât el se
referă la ea în 1 Samuel 3,15 ca la o mar'ah. De aceea, declaraţia din v. 1 nu înseamnă că Domnul
nu era binevoitor să-l călăuzească pe poporul Său. Totuşi se accentuează ideea că percepţiile
intelectuale şi spirituale ale lui Israel ajunseseră acum la un nivel scăzut.

2 Într-o noapte, Eli, care era acum aproape orb, stătea culcat în locul său obişnuit.
3 Candela lui Dumnezeu nu se stinsese încă a(Adică undeva în zorii zilei. Cf.
prescripţiei din Ex. 27:21, candela (sfeşnicul) trebuia să ardă continuu, de seara până
dimineaţa), iar Samuel era culcat în Templul b(Sau: Tabernaculul) DOMNULUI,
unde se afla Chivotul lui Dumnezeu.
Candela… încă. Candelabrul cu 7 braţe de aur, aşezat în partea de sud a locului sfânt, nu se
stingea niciodată (vezi despre Exod 27,20.21). Candelele erau pline cu cel mai bun untdelemn de
măsline, simbolul Duhului Sfânt, iar marele preot aranja lămpile dimineaţa şi seara pe vremea
punerii de tămâie pe altarul din faţa perdelei care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor (vezi despre

~ 16 ~
Exod 30,7.8). După cum lumina acestor lămpi lumina întunericul nopţii, tot aşa este şi Hristos,
Lumina care luminează această lume întunecoasă, răspândind departe slava iubirii şi a jertfei Sale
în întunericul inimilor oamenilor (vezi Ioan 1,4.5.9).
După cum sfeşnicul lumina sanctuarul în vechime, tot aşa procură Duhul Sfânt lumină spirituală,
prin care oamenii pot avea o înţelegere mai lămurită a Planului de Mântuire. Dar, fără lumina
lăuntrică spre a lumina sufletul, lumina literală putea să aibă numai o valoare mică. Litera
ritualului de la sanctuar nu însemna nimic dacă spiritul nu exista acolo (vezi Isaia 1,11.13.15.16).
Cu toate că atât conducători, cât şi poporul urmau după căile neamurilor idolatre din jurul lor,
existau, ici şi acolo, suflete smerite ca şi Elcana şi familia lui, care au păstrat vederea spirituală
atât de necesară.

4 DOMNUL l-a chemat pe Samuel. El a răspuns: – Iată-mă!


5 A alergat la Eli şi i-a spus: – Am venit căci m-ai chemat. Eli i-a răspuns: – Nu te-
am chemat. Întoarce-te şi culcă-te! El s-a dus şi s-a culcat.
6 DOMNUL l-a chemat din nou pe Samuel, iar acesta s-a sculat, s-a dus la Eli şi i-a
spus: – Am venit căci m-ai chemat. Eli însă i-a răspuns: – Nu te-am chemat, fiul
meu! Întoarce-te şi culcă-te!
7 Samuel nu-L cunoştea încă pe DOMNUL, iar Cuvântul DOMNULUI nu i se
descoperise încă.
8 DOMNUL l-a chemat pe Samuel din nou, pentru a treia oară, iar Samuel s-a sculat,
a venit la Eli şi i-a spus: – Am venit căci m-ai chemat. Atunci Eli a înţeles că
DOMNUL îl cheamă pe tânăr.
Domnul l-a chemat. Când Samuel a venit la Eli pentru a treia oară, bătrânul preot a înţeles că
Dumnezeu era Cel care-i vorbea. Faptul că Domnul avea să-l treacă cu vederea comunicând cu un
tinerel abia, uşor putea să dea naştere în inima lui, unui spirit de gelozie spirituală. Totuşi,
aducându-şi aminte de solia omului lui Dumnezeu cu ani în urmă, poate că Eli a tras concluzia că
solia era pentru el şi a putut raţiona că Domnul avea să i-o descopere direct lui. Umblarea cinstită
a lui Eli cu Samuel în aceste împrejurări trebuie mult admirată. Înţelegând, poate pentru întâia
oară, că Dumnezeu pregătea pe un altul să îndeplinească slujba lui, el n-a dat pe faţă rea voinţă, ci,
din contră, a făcut tot ce a putut să-l pregătească pe Samuel pentru importantul său post, dându-i
tânărului cel mai bun sfat pe care-l putea da. Samuel a fost instruit să se considere serv al
Domnului, gata să asculte sfatul Lui şi să împlinească porunca Lui. Ce învăţătură din experienţa
lui Eli pentru aceia care se tem că nu primesc cinstea pe care o reclamă slujba lor, şi ca mâinile
altor bărbaţi să nu le înlocuiască pe ale lor în însărcinările cerute de acea slujbă!

9 El i-a spus lui Samuel: – Du-te şi culcă-te, iar dacă te va mai chema să spui:
„Vorbeşte, DOAMNE, căci robul Tău ascultă!” Samuel a plecat şi s-a culcat la locul
lui.
10 DOMNUL a venit, S-a înfăţişat şi l-a chemat ca şi în celelalte dăţi: – Samuel!
Samuel! – Vorbeşte, căci robul Tău ascultă! a răspuns Samuel.
Domnul a venit. Deoarece aceasta a fost o experienţă nouă pentru tânărul Samuel, Domnul, în
mod binevoitor, Şi-a manifestat prezenţa într-un fel limpede, nedescris în amănunţime. Mai înainte
ca să fie spus un cuvânt, atât vârstnicul preot, cât şi tânărul său asistent aveau dovada bogată a
prezenţei unei puteri supranaturale şi, ca şi copiii instruiţi de părinţii lor, amândoi au fost aduşi de
Duhul Sfânt acolo unde erau gata să dea ascultare şi să împlinească.

~ 17 ~
Aceasta nu s-ar fi adeverit dacă Cuvântul Domnului ar fi venit la unul ca Hofni! De exemplu, cât
de diferită a fost primirea mustrării lui Dumnezeu când ea a venit la Saul pe de o parte, şi la
David, pe de altă parte! Saul a fost plin de critică, îndreptăţire de sine şi căuta tot timpul scuze
(cap. 15,16-39), dar David, din cauza multor ani de supunere faţă de Domnul, n-a prezentat nici o
scuză pentru păcatul său şi a căutat numai o inimă curată şi un duh drept (2 Samuel 12,1-14;
comp. cu Psalm 51,10; 103,12).
Se poate pune, pe drept, întrebarea: De ce nu i-a vorbit Dumnezeu direct lui Eli? Eli pare să fi
fost un bărbat sincer şi umil, unul care dorea pacea şi dreptatea (îndreptăţirea) mai presus de orice.
De ce dar să fie adus Samuel în acest caz? Dumnezeu însă nu mai comunica de mult cu Eli şi cu
fiii lui (PP, p. 581).

11 Atunci DOMNUL i-a spus lui Samuel: – Iată că sunt gata să fac în Israel un lucru
care va asurzi urechile oricui îl va auzi.
Iată că sunt gata să fac. Samuel a trăit ani de zile într-un mediu rău şi nu putea să se împiedice să
vadă deosebirea dintre instrucţiunile date în sulurile legii şi vieţile tinerilor preoţi, care erau
însoţitorii lui intimi. Dacă i-ar fi întrebat, ar fi primit doar răspunsuri răutăcioase. Părinţii lui nu
erau prezenţi ca să-l sfătuiască, iar el ezita să se apropie de Eli însuşi. În timp ce el se preocupa de
problemă în inima lui, îşi punea aceeaşi întrebare care apare şi în mintea tânărului evlavios de
astăzi: Dacă Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte anumite principii pentru conducerea lucrării Sale,
iar conducătorii nu numai că nu urmează aceste instrucţiuni, ci sunt vinovaţi de purtare
necuviincioasă bătătoare la ochi, pentru ce îngăduie El ca ei să continue să slujească într-o slujbă
sfântă?
Semănarea seminţei nu este imediat urmată de seceriş, pentru că este nevoie de timp pentru ca
rodul să ajungă la maturitate. Procesul dezvoltării caracterului cere timp – timp de probă. Aşa a
fost cu Hofni şi Fineas; aşa este şi astăzi. Până la urmă, Dumnezeu va dispreţui pe toţi acei care nu
iau seamă la poruncile Lui (Psalm 119,118). După cum Hristos i-a îngăduit lui Iuda să ocupe o
slujbă unde ar fi avut ocazia să reuşească, tot aşa le-a îngăduit El lui Hofni şi fratelui său să fie
puşi într-o slujbă unde, punându-şi nădejdea în el, ar fi putut deveni slujbaşi potriviţi ai
legământului. Dar, ca şi Iuda, fiii lui Eli nu voiau să se supună călăuzirii Lui. Îngăduind stăpânirea
supremă a eului, ei au făcut să fie imposibil pentru Dumnezeu să le împărtăşească instruirea
necesară. Dumnezeu ştia ce s-ar fi întâmplat dacă ei ar fi continuat calea lor stricată; şi, în iubire şi
îndelungă răbdare, i-a avertizat care avea să fie rezultatul. Totuşi, ca şi Iuda, ei au ales propria
cale, numai pentru a înţelege în cele din urmă adevărul exprimat de Pavel cu secole mai târziu,
„Cine seamănă în firea lui pământească va secera în firea lui pământească putreziciunea”
(Galateni 6,8). În propria experienţă, Samuel a verificat îndemnul lui Pavel. „Să nu obosim în
facerea binelui, căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală”
(Galateni 6,9).

12 În ziua aceea, voi împlini împotriva lui Eli tot ceea ce am rostit cu privire la
familia lui, de la început până la sfârşit.
13 I-am făcut cunoscut că voi judeca familia lui pentru totdeauna din cauza
fărădelegii de care a avut cunoştinţă şi prin care fiii săi s-au făcut vrednici de dispreţ
c(TM; o tradiţie scribală antică şi LXX: fiii săi l-au ofensat pe Dumnezeu), fără ca el
să-i fi mustrat.
14 De aceea jur familiei lui Eli că vina ei nu va fi niciodată ispăşită prin jertfă sau
prin dar de mâncare.

~ 18 ~
15 Samuel a rămas culcat acolo până dimineaţa, apoi a deschis uşile Casei
DOMNULUI. El se temea să-i spună lui Eli vedenia,
Se temea. În această lume a păcatului, niciodată nu este uşor să fii purtătorul de cuvânt al
Domnului. Ilie şi-a riscat viaţa când l-a avertizat pe Ahab despre foametea iminentă; dar el a fost
fără teamă în supunerea lui, şi Dumnezeu a răspuns El însuşi de rezultate. Samuel era doar un
tinerel! Şi el a trebuit să înveţe în tinereţea lui să nu-i fie teamă în faţa oamenilor, întocmai cum
nici lui Isus nu I-a fost frică să stea în faţa conducătorilor din vremea lui, pe când era încă un copil
de numai 12 ani.

16 dar Eli l-a chemat spunându-i: – Samuel, fiul meu! – Iată-mă! i-a răspuns
Samuel.
17 – Ce ţi-a zis DOMNUL? l-a întrebat Eli. Să nu ascunzi nimic de mine! Dumnezeu
să se poarte cu tine cu toată asprimea d[Formulă tipică de jurământ (Lit.: Aşa să-ţi
facă DOMNUL şi chiar mai mult)] dacă vei ascunde de mine ceva din tot ceea ce El
ţi-a spus!
18 Samuel i-a spus tot şi nu a ascuns nimic de el. Atunci Eli a zis: – Acesta este
DOMNUL! El să facă ceea ce este bine în ochii Lui!
19 Samuel creştea, iar DOMNUL era cu el, nelăsând neîmplinit nici unul din
cuvintele Lui. e(Lit.: nelăsând să cadă la pământ nici unul din cuvintele Lui)
Domnul era cu el. Soarele lui Eli era aproape să apună, dar acela al lui Samuel răsărea deja.
Hristos a suferit durerile despărţirii de Tatăl (vezi DA, p. 685, 686, 753, 756), dar Dumnezeu
niciodată n-a condus pe poporul Său prin întunericul total al despărţirii de El. Lui Hristos pe cruce
i se părea că El calcă singur vinul în teasc, totuşi Tatăl Său era prezent suferind împreună cu El.
Lui Samuel putea să i se pară, după ani de observare a păcatului în jurul lui, fie că Dumnezeu a
închis ochii faţă de păcat, fie că planul Lui pentru om fusese schimbat. Dar Samuel nu şi-a dat
seama cât timp aşteptase Dumnezeu pentru un tânăr căruia El să-i poată împărtăşi Duhul Său şi
să-i încredinţeze conducerea lucrării Sale pe pământ.
De pildă, când Saul s-a abătut, el n-a fost înlocuit imediat. Un număr de ani el a mai avut ocazia
să-şi schimbe hotărârea şi să se supună iubitoarei călăuziri a Tatălui. Dar bogăţia şi criticarea, în
curând a făcut loc răzvrătirii împotriva conducerii divine, în timp ce mândria şi îndreptăţirea de
sine l-au jefuit de virtutea spirituală. În timpul anilor de încercare ai lui Saul, totuşi, David a fost
invitat să stea la picioarele Regelui regilor, înainte de a lua răspunderile conducerii lui Israel.
Nici unul din cuvintele Lui. Bineînţeles că Samuel avea mult de învăţat, dar ca tânăr el a fost
educat în şcoala ascultării de chemarea lui Dumnezeu. Ce bucuros trebuie să fi fost Domnul să afle
un tânăr dornic de privilegiul de a învăţa căile lui Dumnezeu şi hotărât să asculte de El oricât l-ar
costa! Nu e de mirare că el a fost acceptat de popor ca profet când era ceva mai mare decât un
copil!

20 Întreg Israelul, de la Dan şi până la Beer-Şeba f(Sau: de la un capăt la celălalt,


Dan marcând extremitatea nordică a Israelului iar Beer-Şeba pe cea sudică), a
recunoscut că Samuel a fost pus ca profet al DOMNULUI.
21 DOMNUL continua să Se arate în Şilo, descoperindu-i-Se acolo lui Samuel prin
Cuvântul DOMNULUI.
Comentarii Ellen G. White:1–21 PP 581–583 1–4 3T 472;1–6 PP 581;7 PP 582;8–14 PP 581
9 SL 12;11 TM 410;11–14 SR 185;13, 14 1T 119, 217; 2T 624;14 1T 190;15–18 PP 582;18 SR
185; 1T 119; 4T 200;19 CT 143;19, 20 PP 590.

~ 19 ~
Capitolul 4
Capturarea Chivotului de către filisteni

1 Cuvântul lui Samuel a ajuns la tot Israelul a(Ideea este aceea că acum, prin
Samuel, Israel cunoaşte Cuvântul Domnului (în contrast cu 3:1). Sau: Autoritatea
lui Samuel (ca profet) era recunoscută în tot Israelul). În vremea aceea, Israel a ieşit
la război împotriva filistenilor, aşezându-şi tabăra la Eben-Ezer, în timp ce filistenii
şi-au aşezat tabăra la Afek.
Cuvântul lui Samuel. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că ultima propoziţie din v. 1
aparţine ultimului verset al capitolului 3, pentru că n-a fost sfatul lui Samuel care l-a chemat pe
Israel să meargă la război împotriva filistenilor. Având în vedere că Samuel nu mai este amintit
din nou până după ce chivotul fusese timp de mai mulţi ani la Chiriat-Iearim, se poate că acele
căpetenii ale lui Israel să fi refuzat să-l consulte pe noul profet recunoscut (cap. 7,3). Profetul lui
Dumnezeu niciodată n-ar fi dat sfatul să trimită chivotul de la Silo (vezi despre v. 3). Dar acei care
lepădaseră instrucţiunile Domnului cu privire la închinarea care trebuie să-I fie adusă aveau să
ajungă să privească chivotul cu teamă superstiţioasă şi să-l considere ca pe un talisman ale cărui
calităţi magice să le asigure binecuvântări de tot felul.
Totuşi întregul Israel a recunoscut deosebirea dintre Samuel şi fiii lui Eli, şi acei care aveau
înclinaţii spirituale veneau la noul profet pentru sfat şi ajutor. Ei cunoşteau profeţia lui împotriva
lui Eli şi a casei lui şi erau convinşi că chemarea lui era de la Domnul. Când conducătorii greşesc,
mulţi îngăduie ca tonul moral al propriei vieţi să scadă. Dar totdeauna există câţiva care nu se abat
de la calea dreptăţii indiferent de purtarea superiorilor lor.
Filistenii. Cartea Judecători spune că Israel a fost în robia filistenilor timp de 40 de ani
(Judecători 13:1), timp din care Samson a fost judecător în ţară 20 de ani (Judecători 15:20;
16:31). Slujba de judecător a lui Eli, fie a urmat, fie s-a suprapus cu a lui Samson. Când Eli a
devenit aşa de bătrân încât să piardă controlul asupra treburilor statului, se poate că filistenii au
socotit că sosise timpul pentru ei să asigure controlul asupra ţinutului muntos. Ştiind că centrul
conducerii era la Şilo, ei în mod natural aveau să-şi trimită oştirea în interior spre acel centru.
Şi-au aşezat tabăra la Afek. Afec „fortăreaţă” sau „împrejmuire” este de la un verb care înseamnă
„a forţa”, „a constrânge”, „a rezista”. Oraşul a fost identificat cu Antipatris, un oraş din Câmpia
Şaronului, la aproximativ 11 1/4 mile (18 km) nord-est de Iope. Aceasta ar fi mai puţin de 25 de
mile (40 km) de la Şilo, de unde a fost dus chivotul pe câmpul de luptă (cap. 4:10, 11). În afară de
Antipatris, nici o aşezare precisă nu este cunoscută care să poată fi identificată cu Afec. Afec din
seminţia lui Aşer (Iosua 19,30.31) este prea departe la nord spre a merita să fie luată în
considerare. Având în vedere faptul că Afec înseamnă „fortăreaţă”, numele poate fi aplicat la
diferite aşezări fortificate, fie permanente, fie vremelnice.
Vezi o hartă a drumului parcurs de chivot de la capturarea lui de către filisteni până la întoarcerea
lui

2 Filistenii s-au aliniat împotriva Israelului şi lupta a început. Israel a fost înfrânt de
către filisteni, care au ucis pe câmpul de luptă aproape 4000 de luptători.
Israel a fost înfrânt. În numeroase ocazii precedente, Dumnezeu a îndrumat armatele lui Israel să
pornească la luptă cu duşmanii lor şi când ei au răspuns la porunca lui Dumnezeu, victoria a fost a
lor. De data aceasta, însă, situaţia a fost alta. Faptul că ei au dus Chivotul Legământului în luptă
(v. 3) şi că filistenii l-au capturat este dovada că poporul lui Israel era motivat de o falsă încredere
în forţa proprie. Ei au iniţiat atacul şi se aşteptau la o victorie uşoară. Ei au înaintat cu forţă şi
siguranţă, nu printr-o încredere umilă în Dumnezeu, ci cu mândrie în dibăcia şi puterea lor. Când
Dumnezeu era cu ei, nici un duşman nu putea să stea împotriva lor, când nu era, înfrângerea era
sigură.

~ 20 ~
3 Când s-au întors luptătorii în tabără, cei din sfatul bătrânilor lui Israel b(Lit.:
bătrânii lui Israel, şefi de familii şi de clanuri, recunoscuţi ca autoritate la toate
popoarele orientale; rol de judecători în cadrul comunităţii locale (Deut. 19:12;
21:1-9; 18-21; 22:13-21; 25:5-10) sau lideri militari (Ios. 8:10). Ca instituţie, Sfatul
Bătrânilor lui Israel (lit. bătrânii lui Israel) este atestat în special în perioada
monarhiei, cu rol de consiliu (2 Sam. 3:17; 5:3; 17:4; 1 Regi 20:7); peste tot în
carte) au spus: „De ce a adus DOMNUL astăzi peste noi această înfrângere din partea
filistenilor? Să aducem din Şilo Chivotul Legământului cu DOMNUL ca să meargă
c(Subiectul poate fi atât la Chivotul, cât şi DOMNUL) cu noi şi să ne elibereze de sub
puterea duşmanilor noştri.”

De ce. Când aveau înfrângeri, popoarele politeiste ale Orientului Apropiat, de obicei trăgeau
concluzia că zeii lor erau supăraţi pe ele şi ar trebui domoliţi mai serios spre a evita suferinţele în
viitor. Având în vedere starea religioasă scăzută a lui Israel pe acea vreme, este de mirare că şi
Israel avea în mare măsură aceeaşi atitudine faţă de Domnul (vezi PP, p. 584). Probabil că victorii
din trecut în timpul slujbei de judecător a lui Eli au dus la simţământul de încredere de sine care a
orbit ochii lor faţă de nevoia lor de Dumnezeu. Pentru că conducătorii L-au lepădat de bunăvoie
pentru zeii neamurilor din jurul lor, Dumnezeu nu putea face nimic altceva decât să îngăduie să
culeagă recolta seminţelor semănate de ei înşişi. În loc să-şi umilească inimile înaintea lui
Dumnezeu, ei au făcut dovada atitudinii lor superstiţioase faţă de El, considerând chivotul ca un
simplu talisman care garantează succesul.
Fără nici un sfat de sus, căpeteniile au sugerat şi poporul a fost de acord cu ceva la care niciodată
nu se cugetase mai înainte. Ei se aflau la numai câteva mile de sanctuar, şi dacă chivotul ar fi în
mijlocul lor, cu siguranţă că biruinţa ar fi a lor. Acest simbol preţios al prezenţei lui Dumnezeu a
fost acoperit cu învelitoarea lui de giulgiu, iar leviţii prezenţi l-au dus din locul lui de odihnă
dinăuntrul perdelei (Numeri 4,5.6). Ţinând seamă de faptele din trecut ale fiilor lui Eli, nu este de
mirare că ei au uitat orice forme de cinstire şi s-au grăbit cele câteva mile până la oştire, sperând
că un alt măcel ar putea fi evitat.
Dar chivotul era simbolul prezenţei lui Dumnezeu, şi deoarece conducătorii au lepădat
instrucţiunile divine, Dumnezeu nu-Şi putea întinde mâna ocrotitoare asupra lor spre bine. Dacă
conducătorii şi-ar fi umilit inimile şi s-ar fi întors de la căile lor păcătoase, ei ar fi fost călăuziţi de
profet, ca şi în anii de mai târziu. În zilele lui Hristos, mulţimile au urmat conducerea preoţilor lor,
strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Tot aşa şi oştirea lui Israel la
Eben-Ezer, înfruntând dezastrul şi prinzându-se de paiele propriei închipuiri au strigat că acum
biruinţa le este asigurată. Necazul sau bunăstarea grupelor organizate ale societăţii, fie politice, fie
religioase, sunt în mare măsură determinate de atitudinea şi purtarea conducătorilor.
Totuşi indivizii îşi pot determina în mod independent de grupă propria soartă spirituală. Cu toate
că Samuel a avut parte de umilirea adusă asupra lui Israel ca rezultat al nebuniei zilei, aceasta nu a
împiedicat primirea lui personală de către Dumnezeu. Când, pe vremea lui Ahab,conducătorii s-au
întors spre Baal, Ilie a crezut că el este singurul care a recunoscut şi L-a slujit pe viul Dumnezeu.
Totuşi Dumnezeu i-a făcut cunoscut că mai erau mii în Israel, care aleseseră binele, întocmai cum
făcuse el. Cei trei ani de secetă nu schimbaseră credinţa lor în Dumnezeu şi credincioşia lor faţă de
El.

4 Poporul a trimis la Şilo şi au adus de acolo Chivotul Legământului cu DOMNUL


Oştirilor care şade între heruvimi. Acolo, împreună cu Chivotul Legământului cu
Dumnezeu, se aflau cei 2 fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas.

5 Când a intrat Chivotul Legământului cu DOMNUL în tabără, tot Israelul a scos un


strigăt puternic, încât a răsunat pământul.
~ 21 ~
6 Auzind răsunetul strigătului, filistenii au zis: „Ce înseamnă răsunetul acestui
strigăt puternic, care vine din tabăra evreilor?” Când au aflat că sosise Chivotul
DOMNULUI în tabără,
7 filistenii s-au temut, căci îşi spuneau că un zeu a venit în tabără. Ei mai spuneau:
„Vai de noi! N-a mai fost aşa ceva până acum.
Un zeu a venit. Filistenii, care aveau mulţi zei, au recunoscut lămurit deosebirea dintre
Dumnezeul lui Israel şi zeii lor. Deşi cuvântul Dumnezeu este la plural în v. 7, 'Elohim, verbul
este la singular. Dar în v. 8, verbul este la plural – un contrast clar între adevăratul Dumnezeu şi
zeii din templul lor de la Aşdad.

8 Vai de noi! Cine ne va izbăvi de sub puterea acestor zei puternici? Aceştia sunt
zeii care i-au lovit pe egipteni cu tot felul de plăgi în deşert.
Zei puternici. Cuvântul pentru „puternici” este 'addirim, „maiestuos”, ceea ce înseamnă ideea
adiţională a nobleţei puterii lui Dumnezeu, care fusese recunoscută de filisteni când au aflat ce a
făcut El diferitelor neamuri şi popoare din trecut. Aproape gata să renunţe în disperare, ei erau sub
încordarea unei hotărâri amare de a rezista până la moarte în faţa sorţii de a fi făcuţi robi acelora
care cu câţiva ani în urmă fuseseră robii lor.

9 Fiţi tari, filistenilor! Fiţi bărbaţi, ca nu cumva să deveniţi supuşii evreilor aşa cum
ei v-au fost vouă. Fiţi bărbaţi şi luptaţi!”
10 Astfel, filistenii au luptat, iar Israel a fost înfrânt, fiecare bărbat dând bir cu
fugiţii. Pierderea a fost foarte mare, din Israel căzând pe câmpul de luptă 30000 de
pedestraşi.
11 Chivotul lui Dumnezeu a fost capturat, iar cei 2 fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au
murit.
Chivotul lui Dumnezeu a fost capturat. Vorbind despre acest eveniment, psalmistul spune: „A
părăsit locaşul Lui din Silo… Şi-a dat slava pradă robiei, şi măreţia Lui în mâinile vrăjmaşului…
Preoţii săi au căzut ucişi de sabie” (Psalm 78,60.64). Deşi perspectivele lui Israel pentru victorie
erau superioare acelora ale inamicului şi deşi ei au intrat în luptă încrezători în victorie, ei au greşit
atât de mult încât fiecare supravieţuitor a fugit, nu în tabără ca în v. 3, ci „în cortul lui”. Cuvântul
pentru cort este 'ohel, care înseamnă „casă”, „locuinţă”, şi conţine ideea că înfrângerea a fost aşa
de mare încât fiecare om a trebuit să se salveze singur, alergând acasă cum putea mai bine.
Hofni şi Fineas. Iosif Flavius spune că Eli demisionase pe acea vreme în favoarea lui Fineas, dar,
când chivotul a plecat din Silo, el i-a instruit pe fiii lui că „dacă ei aveau să supravieţuiască luării
chivotului, ei să nu se mai arate în faţa lui” (Antiquities v. 11. 2). Dacă cei 2 tineri ar fi fost zeloşi
să urmeze după călăuzirea Domnului în trecut, aşa cum a apărat acum simbolul material al
prezenţei Sale în faţa vrăjmaşului, istoria lui Israel care a urmat ar fi putut fi mult deosebită. Ei
refuzaseră tot mereu călăuzirea lui Dumnezeu, şi acum au fost aduşi să înţeleagă că însăşi viaţa
depinde de deplina supunere faţă de El. Dar ei au învăţat această lecţie prea târziu!

Moartea lui Eli

12 În aceeaşi zi, un beniamit a fugit de pe câmpul de luptă şi a venit la Şilo. Hainele


lui erau sfâşiate, iar pe cap avea ţărână.

~ 22 ~
13 Când a sosit el, Eli şedea pe scaunul său, aşteptând lângă drum, căci inima lui
tremura din pricina Chivotului lui Dumnezeu.Bărbatul a intrat în cetate,a spus ce s-a
întâmplat şi întreaga cetate a început să ţipe.
14 Când a auzit Eli vuietul, a spus: „Ce înseamnă vuietul acesta?” Bărbatul a venit
repede şi l-a înştiinţat pe Eli.
15 Eli era în vârstă de 98 de ani şi orbise.
Nouăzeci şi opt de ani. Septuaginta redă „90” (vezi cele despre cap. 2,22).

16 Bărbatul i-a spus lui Eli: – Tocmai am sosit de pe câmpul de luptă; astăzi am
fugit de acolo. – Ce s-a întâmplat, fiul meu? l-a întrebat Eli.
17 Cel care a adus veştile a răspuns: – Israel a fugit dinaintea filistenilor şi oştirea a
suferit o mare înfrângere. De asemenea, cei 2 fii ai tăi, Hofni şi Fineas, au murit, iar
Chivotul lui Dumnezeu a fost capturat.
Israel a fugit. Cât de deosebită ar fi fost istoria lui Israel dacă ar fi fost acolo numai o conducere
care să caute faţa Domnului. Totuşi, în ciuda conducătorilor egoişti care căutau propria glorie mai
degrabă decât aceea a lui Dumnezeu, deschizând astfel calea spre înfrângere, El nu-Şi acoperă
urechea la strigătul fiecărui om care caută în mod serios faţa Lui.
Faptul că Ierusalimul a fost depopulat de către Nebucadneţar nu l-a oprit pe Daniel şi tovarăşii lui
de a trăi atât de aproape de Domnul încât să aducă Evanghelia pentru mulţi dintre cei ce i-au luat
în captivitate. Lumina luminează cel mai strălucitor în noaptea cea mai întunecoasă şi adesea
caracterele cele mai bune sunt dezvoltate în mijlocul celui mai rău mediu posibil. Dumnezeu are
puterea să schimbe momentele de cruntă umilire în perioade de ocazii măreţe, nu numai pentru
Israel, ci şi pentru toţi oamenii.

18 Când a pomenit el de Chivotul lui Dumnezeu, Eli a căzut de pe scaunul său pe


spate, lângă poartă, şi-a rupt gâtul şi a murit, pentru că era un om bătrân şi greu. Eli
a judecat Israelul timp de 40 de ani.
19 Nora sa, soţia lui Fineas, era însărcinată şi urma să nască. Când a auzit ea vestea
despre capturarea Chivotului lui Dumnezeu şi despre moartea socrului şi a soţului
ei, s-a încovoiat şi a născut pentru că o apucaseră durerile naşterii.
20 În timp ce era pe moarte, femeile care o îngrijeau i-au spus: „Nu-ţi fie teamă,
căci ai născut un fiu!” Însă ea nu a răspuns şi nu a luat în seamă ce i se spunea.
21 L-a numit pe copil I-Cabod d(I-Cabod înseamnă Fără slavă sau Unde este
slava?), zicând: „S-a dus slava din Israel” – spunea acest lucru din cauza capturării
Chivotului lui Dumnezeu şi din cauza socrului şi a soţului ei.
22 Ea a zis: „S-a dus slava din Israel, căci Chivotul lui Dumnezeu a fost capturat.”
S-a dus slava. Cuvântul „Icabod” vine din două cuvinte ebraice, 'i kabod, care înseamnă în mod
literal, „nu glorios”, sau „nemăreţ”. El a fost definit de către soţia lui Fineas: „S-a dus slava (în
mod literal „dus în exil”) din Israel.” Capitolul se încheie cu descrierea unei tinere femei care, deşi
căsătorită cu un mare preot rău şi egoist n-a împărtăşit natura lui. Îngrijorarea ei privind moartea
soţului şi a socrului ei era dovada unei afecţiuni naturale; dar îngrijorarea ei mult mai mare pentru
pierderea chivotului era o dovadă despre consacrarea ei evlavioasă faţă de Dumnezeu şi lucrurile
cele sfinte. Chiar moartea celor 2 din familie n-a interesat-o atât de mult cât a interesat-o chivotul.

~ 23 ~
Ea putea să aibă puţină mângâiere de la un copil născut în Israel, în Silo, când chivotul era pierdut
la filisteni. Trăind în vremuri stricate, soţia unui bărbat necredincios, totuşi consacrată cu adevărat
– ce curaj mai mare putea fi cunoscut în zile de uluitoare încurcătură naţională?
Prezenţa lui Dumnezeu ar trebui socotită întotdeauna ca cea mai mare binecuvântare, iar
pierderea prezenţei Lui şi a puterii de reţinere a răului ar trebui să fie temută ca cea mai crudă
calamitate! Împrejurările vieţii sunt fără speranţă numai atunci când, ca şi Iuda, cineva refuză în
mod deliberat să fie condus de Duhul Sfânt.

Comentarii Ellen G. White:

1–22 PK, p. 415, 416; PP, p. 583–585 1–9 PP, p. 583


1, 2 SR, p. 185
3–11 SR, p. 186 9 5T, p. 584
10, 11 PP, p. 514, 583, 591, 622; 1T, p. 119
12–22 PP, p. 585; SR, p. 187
17, 18 4T, p. 166, 200, 516
18 1T, p. 119

~ 24 ~
Capitolul 5
Chivotului DOMNULUI şi filistenii

1 După ce au capturat Chivotul lui Dumnezeu, filistenii l-au luat din Eben-Ezer şi
l-au adus la Aşdod.

Filistenii. Un studiu atent al Psalmului 78:60-64 împreună cu Ieremia 7,12; 26,6.9 arată că
Dumnezeu le-a îngăduit filistenilor nu numai să pună în derută poporul lui Israel la Eben-Ezer, ci
probabil şi să-i urmărească spre nord-est până la Silo. Filistenii au lăsat parte din oştirea lor să
păzească ceea ce luaseră de la Israel, pentru că tabăra lui Israel (1 Samuel 5,1) a fost aceea din
care ei au plecat în călătoria lor de întoarcere spre cetăţile câmpiei. Există dovezi arheologice
despre nimicirea lui Silo cam pe acea vreme. În orice caz se crede că serviciile de la cortul
întâlnirii au încetat când a fost luat chivotul (PP, p. 609).
Ce răspundere înfricoşătoare apăsa asupra umerilor tânărului Samuel, cu Eli decedat şi cu
chivotul, tocmai centrul serviciului religios, în mâinile vrăjmaşului! Chiar după întoarcerea
chivotului, şapte luni mai târziu, trebuie să fi fost într-adevăr o mare sarcină pentru Samuel, să
călătorească din loc în loc să încurajeze poporul şi să împiedice prăbuşirea vieţii religioase a
naţiunii care timp de secole fusese obişnuită să creadă despre Silo ca despre chiar centrul vieţii lor
comune. Că Domnul „n-a lăsat să cadă la pământ nici unul din cuvintele Sale” (cap. 3,19) arată că
poporul l-a recunoscut ca urmaşul logic după Eli, cu toate că, numai cu 20 de ani mai târziu,
Samuel a fost investit în mod formal cu autoritatea de judecător (cap. 7,1-15; vezi PP, p. 590; 4T,
p. 517, 518).

2 Au luat Chivotul lui Dumnezeu şi l-au pus în templul lui Dagon a(Zeitate
importantă la semiţi (la akkadieni şi la amoriţi), venerat în mai multe centre (Ebla,
Ugarit, Mari, Nippur, Isin); zeu al vegetaţiei; mai târziu cunoaşte o mare
popularitate la filisteni), aşezându-l lângă acesta.

Templul lui Dagon. Unul dintre cele mai de seamă temple ale filistenilor; Dagon fiind zeitatea lor
principală. Zeii păgânilor n-au socotit niciodată ca potrivnic a se asocia cu alţi zei, şi filistenii
poate că s-au simţit favorizaţi omorând divinitatea lui Israel alături de zeii pe care ei îi
cunoscuseră timp de ani de zile. Probabil că ei au aşezat chivotul alături de Dagon, plănuind să-i
aducă o mare jertfă, cum făcuseră cu ani înainte când a fost luat captiv Samson(Judecători 16:23,
24). Atunci ei s-au mândrit cu triumful lor asupra campionului lui Israel; Acum ei voiau să
jubileze asupra presupusei capturări a Dumnezeului lui Israel. Unii cred că cuvântul tradus
„Dagon” este înrudit cu cuvântul ebraic dag, care înseamnă „peşte”, şi că zeul avea forma ca de
om de la brâu în sus, şi ca un peşte de la brâu în jos. În „Ninive” a lui Layard există o descriere a
unei lupte dintre asirieni şi locuitorii coastei mării siriene. Relieful arată o figură a cărui jumătate
superioară este un om cu barbă, iar jumătatea inferioară, un peşte. Alţii cred că numele „Dagon”
derivă din dagan, care înseamnă „cereale”, şi de aceea zeitatea filisteană era un zeu al grânelor,
reprezentând fertilitatea. Fiinţa lui jumătate om, jumătate peşte n-ar necesita să fie un zeu al mării.

3 Când s-au trezit dis-de-dimineaţă, aşdodiţii au văzut că Dagon era căzut cu faţa la
pământ înaintea Chivotului DOMNULUI. Ei l-au luat pe Dagon şi l-au pus înapoi la
locul lui.

Căzut. Întins cu faţa la pământ ca în rugăciune (implorare).

~ 25 ~
4 În dimineaţa următoare însă, trezindu-se devreme, au văzut că Dagon era din nou
căzut cu faţa la pământ înaintea Chivotului DOMNULUI. De data aceasta, capul şi
amândouă mâinile lui erau tăiate pe prag, numai trunchiul rămânând din el.

Capul. A doua zi dimineaţa, Dagon a fost nu numai întins la pământ din nou, ci capul lui şi
mâinile erau desfăcute de trupul lui şi aruncate pe pragul templului, unde toţi cei care intrau
trebuia să calce. Lipsit de simbolurile raţiunii şi activităţii, el zăcea acolo în adevărata lui urâţenie
ca un simplu buştean diform.

5 De aceea, până în ziua de azi, preoţii lui Dagon şi toţi cei ce intră în templul lui
din Aşdod nu calcă pe prag.

Nu calcă pe prag. Preoţii nu aveau să calce pe prag, ci treceau peste el. Se putea gândi Ţefania la
aceasta când a zis: „În ziua aceea voi pedepsi şi pe toţi cei ce sar peste prag” (Ţefania 1,9, RSV)?

6 Mâna DOMNULUI apăsa greu asupra celor din Aşdod, îngrozind şi lovind atât
Aşdodul, cât şi împrejurimile sale cu bube b(TM; LXX, VUL: bube. A adus peste ei
şoareci (sau şobolani) care s-au răspândit în corăbiile şi în teritoriul lor, iar în oraş
era o panică de moarte).

Bube. Simptomul caracteristic al acestei plăgi era o dureroasă umflătură ca tumoarea.

7 Când bărbaţii din Aşdod au văzut ce se întâmplă, au zis: „Chivotul Dumnezeului


lui Israel nu mai trebuie să rămână la noi căci mâna lui apasă asupra noastră şi
asupra lui Dagon, zeul nostru.”

8 Astfel, au chemat la o întâlnire pe toţi domnitorii filistenilor şi i-au întrebat: – Ce


să facem cu Chivotul Dumnezeului lui Israel? – Chivotul Dumnezeului lui Israel să
fie dus la Gat! au răspuns ei. Şi au dus acolo Chivotul Dumnezeului lui Israel.

Ce să facem? Răsturnarea lui Dagon în faţa chivotului pare să fi dat naştere în inima domnitorilor
filistenilor la un resentiment împotriva Dumnezeului cerurilor şi la o mai mare credincioşie faţă de
Dagon. El mai era încă zeitatea care le dăduse biruinţa pe câmpul de luptă şi ei i-au dat cinste
încredinţând chivotul ocrotirii lui. Chiar dacă ei au admis că el suferise o înfrângere într-un
conflict personal, el era totuşi zeul lor, şi ei au refuzat să se supună ideii de a recunoaşte
supremaţia Creatorului tuturor lucrurilor. Cetatea a fost lovită de o epidemie care, după felul
general păgân de a raţiona, era lucrarea Divinităţii supreme, de la care vine şi binele, şi răul; de
aceea singurul lucru de făcut era de a scăpa de simbolul jignitor al prezenţei lui Dumnezeu. Dar
Dumnezeu, care nu caută la faţa oamenilor, era tot atât de doritor ca filistenii să recunoască
darurile providenţei Sale pentru ei după cum era ca şi iudeii să facă la fel (vezi PP, p. 587, 588).
Totuşi, convinşi împotriva voinţei lor, filistenii erau încă de aceeaşi părere. Tot aşa fusese şi cu
faraon. Dar nu trebuia să fie aşa. Nebucadneţar n-a lăsat să-l stăpânească mândria, şi, prin
repetatele revelaţii ale puterii protectore a lui Dumnezeu, a ajuns în situaţia de a se întoarce de la
idolatria lui şi s-a închinat Dumnezeului cerurilor (Daniel 4,24-27.34.35). Întocmai cum
Dumnezeu îi arătase lui faraon puterea Lui de a reţine plăgile, El a dovedit acum domnitorilor
filistenilor capacitatea Sa de a opri epidemia care bântuia prin ţara lor. Mândria a oprit orice cale
de acţiune, alta decât aceea de a scăpa de ceea ce pentru ei era marea cauză a ofensei – chiar lucrul
care Dumnezeu a intenţionat să fie pentru ei un mijloc de mântuire.

~ 26 ~
9 După ce l-au dus acolo, mâna DOMNULUI a fost împotriva cetăţii, stârnind o
panică foarte mare. DOMNUL a lovit oamenii din cetate, de la copil şi până la bătrân,
cu o mulţime de bube c(TM; LXX adaugă: la şezut).

10 Prin urmare, au trimis Chivotul lui Dumnezeu la Ekron. Însă când a sosit
Chivotul lui Dumnezeu în Ekron, cei din Ekron au început să ţipe spunând: – Au
adus la noi Chivotul Dumnezeului lui Israel ca să ne omoare pe noi şi pe poporul
nostru!

Cei din Ekron au început să ţipe. Egoismul şi credulitatea filistenilor sunt ilustrate de faptul că
fiecare cetate trimitea la rândul ei chivotul unei cetăţi învecinate. În cele din urmă, acesta a ajuns
la Ecron, cetatea cea mai nordică din cele 5 cetăţi principale ale Filistiei. Strigătul acestei cetăţi era
un strigăt de indignare faţă de ceva ce le-a fost impus fără consimţământul lor. Cuvântul tradus
aici „strigat” derivă de la za'aq, „a striga alarma”, în timp ce în v. 12 „strigătul” cetăţii derivă de la
shawe'ah, „un strigăt după ajutor”.

11 Au convocat o întâlnire cu toţi domnitorii filistenilor şi le-au spus: – Trimiteţi de


la noi Chivotul Dumnezeului lui Israel ca să se întoarcă la locul său şi astfel să nu ne
omoare pe noi şi pe poporul nostru – căci era o panică de moarte în toată cetatea,
deoarece mâna DOMNULUI apăsa foarte greu acolo.

12 Cei care nu mureau, erau loviţi cu bube, iar ţipătul cetăţii se înălţa până la cer.

Comentarii Ellen G. White: 1–12 PP, p. 586 1–4 SR, p. 188

~ 27 ~
Capitolul 6
Repatrierea Chivotului

1 Chivotul DOMNULUI s-a aflat în ţara filistenilor timp de 7 luni.

2 Filistenii i-au chemat pe preoţi şi pe ghicitori şi i-au întrebat: – Ce trebuie să


facem cu Chivotul DOMNULUI? Spuneţi-ne cu ce să-l trimitem înapoi la locul lui?

Pe preoţi şi pe ghicitori. Chivotul fusese în ţara Filistia timp de 7 luni. Locuitorii celor 3 cetăţi,
Aşdod, Gat şi Ecron (vezi cap. 5:5-12), suferiseră de o plagă teribilă, iar ţara fusese inundată de
şoareci, iar recolta, distrusă (v. 5). La popoarele antice, şoarecele era simbolul ciumei, şi aşa apare
în hieroglifele egiptene. În strâmtorarea lor domnitorii filisteni s-au întors spre înţelepţii lor.
„Ghicitorii” aceştia au studiat fenomenele naturale şi prevestirile rele. Ei au cercetat măruntaiele
animalelor de jertfă – aşa-numitele „preziceri ale ficatului” de la babilonieni; ei au observat zborul
păsărilor, căderea talismanelor, comportarea florilor etc. Răspunderea revenea astrologilor,
ghicitorilor, spiritului mediumurilor şi necromanţilor să separe totul în două clase, norocos şi
nenorocos, bun şi rău, preziceri favorabile şi nefavorabile.
Domnul poruncise în mod special poporului Său să nu practice arta ghicitului (Deuteronom
18,10-12). Balaam, un profet apostat al Domnului, pe care Balac, împăratului Moabului îl
chemase să blesteme pe Israel, a declarat că nu există astfel de lucruri ca descântec şi ghicire
împotriva lui Israel (Numeri 23,23). Dar este vădit că Saul, influenţat de practicile neamurilor de
primprejur şi dus la disperare prin tăcerea sfatului divin, s-a întors spre vrăjitoarea din Endor
pentru ajutor (1 Samuel 28).
Ce trebuie să facem? La neamurile păgâne ale Orientului apropiat, nici chiar regele nu îndrăznea
să meargă la luptă fără a-i consulta mai întâi pe înţelepţii lui. La triburile păgâne de astăzi, nimeni
nu este mai respectat şi mai temut decât vraciul. Aceasta este în perfectă armonie cu obiceiurile
vremii, ca domnitorii filistenilor să se sfătuiască cu ghicitorii cu privire la calea potrivită de urmat.

3 Ei le-au răspuns: – Dacă veţi trimite înapoi Chivotul Dumnezeului lui Israel, să
nu-l trimiteţi gol, ci, cu orice preţ, oferiţi-I un dar pentru vină. Atunci veţi fi
vindecaţi şi veţi şti de ce nu s-a îndepărtat mâna Lui de peste voi.

Să nu-l trimiteţi gol. Răspunsul preoţilor şi al ghicitorilor a fost nu numai ca chivotul să fie
restituit, dar că să fie trimis înapoi în aşa fel ca să potolească pe Dumnezeul ofensat al lui Israel şi
pentru ca să dea dovadă că El potolise plaga. Prima condiţie cerută era o jertfă pentru vină de 5
umflături de aur şi 5 şoareci (v. 4). Era obicei general la neamurile păgâne de a încerca să
potolească mânia zeilor lor prin daruri de consacrare, reprezentând forma relelor de care ei căutau
să scape. Cât demult se deosebea aceasta de instrucţiunile date lui Israel cu privire la jertfe pentru
vină. Dacă un om „va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului”, el trebuia să aducă
preotului un berbec fără cusur din turmă (Levitic 5,14-19). Aceasta era ca adaos spre a face
compensarea bănească deplină pentru orice vătămare făcută, care cuprindeau numai valoarea
estimată a pagubei şi o taxă de o cincime din valoarea obiectului.

4 – Ce dar pentru vină să-i oferim? au mai întrebat filistenii. Atunci ei le-au răspuns:
– 5 bube de aur şi 5 şoareci de aur după numărul domnitorilor filistenilor, pentru că
aceeaşi plagă a fost atât peste voi toţi, cât şi peste domnitorii voştri.

~ 28 ~
5 Faceţi, aşadar, nişte chipuri ale bubelor voastre şi ale şoarecilor care vă pustiesc
ţara şi daţi slavă Dumnezeului lui Israel. În felul acesta poate El Îşi va ridica mâna
de peste voi, de peste zeii voştri şi de peste ţara voastră.
Daţi slavă. Adică, recunoaşteţi puterea Lui de a îndepărta aceste plăgi, orice le-ar pricinui, şi să
căutaţi sănătate la El. N-au fost toţi de acord cu sfatul preoţilor. Religia lor păgână era o religie a
fricii servile, egoiste; filistenii erau credincioşi lui Dagon, totuşi se temeau de Dumnezeul lui
Israel, din cauza întâmplărilor recente şi erau în încurcătură în ceea ce priveşte calea de a ieşi din
dificultate. Ei doreau să scape de chivot, totuşi mândria a agitat inima lor din cauza capturării lui.
S-ar fi arătat lipsă de respect faţă de Dagon dacă se dădea slavă lui Dumnezeu. Şi mai puţin erau
dispuşi să renunţe la forma lor de închinare, cum a făcut Nebucadneţar secole mai târziu, când a
fost convins de superioritatea puterii Creatorului. Înainte de a ajunge la această conferinţă finală,
ei încercaseră diferite expediente, ca aceea de a trimite chivotul de la o cetate la alta.

6 De ce să vă împietriţi inimile aşa cum şi le-au împietrit egiptenii şi Faraon? Nu s-a


purtat El aspru cu ei, aşa încât i-au lăsat pe evrei să plece, iar aceştia au plecat?
Vă împietriţi inimile. Vrăjitorii au socotit necesar să avertizeze poporul să nu se răzvrătească
împotriva Domnului, cum făcuseră egiptenii, deoarece rezistenţa continuă faţă de voinţa lui
Dumnezeu nu adusese decât creşterea suferinţelor pentru ei şi pentru alţii. Deşi nu era dispus să
asculte la început, după săptămâni de suferinţă, poporul a fost constrâns să primească sfatul
înţelepţilor. Convingerea forţează astfel chiar şi pe cel mai potrivnic. După cum Duhul Sfânt a
putut vorbi prin Balaam, tot aşa El a putut da filistenilor sfat înţelept chiar prin ghicitorii lor.
Dumnezeu vorbeşte întotdeauna către oameni prin căile şi mijloacele înţelese de ei. Evenimentele
care au urmat au dovedit că Dumnezeu a lucrat cu filistenii după lumina pe care au avut-o, iar nu
după lumina pe care n-au avut-o (vezi 2 Corinteni 8,12).

7 Acum dar pregătiţi un car nou şi două vaci care alăptează şi care n-au fost puse la
jug niciodată. Înjugaţi vacile la car şi trimiteţi viţeii lor înapoi acasă.
Un car nou. În mod literal, prima parte a versetului 7 se citeşte, „Acum luaţi şi faceţi un car nou
şi două vite de lapte.” Ambele verbe au de-a face cu ambele obiecte. Aceasta nu înseamnă că
filistenii trebuia să facă un car nou; accentul este pus pe faptul că el trebuia să fie nou – încă
nefolosit niciodată. Tot aşa şi vitele trebuiau să nu fie dresate şi obişnuite la jug, un argument că
nu fuseseră folosite niciodată pentru cele vremelnice. Acesta era un semn de cinstire. În intrarea
Sa triumfală în Ierusalim, Hristos şedea pe un mânz „pe care n-a încălecat încă nici un om”
(Marcu 11,2).
Trimiteţi viţeii lor. Despărţind viţeii de mamele lor, ghicitorii au sperat să stabilească spre
satisfacerea tuturor celor interesaţi, dacă plaga era adusă de Iehova sau nu. Dacă Dumnezeul
israeliţilor dorea ca chivotul Său să vină înapoi, El avea să facă în aşa fel încât vacile să facă un
lucru nenatural – să-şi părăsească de bunăvoie viţeii. Dumnezeu era dispus să fie pus la încercare
de către suflete care întreabă în mod sincer.

8 Luaţi Chivotul DOMNULUI şi puneţi-l în car. Alături de el, într-o ladă, puneţi
obiectele din aur pe care I le trimiteţi ca dar pentru vină. Apoi trimiteţi-l şi el va
merge.
Într-o ladă. Cuvântul tradus „ladă”, 'argaz, se găseşte numai de data aceasta în întreg VT. 'Argaz
este ştiut că a fost un cuvânt filistean pentru „capra” unui car. Filistenii nici n-au descoperit
chivotul, nici nu s-au uitat în el (PP, p. 589), arătând astfel un respect mai mare decât îl arătaseră
bărbaţii cetăţii preoţeşti ai Bet-Şemeşului, care l-au primit înapoi. Cei din Bet-Şemeş însă „s-au
uitat în el”, v. 19. De câte ori trebuie ca Dumnezeu să privească cu mare îngrijorare la lipsa de
respect arătată de creştinii cu numele faţă de lucrurile sfinte. De câte ori neamurile păgâne i-au

~ 29 ~
făcut de ruşine pe creştini prin atitudinea manifestată în faţa supranaturalului! Se pare că jertfele
de aur au fost cu grijă puse într-un fel de pungă sau sac care putea fi în siguranţă legată fie de
drugii cu care era purtat chivotul sau de giulgiul cu care acesta era acoperit.

9 Uitaţi-vă după el! şi dacă, pe drumul spre teritoriul său, o va lua spre Bet-Şemeş,
atunci DOMNUL ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, atunci vom şti că nu mâna Lui
a fost cea care ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.

Bet-Şemeş. În mod literal, „casa soarelui”.


Existau mai multe cetăţi palestiniene numite Bet-Şemeş atunci când Israel a intrat în ţară. Se
crede că una dintre acestea, care aparţinea lui Isahar (Iosua 19,22.23), era aşezată pe actuala
poziţie cunoscută ca el-'Abeidiyeh, la o mică distanţă la sud de Marea Galileii. O altă cetate
purtând acelaşi nume aparţinea seminţiei lui Neftali, situată probabil la nord-vest de Marea
Galileii (vezi Iosua 1938.39; Judecători 1,33). 1 Samuel 6,9 este vădit că se referă la o a treia
cetate purtând acelaşi nume, acum Tell er-Rumeileh, în moştenirea lui Iuda (Iosua 15,10.12), care
a fost pusă deoparte ca una dintre cetăţile Levitice ale lui Iuda (Iosua 21,13.16; 1 Cronici 6,59).
Aceasta era în districtul fiului lui Decher (1 Regi 4,9), unul dintre ofiţerii lui Solomon, care
procura alimente pentru masa împăratului, şi era locul unde Amaţia a fost înfrânt în conflictul cu
Ioas al lui Israel (2 Regi 14,11.13; 2 Cronici 25,21-23). Faptul că atâtea cetăţi au purtat acest nume
arată că şi canaaniţii erau închinători devotaţi ai corpurilor cereşti, în cazul acesta Soarele. În
acelaşi fel, Ur al haldeilor şi Haran au fost centre ale închinării la Lună.
Convinşi de puterea supranaturală ce însoţea chivotul, ghicitorii filisteni au aranjat ca el să fie
trimis la Bet-Şemeş, cea mai apropiată cetate preoţească a lui Israel. Ei au raţionat că, dacă vacile
nefolosite la jug au să lase în urmă viţeii lor şi să tragă după ele carul direct la această fortăreaţă
levitică, atunci cu siguranţă chivotul sau mai degrabă Dumnezeul chivotului era răspunzător de
plaga ce venise asupra lor.

10 Oamenii au făcut aşa: au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car, iar pe
viţeii lor i-au închis în ţarc.

11 Au pus Chivotul DOMNULUI în car împreună cu lada în care erau şoarecii de aur
şi chipurile bubelor lor.

12 Vacile au mers direct pe drumul care duce la Bet-Şemeş; ele au ţinut mereu
acelaşi drum, mugind, şi nu s-au întors nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii
filistenilor au mers după ele până la marginea cetăţii Bet-Şemeş.

Direct pe drumul. Declaraţia se citeşte literal, „drept în drumul pe drumul spre Bet-Şemeş; de-a
lungul drumului principal” – drumul direct de la Ecron la Bet-Şemeş. Numai puterea supranaturală
avea să ţină vitele pe drumul principal. Domnitorii filistenilor nu le-au mânat, ci „au mers după
ele”. Faptul că vitele nu fuseseră niciodată înjugate (v. 7) este o dovadă că ele nu mai fuseseră mai
înainte pe drum.
Ce apel mai puternic putea fi făcut închinătorilor lui Dagon? Dacă, împotriva naturii, animalele
necuvântătoare urmează o Călăuză nevăzută, de ce omul binecuvântat din abundenţă cu puteri
intelectuale să nu fie în stare să meargă împotriva mândriei naturale şi a tradiţiei naţionale,
supunându-se călăuzirii Lui, care putea să oprească plaga şi şoarecii? De ce nu l-a văzut Balaam
pe îngerul Domnului stând în cale tot atât de uşor cum l-a văzut măgăriţa lui? Sub influenţa
hipnotică a răului, oamenii de astăzi văd numai ceea ce Satana doreşte ca ei să vadă, înţelegând
prea puţin că aproape de ei se află Cineva gata şi doritor să-i libereze de legăturile care-i leagă atât
de tare.

~ 30 ~
13 Locuitorii din Bet-Şemeş tocmai secerau grâul în vale. Când şi-au ridicat privirile
şi au zărit Chivotul s-au bucurat să-l vadă.
Secerau grâul. Deoarece seceratul grâului are loc în primăvara anului, între timpul Paştelor şi al
Sărbătorii Săptămânilor, sau Cincizecimea, şi deoarece chivotul fusese în posesia filistenilor timp
de 7 luni, lupta în timpul căreia fusese luat chivotul a avut loc toamna, cam pe vremea Sărbătorii
Corturilor. Mulţi trebuie să fi fost la Silo pentru sărbătoare şi se poate să fi ajutat la apărarea lui
Israel împotriva invadatorilor. După victoria filisteană, ei aveau să fugă spre căminele lor din
diferitele seminţii (vezi cap. 4,10).
Oamenii din Bet-Şemeş erau pe câmp culegând recolta lor, probabil cu seceră şi greblă, ca în
Palestina de astăzi. În cetatea însăşi nu existau grădini. Ogoarele erau despărţite, nu prin garduri,
ci prin mici semne sau pietre de hotar. Cineva care nu era obişnuit cu poziţia nu putea spune unde
se termina un ogor şi unde începea celălalt.

14 Carul a intrat în câmpul lui Iosua din Bet-Şemeş şi s-a oprit acolo. Acolo se afla
o piatră mare. Ei au despicat lemnele carului şi au adus vacile ca ardere de tot
DOMNULUI.
O piatră mare. În ogorul lui Iosua, probabil lângă drumul cel mare. Vacile s-au oprit lângă o
latură a acestei pietre. Bet-Şemeş era o cetate levitică şi locuitorii ei aveau atât dreptul, cât şi
datoria să se îngrijească de chivot. Întrucât nu exista acolo cort al întâlnirii, leviţii au aşezat
chivotul sacru, împreună cu jertfa pentru vină a filistenilor, deasupra pietrei celei mari şi au adus
vacile ca ardere de tot Domnului. De aceea, Bet-Şemeşul se află chiar în inima Şefelei, sau regiune
cu ondulaţii deluroase, unde şoselele trec prin inima văilor, piatra aceasta a fost probabil proiectată
din marginea muntelui şi se putea uşor ajunge la ea de sus, partea de jos putând fi totuşi câteva
picioare deasupra drumului.

15 Leviţii au dat jos Chivotul DOMNULUI împreună cu lada care se afla lângă el şi în
care se aflau obiectele din aur şi le-au aşezat pe piatra aceea mare. În ziua aceea,
bărbaţii din Bet-Şemeş au adus o ardere de tot şi jertfe DOMNULUI.
16 Cei 5 domnitori ai filistenilor au văzut toate acestea şi s-au întors la Ekron în
aceeaşi zi.
S-au întors la Ekron. Ce acţiune ridicolă din partea filistenilor! Ei au fost martori şi la puterea
restrictivă a lui Dumnezeu în oprirea epidemiei şi redarea sănătăţii lor. Deşi satisfăcuţi că văzuseră
în acea zi lucruri ciudate, ei s-au întors şi au plecat înapoi la zeii şi poporul lor!

17 Iată care sunt bubele din aur, pe care le-au trimis filistenii DOMNULUI ca dar
pentru vină: câte una pentru Aşdod, Gaza, Aşchelon, Gat şi Ekron.
18 Iar şoarecii din aur erau după numărul tuturor cetăţilor filistenilor, de la cetăţi
fortificate până la sate. Piatra aceea mare, pe care a(Câteva mss TM şi LXX; cele
mai multe mss TM: sate, până la Marele Abel, unde) au aşezat Chivotul
DOMNULUI, a rămas până în ziua de azi în câmpul lui Iosua, din Bet-Şemeş.
Piatra aceea mare (în engl. „a lui Abel”). În mod literal, „marele Abel pe care au făcut să se
odihnească chivotul Domnului”. Cuvintele „piatra lui” sunt adăugate. Cei mai mulţi comentatori
sunt de părere că cuvântul 'abel trebuie să fi fost 'eben, „piatră”. Cuvântul 'abel vine de la verbul
'abal, „a jeli”. În afară de folosirea în numele compuse ale diferitelor cetăţi, precum Abel-Bet-
Maaca (2 Regi 15,29), Abel Maim (2 Cronici 16,4) etc., el mai apare numai o dată în altă parte. În
Judecători 11:33, el este tradus „câmpia viei”, unde RSV îl traduce „Abel-Cheramim”, ca nume al
altei cetăţi. În textul în discuţie 'abel nu este compus cu nici un alt cuvânt, ci este calificat de

~ 31 ~
adjectivul „mare”. Având în vedere că v. 14 şi 15 se referă la marele 'eben, „piatră”, pe care a fost
aşezat chivotul, şi având în vedere că v. 17 şi 18 redau amintirile acestui eveniment, pare evident
că este avută în vedere doar piatra din ogorul lui Iosua, alături de celelalte memoriale.

19 DOMNUL i-a lovit de moarte pe oamenii din Bet-Şemeş pentru că s-au uitat în
Chivotul DOMNULUI; a lovit de moarte 50.070 b(Cele mai multe mss TM şi LXX;
câteva mss ebraice: 70) de bărbaţi dintre ei. Poporul a jelit din cauza acestei mari
urgii cu care i-a lovit DOMNUL.
S-au uitat în. Atât atingerea ireverenţioasă cu mâna, cât şi curiozitatea ochiului aveau să atragă
rezultate serioase (vezi Numeri 4,20). Lui Moise i s-a refuzat intrarea în ţara Canaanului pentru
greşeala de a da strictă ascultare poruncilor lui Dumnezeu. Chiar dacă erau preoţi, Nadab şi Abihu
au plătit cu viaţa pentru lipsă de respect.
Cincizeci de mii şaptezeci de oameni. În mod literal, „70 de oameni, 50.000 de oameni”. În
ebraică aici nu se află conjuncţia „şi”. Împotriva sintaxei ebraice normale, numărul mai mic vine
în primul rând. Succesiunea ciudată a cuvântului face ca textul să fie cel mai greu de tradus. Unii
au sugerat, „El a lovit 70 de oameni”; „50 din 1000” sau „El a ucis 70 de oameni din 50000 de
oameni”. Trei manuscrise ebraice renumite omit „50000”. În Judecători 6,15 'eleph, „mie” este
tradus „familie”. Este posibil că şi aici el trebuie tradus „familie”. Dacă este aşa, declaraţia s-ar
reda „Şi El a lovit din popor 70 de oameni din 50 de familii”. Cei mai mulţi comentatori sunt de
acord că au fost ucişi numai 70 de oameni din Bet-Şemeş. Totuşi într-o cetate aşa de mică cum
este Bet-Şemeşul, chiar aceasta ar fi o calamitate teribilă. Desigur că filistenii aveau să audă
despre ea şi aveau să aibă încă o dovadă că Dumnezeu a cinstit refuzul lor de a privi în chivot şi
respectul lor pentru el.

20 Atunci bărbaţii din Bet-Şemeş au zis: „Cine ar putea să stea înaintea DOMNULUI,
înaintea acestui Dumnezeu sfânt? Şi la cine trebuie să se ducă Chivotul de la noi?”
21 Apoi au trimis mesageri la locuitorii din Chiriat-Iearim ca să le spună: „Filistenii
au adus înapoi Chivotul DOMNULUI. Veniţi şi luaţi-l la voi!”
Chiriat-Iearim. În mod literal, „cetatea pădurilor”. Aceasta a fost una dintre cetăţile lui Gabaon
care a căutat protecţia lui Iosua după nimicirea Ierihonului (Iosua 9,17). Ea era trecută în
moştenirea lui Iuda (Iosua 15,9). Ea este aşezată pe versantul vestic al munţilor aproape de
Ierusalim, cam la 9 mile depărtare de Bet-Şemeş. Solia către cetatea Chiriat-Iearim cuprinde
simţământul că cu cât va fi dus chivotul mai departe de filisteni, cu atât va fi mai în siguranţă.
Chiriat-Iearim, sus în munţi, putea fi apărat mult mai uşor împotriva unui atac decât o cetate din
ţinutul cu dealuri ondulate de mai jos.

Comentarii Ellen G. White:


1–21 PP 586–589; SR 188–191 1 PP 586
2 PP 588
2–4 PP 587
7–12 SR 189
7–14 PP 588
13, 14 PP 589
19 MH 436
19, 20 8T 283
19–21 PP 589
20, 21 SR 191

~ 32 ~
Capitolul 7
1 Oamenii din Chiriat-Iearim au venit şi au luat Chivotul DOMNULUI; l-au adus în
casa lui Abinadab, pe deal, iar pe fiul său Elazar, l-au sfinţit ca să aibă grijă de
Chivotul DOMNULUI.
Abinadab. Cuvântul Abinadab înseamnă „tatăl meu este nobil”, „tatăl meu este generos”. Verbul
de la care derivă este nadab, „a incita”, „a îndemna”, totdeauna în sensul cel bun, şi de aceea „a fi
binevoitor”, „a oferi voluntar servicii”. Genealogia lui nu este cunoscută, dar trebuie să fi fost un
levit înrudit de aproape cu Aaron pentru ca să numească pe fiul său Eleazar ca păstrător al
chivotului. Fiul cel mare al lui Aaron a fost numit Nadab (Numeri 3,2), şi ar fi de aşteptat ca unul
dintre descendenţii direcţi ai lui să fie numit Abinadab.
Pe deal. Ebraicul baggibe'ah. Tradus „în Ghibea” în 2 Samuel 6,3 şi „la Ghibea” în v. 4 (în engl.).
Contextul trebuie să hotărască dacă cuvântul este folosit ca nume de localitate sau dacă cuvântul
se referă pur şi simplu la un „deal”, aşa cum este în mod uniform tradus în altă parte a V.T. Mai
există de asemenea şi o Ghibea a lui Beniamin (1 Samuel 13,6) sau „Ghibea lui Saul” (cap. 11,4).
Mai era şi un deal, în mod literal, „Ghibea” lui Fineas, în muntele lui Efraim (Iosua 24:33).
Gabaoniţii erau, literalmente, „locuitori ai dealului”, şi deoarece Chiriat-Iearim a fost una dintre
cele 4 cetăţi enumerate ca aparţinându-le lor (Iosua 9,17), „Ghibea”, unde locuia Abinadab, ar fi
cel mai bine descrisă ca un deal la sau aproape de Chiriat-Iearim.
Judecând după acţiunea controlată a vacilor, cineva ar putea conchide că Bet-Şemeş era locul
logic pentru a rămâne chivotul, dar că nesfânta curiozitate a oamenilor şi frica celor care au
supravieţuit pedepsei arată că oamenii n-au fost calificaţi pentru păstrarea reverenţioasă a
simbolului prezenţei lui Dumnezeu. La mai puţin de 10 mile depărtare erau oamenii din
Chiriat-Iearim al căror renume a justificat credinţa că ei puteau să transporte şi să păstreze în
siguranţă ceea ce vecinii lor nu doreau să aibă. De câte ori L-a împiedicat Israel pe Dumnezeu
întru aducerea la îndeplinire a planului Său refuzând să respecte sfatul Lui şi să se adapteze
planului Lui! Hristos l-a iubit pe Iuda şi I-ar fi plăcut să-l facă unul dintre conducătorii apostolilor,
dar Iuda a refuzat (vezi DA, p. 295). Hristos l-a iubit şi pe tânărul bogat care a întrebat despre
calea Împărăţiei, dar, în ciuda invitaţiei de a-L urma pe Hristos, tânărul a plecat întristat.

Prima biruinţă a lui Israel sub jurisdicţia lui Samuel

2 Trecuse mult timp – 20 de ani – de când Chivotul se afla la Chiriat-Iearim şi


întregii Case a lui Israel îi părea rău după DOMNUL.
Trecuse mult timp. Au trecut 20 de ani pentru ca Israel să recunoască că nu Dumnezeu a fost
Acela care îi părăsise pe ei, ci că ei, prin semănarea seminţelor egoismului şi răzvrătirii, ei îl
părăsiseră pe El şi astfel au recoltat un amar seceriş de suferinţă. Odată fusese nevoie de meşteri să
facă chivotul lui Dumnezeu şi s-au găsit oameni gata pentru sarcină când Dumnezeu a schiţat
planul. Era nevoie de oameni să poarte chivotul în diferitele lui călătorii, şi dispoziţia binevoitoare
a leviţilor să-l ajute pe Moise la Sinai a procurat astfel de purtători. Când Israel a greşit în
răspunderile lui, iar chivotul a căzut în mâinile idolatrilor, era nevoie de ajutor spre a-l aduce
înapoi. Oamenii au greşit, totuşi animalele câmpului au fost ascultătoare de îndrumarea lui
Dumnezeu. Erau la îndemână cei care să-l poarte şi să-l păstreze cu toată reverenţa şi ordinea.
Pentru ce nu erau gata pentru răspundere? Nu este dată nici o sugestie despre fundalul sau
genealogia lor pe care să se întemeieze concluziile. Tot ceea ce este raportat este că au trecut 20 de
ani înainte ca Israel să înveţe că idolatria n-are valoare şi să se întoarcă la Samuel cu pocăinţă.
Chivotul a rămas în casa lui Abinadab pentru perioada slujirii ca judecător a lui Samuel, în timpul
domniei lui Saul, şi pentru prima parte a domniei lui David, timp în care s-a pregătit un loc pentru
el în Ierusalim. Cât de răbdător aşteaptă Dumnezeu!

~ 33 ~
3 Atunci Samuel a vorbit întregii case lui Israel: – Dacă din toată inima voastră vă
întoarceţi la DOMNUL, atunci îndepărtaţi dumnezeii străini şi aştoretele a(Ebr.:
aştarot, simboluri din lemn ale zeiţelor canaanite Aşera sau Aştoret (gr. Astarte),
împlântate pe o înălţime, sub un copac umbros, alături de un altar; stâlpi sacri,
crânguri sacre; peste tot în carte; şi în v. 4) din mijlocul vostru, îndreptaţi-vă inima
spre DOMNUL şi slujiţi-I numai Lui. Şi El vă va elibera de sub puterea filistenilor.
Dumnezeii străini şi aştoretele. Dagon era unul dintre „zeii filistenilor” (Judecători 10:6) căruia
i-au slujit israeliţii când l-au părăsit pe Domnul. Astarteia (pluralul, Astarteele) era consoarta lui
Dagon în Filistia, sau a Baalilor fenicieni sau canaaniţi, pentru că ea era zeitatea feminină
principală şi a canaaniţilor (vezi despre Judecători 2:13). Ca şi Dagon, ea era considerată ca
reprezentând puterile de reproducere ale naturii. Cultul ei consta de obicei în orgii desfrânate,
întreţinute de multe ori de femei de seamă care deveneau devotatele ei şi erau cunoscute ca „femei
sacre”, sau prostituate ale templului.
Figuri ale zeilor filisteni şi canaaniţi fără îndoială că erau în multe cămine israelite. Poporul lui
Israel căzuse treptat sub puterea şi controlul poporului câmpiei, pentru că el avea cu ei atât relaţii
de afaceri (1 Samuel 13,19), cât şi sociale (Judecători 14). Faptul că Israel a lăsat chivotul la
Chiriat-Iearim timp de atâţia ani şi n-au făcut nici o încercare de a restaura serviciul templului sau
să procure un loc potrivit de odihnă pentru chivot dovedeşte cât de mult se îndepărtaseră de
Domnul. Istoria nu raportează nici o deportare a israeliţilor în câmpiile de coastă asemănătoare cu
deportările spre Asiria şi Babilon, totuşi trebuie că Israel s-a asociat cu filistenii aproape în orice
fază a vieţii, slujindu-le (1 Samuel 4,9), plătindu-le tribut anual cu diferite feluri de produse, şi
făcându-şi plăcerile în orgii ale înălţimilor atât de obişnuite pe tot cuprinsul ţării. Restituirea
chivotului în nici un caz n-a însemnat renunţarea la stăpânirea lor asupra israeliţilor.
Samuel apare în naraţiune pentru prima dată de la lupta de la Afec în rolul unui reformator care
încearcă să întoarcă la Dumnezeu un popor egoist şi idolatru. Numai imaginaţia poate descrie ce
au însemnat aceşti ani pentru el în timp ce mergea din loc în loc. El nu numai că a vizitat regiunile
învecinate cu Filistia. Tot Israelul a auzit apelurile, avertizările şi rugăciunile lui, până ce, încet dar
sigur, a pus stăpânire pe întreaga naţiune un simţământ al păcatului lor şi a nevoii lor de o
încredere reînnoită în Dumnezeu. El a descris lămurit starea lor prezentă în comparaţie cu ceea ce
Dumnezeu plănuise pentru ei, şi a făgăduit eliberare de filisteni, numai dacă aveau să devină
israeliţi adevăraţi – în mod literal, „guvernaţi de Dumnezeu”. Samuel ştia că, dacă poporul
părăseşte idolatria şi refuză să slujească zeilor filisteni, aceasta avea să fie interpretat ca fiind egal
cu răzvrătire împotriva supremaţiei filistene şi desigur însemna război. Dar Samuel avea încredere
în făgăduinţele lui Dumnezeu şi a continuat să inspire nădejde unui popor deznădăjduit.

4 Israeliţii au îndepărtat baalii b(Diferite forme locale ale lui Baal, zeul canaanit al
fertilităţii) şi pe aştoretele şi au slujit numai DOMNULUI.
Baalii şi aştoretele. Vezi cele despre Judecători 2,11.13.
Au slujit numai Domnului. Israel fusese în robia filistenilor timp de 40 de ani în timpul lui
Samson şi Eli, iar acum, după moartea lui Eli, ei şchiopătau între două convingeri timp de alţi 20
de ani. Poporul pocăit cu greu ştia ce pas să facă mai departe, atât de mult timp fusese sub puterea
idolatră. Chivotul fusese dus din cortul întâlnirii, şi serviciul de la cortul întâlnirii fusese întrerupt
(vezi PP, p. 609). Nu existau sărbători anuale la care închinătorii să primească instrucţiuni. În mod
practic, de când fusese luat chivotul, apăruse o nouă generaţie. Poporul lui Israel era ca o turmă
pierdută pe coasta muntelui. Ei ştiau că sunt pierduţi, dar nu ştiau cum să se întoarcă la staul.
În anticiparea timpului când poporul Său avea să dorească să se întoarcă de la căile lor rele,
Dumnezeu a pregătit un păstor credincios să-i caute pe cei pierduţi şi să-i aducă înapoi acasă. Aşa
cum plănuise Dumnezeu, în neliniştea lor, copiii lui Israel s-au întors acum la Samuel. Una dintre
cele mai mari încurajări pe care le are creştinul este asigurarea că Dumnezeu nu este găsit
niciodată nepregătit, oricare ar putea fi împrejurările. Pentru El, care cunoaşte sfârşitul de la

~ 34 ~
început, nu există nici grabă, nici întârziere. Ce i s-ar fi întâmplat lui Israel în acea vreme dacă n-ar
fi fost Samuel? Ce i s-ar fi întâmplat lui Israel în Egipt dacă n-ar fi fost Moise? Cum ar fi fost
instruit Nebucadneţar în căile lui Dumnezeu dacă n-ar fi fost Daniel? În decursul istoriei, ori de
câte ori s-a ivit o criză care cerea acţiune, un conducător era la îndemână, bine instruit pentru
însărcinare. Aceasta nu înseamnă neapărat că totdeauna conducătorul a fost ceea ce putea să
dorească Domnul. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi, din cauză că, întocmai ca Samson,
mulţi refuză să ia seama la instrucţiunile trimise lor de Dumnezeu. Desigur că Ieremia a fost
educat pentru o lucrare specială, şi şi-a îndeplinit bine rolul său, cu toate acestea, Israel a suferit
teribil pentru că Ioiachim, împăratul, a refuzat să ţină seama de sfatul dat lui de Ieremia. Atât
pentru naţiuni, cât şi pentru indivizi, marea întrebare din ziua judecăţii va fi: „Ce aş mai fi putut
face viei Mele şi nu i-am făcut?” (Isaia 5:4).

5 Apoi Samuel a spus: – Adunaţi tot Israelul la Miţpa şi eu mă voi ruga DOMNULUI
pentru voi.
Miţpa. Sau Miţpe. Cuvântul înseamnă „punct de observaţie”. În ebraică o mizpeh era un „turn de
veghe”, şi aşa este tradus în Isaia 21:8. Cele două ortografieri sunt folosite alternativ chiar când se
referă la aceeaşi poziţie. Miţpa lui Samuel s-a socotit timp de ani de zile (şi se mai socoteşte încă
de către unii a fi modernul Nebi Samwîl, cam la 5 mile (8 km) nord-vest de Ierusalim, dar
excavările în acel loc n-au fost posibile din cauza unui mormânt care este sacru pentru arabi, ca
locul de înmormântare al lui Samuel. Totuşi excavările tind să susţină identificarea Miţpei cu
modernul Tell en-Nasbeh, cam la 7,5 mile (12,2 km) nord de Ierusalim, pe drumul principal spre
Samaria.

6 S-au adunat deci la Miţpa, au scos apă şi au vărsat-o înaintea DOMNULUI c(Nu se
cunoaşte cu exactitate semnificaţia acestui ritual; probabil un simbol al pocăinţei,
deoarece este urmat de post şi mărturisire; Tg Ionatan: şi-au revărsat inimile în
căinţă, ca apa, înaintea DOMNULUI.). În ziua aceea, ei au postit şi au recunoscut
acolo că au păcătuit împotriva DOMNULUI. Samuel îi judeca d(Şi cu sensul de a
conduce, a cârmui; şi în vs. 15, 17) pe israeliţi la Miţpa.
Au scos apă şi au vărsat-o. Comentatorii n-au căzut de acord în ce priveşte înţelesul acestui text.
Unii cred că el se referă la durerea lui Israel pentru păcatul lor după recunoaşterea că fără puterea
lui Dumnezeu ei ar fi fost ca apa vărsată pe pământ (2 Samuel 14,14). Alţii sugerează că aceste
cuvinte se referă la apa şi vinul vărsate de preot în marea zi a Sărbătorii Corturilor, reprezentând
bucuria cu care ei au scos apă din izvoarele mântuirii (Isaia 12,2.3).
Sărbătoarea Corturilor a fost o aducere-aminte a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în
timpul Exodului, când, din stânca lovită, a curs apă din belşug. Referindu-se la această întâmplare
din pustie, Hristos a declarat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea” (Ioan 7:37).
Poate că adevărata însemnătate se află în combinarea celor două idei. Hristos a fost în mod sigur
„vărsat ca apa” (Psalm 22,14), pentru ca să poată fi făcută posibilă mântuirea. Vărsând această
libaţie la Miţpa, Israel a exprimat recunoaşterea propriei lor nevrednicii şi în mod solemn s-au
bucurat în nou-găsita lor încredere într-un Tată ceresc, care în ciuda peregrinării lor spirituale, i-a
primit cu braţele deschise.
Judeca. Acesta a fost începutul îndelungatei slujbe de judecător a lui Samuel.

7 Filistenii au auzit că israeliţii s-au adunat la Miţpa. Atunci domnitorii filistenilor


s-au ridicat împotriva lui Israel. Când au auzit israeliţii lucrul acesta, le-a fost teamă
de filisteni
Filistenii… s-au ridicat. Odată hotărâţi să o rupă definitiv cu idolatria, poporul s-a adunat la
Miţpa. Domnitorii filistenilor au recunoscut aceasta ca egal cu o declaraţie de independenţă,şi s-au
grăbit să anticipeze orice încercare din partea israeliţilor să acţioneze în consecinţă. Filistenii i-au

~ 35 ~
atacat cu aşa viteză încât israeliţii adunaţi din diferitele părţi ale ţării, cu intenţii paşnice, au fost
obligaţi să le iasă înainte, nepregătiţi pentru luptă. Singura cale de ieşire era prin rugăciune.

8 şi i-au zis lui Samuel: – Nu înceta să strigi pentru noi la DOMNUL, Dumnezeul
nostru, ca să ne elibereze de sub puterea filistenilor.
Nu înceta să strigi. În mod literal, „Să nu fii liniştit pentru chemare”. Pentru toţi oamenii vin
momente de încercare, pentru fiecare în propria sferă de activitate. Pentru Samuel aceasta a fost o
încercare, mai întâi dacă el avea să aştepte ca Domnul să conducă, şi în al doilea rând, dacă
poporul avea să se încreadă în Domnul mai degrabă decât să fugă îngrozit de oştile care înaintau.
Pentru popor aceasta era o aspră încercare, deoarece, renunţând la idolii lor cărora ei le-au servit în
toţi aceşti ani, ei se întrebau dacă acest profet, care din timp în timp îi vizitase, avea să le
garanteze biruinţa.A lor trebuia să fie o demonstraţie practică a declaraţiei lui Iosafat:„Încredeţi-vă
în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti”
(2 Cronici 20,20).

9 Samuel a luat un miel care încă era alăptat şi l-a adus întreg ca ardere de tot
DOMNULUI. Apoi a strigat către DOMNUL pentru Israel, iar DOMNUL i-a răspuns.
I-a răspuns. În mod literal, „a răspuns”. 'Anah este un verb obişnuit, tradus în engleză în diferite
feluri, dar cu înţelesul fundamental de „a răspunde”. Din partea lui Dumnezeu, aceasta adesea
implică un răspuns vizibil ca în cap. 28:15, când Saul s-a plâns spiritului adus de vrăjitoarea din
Endor că Dumnezeu nu vrea să-i mai răspundă.

10 În timp ce Samuel aducea arderea de tot, filistenii se apropiau ca să se lupte cu


Israel. DOMNUL însă a tunat în ziua aceea cu un vuiet puternic împotriva filistenilor,
aducând o aşa groază între ei, încât au fost puşi pe fugă dinaintea lui Israel.
Domnul însă a tunat. În cazul acesta, răspunsul lui Dumnezeu (vezi Psalm 99,6) a venit ca o
furtună. Pentru alte cazuri de folosire miraculoasă de către Dumnezeu a forţelor naturii, vezi cele
despre 1 Samuel 14,15). Renunţând la idolii lor şi mărturisind plecarea lor de la Domnul, în
umilinţa duhului, ei aveau să fie martori la cât de dispus este Dumnezeu să-i ia din nou sub
ocrotirea sa, şi cum a dovedit iubirea Tatălui ceresc pentru întoarcerea celui pierdut. Dumnezeu
n-a arătat nici asprime, nici n-a stat de-o parte până ce poporul Său, în decursul anilor de umilinţă
jertfitoare să-şi fi dovedit schimbarea lui de atitudine. De îndată El Şi-a întins peste ei braţul Său
ocrotitor. Pe drept şi-au putut îngădui să facă din acest loc un monument de aducere-aminte a
veşnicei devoţiuni şi purtări de grijă a lui Dumnezeu şi a puterii Lui de a ocroti şi a elibera.

11 Bărbaţii lui Israel au ieşit din Miţpa, i-au urmărit pe filisteni şi i-au zdrobit până
în apropiere de Bet-Car.
Bet-Car. Aşezarea este nesigură, dar se crede de către unii a fi modernul 'Ain Kaµrim, cam la
4,25 mile (6,7 km) vest de Ierusalim. Aceasta era opinia generală, dar mai recent a fost identificată
cu Ramath-Rahel, 2,9 mile (4,6 km) la sud de Ierusalim. Poate că furtuna a venit de la nord, şi
deoarece Baal era considerat ca fiind un zeu al furtunii, filistenii aveau să fugă superstiţioşi de un
zeu a cărui locuinţă se presupunea a fi în munţii de la nord. Fugind spre sud, probabil că filistenii
au luat cel mai uşor drum spre înapoi către ţara câmpie, care avea să conducă de-a dreptul prin
Bet-Şemeş şi mai departe spre Ecron. De-a lungul acestui drum, ei au fost hărţuiţi de israeliţii
adunaţi. Şi acolo, aşa cum a declarat Isaia secole mai târziu, Dumnezeu le-a dat binevoitor
de-odată „cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului”
(Isaia 61:3).

~ 36 ~
12 Samuel a luat atunci o piatră, a aşezat-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele
Eben-Ezer e(Eben-Ezer înseamnă Piatra de ajutor), spunând: „Până aici DOMNUL
ne-a ajutat.”
Eben-Ezer. În mod literal, 'eben ha'ezer, „piatra de ajutor”, referindu-se în mod hotărât la
eliberarea providenţială amintită mai sus. După cum ajutorul a fost specific, tot aşa monumentul
trebuia să fie de o formă definită şi permanentă. Faptul că Dumnezeu cu această ocazie i-a eliberat
de vrăjmaş a fost numai o arvună a Providenţei viitoare. Samuel a dorit ca Israel să înţeleagă că
ajutorul Domnului era al lor numai dacă ei zi de zi ascultă de El, iar nu o dată pentru totdeauna,
independent de atitudinea lor. Este bine pentru creştin să se întoarcă mereu la Ebenezer-urile
vieţii, unde eliberările providenţiale au venit să încoroneze neîncrederea de sine, deplina supunere
şi încredere în Dumnezeu.

13 Astfel, filistenii au fost supuşi şi n-au mai invadat din nou teritoriul Israelului, iar
mâna DOMNULUI a fost împotriva filistenilor cât timp a trăit Samuel.
Mâna Domnului. Aceeaşi întâmplare providenţială poate să aducă şi favoare şi defavoare,
favoare pentru cei care se supun sub mâna călăuzitoare a Domnului, şi defavoare pentru acei care
aleg să slujească sieşi. Aceeaşi furtună a adus biruinţă israeliţilor neajutoraţi şi înfrângere
filistenilor, care s-au încrezut în puterea zeilor falşi şi în isprava de vitejie a propriilor braţe.
Acelaşi stâlp al prezenţei lui Dumnezeu care a aruncat lumină asupra oştilor Domnului a învăluit
în întuneric oştile egiptene. Poate că filistenii au conchis că Baal, zeul furtunii (vezi p. 40) se lupta
acum împotriva lor şi pentru oştile lui Israel. Dar israeliţii, din cauza relaţiilor lor reînnoite faţă de
Dumnezeu, au putut să profite de punctul de vedere tradiţional păgân şi să urmărească până la
capăt victoria asupra vrăjmaşului.
Aşa a fost atunci; aşa este şi astăzi. Omul ajunge până la punctul când recunoaşte că viaţa lui este
foarte nesatisfăcătoare. El se găseşte pe sine legat de idolii săi, oricare ar putea să fie. El îşi dă
seama de zădărnicia obiceiurilor cultivate din trecut şi mărturiseşte neputinţa lui de a se schimba
prin propriile eforturi. Atunci, el se supune Duhului Sfânt şi găseşte creat înăuntrul său un control
de sine, o acceptare a unor astfel de ajutoare pe care le dă Dumnezeu în mod înţelept pentru a-l
face potrivit pentru o viaţă mai înaltă decât cunoscuse el până acum. Greşelile din trecut devin în
felul acesta o punte de trecere. Văile Acor devin uşi ale nădejdii (Osea 2,15).

14 Cetăţile pe care filistenii le-au capturat de la Israel, cele de la Ekron şi până la


Gat, au fost luate înapoi. Israel a eliberat teritoriile lor de sub stăpânirea filistenilor.
În acelaşi timp, a fost pace şi între Israel şi amoriţi.
15 Samuel a continuat să judece pe Israel în toate zilele vieţii lui.
16 El mergea an de an, făcând înconjurul Betelului, Ghilgalului şi Miţpei şi judeca
pe Israel în toate aceste locuri.
17 Apoi se întorcea la Rama – deoarece acolo era casa lui – judecând şi acolo pe
Israel. Tot acolo a construit un altar DOMNULUI.
Comentarii Ellen G. White:1–17 PP 589–591; SR 191 1, 2 PP 589, 593;3 4T 517;5–10 PP 590
6, 8 4T 517 ;10 4T 518;11, 12 PP 591;12 SC 130; 2T 274;15 PP 663;17 PP 593.

~ 37 ~
Capitolul 8
Israel cere un rege

1 Când Samuel a îmbătrânit i-a pus pe fiii săi drept judecători a(Cu sensul de
conducători, cârmuitori, şi în v. 2) peste Israel.
I-a pus pe fiii săi drept judecători. În armonie cu cap. 7:15, declaraţia aceasta trebuie înţeleasă ca
însemnând că, după ce a ajuns vârsta când nu mai era în stare să viziteze toate regiunile ţării, el i-a
numit pe fiii săi ca asistenţi, punându-i la Beer-Şeba, una dintre cetăţile cele mai sudice din
districtul care aparţinea lui Iuda. Ei niciodată n-au fost judecători cu depline drepturi.

2 Numele fiului său întâi născut era Ioel, iar numele celui de-al doilea era Abia. Ei
erau judecători la Beer-Şeba.
Ioel. Numele de Ioel, „Iehova este Dumnezeu” şi Abia, „Iehova este tatăl meu”, sunt nume care
indică continua plăcere a lui Samuel de a-I servi lui Dumnezeu, în ciuda idolatriei de proporţii
naţionale. Afirmaţia din 1 Cronici 6,28 care-l numeşte pe „Vaşni” ca întâiul născut al lui Samuel,
trebuie citită: „Şi fiii lui Samuel; întâiul născut şi al doilea, şi Abia”. Numele lui Ioel lipseşte, dar
textul spune lămurit că erau 2 copii şi că al doilea era Abia. Traducerea RSV adaugă numele Ioel
înaintea cuvântului „întâiul născut”, în armonie cu v. 33, şi redă expresia ebraică washeni ca „al
doilea”. Planul de a numi locţiitori să administreze anumite districte sub autoritatea unui
judecător-şef a fost urmat şi de Iair, cu mult mai înainte de vremea lui Samuel (Judecători 10:4).

3 Fiii săi însă nu călcau pe urmele lui, ci umblau după câştig, luau mită şi perverteau
dreptatea.
4 Toţi cei din sfatul bătrânilor lui Israel s-au adunat şi au venit la Samuel, la Rama,
Sfatul bătrânilor. Ebraicul zaqan, dintr-o rădăcină cu sens nesigur, o alta a cărei derivare
înseamnă „bărbie” sau „barbă”. „Bătrânii” erau bărbaţi de vârstă matură care deţineau poziţii de
autoritate. Samuel a organizat seminţiile cu conducători responsabili în fiecare cetate, care
raportau „judecătorului” local care slujea sub Samuel. Aceşti conducători văzuseră destule din
partea fiilor lui Samuel pentru a îndreptăţi mergerea lor direct la Samuel.

5 spunându-i: „Tu eşti bătrân, iar fiii tăi nu-ţi calcă pe urme. Acum dar pune un rege
care să domnească peste noi, aşa cum au toate neamurile!”
Nu-ţi calcă pe urme. Încrederea bătrânilor în Samuel era aşa de mare încât ei ştiau că el nu este în
nici un caz răspunzător pentru păcatele fiilor lui. Ei au raţionat că ar fi mai bine să pună problema
înaintea lui Samuel pentru soluţionare decât să se aştepte confuzia care ar fi rezultat sigur după
moartea sa, când probabil că fiii aveau să încerce să revendice propria lor autoritate, astfel că ei
i-au cerut lui Samuel.
Pune un rege care să domnească peste noi. Dumnezeu spusese prin Moise că avea să vină timpul
când poporul va cere un împărat „ca toate neamurile” (Deuteronom 17,14). Poate că bătrânii au
citit de fapt acest text ca o justificare a cererii lor. Era în mod vădit planul lui Dumnezeu ca Israel
să fie deosebit de neamurile înconjurătoare şi, în decursul veacurilor de la Exod încoace, El i-a
ocrotit în consecinţă şi i-a călăuzit prin judecători. Dacă ei ar fi intrat în planul lui Dumnezeu
pentru ei, aşa cum le spusese Moise, neamurile care priveau aveau să spună: „Acest neam mare
este un popor cu totul înţelept şi priceput!” (Deuteronom 4,6). Bizuindu-se pe diplomaţia de care
este capabil orientalul, acum, în opoziţie cu voia lui Dumnezeu şi fără să caute sfatul Lui, ei au
făcut cunoscut mioapa lor hotărâre. La început, ei au declarat numai că doreau un împărat ca să-i
judece după modelul lumii; dar, când Samuel a încercat să-i avertizeze despre blestemul pe care

~ 38 ~
erau pe punctul să-l aducă asupra lor înşişi, ei au adăugat un al doilea motiv, „ca împăratul nostru
să... meargă în fruntea noastră şi să lupte în războaiele noastre” (1 Samuel 8,20). Lămurirea
împrejurărilor în care bătrânii lui Israel au cerut un împărat este dată în cap. 12,12: „Apoi, când aţi
văzut că Nahaş, împăratul fiilor lui Amon, mergea împotriva voastră, mi-aţi zis: 'Nu!' ci un
împărat să domnească peste noi.” Iosif Flavius confirmă ideea că Nahaş i-a asuprit pe iudei
dincolo de Iordan câtva timp, aducând la robie cetăţile lor şi scoţând ochiul drept al captivilor lui
cu scopul de a nu mai putea fi de folos într-un război viitor (Antiquities vi 5.1).
Descoperiri arheologice atât în Palestina, cât şi în Transiordania arată de asemenea spre faptul că,
în secolul precedent, toate neamurile din acest district începuseră să fortifice cetăţile lor şi să se
aşeze într-o poziţie de a rezista hoardelor migratore ale popoarelor mării din regiunea Mării Egee
(vezi p. 33), care înaintau împotriva Egiptului, atât pe uscat, cât şi pe mare. Parte din acest val
migrator s-a mişcat prin Asia Mică, i-au şters pe hitiţi şi apoi au înaintat rapid spre sud, prin Siria
şi Palestina, înspre Egipt. Învinşi de Ramses III, unii s-au aşezat în câmpia filisteană. Alte neamuri
priveau la orizontul politic cu frică şi cutremur, şi nu era ceva ciudat că conducătorii lui Israel au
simţit un interes vital pentru politica naţională şi conducere.
Dumnezeu a căutat să explice o metodă unică de a face faţă problemelor internaţionale, dar Israel
n-a văzut altă cale de ieşire decât să copieze neamurile din jurul lor. Timp de secole, ei fuseseră un
popor seminomad, locuind mai mult în corturi; ei greşiseră când nu i-a alungat pe locuitorii
băştinaşi ai Canaanului din cetăţile lor (Judecători 1,27-36). Cu toate acestea, în anii dintre 1200 şi
1050 î.Hr., ei s-au aşezat în mod crescând în cetăţi. Acum, în îndărătnicia minţii lor, ei nu vedeau
să facă altceva decât să consolideze stăpânirea lor şi să se fortifice împotriva invadatorilor.
Cu ani înainte, amoniţii l-au învinuit pe Israel cu luarea de la ei a patrimoniului lor
(Judecători 11,13-27). Aceasta fusese pe vremea lui Iefta când celor 18 ani de asuprire amonită li
s-au pus capăt. Acum, amoniţii făceau a doua încercare a lor spre a recâştiga acest teritoriu de la
Israel.

6 Samuel a văzut ca un lucru rău faptul că ei au cerut un rege să domnească peste ei


şi s-a rugat DOMNULUI.
S-a rugat. Israel a purces din nou să facă exact ceea ce ei făcuseră timp de secole – să acţioneze
fără să aştepte călăuzire divină. Ei fuseseră avertizaţi împotriva căderii lor în idolatrie, dar ei au
preferat să urmeze căile neamurilor din jurul lor mai degrabă decât instrucţiunile Domnului. Moise
prezisese că va veni timpul când Israel avea să ceară un împărat, pentru ca să fie ca neamurile din
jurul lor (Deuteronom 17,14), şi acum ei împlineau în mod literal această profeţie. Cu toate că
bătrânii au fost însufleţiţi probabil exclusiv de motive politice, Samuel le-a arătat calea mai bună –
căutând pe Domnul în rugăciune. Ei subevaluaseră înaltul lor privilegiu religios şi nu înţeleseseră
că adevărata nevoie a naţiunii nu era o nouă putere, ci o permanentă organizaţie a teocraţiei spre a
preîntâmpina confuzia care a rezultat din neliniştea şi îndărătnicia lor.
Ei n-au fost dispuşi să supună cazul lui Dumnezeu spre a cunoaşte voia Lui, şi Samuel a exercitat
prerogativele lui oficiale insistând ca ei să lase hotărârea într-o chestiune atât de grea pe seama
Domnului, care întotdeauna a fost gata să-i scape în vremuri de încurcături grave. Deşi Samuel
trebuie să fi fost adânc rănit printr-o astfel de cerere din partea lor (poporului), el a pus la
dispoziţia lor serviciile sale ca profet, tot atât de cu credinţă când chestiunea era una vătămătoare
pentru el însuşi, ca şi atunci când erau ocazii mai plăcute. Atitudinea lui se pare să fi fost mult
asemenea aceleia a lui Hristos cu secole mai târziu, când El a strigat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce
fac” (Luca 23,34) şi a lui Ioan când el a zis cu privire la Hristos: „El trebuie să crească, iar eu
trebuie să mă micşorez” (Ioan 3,30).

7 DOMNUL însă i-a zis lui Samuel: „Ascultă glasul poporului în tot ce îţi va spune,
pentru că nu pe tine te leapădă, ci pe Mine, ca să nu mai domnesc peste ei.

Ascultă. Aici este cea mai bună dovadă posibilă că atât naţiunile, cât şi indivizii sunt fiinţe
morale libere. Dacă ei ar fi venit să caute sfatul lui Dumnezeu, El li l-ar fi dat; când ei au venit cu

~ 39 ~
un ultimatum, El a acceptat alegerea lor.
Nu pe tine te leapădă, ci pe Mine. Sub judecători, Israel a avut parte de multe avantaje care aveau
să fie pierdute sub domnia regilor.
De exemplu: 1. Sub judecători, Dumnezeu făcuse fiecare seminţie cu adevărat independentă.
Impozitele erau foarte scăzute. Cu toate că seminţiile au lucrat împreună ca aliate, „nu era împărat
în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21,25). Fără îndoială că aceasta nu era o
binecuvântare neîncurcată (Deuteronom 12,8). Dar bătrânii au lepădat independenţa unei
confederaţii tribale şi au ales în schimb o formă autoritară de guvernământ, care, în decurs de
câteva decenii, a adus cu sine impozit exorbitant. 2. Dumnezeu dăduse fiecărui israelit
considerabilă libertate individuală şi câştigarea mijloacelor de trai, în alegerea propriei forme de
închinare şi în administrarea propriilor afaceri în general. Dar bătrânii au lepădat această libertate
pentru iobăgia sub un împărat care a exercitat puterea de viaţă şi moarte asupra supuşilor lui, şi
care putea să-i execute pe acei care nu erau de acord cu el. 3. Timp de mai multe secole, Duhul
Domnului venise asupra bărbaţilor din diferitele seminţii, sub conducerea cărora Israel s-a bucurat
de odihnă şi o măsură de pace şi siguranţă (în care să urmărească vocaţiile pe care şi le-au ales. Nu
existau lucruri ca succesiunea ereditară; Judecători erau ridicaţi de Dumnezeu din timp în timp, pe
baza calificărilor personale. Dar acum bătrânii au lepădat astfel de asistenţă divină şi au ales o
monarhie ereditară. 4. Iarăşi şi iarăşi, când Israel Îl căuta pe Domnul pentru sfat, El în mod
minunat i-a ocrotit de atacurile vrăjmaşului (vezi 1 Samuel 7,10; Iosua 10,11 etc.). În lepădarea de
către ei a lui Dumnezeu ca Domn suprem al teocraţiei, bătrânii deschideau în realitate calea prin
care Israel a devenit pion al intrigii internaţionale. Ei au cerut tribut de la vrăjmaşii lor învinşi şi
s-au fălit cu faptele lor războinice. În schimb, au căzut sub stăpânirea neamurilor mai puternice.
Ei, în mod greşit, au atribuit înfrângerile lor militare şi perioadele de asuprire formei de
guvernământ mai degrabă decât propriului curent de acţiune rea. 5. A fost planul lui Dumnezeu de
a schimba văile Acorului în uşi ale nădejdii când poporul Său s-a întors în supunere faţă de El
(Osea 2,15). Sub călăuzirea lui Dumnezeu, greşelile puteau să devină punţi de trecere spre o mai
mare cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Planului Lui de Mântuire. 6. Dumnezeu îi răspândise pe
leviţi în cuprinsul seminţiilor pentru ca să poată fi educaţi copiii, mai ales în lucrările lui
Dumnezeu. Din cauza lipsei lor de bunăvoinţă egoiste de a duce la îndeplinire acest plan, copiii lui
Israel au făcut greşeala de a nu-i susţine pe leviţi şi au rămas în analfabetism şi ignoranţă. (Cea
mai mare parte a poporului n-a vrut să fie instruită să cugete pentru sine. Ei erau perfect mulţumiţi
să lase pe conducătorii lor să cugete în locul lor, atâta timp cât aceşti conducători nu cereau averile
lor sau nu tulburau tihna lor egoistă.)
De pe timpul când a început în cer marea controversă (Apocalipsa 12,7-9) până în ziua de azi,
marele plan al lui Dumnezeu pentru univers a fost greşit înţeles de unele fiinţe create de El.
Socotindu-se a fi înţelepţi, ei au pus la îndoială siguranţa şi dorinţa Lui de călăuzire şi s-au apucat
să urmeze ceea ce, în ignoranţa lor, li s-a părut a fi o cale mai bună – numai spre a afla că s-au
angajat pe un drum care duce la moarte. Dumnezeu a lăsat întotdeauna ocazii pentru oameni spre a
dovedi căile Lui ca fiind cele mai bune. Dar uneori El cedează dorinţelor lor şi le îngăduie să
urmeze calea propriei alegeri, pentru ca greşelile lor, deşi aspre, să-i poată conduce, până la urmă,
să-şi plece genunchiul şi să recunoască superioritatea veşnicului plan al lui Dumnezeu (vezi
Filpeni 2,10.11; PP, p. 605, 606).

8 Aşa au făcut din ziua în care i-am scos din Egipt şi până astăzi: M-au părăsit şi au
slujit altor dumnezei. Ei fac aşa şi cu tine.
9 Ascultă-le deci glasul, însă avertizează-i şi fă-le cunoscut care vor fi drepturile
regelui care va domni peste ei.”
Avertizează-i. În mod literal, „protestând, vei protesta faţă de ei” sau mai bine, „avertizând să-i
avertizezi”. Ca fiinţă morală liberă, omul trebuie să hotărască din dovada de care dispune, ceea ce
el doreşte să facă pentru sine. El are două căi spre a obţine această dovadă – printr-o studiere

~ 40 ~
atentă a sfaturilor, prescripţiilor şi judecăţilor lui Dumnezeu aplicabile cazului său şi prin
experimentarea altor sugestii într-o încercare de a se convinge pe sine de valoarea lor.
Un părinte poate să spună: „Fiule, tu faci o greşeală. Dacă socoteşti că trebuie să te duci pe calea
pe care o propui, vei suferi consecinţele.” Dar, după avertizarea împotriva umblării propuse,
Dumnezeu spune de fapt: „Dacă tu crezi că este pentru tine un lucru bun să-l faci, încearcă-l. Cu
toate că Eu ştiu că planul tău nu va reuşi, tu trebuie să înveţi din propria experienţă că aceasta nu
va merge. Numai atunci vei fi convins să urmezi sfatul Meu.” În felul acesta a fost instruit Samuel
să-l avertizeze pe Israel despre rezultatul planului lor; cu toate acestea, Dumnezeu avea să meargă
cu ei, să-i ajute să reuşească. Studiază cu atenţie în legătură cu aceasta Psalm 139, mai ales v.7-13.

Drepturile regelui

10 Samuel a spus poporului care a cerut de la el un rege toate cuvintele DOMNULUI.


11 Le-a spus: – Acestea vor fi drepturile regelui care va domni peste voi: îi va lua pe
fiii voştri şi îi va folosi la carele lui; ei vor fi călăreţii lui şi vor alerga înaintea
carelor sale.
Drepturile regelui. În mod literal, „judecata împăratului”. Cuvântul mishpaţ, „judecată” descrie
actul sau decizia shopheţ-ului „judecător”. Hotărârea împăratului este să fie acceptat ca legal şi
obligatoriu. Dacă el simte nevoia de ajutor spre a-şi aduce la îndeplinire răspunderile sale, el are
dreptul să-l ia cu forţa fie pentru sarcina civilă, fie pentru cea militară.

12 Îi va folosi pentru sine drept căpetenii peste mii şi căpetenii peste 50; îi va folosi
pentru a-i ara ogorul şi pentru a-i culege recolta, pentru a-i face echipament de
război şi echipament pentru carele lui.
13 Le va lua pe fiicele voastre pentru a-i face miresme, pentru a-i găti mâncare şi
pentru a-i coace.
Pentru a-i face miresme. În mod literal, „amestecătoare de mirodenii” sau „parfumere” (RSV).
1 Cronici 9,30 foloseşte cuvintele din aceeaşi rădăcină referindu-se la lucrarea unor fii ai preoţilor
care „pregăteau tămâia mirositoare”. Samuel a mai putut să amintească faptul că multe dintre
fiicele lor aveau să intre în haremul împăratului ca ţiitoare (1 Regi 11,3).

14 Va lua partea cea mai bună din ogoarele voastre, din viile voastre şi din
smochinii voştri şi o va da slujitorilor săi.
O va da slujitorilor săi. În mod literal, „robi”. Acelaşi cuvânt este folosit în vorbirea despre Egipt
ca şi „casă a robiei” (Exod 13,2; Deuteronom 5,6 etc.). Împăratul avea drept de viaţă şi moarte
asupra supuşilor săi şi, la cele mai multe neamuri din Orientul Apropiat, poporul exista în primul
rând pentru folosul împăratului, care putea face ce voia cu ei. Nu numai că poporul purta de grijă
nevoilor familiei împăratului, dar el îl aproviziona cu mijloace prin care el să-i îmbogăţească pe
favoriţii lui, fie soţii sau concubine, fie slujbaşi civili şi militari.

15 Va lua a zecea parte din rodul seminţelor voastre şi din viile voastre şi o va da
căpeteniilor b(Termenul ebraic este tradus în alte locuri cu eunuc. Sensul primar al
termenului ebraic este acela de căpetenie, persoană oficială de la curtea regală. Cu
timpul apare şi sensul secundar de eunuc, deoarece eunucii ajung să fie preţuiţi ca
slujbaşi la curţile orientale) şi slujitorilor săi.

~ 41 ~
16 Îi va lua pe slujitorii voştri, pe slujitoarele voastre, cele mai bune dintre vitele
c(LXX; TM: cei mai buni dintre tinerii tăi) şi măgarii voştri şi îi va folosi pentru
lucrările lui.
17 Îi veţi da a zecea parte din turmele voastre şi îi veţi fi slujitori.
18 În ziua aceea, veţi striga să fiţi izbăviţi dinaintea regelui pe care vi l-aţi ales, dar
DOMNUL nu vă va răspunde în ziua aceea.
Nu vă va răspunde. În mod literal, „nu va răspunde”. Verbul 'anah apare de 35 de ori în
1 Samuel, şi este tradus numai de două ori „a asculta”, în cazul acesta şi în cap. 7,9. În exemplul
acesta din urmă, Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Samuel prin furtună. Din textul de faţă nu
reiese ideea că Dumnezeu nu este în stare să audă, ci mai degrabă poate să răspundă din cauza
lepădării Lui voite de către Israel. Toate acestea sunt în desăvârşită armonie cu contextul, deoarece
cap. 8,7 afirmă că nu Dumnezeu este cel ce a plănuit o schimbare de guvernământ, ci conducătorii
lui Israel. De aceea, când mai târziu au ajuns să fie nemulţumiţi de situaţie, ei au trebuit să-şi
aducă aminte că, cerând un împărat, ei au pus în mişcare un regim nou, care avea să schimbe sigur
felul lor de viaţă materială. Încercări noi, relaţii noi, probleme noi, toate aveau să afecteze
naţiunea. Prin propria alegere, ei semănaseră seminţele încăpăţânării şi, făcând aşa, L-au pus pe
Domnul în situaţia în care era necesar ca El să lase ca aceste seminţe să dea propria recoltă. El nu
avea să se opună legii universale că sămânţa semănată dă naştere la o recoltă după felul ei.
În felul acesta, Dumnezeu permite adesea ca omul să aibă ceea ce El însuşi nu aprobă. El admite
ceea ce, mai înainte, în îndurarea Lui, El a oprit. Punând la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu,
Adam a adus la fiinţă un regim nou, care a trebuit să-şi urmeze cursul spre a demonstra spre
deplina convingere a oamenilor şi a îngerilor că nici un alt plan, decât cel alcătuit de Dumnezeu,
nu poate aduce viaţa şi fericirea pentru toţi. Evenimentele viitoare din istoria lui Israel arată că
deşi adesea Dumnezeu a îngăduit ca Israel să culeagă recolta semănată de ei, niciodată El nu i-a
părăsit. El totdeauna a fost cu ei, gata să ajute. Ba mai mult, profeţii adeveresc că în mijlocul unui
astfel de mediu, oricare ins care face o astfel de alegere se poate abate de pe calea mulţimii spre a
fi călăuzit de Domnul (vezi Exod 18,1-24).

19 Dar poporul nu a vrut să asculte de glasul lui Samuel şi a zis: – Nu vrem să facem
cum zici tu, ci să fie un rege peste noi!
20 În felul acesta vom fi la fel ca toate neamurile: regele nostru va domni peste noi
şi ne va conduce în războaiele noastre.
Ca toate neamurile. În timpul rămânerii lor în Palestina, israeliţii fuseseră martori ai eforturilor
comune ale popoarelor mării şi a altor neamuri de a cuceri toate ţinuturile Orientului Apropiat,
învingând orice rezistenţă şi răspândind frică în fiecare inimă. Dar Israel nu ştia nimic despre
groaza care a făcut să îngheţe sângele canaaniţilor când Iosua a condus pe poporul lui Dumnezeu
la cucerirea Palestinei (vezi Iosua 2,9-11). În mod nesăbuit, bătrânii au crezut că tributul strâns de
la popoarele cucerite avea să îmbogăţească pe Israel.Ei au uitat că adevăratele bogăţii vin printr-un
mai bun fel de viaţă. Dezgustaţi de lăcomia şi achiziţia de bani pe căi necinstite a conducătorilor
preoţi, aşa ca fiii lui Eli şi ai lui Samuel, ei au socotit că soluţia se află în supunerea faţă de
judecata unui împărat, aşa cum aveau şi alte neamuri. Ei au uitat faptul că împăratul avea să
găsească mai multe ocazii pentru favoritism şi satisfacerea dorinţelor egoiste decât avuseseră
preoţii desfrânaţi.
La începutul slujbei lui de judecător, Samuel arătase poporului că adevărata soluţie a necazurilor
lor nu consta într-o schimbare a administraţiei, ci mai degrabă într-o schimbare a inimii, o
întoarcere plină de remuşcări faţă de Domnul.

21 Samuel, după ce a auzit toate cuvintele poporului, le-a spus în auzul DOMNULUI.
~ 42 ~
22 Atunci DOMNUL i-a zis lui Samuel: „Ascultă de glasul lor şi pune un rege peste
ei.” Samuel le-a zis israeliţilor: – Întoarceţi-vă fiecare în cetatea lui!

Comentarii Ellen G. White: 1–22PP 603–607 3–5PP 604 5 Ed 50; 6T 249 7, 8 PP 605 10–
18PP 606 19, 20 PP 607 20 PP 614 22 PP 607.

~ 43 ~
Capitolul 9
Saul, uns drept rege al lui Israel

1 Era un om cu renume din seminţia lui Beniamin, care se numea Chiş. El era fiul
lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Behorat, fiul lui Afiah, un beniamit.
Chiş. După Gesenius, cuvântul transliterat Chiş derivă de la qosh, „a pune o capcană” sau „a
întinde o cursă” (vezi Isaia 29,21). Un cuvânt arabic înrudit înseamnă „a fi îndoit ca un arc”. Dacă
Chiş este luat ca însemnând „arc”, atunci Chişi (1 Cronici 6,44) ar însemna „arcul meu” (vezi şi
numele Elcoş din Naum 1,1, de la 'elkoshi, „Dumnezeu este arcul meu”). Uneori, numele era
compus cu acel al zeităţii Cuşaia „arcul lui Dumnezeu” (1 Cronici 15,17). Tatăl lui Chiş a fost
Abiel, „Dumnezeu este tatăl meu”, iar numele bunicului său a fost Ţeror, „legat împreună”.
Aceeaşi rădăcină a cuvântului este folosită în 1 Samuel 25,29-31, unde Abigail mijloceşte pe lângă
David să ierte păcatul lui Nabal împotriva lui. Tatăl lui Ţeror a fost Becorat, bekor, „întâiul
născut”, iar numele bunicului lui a fost Afiah, cu semnificaţie nesigură nesigură. În felul acesta
strămoşii lui Saul sunt arătaţi pe mai mult decât un secol.
Fiul lui Abiel. Vezi cele despre cap. 14,30.

2 Omul acesta avea un fiu, al cărui nume era Saul, un tânăr chipeş şi fără egal
printre israeliţi. Era mai înalt cu un cap decât toţi ceilalţi.
Saul. Ebraicul. sha'ul, de la verbul sha'al, „a cere”, „a solicita”. Unul din ducii Edomului a purtat
de asemenea numele de Saul (Geneza 36,37.38). Dacă despre Chiş se crede a fi „arcul lui
Dumnezeu” (vezi cele despre 1 Samuel 9,1), pentru eliberarea lui Israel din mâna neamurilor
înconjurătoare, trebuia să fie şi săgeţi pentru tolba Lui. Zaharia vorbeşte despre Iuda ca despre
arcul lui Dumnezeu, iar despre Efraim, ca săgeţi ale Lui; Sionul este „ca sabia unui viteaz”
(Zaharia 9,13).
Înălţându-se cu capul şi umerii deasupra semenilor lui, Saul avea o ţinută regală prin care şi-a
câştigat favoarea mulţimii. Ce lecţie mai bună putea să le dea Dumnezeu acelora care au dorit să
fie ca neamurile din jurul lor, decât să aleagă pentru ei un împărat care să fie judecat după măsura
omului. Tot aşa şi ucenicii lui Isus s-au uitat la Iuda ca la un conducător, cunoscând prea puţin
întunericul care-i învăluia inima. Nu este timpul ca Israelul de astăzi să ceară de la Dumnezeu acea
alifie de ochi care să-l facă în stare să discearnă întotdeauna în mod clar calificările adevăratei
conduceri?

3 Într-o zi, măgăriţele lui Chiş, tatăl lui Saul, s-au pierdut. Atunci Chiş i-a zis fiului
său Saul: „Ia cu tine pe unul dintre slujitori şi duceţi-vă să căutaţi măgăriţele!”
Măgăriţele. De cât de în aparenţă neînsemnate întâmplări depinde adesea destinul neamurilor şi
al popoarelor! Saul s-a dus să caute măgăriţele pierdute, prea puţin gândindu-se că venise ziua
pentru el ca să-şi asume răspunderile regatului.
Evenimentele care au urmat au dovedit nepregătirea lui pentru sarcina la care l-a chemat
Dumnezeu. Puţini oameni sunt pregătiţi pentru astfel de conducere. Moise n-a fost pe deplin
pregătit nici chiar când el L-a cunoscut pe Dumnezeu la rugul aprins. Dar aspectul încurajator al
chemării la conducere este că Dumnezeu ia pe oameni aşa cum îi găseşte, cu intenţia de a-i instrui
în timp ce lucrează. Tot ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la orice om este „să facă dreptate, să
iubească mila, şi să umble smerit cu Dumnezeul său (Mica 6,8); în mod literal, „să se umilească pe
sine, să umble cu Dumnezeu”. Petru a făcut lucrul acesta; Iuda n-a făcut. David a făcut aşa; Saul a
refuzat. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu-l poate educa pe om, ci mai degrabă omul nu vrea
să-şi umilească inima înaintea lui Dumnezeu, astfel că la timp potrivit Dumnezeu să-l poată înălţa
(1 Petru 5,6).

~ 44 ~
4 Au traversat ţinutul muntos al lui Efraim şi regiunea Şalişa fără să le găsească.
După aceea, au traversat şi regiunea Şaalim, dar tot nu le-au găsit. Apoi au traversat
şi teritoriul lui Beniamin fără a le găsi.
Ţinutul muntos al lui Efraim. Apropiat atât de valea Iordanului, cât şi de dealurile rotunjite ale
Şefelei spre vest, muntele lui Efraim profila nedesluşit în faţă lanţul muntos central care se
întindea la nord de la împrejurimile Betelului spre Salem, câteva mile la răsărit de Sihem. Munţii
aceştia formau un bazin de apă de aproximativ 2,500-3,000 de picioare deasupra nivelului mării de
la care cursul se îndrepta spre răsărit la Iordan şi la apus spre Mediterana.
Regiunea Şalişa. Nimic nu se ştie despre locul de aşezare al „ţării Şalişa”. Unii au sugerat că ea
era pe colinele vestice ale muntelui, spre nord-vest de Betel; alţii socotesc că putea să fi fost în
valea Iordanului la nord-vest de Ierihon.
Şaalim. Sau Şual (cap. 13,17), de la shu'al, „vulpe” sau „şacal”; sau de la sho'al „scobitura
mâinii”. Probabil că regiunea Şaalimului era socotită ca ţinut al şacalilor. Coastele răsăritene ale
munţilor Palestinei centrale erau în cea mai mare parte sălbatice, accidentate şi pustii şi locul de
baştină al animalelor sălbatice.
După ce au traversat regiunile amintite, în cea de a treia zi de căutare, Saul şi slujitorul lui au
ajuns la Rama, cam la şase mile nord de Ghibea (v. 20; vezi cele despre cap. 1,1). Animalele
fuseseră pierdute de numai două zile întregi (cap. 9:20; vezi pag. 136), şi n-au putut să rătăcească
mai mult de câteva mile de casă. În căutarea de către el a măgăriţelor pierdute, Saul avea să
cerceteze toate dealurile, văile şi văgăunile şi avea să se oprească ici şi colo să întrebe despre
animale. Regiunea străbătută astfel în două-trei zile, evident că avea să fie de întindere limitată.
De aceea este probabil că Saul şi slujitorii lui, nu s-au găsit niciodată departe de Ghibea şi Betel
din nordul lui Beniamin şi Efraimul sudic. După cap. 13,17 „ţara Şua” se afla în apropiere de Ofra,
cam la 5 mile nord-est de Betel. El n-a făcut o cercetare amănunţită a tuturor regiunilor Numite, ci
Numai a acelor părţi unde se înţelege că măgăriţele au putut să stea. În timpul celor două zile sau
mai mult în care el fusese plecat de acasă, el a putut uşor să călătorească 30 sau 40 de mile până în
momentul când a întâlnit pe Samuel, cuprinzând şi ieşirile laterale pe vârful dealurilor şi coborârea
în văi şi văgăuni.

5 Când au ajuns în regiunea Ţuf, Saul i-a zis slujitorului său, care era cu el: – Haide
să ne întoarcem ca nu cumva tatăl meu să fie mai degrabă îngrijorat pentru noi decât
pentru măgăriţe!
Regiunea Ţuf. Vezi cele despre cap. 1,1.

6 Dar slujitorul i-a zis: – Iată! În cetatea aceasta se află un om al lui Dumnezeu, un
om respectat; tot ceea ce spune el se adevereşte. Să mergem acolo acum şi poate ne
va spune pe ce drum să o luăm.
Cetatea aceasta. Adică Rama, reşedinţa lui Samuel (PP, p. 608-610; vezi despre cap. 1,1).

7 Saul i-a răspuns slujitorului său: – Dacă mergem, ce am putea să-i ducem acelui
om? Mâncare în saci nu mai este şi nu avem nici vreun dar pentru omul lui
Dumnezeu. Deci ce avem?
8 Slujitorul i-a zis din nou lui Saul: – Uite, am găsit la mine un sfert de şechel
a(Vezi nota de la 2:36; aproximativ 3 gr) de argint. Îl voi da omului lui Dumnezeu
ca să ne spună pe ce drum să mergem.

9 Pe vremuri, în Israel, omul care mergea să-L întrebe pe Dumnezeu zicea că merge
la văzător, deoarece cel care se numeşte astăzi profet, atunci se numea văzător.

~ 45 ~
10 Saul i-a răspuns slujitorului său: – Bine ai spus! Hai să mergem! Astfel au intrat
în cetatea în care se afla omul lui Dumnezeu.
11 În timp ce urcau dealul spre cetate, au întâlnit nişte fete care ieşeau să scoată apă.
Ei le-au întrebat: – Este aici văzătorul?
Urcau. Bineînţeles că măgăriţele nu aveau să fie în cetăţi. Saul şi slujitorul lui urmau să le caute
pe câmp, unde oamenii aveau grădinile lor sau în câmp deschis.

12 Ele le-au răspuns: – Este aici! Este chiar în faţa voastră. Grăbiţi-vă dar! A sosit în
cetate chiar astăzi, deoarece poporul aduce o jertfă pe înălţime.
13 Imediat după ce veţi intra în cetate îl veţi găsi înainte de a urca pe înălţime să
mănânce. Poporul nu mănâncă până nu vine el, fiindcă el trebuie să binecuvânteze
jertfa, şi doar după aceea cei poftiţi mănâncă. Mergeţi chiar acum şi-l veţi găsi.
14 Ei au urcat în cetate. Cum au intrat în cetate, iată că Samuel venea înspre ei
mergând către locul înalt.
Venea spre ei. Sau „au ieşit spre ei”; posibil, „a ieşit să-i cheme”. Fiecare dintre aceste traduceri
este posibilă conform cu textul ebraic precum şi cu contextul.

15 DOMNUL Se descoperise lui Samuel cu o zi înainte ca Saul să vină şi-i spusese:


16 „Mâine, cam pe timpul acesta, am să trimit la tine un bărbat din teritoriul lui
Beniamin. Să-l ungi drept conducător peste poporul Meu, Israel. El îl va elibera pe
poporul Meu de sub puterea filistenilor. Şi aceasta fiindcă am privit spre poporul
Meu, căci strigătul lui a ajuns până la Mine.”
Am să trimit. Aceasta prezintă fundalul versetului 14. Un studiu îngrijit al versetelor de mai
înainte arată că Saul n-a fost sigur de oportunitatea venirii la văzător fără un dar şi că slujitorul a
trebuit să insiste până ce el a consimţit să intre în cetate. Aceasta ilustrează călăuzirea Duhului
Sfânt, prin care oamenii la încurcătură sunt aduşi în legătură cu acei care le pot da ajutor. Într-un
fel asemănător, Rut a fost călăuzită spre ogorul lui Boaz (Rut 2,3), iar Filip a fost îndreptat către
eunuc pe drumul lui de la Ierusalim la Etiopia (Fapte 8,26-29). Este un privilegiu sacru să fii atât
de pe deplin supus controlului Duhului Sfânt ca El să ne poată călăuzi, întocmai cum a călăuzit pe
Samuel la acele suflete care au nevoie de ajutorul nostru.

17 Când Samuel l-a văzut pe Saul, DOMNUL i-a zis: „Iată bărbatul despre care ţi-am
vorbit! El va domni peste poporul Meu!”
18 Saul s-a apropiat de Samuel în dreptul porţii şi i-a zis: – Spune-mi, te rog, unde
se află casa văzătorului?
În dreptul porţii. Fiind deja instruit de Domnul şi aducându-şi aminte de ziua când solia a venit la
el, poate că Samuel a plecat să caute pe tânărul despre care îi vorbise Domnul. Cei 2 s-au întâlnit
„la mijlocul porţii”, locul unde şedeau bătrânii şi dădeau sfaturi, sau ajutau pe străin să găsească
drumul lui. Aici, Samuel putea să se aştepte să obţină informaţii cu privire la orice străin care ar fi
putut veni în cetate. Cronometrarea a fost perfectă. Înainte ca Saul să vorbească, Samuel a ştiut că
el era bărbatul despre care îi spusese Domnul cu o zi mai înainte (v. 17). Ce emoţii trebuie să fi
avut Samuel înţelegând că el a fost călăuzit de Dumnezeul căruia el i-a slujit cu credincioşie atâţia
ani! Există vreun motiv pentru care cineva să nu poată avea experienţa aceleiaşi emoţii astăzi dacă

~ 46 ~
el vrea să se supună faţă de Dumnezeu în mod atât de complet cum a făcut Samuel? Versetele 18
şi 19 poate că sunt o explicaţie amănunţită a v. 14.

19 Samuel i-a răspuns: – Eu sunt văzătorul. Urcă înaintea mea pe înălţime căci
astăzi vei mânca împreună cu mine. Dimineaţă te voi lăsa să pleci şi-ţi voi spune tot
ceea ce se află în inima ta.

20 În ceea ce priveşte măgăriţele pe care le-ai pierdut cu 3 zile în urmă, nu te


îngrijora pentru ele căci au fost găsite. Însă către cine este îndreptată toată dorinţa
lui Israel dacă nu către tine şi către întreaga ta familie?

Au fost găsite. Samuel declară că măgăriţele fuseseră pierdute timp de 3 zile, în mod literal,
„astăzi, 3 zile”. Înainte de a-i spune lui Saul despre înalta lui chemare, Samuel îl linişteşte cu
privire la scopul vizitei sale. Hristos a slujit întotdeauna nevoilor corporale ale ascultătorilor Săi,
cât şi a dorinţelor lor spirituale. Tocmai faptul că el se interesa de bunăstarea lor fizică a ajutat
mult ca ei să asculte în timp ce el slujea nevoilor lor spirituale. În felul acesta, informaţia că
măgăriţele au fost aflate a făcut mult spre a-l convinge pe Saul despre originea divină a soliei lui
Samuel cu privire la împărăţie.
Îndreptată toată dorinţa. Deşi el însuşi profet şi judecător, Samuel a primit sfatul Domnului ca lui
Israel să i se împlinească dorinţa inimii lor. El n-a exprimat simţăminte de regret sau gelozie,
întâlnindu-l pe tânărul care trebuia să ia asupra sa răspunderea eliberării lui Israel din mâna
filistenilor (v. 16). În loc de aceasta, el a dat lui Saul dovezi de cinste şi respect (vezi v. 20-24).
Aici, Samuel a dat pe faţă adevăratul spirit de altruism. Ca şi Moise, el era doritor ca Spiritul lui
Dumnezeu să vină asupra tuturor oamenilor (Numeri 11,29). Hristos n-a crezut ca un lucru de
apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl, ci a dat pe faţă adevăratul spirit de neegoism, pentru
ca biruitorul să poată şedea cu El pe tronul Lui (Apocalipsa 3,21). Tot aşa, Samuel nu numai că a
arătat că el era binevoitor să-i predea lui Saul răspunderea, ci şi că el va face tot ce îi stă în putinţă
să pregătească pe viitorul împărat pentru îndatoririle sale.

21 Dar Saul i-a răspuns: – Nu sunt eu oare un beniamit, din cea mai mică seminţie
din Israel? Şi clanul meu nu este cel mai neînsemnat dintre toate clanurile seminţiei
lui Beniamin? De ce îmi vorbeşti în felul acesta?

22 Atunci Samuel l-a luat pe Saul şi pe slujitorul său, i-a dus în sală b(Încăpere
legată de un sanctuar unde se mânca carnea jertfită) şi i-a aşezat în fruntea celor
poftiţi, vreo 30 la număr.

Sală. Însemnând odaia ataşată la înălţimea unde se mânca hrana de jertfe. Saul şi servitorul lui au
fost conduşi la scaunele de cinste din această odaie, cu vreo 30 de bătrâni prezenţi. Saul fusese
stăruitor în lucrarea de găsire a măgăriţelor tatălui său, şi poate că bătrânii în timp ce priveau la el
şi ascultau istorisirea lui, au socotit că aici era un bărbat care putea să fie tot aşa de stăruitor spre a
afla o cale de eliberare de războaiele filistenilor.

23 Samuel i-a zis bucătarului: – Adu bucata de carne pe care ţi-am dat-o şi despre
care ţi-am spus s-o pui deoparte!

~ 47 ~
24 Bucătarul a luat coapsa cu ce era pe ea şi a aşezat-o în faţa lui Saul. Samuel a zis:
– Aceasta a fost păstrată pentru tine. Mănâncă! pentru că am pus-o deoparte pentru
tine de când am chemat poporul. Astfel, în acea zi, Saul a mâncat împreună cu
Samuel.

Coapsa. Sărbătoarea la care fusese invitat Saul, fără îndoială că a fost o jertfă de pace la care au
luat parte bătrânii din Rama (vezi vol. I, p. 700 şi cele despre Levitic 3,1). Astfel de jertfe au fost
aduse de copiii lui Israel la Sinai, când a ratificat legământul (Exod 24,4-8). La o astfel de jertfă,
pieptul şi „spata” dreaptă aparţineau preotului oficiant (Levitic 7,33.34). Carnea jertfei trebuia să
fie mâncată în ziua în care se jertfea; nimic nu putea fi lăsat (Levitic 7,16). Dacă „spata”
prezentată lui Saul a fost cea stângă din care puteau să mănânce laicii, sau cea dreaptă, care
aparţinea preotului, nu este amintit. Dar aceasta era partea păstrată pentru Saul ca oaspete de
cinste.
Samuel a zis. Deşi cuvântul „Samuel” nu este în textul ebraic, după cât s-au părea, el a fost
vorbitorul. Era vădit pentru Saul că venirea lui fusese prevăzută şi pregătită cu grijă, şi el trebuie
să fi fost convins de invitaţia lui Dumnezeu de a lua asupra sa răspunderile conducerii.

25 După aceea au coborât de pe înălţime în cetate, iar Samuel a stat de vorbă cu


Saul pe acoperiş.

A stat de vorbă cu Saul. Lui Saul nu i s-a spus despre înalta lui chemare în ziua aceea. În mod
evident că Samuel a petrecut câtva timp explicând oaspetelui său marile principii ale guvernării
teocratice care fuseseră aplicate timp de secole, şi implicaţiile schimbărilor susţinute de bătrâni.
Dar evenimentele neaşteptate ale zilei, după cât s-ar părea, n-au atârnat greu pe inima lui Saul,
pentru că el a dormit până ce a fost chemat de profet a doua zi dimineaţa.

26 S-au trezit devreme, în revărsatul zorilor, iar Samuel l-a chemat pe Saul pe
acoperiş, spunându-i: – Scoală-te, căci urmează să te trimit acasă. Saul s-a sculat şi
a ieşit afară împreună cu Samuel.

27 În timp ce se îndreptau spre marginea cetăţii, Samuel i-a zis lui Saul: – Spune-i
slujitorului să meargă înaintea noastră; tu însă să te opreşti pentru că îţi voi face
cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Şi slujitorul a făcut întocmai.

Comentarii Ellen G. White:

1–27 PP 608–610 2–8 PP 608


11, 12, 14–21 PP 609
22–24, 27 PP 610

~ 48 ~
Capitolul 10
1 Samuel a luat sticluţa cu untdelemn, l-a turnat pe capul lui Saul şi l-a sărutat
spunând: – Nu te-a uns DOMNUL să fii conducător peste moştenirea Lui? a(TM;
LXX, VUL: peste poporul Său, Israel? Tu vei domni peste poporul DOMNULUI şi îi
vei izbăvi de sub puterea vrăjmaşilor lor de jur împrejur. Acesta va fi un semn
pentru tine că DOMNUL te-a uns drept conducător peste moştenirea Lui).
Sticluţa cu untdelemn. Untdelemnul de măsline era un simbol al prosperităţii(Deuteronom 32,13;
33,24). Ungerea trupului cu untdelemn era de la începutul istoriei şi încă mai este la popoarele
primitive o practică generală. Mai târziu au fost folosite ungeri parfumate. Persoanele erau unse
pentru motive diferite: ca semn de cinste (Luca 7,46; Ioan 11,2), ca pregătire pentru evenimentele
sociale (Rut 3,3) sau însemnând o calificare potrivită pentru vreo slujbă special, demnitate, funcţie
sau privilegiu.
Te-a uns Domnul. La evrei ungerea unui bărbat de către un profet era simbolul primirii de către
el a unei înzestrări speciale cu Duhul Sfânt pentru aducerea la îndeplinire a sarcinii încredinţată
lui. Acest untdelemn pentru ungere era folosit pentru consacrarea obiectelor întrebuinţate în
scopuri religioase, cum era cortul întâlnirii (Exod 30,26-29), şi pentru consacrarea preoţilor
(Exod 29,7; 30,30; Levitic 8,10-12 etc.). La pregătirea şi folosirea lui trebuia depusă o grijă
deosebită (Exod 30,23-33). Desigur că nu era nici o sfinţenie mai mare în untdelemnul însuşi decât
în apa botezului; acesta nu transmitea nici o virtute specială; el era numai un simbol. Unii socotesc
că practica ungerii unui rege îşi avea originea în Egipt; alţii văd în vechiul ritual canaanit o dovadă
a folosirii lui foarte de timpuriu.
Ungerea cu untdelemn este o ilustraţie minunată a felului în care Dumnezeu foloseşte obiceiurile
omeneşti spre a-i călăuzi pe oameni să ajungă la o mai adâncă şi mai adevărată cunoştinţă a
mântuirii. Dumnezeu i-a instruit pe israeliţi să facă bine cunoscute modele de învelitori, drugi
pentru cărat etc. pentru mobilierul şi vasele sfinte ale cortului întâlnirii, asemănându-se într-o
anumită măsură celor folosite de egipteni în legătură cu templele lor. Obiecte de măiestrie
asemănătoare au fost găsite în mormântul lui Tutankamon. Aici au mai fost găsite şi figuri de
paznici asemenea heruvimilor, cu aripile lor întinse, lucrate în relief pronunţat pe sarcofagul
acestui faraon. Magilor din zilele lui Hristos, Dumnezeu le-a dat un semn printr-un mijloc cu care
ei erau obişnuiţi – o stea care să-i călăuzească la Betleem. Oricare ar fi epoca şi oricare obiceiurile
oamenilor, Dumnezeu foloseşte mijloacele binecunoscute oamenilor pentru a-i învăţa despre
sfinţenia Lui şi frumuseţea Planului de Mântuire.

2 După ce vei pleca de la mine, vei întâlni 2 bărbaţi lângă mormântul Rahelei, la
hotarul lui Beniamin, la Ţelţah. Ei îţi vor spune: „Măgăriţele, pe care te-ai dus să le
cauţi, au fost găsite. Tatăl tău însă nu mai este îngrijorat pentru măgăriţe şi este
îngrijorat pentru voi. El întreabă: «Ce să fac pentru fiul meu?»”
Vei întâlni. Avea să fie foarte natural pentru Saul să fie oarecum dezorientat de întorsătura
neaşteptată a evenimentelor. Ce surpriză trebuie să fi fost pentru el faptul de a se vedea centrul
atracţiei, cu Samuel, conducătorul lui Israel, pregătit să-l primească cu cinste! El putea să cugete
mult asupra însemnătăţii tuturor acestor lucruri. Ca dovadă că Domnul îl chemase, Duhul Sfânt a
vorbit prin Samuel, descoperind întâmplări viitoare. Dovada preştiinţei lui Dumnezeu, verificată în
cursul câtorva ceasuri după ungerea lui, l-a încurajat pe Saul să accepte răspunderea la care era
chemat acum. Samuel îl informase deja că măgăriţele fuseseră găsite; acum a fost procurată încă o
mărturie inspirată spre a confirma solia profetului.
Pentru inima smerită şi gata de slujire, Dumnezeu înmulţeşte semnele căii pe care să meargă
(Isaia 30,21; Ieremia 33,3; vezi DA, p. 224, 330, 331, 668; MB, p. 150). Şi frumuseţea mai presus
de toate este că El are o mie de căi în care să arate aceste semne. El nu este limitat la nici o metodă
prestabilită. Faptul că Duhul Sfânt în zilele apostolilor a vorbit prin limbi de foc nu este nici un

~ 49 ~
motiv că El trebuie să se manifeste, altă dată, în acelaşi fel. Apostolii au fost călăuziţi să aleagă pe
al 12-lea membru al grupei lor prin aruncare de sorţi, dar aceasta nu înseamnă că, astăzi, aruncarea
cu banul este cea mai bună cale de asigurare a unui răspuns pentru problemele individuale.
Lângă mormântul Rahelei. Vezi nota adiţională a cap. 1.

3 Treci de locul acela şi mergi mai departe până la stejarul din Tabor. Acolo te vor
întâlni 3 bărbaţi care se suie la Dumnezeu, la Betel. Unul dintre ei duce cu el 3 iezi,
altul 3 pâini, iar altul un burduf cu vin.
Stejarul din Tabor. (în engl. „plain”). În mod literal, „stejarul din Tabor”. Uneori, stejarii au o
viaţă lungă şi cresc până la mari dimensiuni; astfel de copaci sunt excelente semne de hotar. Zeii
străini ai familiei lui Iacob au fost îngropaţi „sub stejarul de lângă Sihem” (Geneza 35,8). Undeva
între mormântul Rahelei şi Ghibea se afla acest copac care aparţinea unui om sau era într-un ţinut
cu numele de Tabor.

4 Ei te vor saluta şi îţi vor dărui două pâini pe care le vei lua din mâna lor.
5 După aceea vei merge la Ghiva lui Dumnezeu unde se află o garnizoană de-a
filistenilor. Cum vei intra în cetate, vei întâlni un grup de profeţi coborând de pe
înălţime cu harfe, tamburine, flaute şi lire înaintea lor, iar ei profeţind.
Ghiva lui Dumnezeu. (engl. „The hill of God”). În mod literal, „Ghibea lui Elohim”. După cum
Ghibea (v. 26) era domiciliul lui Saul, „Ghibea lui Dumnezeu”, probabil că era acea parte de deal
unde era aşezată înălţimea, şi de unde grupa de profeţi urma să fie văzută coborând.
Un grup de profeţi. Din context apare lămurit că proorocii foloseau imn şi muzică sacră pentru a
reîmprospăta în mintea lor purtările de grijă din trecut (faţă de ei) a lui Dumnezeu. Cuvântul acesta
tradus „proorocind”, în mod literal înseamnă „ei vor acţiona ca profet”. Ei înălţau laudele lui
Dumnezeu cu înfocare. Aceasta pare să fi fost una din metodele instituite de Samuel ca parte din
programul pe care el l-a stabilit spre a împrospăta şi spiritualiza mintea lor (vezi Educaţie. p. 47).

6 Duhul DOMNULUI va veni peste tine cu putere, vei profeţi împreună cu ei şi vei fi
preschimbat într-un alt om.
Vei profeţi. Verbul este o formă a lui naba', „a acţiona ca purtător de cuvânt pentru Dumnezeu”.
Aici referirea nu este la prezicerea de evenimente viitoare ci la exprimarea de adevăr divin în
forma imnului sacru. Aceeaşi formă a verbului este folosită la descrierea profeţilor falşi ai lui
Baal, care şi-au făcut tăieturi ca şi cum ar fi posedaţi de un duh rău (1 Regi 18,28.29), deşi nimeni
nu va pune la îndoială că a fost cu totul alt duh acela care i-a posedat pe acei prooroci păgâni.
Aceşti „fii ai proorocilor” înălţau laude lui Dumnezeu când Saul i-a întâlnit şi s-a unit cu ei în
astfel de cântări. Multele dovezi ale providenţei divine pe calea lui în timpul câtorva ore trecute
adusese într-adevăr o transformare, care, deşi a fost vremelnică, făgăduia ce era gata şi binevoitor
să facă Dumnezeu pentru el, dacă el ar fi rămas smerit şi supus.
Preschimbat într-un al om. Vine vremea în viaţa oamenilor când o schimbare a împrejurărilor sau
vreun dar divin îi eliberează de impedimentele de mai înainte, şi ei se găsesc supuşi unei schimbări
atât de rapide, înviorătoare şi de remarcabile ca atunci când un fluture de noapte iese din gogoaşa
lui sau ca o floare de cactus care peste noapte începe deodată să-şi desfăşoare minunata ei
frumuseţe şi să răspândească minunatul ei parfum, atunci când numai cu câteva clipe mai înainte
nu exista aşa ceva, nimic vizibil. Orice dar bun şi desăvârşit vine de la Dumnezeu (Iacov 1,17).
Lui Beţaleel şi Aholiab le-au fost date înţelepciune şi pricepere specială pentru lucrarea cortului
întâlnirii (Exod 31,2-6). Aproape peste noapte Moise a fost schimbat dintr-un cioban timid într-un
eliberator, stând fără teamă în faţa împăratului. Tot aşa şi Ghedeon a fost schimbat într-un bărbat
de mare curaj – în stare să conducă oştirea la victorie – nu prin propria înţelepciune şi pricepere,
este adevărat, ci prin inspiraţia lui Dumnezeu. Petru cel egoist şi îndreptăţit de sine a fost schimbat
de asemenea într-un conducător neînfricat al bisericii primare. Astfel de schimbări au loc când
~ 50 ~
Duhul lui Dumnezeu le dă oamenilor o viziune de noi posibilităţi şi sufletele lor răspund cu
veselie şi bucurie sfântă, găsind plăcere în acceptarea răspunderii dată de Dumnezeu.
Realitatea schimbării devine vizibilă când schimbările au loc în cugete, obiceiuri, în viaţă.
Lucrurile vechi se duc; toate lucrurile devin noi (2 Corinteni 5,17). Dar trebuie reamintit că o
astfel de schimbare devine permanentă numai prin reafirmarea zilnică a alegerii făcute în felul
acesta. De pildă, Ghedeon a condus pe israeliţii zilelor lui într-o idolatrie tot atât de mare ca şi
aceea din care el îi eliberase numai cu puţin timp înainte (Judecători 6,1; 10,25; 8,24-33). Tot aşa
şi Saul a refuzat să continue a cunoaşte pe Domnul şi drept rezultat a ajuns, în cele din urmă, în
situaţia în care el era sub controlul deplin al lui Satana. Cât de mulţi bărbaţi astăzi, ca şi în
vremurile străvechi, poată semnul „ar fi putut fi”!

7 Când aceste semne ţi se vor împlini, fă ceea ce mâinile tale vor găsi potrivit să
facă, pentru că DOMNUL este cu tine.
Fă ceea ce mâinile tale vor găsi potrivit să facă. Saul avea să înţeleagă din orice lucru care i se
întâmpla că Dumnezeu îi dădea dovezi divine ale chemării lui. De ce nu găsise el măgăriţele mai
devreme? Pentru ce a rătăcit pe un drum sau altul până ce a ajuns la Samuel, înainte de a auzi ceva
despre ele? În toate acestea el trebuia să înţeleagă că, deşi nevăzut, Dumnezeu fusese cu el tot
timpul. Având toate aceste dovezi, el trebuie să observe şi alte dovezi ale călăuzirii divine. Pentru
un moment, aceasta a fost tot ceea ce Dumnezeu a văzut potrivit să-i descopere lui Saul cu privire
la viitor.
Domnul este cu tine. Tot cerul a fost interesat să-l ajute să ia hotărârea ca viaţa lui să fie condusă
de Dumnezeu. În împrejurările de fiecare zi ale vieţii, el trebuia să aibă în vedere călăuzirea lui
Dumnezeu. Cât de diferită ar fi putut fi istoria lui Israel dacă Saul ar fi fost mulţumit să aştepte
îndrumarea Domnului! El avusese dovada că împrejurările întoarcerii lui acasă au fost aranjate de
Domnul. I se spusese ce avea să se întâmple, pentru ca el să poată fi încurajat să conlucreze cu
Dumnezeu, îngăduind Duhului să-l instruiască, să-l ocrotească şi să-i îndrume acţiunile.

8 Coboară-te înaintea mea la Ghilgal. După aceea voi veni şi eu la tine ca să aduc
arderi de tot şi jertfe de pace b(Adesea tradus prin jertfe de comuniune sau jertfe de
mulţumire, deoarece poartă şi aceste sensuri). Vei aştepta 7 zile până voi veni la tine
ca să-ţi fac cunoscut ce vei avea de făcut.
Coboară-te. Samuel i-a dat lui Saul o privire suficientă asupra viitorului spre a dovedi că
Dumnezeu lucra pentru el. Pentru un moment el n-a putut să-i spună lui Saul în mod precis ce
împrejurări aveau să-l cheme la Ghilgal. Dacă ar fi făcut aşa, mai mult l-ar fi încurcat, decât să-l
ajute (vezi cap. 11, 15; 13,4.8). Samuel doar l-a asigurat pe viitorul împărat că, făcând cum cerea
împrejurarea, el putea totdeauna să se aştepte la tot atât de mult succes aşteptând călăuzirea lui
Dumnezeu, ca în ziua ungerii sale.

9 De îndată ce Saul s-a întors cu spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a


dat o altă inimă şi toate semnele acestea s-au împlinit în acea zi.
I-a dat o altă inimă. În mod literal, „Dumnezeu a schimbat pentru el o altă inimă”, ceea ce
înseamnă „Dumnezeu l-a convertit”. Această schimbare a inimii avea să fie însoţită şi de o
schimbare de direcţie în activitatea mintală. În loc să cugete la măgăriţe şi ferme, Saul trebuia să
cugete la problemele care confruntă pe un om de stat, un general şi un împărat. Dumnezeu era gata
să dea lui Saul pricepere după măsura noilor lui răspunderi. Ce gânduri trebuie să fi trecut prin
mintea lui Saul în acea zi când, întâmplare după întâmplare prezise de Samuel, se împliniseră
(v. 27)!
Dumnezeu era gata să schimbe viziunea, ambiţia şi aspiraţiile lui Saul în aşa fel încât lucrurile lui
Dumnezeu să devină pentru el cele mai importante probleme ale vieţii. Câteva secole mai târziu,
un profet a spus: „Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne”

~ 51 ~
(Ezechiel 11,19). Saul întrebase pe Dumnezeu, prin Samuel, în încercarea de a găsi ieşire din
încurcăturile lui personale. Dumnezeu a răspuns mai întâi la cererea pentru călăuzirea personală şi
apoi l-a invitat pe Saul să accepte călăuzirea Sa în probleme care afectau bunăstarea întregii
naţiuni. Tot aşa este şi astăzi. Dumnezeu ia pe oameni de acolo de unde îi găseşte şi-i invită să
împlinească propriul Lui plan glorios pentru vieţile lor.

10 Când au ajuns la Ghiva, Saul s-a întâlnit cu un grup de profeţi. Duhul lui
Dumnezeu a venit cu putere peste el şi el a început să profeţească în mijlocul lor.
11 Când toţi cei care-l cunoşteau dinainte au văzut că profeţea împreună cu ei, au zis
unul către celălalt: „Ce i s-a întâmplat fiului lui Chiş? Este cumva şi Saul printre
profeţi?”
Este cumva şi Saul printre profeţi. Aceasta părea oamenilor de necrezut. După câte s-ar părea,
viaţa anterioară a lui Saul cu greu putea fi considerată un model de evlavie. Nu era altceva decât o
minune ca el să fi devenit un profet, cu toate că, este adevărat, nu în sensul de a fi chemat la slujba
profetică. Dar aici el lăuda maiestatea şi puterea lui Dumnezeu şi dădea glas adevărurilor sacre. În
inima sa, el adunase o taină care trebuie să fi fost greu de păstrat, iar recentele dovezi de har şi
providenţă divină faţă de el l-au mişcat până în adâncul sufletului. Emoţiile lui zăvorâte au
izbucnit cu putere, pentru că cele spuse de Samuel într-adevăr se adeveriseră – Saul fusese
„prefăcut într-un alt om” (v. 6). Experienţa lui a atestat, de asemenea, faptul că Dumnezeu este în
stare să schimbe pe cel mai nepromiţător dintre oameni într-o unealtă care va fi de folos pentru El.
Ba mai mult, în cazul lui Saul, această remarcabilă schimbare avea să atragă atenţia şi încrederea
poporului şi să-l pregătească să-l urmeze în calitate de conducător al lui.
Adesea Dumnezeu lucrează pe căi contrare planului omenesc. Era de necrezut, după cum
gândeau iudeii, ca apostolii să vorbească în limbi străine în Ziua Cincizecimii. Nouă ni se pare un
gest lipsit de înţelepciune ca Hristos, care cunoştea caracterul lui Iuda, să-i încredinţeze slujba de
casier al ucenicilor (Ioan 12,6). Lui Naaman i s-a părut absurd ca apele noroioase ale Iordanului să
aibă mai multă putere vindecătoare decât râurile limpezi ale Damascului (2 Regi 5,12). Crucea lui
Hristos a fost dispreţuită de greci ca fiind mijlocul cel mai josnic pentru salvarea lumii
(1 Corinteni 1,18-24). Unei minţi moderne poate să i se pară nedrept ca Domnul să-l îndrume pe
Abimelec să i-o înapoieze pe Sara soţului ei şi să-i solicite rugăciunile, când el o luase cu deplină
curăţie de inimă (Geneza 20,5). Lui Ioan Botezătorul i s-a părut nepotrivit ca să boteze pe Fiul lui
Dumnezeu (Matei 3,13-15). Mintea lui Simeon era în dezacord cu atitudinea lui Isus de a-i îngădui
Mariei să-I ungă picioarele, dacă Acesta ştia ce fel de femeie era (Luca 7,37-40). Totuşi, toate
aceste inconsecvenţe sunt rezolvate când se ia în considerare lucrarea şi puterea Duhului Sfânt.
Şcolile profetice au fost organizate sub administraţia lui Samuel, pentru ca tinerii să poată fi
educaţi în adevărurile lui Dumnezeu. Se punea accent pe studiul istoriei, pe memorizarea
Scripturilor, pe rugăciune şi imnul de laudă. În locul manifestărilor poetice despre Baal, zeul
furtunii, Israel era învăţat despre minunatele lucrări ale Domnului, iar lauda la adresa numele Său
era exprimată în cânt. În timp ce meditaţia asupra binefacerilor lui Dumnezeu aducea bucurie şi
pace în inimile lor tulburate, feţele lor se luminau, reflectând iluminarea lăuntrică a Duhului Sfânt.

12 Iar un localnic a zis: „Şi cine este tatăl lor?” Astfel s-a ajuns la zicala următoare:
„Este cumva şi Saul printre profeţi?”
13 Când a terminat de profeţit, Saul a venit pe înălţime.
14 Atunci unchiul său l-a întrebat pe el şi pe slujitorul său: – Pe unde aţi umblat?
Saul i-a răspuns: – În căutarea măgăriţelor. Însă când am văzut că nu sunt de găsit
ne-am dus la Samuel.

15 – Spune-mi, ce v-a zis Samuel? l-a întrebat unchiul lui.


~ 52 ~
16 – Ne-a zis că măgăriţele au fost găsite, i-a răspuns Saul. Însă nu i-a spus nimic
din ce i-a vorbit Samuel cu privire la domnie.
Şi nu i-a spus. Înţeleptul spune că „tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei”
(Eclesiastul 3,7). Cât de deosebită a fost reacţia lui Iehu (2 Regi 9,4-13) la ungerea lui de către
profet faţă de cea a lui Saul! Dacă Dumnezeu răspundea de chemarea lui Saul la împărăţie, El avea
să anunţe pe popor la timpul potrivit. Sub stăpânirea Duhului Sfânt, Saul a urmat instrucţiunile lui
Samuel de a aştepta călăuzirea lui Dumnezeu. Pentru a fi potrivit pentru o slujbă înaltă, Saul a
trebuit să înveţe întâi să-şi stăpânească limba. Rezerva lui a fost o dovadă despre preţuirea cum se
cuvine a răspunderii care apăsa acum asupra lui.

Saul, desemnat oficial drept rege al lui Israel

17 Samuel a convocat poporul înaintea DOMNULUI la Miţpa


18 şi le-a spus: „Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: «Eu l-am scos pe
Israel din Egipt şi v-am eliberat de sub puterea egiptenilor şi a tuturor regatelor care
vă asupreau.»
19 Voi însă Îl respingeţi astăzi pe Dumnezeul vostru Care v-a izbăvit din toate
nenorocirile şi necazurile voastre, spunând: «Nu vrem să facem cum zici tu, ci pune
un rege peste noi!» De aceea înfăţişaţi-vă acum înaintea DOMNULUI, după seminţiile
şi clanurile voastre.”
Voi însă Îl respingeţi astăzi pe Dumnezeul vostru.Cât de limitat este omul în gândirea lui când
opune înţelepciunii sale mărginite atotştiinţa Creatorului! În zilele judecătorilor, când oştile
înarmate ale Egiptului mărşăluiau prin ţară fără încetare,israeliţii fuseseră apăraţi de asalturile care
supuneau cetate după cetate în Palestina. Ei nu şi-au dat seama că domnii egipteni s-au întors
acasă spunând că nu au de ce să se teamă de israeliţii care locuiesc pe dealuri. Israel nu ştia că
aceste oşti, care mărşăluiau prin ţară, fuseseră unealta de a opri triburile din împrejurimi, care, fără
îndoială că priveau cu ochi lacomi spre înălţimile bine udate ale ţării de la apus de Iordan (vezi
Exod 24,28).
În decursul istoriei lumii, oamenii au fost ispitiţi să pună la îndoială înţelepciunea planurilor lui
Dumnezeu. După potop, Dumnezeu a făcut legământ cu omenirea că pământul nu va mai fi
nimicit prin apă. Oamenii, în loc să se încreadă în această făgăduinţă, au socotit că trebuie să
clădească un turn al cărui vârf să nu mai poată fi atins de nici un potop. Pentru siguranţă, ei au fost
nevoiţi să clădească cetăţi şi să trăiască în strânsă legătură cu vecinii lor. Chiar şi iudeii zilelor lui
Hristos uitaseră să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi să-L lase pe El să
aibă grijă de nevoile lor materiale şi vremelnice, după cum considera de cuviinţă.
În dorinţa lor de a fi ca popoarele din jur, israeliţii n-au înţeles că plasau încă un obstacol în calea
planurilor Împăratului lor ceresc. Ca fiinţe morale libere, ei limitau pe Dumnezeu prin alegerea lor
(Psalmul 78,41) şi astfel semănau sămânţa egoismului şi răzvrătirii. Secerişul funest era sigur că
vine, totuşi Dumnezeu, în îndurarea şi îndelunga Lui răbdare, nu i-a lepădat niciodată.

20 Samuel a apropiat toate seminţiile lui Israel, iar sorţul a căzut pe seminţia lui
Beniamin.
21 Apoi a apropiat seminţia lui Beniamin după clanuri, iar sorţul a căzut pe clanul
lui Matri. În cele din urmă sorţul a căzut pe Saul, fiul lui Chiş. Când l-au căutat însă
n-a fost găsit.

~ 53 ~
22 Ei l-au întrebat în continuare pe DOMNUL: – A sosit omul acesta aici? – Da! le-a
răspuns DOMNUL. Este ascuns printre bagaje.
Printre bagaje. În mod literal, „lucrurile”, „echipamentul”, ceea ce înseamnă provizii adunate
pentru această întrunire specială.

23 Ei au alergat şi l-au scos de acolo. Când a stat în picioare în mijlocul poporului,


era mai înalt cu un cap decât oricare altul.
24 Atunci Samuel a zis întregului popor: – Îl vedeţi pe acela pe care l-a ales
DOMNUL? Nu este altul ca el în tot poporul. Şi toţi au strigat: – Trăiască regele!
Pe care l-a ales Domnul. Mulţi pun întrebarea: pentru ce a ales Dumnezeu pe Saul ca împărat,
cunoscând prea bine viaţa pe care avea s-o ducă? Contextul descoperă că poporul a dorit un bărbat
cu personalitate de comandant, care să le asigure o conducere puternică în timp de război
(cap. 8:19,20). Dumnezeu a ales în armonie cu dorinţele lor, pentru a le dovedi că: (1) El nu
limitează libertatea lor de alegere, (2) în ciuda alegerii lor lipsite de înţelepciune, El va restrânge
influenţele rele care au venit odată cu monarhia; (3) ei vor fi obligaţi să înveţe din experienţă că
ceea ce seamănă omul, aceea şi culege; (4) îndepărtarea unui popor de la calea aleasă de
Dumnezeu nu împiedică pe indivizii care compun poporul să trăiască în armonie cu voinţa Sa şi să
primească binecuvântarea Samuel.

25 Samuel a făcut cunoscută poporului legea monarhiei şi a scris-o într-un sul, pe


care l-a aşezat înaintea DOMNULUI. După aceea, Samuel a trimis întregul popor, pe
fiecare în parte, la casa lui.
26 De asemenea, şi Saul a plecat acasă la el, în Ghiva, însoţit de vitejii ale căror
inimi le atinsese DOMNUL.
27 S-au găsit însă şi nişte oameni nelegiuiţi care au zis: „Cum ar putea acesta să ne
elibereze?” L-au dispreţuit şi nu i-au adus nici un dar. Saul însă s-a făcut că nu-i
aude.
Oameni nelegiuiţi. Sau „oameni de nimic” (RSV, vezi despre cap. 2,12). Era numai de aşteptat ca
Saul, un membru al celei mai mici seminţii din Israel, să întâlnească două clase de oameni: unii „a
căror inimă o mişcase Dumnezeu” (v. 26), care păreau dispuşi să asculte de sfaturile lui Dumnezeu
şi alţii – printre care se puteau număra chiar şi unii dintre bătrânii care veniseră din Iuda, cea mai
mare seminţie, ca să ceară un împărat – care socoteau că nu fuseseră luaţi în seamă şi care, în
consecinţă, refuzau să se supună (vezi PP 612). Aceeaşi situaţie a fost când Dumnezeu a poruncit
lui Moise ca leviţii să înlocuiască pe întâiul născut al tuturor seminţiilor, încredinţând astfel slujba
preoţească fiilor lui Aaron. În acea vreme, Core şi 250 de prinţi din Israel au refuzat să urmeze
călăuzirea lui Dumnezeu şi au mustrat pe Moise pentru că a pus în slujbă propria sa familie.
Tocmai faptul că Saul a întâmpinat atât de răbdător această împotrivire faţă de autoritatea lui şi n-a
făcut nici un efort să-şi păstreze prin forţă dreptul la tron este cea mai bună dovadă că Dumnezeu
mişcase inima lui şi îi dăduse înţelepciunea necesară pentru demnitatea de împărat.

Comentarii Ellen G. White:


1-27 PP 610-612
1-11 PP 610
5.6 CT 373 8 PP 617, 627
10 PP 622,636
17.20-25.27 PP 611

~ 54 ~
Capitolul 11
Saul îi învinge pe amoniţi şi este confirmat drept rege

1 Amonitul Nahaş a venit şi şi-a aşezat tabăra împotriva Iabeşului din Ghilad.
Atunci toţi bărbaţii din Iabeş i-au zis lui Nahaş: – Încheie cu noi un legământ, iar noi
îţi vom sluji.

Amonitul Nahaş. Numele Nahaş este obişnuitul cuvânt ebraic pentru „şarpe”. Şarpele era o
decoraţie de seamă în templele păgâne din Palestina. Copiii lui Israel au considerat că este bine să
păstreze şarpele de aramă după experienţa lor cu şerpii veninoşi din pustia Ţin, la plecarea lor din
Cadeş (Numeri 20,1; 21,5-9, comp. cu 2 Regi 18,4). Văzând importanţa care se dădea şarpelui în
toate religiile vecinilor lor, israeliţii venerau şi ei de mult timp şarpele despre care ei credeau că i-a
salvat în pustie (comp. cu Ezechia 8,7-12), Mai târziu, pe timpul lui Ezechia, şarpele de aramă a
fost nimicit, din cauza unei astfel de închinări (2 Regi 18,4). Având în vedere că numele oamenilor
aveau în compunere nume ale diferitelor zeităţi, fără îndoială că lui Nahaş i-a fost dat un nume
care însemna anumite caracteristici ale şarpelui, ca înţelepciunea şi agilitatea.
Iabeşului din Galaad. Învăţaţii au localizat iniţial cetatea aceasta pe dealurile care domină Wadi
Yabis (Iabeş) cam la 7 mile la răsărit de râul Iordan. Dar aceasta ar fi fost prea departe pentru
oamenii din Iabeş din Galaad să ducă trupurile lui Saul şi Ionatan în aceeaşi noapte în care au
coborât de pe zidul din Bet-Şan corpurile mutilate ale acestor bărbaţi. Arheologul Nelson Glueck a
descoperit mai multe urme de dovezi care l-au făcut să identifice Iabeşul de Galaad cu movilele
actuale de la Tell et-Meqherch şi Tell Abu Kharaz, cam 1 milă la răsărit de Iordan, care domină
râul Yabis, după ce iese din trecătoarea adâncă dintre dealurile Ghileadului şi curge spre apus
împreună cu Iordan (The River Jordan, pag. 159-167). Cetatea aceasta fusese localitatea celor 400
de fecioare, ale căror părinţi au fost ucişi pentru că n-au vrut să ia parte la războiul civil împotriva
lui Beniamin, şi care fuseseră date de soţii acelei seminţii după nimicirea aproape totală a ei
(Judecători 21,8-14).
Cu mulţi ani înainte de Nahaş, Israel fusese supus amoniţilor timp de 18 ani. Avea să fie numai
natural ca amoniţii, care mai resimţeau înfrângerea lor prin braţul lui Iefta, să caute o ocazie de a
recâştiga controlul asupra Galaadului. Gadiţii şi jumătate din seminţia lui Manase aveau pământ
bogat, udat de râurile Iaboc, Yabis şi Yarmuc. Bine aşezate, departe de căldura deşertului, viile şi
frumoasele lor păşuni erau obiectul invidiei neamurilor deşertului de răsărit. Iabeşul din Galaad se
ridicase din ruinele vremurilor apuse, dar probabil că locuitorii lui nu uitaseră pedeapsa brutală
primită după problema cu Beniamin. Dar mai puternică decât duşmănia de moarte dintre oamenii
din Iabeş din Galaad şi propriul lor neam a fost ura pe care Amon o nutrea faţă de tot Israelul ca
rezultat al înfrângerii administrate lor de Iefta.

2 Dar Nahaş, amonitul, le-a zis: – Voi încheia un legământ cu voi doar dacă mă
lăsaţi să vă scot la toţi ochiul drept, aruncând în acest fel ruşinea peste întregul
Israel.

Ruşinea peste întregul Israel. După cât s-ar părea, Nahaş n-a cunoscut dorinţa lui israel pentru o
mai strânsă organizare a seminţiilor sub un împărat. Dacă oamenii din Iabeş din Galaad cunoşteau
planul şi dacă toate seminţiile au fost reprezentate la alegerea lui Saul la Miţpa (cap. 10,17), se
pare că aceasta era de mică importanţă pentru ei. Atitudinea celor din Iabeş din Galaad dă o idee
despre starea de dezorganizare a naţiunii nu atât de mult din cauza nevoii lor de un împărat, cât din
cauza lepădării de către ei a planului lui Dumnezeu. Egoismul crescuse până la punctul unde, nici
o soluţie oferită de Dumnezeu nu avea să fie acceptabilă pentru naţiunea întreagă(vezi cap. 10,27).
Nahaş nu avea o ură specială faţă de bătrânii din Iabeş mai mult decât faţă de restul lui Israel.
Scopul lui era să arate dispreţ pentru tot Israelul, batjocorind pe unii dintre ei. În acelaşi fel,

~ 55 ~
vrăjmaşul sufletelor îngrămădeşte dispreţ asupra oştilor cereşti aducând suferinţă unui suflet
pierdut şi apoi învinuind că o astfel de pedeapsă este rezultatul natural al slujirii lui Dumnezeu.

3 Cei din sfatul bătrânilor Iabeşului i-au zis: – Lasă-ne un răgaz de 7 zile pentru a
putea trimite mesageri în toate teritoriile lui Israel, iar dacă nu va fi nimeni care să
ne elibereze, ne vom preda ţie.

Pentru a putea trimite mesageri. S-ar părea că, de când cu supunerea lui Israel sub amoniţi,
Iabeşul s-a retras mai mult sau mai puţin din asociaţia chiar cu seminţiile apropiate, ca Isahar,
Efraim şi Beniamin. Cetatea era la maxim 30 de mile depărtare de Silo, şi slujba lui Samuel pare
să fi fost limitată mai mult la Efraim, Beniamin şi Iuda. Se putea ca bărbaţii din Iabeşul din Galaad
să fi nutrit atât de mult ura lor contra celorlalte seminţii, încât să nu fi ştiut că Samuel era
judecător? În mod sigur se pare că ei nu ştiau nimic despre numirea lui Saul. Probabil că ei nu
luaseră parte la campaniile împotriva filistenilor, ci s-au retras în cetatea lor, nefiind dispuşi să
participe la răspunderile privind seminţiile. Ei nici nu erau siguri că seminţiile vor da vreun
răspuns cererii lor. Fiind cu adevărat disperaţi, ei au recunoscut în mod efectiv greşelile lor şi s-au
bazat pe îndurarea fraţilor lor israeliţi, pe care nu îi luaseră în considerare în trecut.

4 Când au sosit mesagerii în Ghiva lui Saul şi au spus aceste cuvinte în auzul
poporului, tot poporul a început să plângă în hohote.

5 Saul tocmai se întorcea de la câmp în urma boilor şi a întrebat: „Ce s-a întâmplat
cu poporul de plânge?” Atunci ei i-au povestit despre mesajul bărbaţilor din Iabeş.

În urma boilor. (engl. „în urma cirezii”). În mod literal, „în urma boilor”. Este clar că Saul fusese
la arat şi pentru noapte el aducea boii acasă. Iosif Flavius crede că aceasta a fost cel puţin la o lună
după numirea lui (Antiquities, VI 5.1).
Având în vedere că mulţi nu au agreat alegerea lui, este evident faptul că s-a întors acasă pentru a
aştepta instrucţiuni din partea profetului care-l unsese. Ce s-ar fi întâmplat dacă Nahaş ar fi asediat
Iabeşul înainte ca Saul să fi fost făcut împărat? Şi ce era mai important decât ca noul împărat să
aibă ocazia să-şi dovedească valoarea înaintea celor nemulţumiţi, care refuzaseră să-l recunoască
drept împărat? Evenimentul şi omul aveau fiecare nevoie unul de celălalt. Noi nu avem nimic a ne
teme decât de a uita cum a condus Dumnezeu pe poporul Său. Experienţa aceasta îl asigură pe
fiecare creştin smerit că nu este posibil să se afle într-o situaţie pentru care Dumnezeu să nu fi luat
deja măsuri suficiente.

6 Când a auzit Saul aceste cuvinte, Duhul lui Dumnezeu a venit cu putere peste el şi
el s-a aprins de mânie.

A venit cu putere peste. În mod literal, „s-a grăbit asupra”. Acelaşi cuvânt este folosit pentru a
descrie experienţa lui Saul, după ungerea lui, pe drumul spre casă (cap. 10,6). Cu privire la
chemarea lui Ghedeon, raportul spune, în mod literal, că „Duhul Domnului a îmbrăcat pe
Ghedeon” (Judecători 6,34). După cum Iosua a fost instruit să meargă în ajutorul gabaoniţilor când
cei 5 împăraţi din sudul Canaanului au încercat să-i pdepsească, pentru că făcuseră legământ cu
copiii lui Israel, tot aşa, fără să ţină seama de trecut, când Iabeş a avut nevoie de ajutor în faţa
atacului unui vrăjmaş, Duhul lui Dumnezeu a dovedit că răspunsul la rugăciunea lor după ajutor
era de-acum pe drum. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru miile de căi pe care le are pentru a
ne ajuta să ieşim din dificultate!

~ 56 ~
7 A luat o pereche de boi, i-a tăiat în bucăţi şi a trimis bucăţile, prin mesageri, în
toate teritoriile lui Israel, spunând: „Aşa se va face cu boii oricui nu îl urmează pe
Saul şi pe Samuel.” Groaza DOMNULUI a intrat în popor, astfel că ei au ieşit la luptă
ca un singur om.
O pereche de boi. Probabil că aceiaşi boi cu care arase. Cât de la îndemână sunt uneltele cu care
Dumnezeu Îşi arată puterea! Moise n-a avut nevoie de caii şi carele Egiptului. Toiagul lui de
păstor a devenit „toiagul lui Dumnezeu”. Ghedeon nu a avut nevoie de suliţe de fier pe care
filistenii le socoteau necesare. Câteva oale de lut şi lumânări erau mai bune. Saul n-a cerut
echipament special. Dar sacrificarea propriilor lui boi a convins pe Israel că este gata să dea şi să
se dea pe sine pentru Domnul. Energia şi plinătatea posibilităţilor lui au fost molipsitoare şi
„groaza Domnului a apucat pe popor”. Încă o dată el a dovedit faptul că, stăpânit de Duhul, el avea
să fie călăuzit să facă ce este bine, la timp potrivit. Eul a fost întru totul uitat. Critica fiilor lui
Belial care probabil că se mărise mult în cugetul lui în timpul ultimei luni trecute sau mai mult ,a
devenit nesemnificativă. Sub această nouă şi, pentru el, ciudată putere, Saul a simţit cum îi creşte
curajul. Încrezător în succes şi fără ezitare, el a trecut de partea lui Samuel aducând protecţie unei
cetăţi în necaz.

8 Când Saul i-a numărat la Bezek, din Israel erau 300.000 de bărbaţi, iar din Iuda
erau 30.000 de bărbaţi.
Bezek.Bezec, locul de adunare pentru oştile diferitelor seminţii, se afla cam la 14 mile nord-est
de Sihem pe drumul spre Bet-Şan şi la vreo 10 mile sud-vest de Iabeşul din Galaad, destul de
aproape de seminţiile din nord. Dar faţă de Ierusalim era la aproape 50 de mile la nord ; astfel că
avea să fie imposibil pentru multe din seminţiile lui Iuda să se adune la timpul fixat. De la Bezec,
mai mult de 1000 de picioare deasupra nivelului mării, oştirile urmau să coboare prin Wadi el
Khaşeneh spre Iordan, în acest loc cam 900 de picioare sub nivelul mării. Trecând prin vadul
acestui râu, ei aveau să continue spre cetate o milă şi ceva spre est. Această adunare de bărbaţi
înarmaţi se putea realiza în cursul a 6 zile şi mărşăluind de la Bezec în timpul nopţii Saul putea să
ajungă la Iabeş în zorii celei de-a şaptea dimineţi. În dimineaţa zilei a şasea, Saul avea destulă
oştire prezentă spre a asigura pe bătrânii din Iabeş că vor avea ajutor la timp.

9 Atunci le-a zis mesagerilor care au venit: „Aşa să spuneţi bărbaţilor din
Iabeş-Ghilad: «Mâine, când va dogorî soarele, veţi fi izbăviţi!»” Când au sosit
mesagerii şi le-au spus aceste lucruri bărbaţilor din Iabeş, aceştia s-au bucurat.
10 Ei le-au zis amoniţilor: „Mâine ne vom preda vouă şi veţi putea să faceţi cu noi
tot ce veţi vrea.”
11 În ziua următoare, Saul a împărţit oamenii în 3 cete. În timpul străjii de dimineaţă
a[Noaptea era împărţită în 3 străji a câte 4 ore (apus-10:00 P.M.; 10:00 P.M.-2:00
A.M.; 2:00-răsărit)] au pătruns în tabăra amoniţilor şi i-au zdrobit până la arşiţa
zilei. Cei care au supravieţuit s-au împrăştiat, astfel încât n-au mai fost lăsaţi
împreună nici măcar 2 dintre ei.
În timpul străjii de dimineaţă. La vechii evrei, noaptea era împărţită în 3 străji militare. Prima
strajă este amintită în Plângeri 2,19. Ghedeon şi oştirea lui au căzut asupra madianiţilor la
începutul străjii de mijloc (Judecători 7,19). A fost în timpul străjii a treia sau straja „dimineţii”
când Moise şi-a întins toiagul şi apele Mării Roşii s-au întors acoperind pe egiptenii care îi
urmăreau (Exod 14,24-27). Aici, Saul şi cele 3 cete ale sale care au mărşăluit toate noaptea, au
căzut asupra amoniţilor, care nu bănuiau nimic, în timpul străjii dimineţii, exact înainte de a se
lumina de ziuă, şi lupta a durat până la amiază. Deruta a fost completă, nici măcar 2 inamici n-au

~ 57 ~
fost lăsaţi împreună.
Multe dintre providenţialele eliberări ale lui Dumnezeu au venit în timpul acesta la lumină. David
a putut să se gândească la eliberarea de la Marea Roşie atunci când cânta: „seara vine plânsul, iar
dimineaţa veselia” (Psalmul 30,5). În cuvintele străjerului care răspunde: „Vine dimineaţa şi este
tot noapte” (Isaia 21,12), dimineaţa a adus bucurie pentru bătrânii din Iabeş, dar noaptea
condamnării pentru Nahaş şi cei care l-au urmat Soarta pe care o pregătise pentru oamenii cetăţii
asediate s-a întors asupra capului lui în măsură dublă.
A fost în straja dimineţii când cel cu care se lupta Iacob a spus: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă
zorile” (Geneza 32,26). Zorile zilei noi a adus cu sine mângâiere şi asigurare. A fost în straja
dimineţii (cea de-a patra strajă, după socoteala vremurilor romane), când Isus a venit la barca
bătută de furtună pe marea Galileii şi a liniştit inimile ucenicilor, tulburaţi de îndoieli cu privire la
mesianitatea Lui (vezi Matei 14,25). A fost în straja dimineţii când Cerul a trimis îngerul cel
puternic cu viteza luminii la mormântul din afara porţilor Ierusalimului să culce la pământ garda
de ostaşi şi să strige: „Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă” (DA 779, 780).
Saul nu s-a oprit să întrebe pe bătrânii din Iabeş pentru ce nu veniseră la Samuel când trebuia să
fie ales un împărat. El n-a întrebat nimic despre trecutul lor, oricare putea el să fie. Ei aveau
nevoie de ajutor, iar Duhul lui Dumnezeu a pus stăpânire pe el venindu-le în ajutor. Dumnezeu
este mult mai interesat de atitudinea cuiva după recunoaşterea greşelilor decât de greşelile în sine.
Prin comportarea lor de mai târziu, oamenii din Iabeş au dovedit că trăit experienţa unei adevărate
schimbări a inimii (1 Cronici 10,11,12).

12 Atunci poporul i-a zis lui Samuel: – Care au fost cei ce n-au vrut ca Saul să
domnească peste noi? Aduceţi-i la noi pe aceşti oameni, ca să-i ucidem.
I-a zis lui Samuel. Aceasta, împreună cu declaraţia lui Saul din v. 7, arată că profetul a mers cu
Saul cel puţin până la Bezec şi a ajutat la plănuirea campaniei. Probabil că oştile s-au întors la
Bezec înainte de a le lăsa la vatră, bucurându-se mult de victoria lor şi gata să pedepsească pe
oricine dintre cei care se opuseseră ungerii lui Saul.

13 Dar Saul a zis: – Nici un om nu va fi dat la moarte în această zi pentru că astăzi


DOMNUL l-a izbăvit pe Israel.
Dar Saul a zis. Fără să aştepte răspuns de la Samuel, Saul a dat încă o dovadă că fusese schimbat
în alt om, spunând că biruinţa a fost a Domnului şi că nimeni nu va muri. Dacă datorită
evenimentelor recente un vrăjmaş putea fi schimbat într-un prieten, avantajul avea să fie mai mare
decât dacă ar fi omorât. Prin Saul vorbea acum exact acelaşi Duh care a vorbit prin Hristos în
predica Sa de pe munte, când a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5,44).

14 Atunci Samuel a spus poporului: – Să mergem la Ghilgal şi să reafirmăm acolo


monarhia.
15 Astfel, tot poporul s-a dus la Ghilgal şi l-au încoronat pe Saul în prezenţa
DOMNULUI. Au adus acolo jertfe de pace b(Vezi nota de la 10:8) înaintea
DOMNULUI şi s-au bucurat foarte mult atât Saul, cât şi toţi israeliţii.
Ghilgal. Locul este nesigur. Tradiţia modernă favorizează en-Nitla, 3 mile (4,8 km) sud-est de
Ierihonul Vechiului Testament, dar mai potrivit este Khirbet el-Mefier, 1,25 mile (2 km) la nord-
est. După Iosua 15,7, el era la nord de valea Acor şi de aceea pe teritoriul care aparţinea lui
Beniamin. În toată perioada de 6 ani de război pentru luarea în stăpânire a Palestinei, el a fost
cartierul general al lui Israel, dar, odată ţara supusă, cortul întâlnirii a fost mutat la Silo
(Iosua 18,1). Cu toate acestea, Ghilgal a continuat să fie socotit cel mai sacru loc. Samuel îl vizita
în circuitul său anual (1 Samuel 7,16). A fost un loc special pentru jertfe (cap. 13,8; 15,21 etc.).
Evident că, mai târziu, el a devenit un centru al idolatriei (Osea 4,15; 9,15; Amos 4,4; 5,5 etc.).
~ 58 ~
În acest loc cu atâtea amintiri plăcute despre minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, Samuel a
chemat pe copiii lui Israel să reînnoiască împărăţia. Fără îndoială că aici el a vorbit din nou, în
auzul tuturor, despre grija plină de iubire şi despre îndelunga răbdare ale unui Tată ceresc din
timpul secolelor trecute. Ar fi fost mult mai bine dacă ei ar fi fost mulţumiţi cu planul original de
guvernare al lui Dumnezeu, dar deoarece au dorit un împărat, Dumnezeu a făgăduit să dea noului
împărat Duhul Său, după cum Îl dăduse şi judecătorilor. Deşi Îl lepădaseră, avuseseră multe
dovezi că Dumnezeu mai era cu ei. Stabilind linia de succesiune pe baza eredităţii, Israel
deschidea larg uşile pentru multe probleme şi pericole pe care nu le întâlniseră sub judecători. Dar
prin Samuel, Dumnezeu Şi-a afirmat iubirea şi devoţiunea veşnică şi a făgăduit să-i înconjoare cu
aceeaşi ocrotire atentă, care le fusese arătată de-a lungul vremii.

Comentarii Ellen G. White:

PP 612, 613, 714


1-8 PP 612
9-15 PP 613

~ 59 ~
Capitolul 12
Discursul de bun-rămas al lui Samuel

1 Samuel a zis întregului Israel: – Am ascultat de tot ceea ce mi-aţi cerut şi am pus
astfel un rege peste voi.
Am ascultat. Împărăţia lui Dumnezeu este întemeiată pe principiul alegerii libere. Faptul că
Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început nu trebuie, în nici un caz, să-l oprească pe om să ia
propriile decizii (vezi Ed. 178). Când Dumnezeu a făcut cunoscut poporului, înainte de a fi intrat
în Palestina că va veni timpul când aveau să ceară un împărat (Deuteronom 17,14), El nu Şi-a
exprimat în această privinţă voinţa Sa, ci doar a dezvăluit ce curs vor lua evenimentele.
De tot ceea ce mi-aţi cerut. Dumnezeu le dăduse un împărat după măsura idealurilor lor, cel puţin
cât priveşte înfăţişarea, şi se părea de asemenea, că întruneşte şi măsura spirituală dorită de
Dumnezeu. În timpul celor câteva luni, Saul se dovedise a fi stăpânit de Duhul lui Dumnezeu. A
avut o atitudine liniştită, răbdătoare faţă de vrăjmaşii lui, a fost smerit înaintea Domnului,
ascultător faţă de sfatul profetului, energic în luptă, hotărât în caz de nevoie urgenţă şi cel dintâi în
sacrificiu de sine.
Un rege peste voi. Dacă Domnul ar fi permis lui Israel să ţină alegeri, aspiraţiile politice ale
seminţiilor mai mari ar fi dus fără îndoială la confuzie şi despărţire amară. Prin aruncarea sorţilor,
a fost ales unul din cea mai mică seminţie. Israel trebuia să înţeleagă continua nevoie de călăuzire
divină. Chiar dacă acum aveau un împărat conform cu dorinţele lor, ei trebuie să-şi aducă aminte
că progresul nu putea fi făcut nici prin tărie, nici prin putere, ci prin Duhul lui Dumnezeu (vezi
Zaharia 4,6). Ei ar fi trebuit să fie dispuşi să urmeze pe judecătorul lor, Samuel, care îi condusese
prin multe crize în timpul deceniilor administraţiei lui. Dar acum, fiindcă hotărârea lor în favoarea
unei forme monarhice de guvernământ fusese irevocabil confirmată, Samuel a căutat să le arate
clar că un conducător nu poate merge mai repede decât este dispus poporul lui să-l urmeze şi că,
mişcările lui trebuie să fie condiţionate de libera lor alegere. Cu toate că a presimţit pericole
nespuse în cale, el n-a purtat nici un resentiment în inimă faţă de ei, nici nu i-a părăsit în nici un fel
şi nici nu i-a lăsat în voia propriilor lor planuri.

2 Acum, iată, aveţi un rege care să vă conducă! Cât despre mine, eu am îmbătrânit şi
am încărunţit, iar fiii mei se află aici cu voi. Am fost conducătorul vostru din
tinereţea mea şi până astăzi.
3 Sunt aici! Mărturisiţi acum împotriva mea înaintea DOMNULUI şi înaintea unsului
Său! Cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am înşelat sau pe cine am
asuprit? Din mâna cui am primit mită ca să închid ochii în privinţa lui? Spuneţi-mi
şi vă voi da înapoi.
Sunt aici. Profetul înaintat în vârsta nu era egocentric. Acum, când poporul era încântat de
recentele victorii şi fericit, ca urmare a alegerii unui împărat, Samuel a căutat să-i facă să treacă în
revistă procedeele lui Dumnezeu din trecut şi să privească asupra perspectivelor ce îi aşteptau. Sub
monarhia proaspăt întemeiată, serviciile lui Samuel ca judecător nu aveau să mai fie necesare.
Împăratul avea să se înconjoare cu bărbaţi de război (cap. 14,52) şi influenţa morală a lui Samuel
avea să fie umbrită de forţa fizică la porunca lui Saul. Cu toate acestea, Samuel mai putea fi
purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu şi mai putea fi canalul prin care Duhul lui Dumnezeu urma
să îndrume pe poporul Său.
Acesta a fost un timp de mare criză pentru Samuel şi el şi-a dat seama că, în mare măsură
calitatea convingătoare a soliei pe care avea s-o prezinte depindea de propria sa integritate de
caracter. Altfel, sfatul lui avea să aibă puţină greutate. Ei îl cunoscuseră încă de la naştere. Îl
cunoscuseră din lucrarea lui de profet. Fuseseră martori la purtarea lui ca judecător şi profet;

~ 60 ~
cunoşteau caracterul lui exemplar. Făcuseră cunoştinţă personal cu dreptatea şi corectitudinea
hotărârilor lui judecătoreşti şi erau gata să recunoască faptul că niciodată nu s-a îmbogăţit prin
slujba lui. Ei erau convinşi că singurul lui obiectiv din viaţă a fost să aplice poruncile lui
Dumnezeu pentru binele lor.
Viaţa lui Samuel arată în mod distinct că, întocmai ca o plantă, caracterul are o creştere gradată.
Încă din copilărie Samuel a fost stăpânit de un spirit de consacrare. După cum seva aprovizionează
elementele de creştere la o plantă, tot aşa şi Duhul Sfânt a devenit o forţă lăuntrică tăcută, care a
pătruns toate cugetele, simţămintele şi acţiunile lui, până când toţi oamenii au putut să vadă că
viaţa lui era conformă modelului divin. Caracterul armonios al lui Samuel a fost rezultatul
propriilor lui acte ale datoriei, aduse la îndeplinire sub călăuzirea Duhului Sfânt. Aşa este şi astăzi.
„În toţi cei care se supun puterii Lui Spiritul lui Dumnezeu va consuma păcatul” (DA 107). Este
întru totul posibil a fi astăzi un Samuel, după cum a fost şi cu o mie de ani înainte de Hristos.

4 – Nu ne-ai înşelat, nu ne-ai asuprit şi n-ai luat nimic din mâna nimănui, i-au
răspuns ei.
5 Atunci el le-a mai zis: – DOMNUL este martor împotriva voastră şi unsul Său este
martor în ziua aceasta că nu m-aţi găsit vinovat cu nimic. – El este martor, au
răspuns ei.
6 Samuel a spus poporului: – DOMNUL este Cel Care i-a ales pe Moise şi pe Aaron
şi Care i-a scos pe strămoşii voştri din ţara Egiptului.
Domnul...i-a ales. Acest Iehova, pe care ei îl chemaseră ca martor a fost Acela care „a pus” – în
mod literal –„a făcut” pe Moise şi Aaron. El a fost Acela care i-a ocrotit de răzbunarea lui Faraon
şi i-a scos din casa robiei. Totuşi, căutând un împărat, ei lăsau să se înţeleagă că Dumnezeu nu
putea să-i ocrotească de ravagiile cetelor de prădători ale neamurilor din jur, chiar dacă erau
aşezaţi în propriile lor cetăţi şi nu mai erau robi.

7 Acum rămâneţi aici ca să vă confrunt, înaintea DOMNULUI, cu toate faptele drepte


pe care le-a făcut El pentru voi şi pentru strămoşii voştri.
8 După ce Iacov a intrat în Egipt, strămoşii voştri au strigat către DOMNUL, iar
DOMNUL l-a trimis pe Moise şi pe Aaron care i-au scos din Egipt şi i-au adus ca să
locuiască în locul acesta.
9 Dar pentru că ei L-au uitat pe DOMNUL, Dumnezeul lor, El i-a vândut în mâinile
lui Sisera, conducătorul oştirii Haţorului, în mâinile filistenilor şi ale regelui
Moabului care au luptat împotriva lor.
Ei L-au uitat pe Domnul. Aşa cum au fost înconjuraţi în Egipt de idolatri şi locuind acum printre
neamurile care practicau cele mai degradante forme de închinare, lui Israel i-a fost greu să fie
poporul ales al lui Dumnezeu şi să dea mărturie prin viaţa lor cu privire la o cale mai bună de a
face faţă problemelor încurcate ale vieţii. Modelul de închinare era atunci la fel de fix cum e moda
astăzi. Se cerea mult curaj ca să te opui curentului de opinie publică şi puţini au fost gata să
încerce să facă aşa.
Cu mult înainte de migrarea în Egipt, Lot socotise că el şi familia lui puteau să locuiască în
Sodoma şi să nu fie influenţaţi de obiceiurile existente din jurul lor. Triste au fost rezultatele
hotărârii lui! Dumnezeu oprise pe Israel să facă vreo alianţă cu idolatrii băştinaşi. Dar, sătui de
război, ei au crezut că este mai bine să se asocieze, formând o legătură strânsă cu canaaniţii. De
trista amintire sunt oprimările lui Eglon, împăratul Moabului (Jud 3,12-14), ale lui Sisera,
căpetenia oştirii lui Iabin (Judecători 4,2), ale filistenilor (Judecători 13,1) şi ale altora.

~ 61 ~
10 Ei au strigat către DOMNUL, zicând: „Am păcătuit căci L-am părăsit pe DOMNUL
şi am slujit baalilor a(Vezi nota de la 7:4) şi aştoretelor b(Vezi nota de la 7:3). Dar
acum, eliberează-ne de sub puterea duşmanilor noştri şi Îţi vom sluji Ţie.”

Au strigat. Această implorare constă din două părţi: (1) mărturisirea încăpăţânării lor de a nu
urma Călăuza lor, şi (2) o cerere de eliberare, însoţită de făgăduinţa de a servi de aici înainte în
mod credincios lui Dumnezeu. Dar se pare că omul este pururea incapabil să înveţe din experienţa
altora. El urmează propriile lui înclinaţii până ce este aproape prea târziu şi, în cele din urmă,
disperat, recunoaşte propria lui nevoie de ajutor din exterior. El crede că a învăţat din lecţia
primită şi că nu va mai cădea niciodată.
Solomon, de pildă, a intrat în laboratorul vieţii şi a încercat orice cale imaginabilă de a obţine
fericirea. Dar în fiecare experienţă el n-a găsit nimic altceva decât „deşertăciune şi goană după
vânt” (Eclesiastul 1,14.17; 2,11.15.17.23.26 etc.). În cele din urmă, el a ajuns la concluzia că
temerea de Domnul şi ascultarea de poruncile Lui constituie toată datoria omului
(Eclesiastul 12,13). Dar chiar cu astfel de exemple în faţa lor oamenii curând dau uitării
concluziile înţeleptului până când nu parcurg aceeaşi cale ei înşişi şi dovedesc spre propria lor
mulţumire că ceea ce omul seamănă este sigur că şi seceră.

11 Şi DOMNUL i-a trimis pe Ierub-Baal c[Numit şi Ghedeon (Jud.7:1)], pe Barak


d(Unele mss LXX şi Siriacă; TM: Bedan), pe Iefta şi pe Samuel e(TM; unele mss
LXX şi Siriacă: Samson) şi v-a eliberat de sub puterea duşmanilor din jurul vostru,
astfel încât aţi locuit în siguranţă.

Ierub-Baal. Un alt nume pentru Ghedeon, rămas de la întâmplarea când a nimicit altarul lui Baal
(vezi Jud 6,25-32).
Barak (engl. „Bedan). Nu există nici un judecător cu numele de „Bedan”. Septuaginta şi Siriaca
redau „Barac”. Litera ebraică d se aseamănă foarte mult cu litera r, iar n cu litera c (vezi
Geneza 10,4; 25,15). Alţii identifică pe „Bedan” cu „Abdon” (vezi Judecători 12,13.15),
prezentând o mai apropiată asemănare între aceste două nume ebraice decât între „Bedan” şi
„Barac”.
Iefta. Căpetenia lui Israel, când copiii lui Amon au încercat prima dată să ia din nou în stăpânire
ţinutul Galaadului (Jud 11). Iefta a spus amoniţilor că se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu
pentru a ocroti pe Israel în stăpânirea de către ei a ţării (Jud 11,24) şi biruinţa lui asupra lor a fost
tot atât de mare cum s-a dovedit a fi mai târziu a lui Saul.
Samuel. Siriaca şi Septuaginta revizuită de Lucian redau „Samson” în loc de „Samuel”, probabil
pentru că s-a crezut că Samuel avea să fie prea modest ca să amintească propriul său nume. Alţi
comentatori cred că „Samuel” a fost inserat pe margine de un scrib de mai târziu şi astfel admis
până la urmă în text. Dar,, în timp ce numele ebraic de „Barac” se putea uşor confunda cu „Bedan”
sau „Abdon” cu „Bedan”, din cauza asemănării dintre litere, numerele de „Samson” nu putea fi
confundat niciodată cu „Samuel”, din cauza neasemănării dintre litere.

12 Dar când aţi văzut că Nahaş, regele amoniţilor, se îndreaptă împotriva voastră,
deşi DOMNUL, Dumnezeul vostru, vă era Împărat, mi-aţi zis: „Nu vrem să facem
cum zici tu, ci să domnească un rege peste noi!”

13 Iată deci regele pe care l-aţi ales şi pe care l-aţi cerut. DOMNUL a pus peste voi un
rege.

~ 62 ~
14 Dacă vă veţi teme de DOMNUL şi Îi veţi sluji, dacă veţi asculta de glasul Său şi
nu vă veţi răzvrăti împotriva poruncilor Lui şi dacă Îl veţi urma pe DOMNUL,
Dumnezeul vostru, atât voi, cât şi regele care domneşte peste voi, va fi bine.
Dacă vă veţi teme de Domnul. Plini de bucuria victoriei, israeliţii, fără să se gândească nici la
viitor, nici la conducerea protectoare a lui Dumnezeu, încoronaseră pe Saul ca împărat. După cum
Adam, prin propria lui alegere liberă, alesese o cale a vieţii contrară voinţei divine, tot aşa şi
Israel, acum, a aruncat zarul care avea să afecteze în continuare viaţa naţiunii întregi. Cu toate
acestea, Dumnezeu a asigurat oştirea lui Israel de călăuzire divină, dacă aceasta avea să
recunoască dependenţa sa de El, să primească sfatul Lui şi să asculte de porunca Lui.

15 Dar dacă nu veţi asculta de glasul DOMNULUI şi vă veţi împotrivi poruncii


DOMNULUI, atunci mâna DOMNULUI va fi împotriva voastră, aşa cum a fost
împotriva strămoşilor voştri.
Dacă nu veţi asculta. Ei nu puteau să spună că mâna lui Dumnezeu fusese împotriva lor. El îi
ocrotise şi-i salvase de repetate ori, chiar dacă, în egoismul şi nebunia lor îi întorseseră iar şi iar
spatele. El a căutat să-i facă să răspundă de bună voie ca indivizi, iubirii Sale. Cum altfel puteau ei
să înveţe că nici o naţiune nu poate fi salvată ca naţiune, ci că fiecare ins trebuie să hotărască
pentru sine, independent de mediul în care trăieşte?

16 Rămâneţi în continuare aici şi priviţi acest mare lucru pe care DOMNUL îl va face
sub privirea voastră.
17 Nu este astăzi seceratul grâului? Am să chem pe DOMNUL şi El va trimite tunet şi
ploaie. Atunci veţi înţelege că aţi făcut un mare rău în ochii DOMNULUI, cerând
pentru voi un rege.
Tunet şi ploaie. Dumnezeu nu putea să dea lui Israel o dovadă mai impresionantă decât ploaia în
timpul seceratului. Ploaia în timp de primăvară, la secerat, avea să fie ceva uimitor. În Palestina,
ploaia de primăvară în mod normal încetează înainte de vremea Paştelui şi anotimpul uscat se
instalează imediat. Ploaia vine din nou toamna, precedând semănatul grâului şi orzului.
Veţi înţelege. Ei trebuia să ştie două lucruri: (1) că au păcătuit înaintea Domnului cerând un
împărat, şi (2) că Domnul îi iubeşte şi nu-i va părăsi niciodată. În acea zi, ei au mai adăugat un alt
memorial la deja atât de multele lor dovezi că cel rătăcit, care se întoarce este mai mult decât bine
primit în casa Tatălui.

18 Samuel l-a chemat pe DOMNUL Care a trimis tunet şi ploaie în ziua aceea. Atunci
întregul popor s-a temut foarte tare de DOMNUL şi de Samuel.
19 I-au spus lui Samuel: – Roagă-te DOMNULUI, Dumnezeul tău, pentru slujitorii
tăi, ca să nu murim, căci am adăugat la toate păcatele noastre şi răul de a cere pentru
noi un rege.
20 Samuel a răspuns poporului: – Nu vă fie teamă! Aţi făcut tot răul acesta, numai
să nu vă întoarceţi din a-L urma pe DOMNUL şi din a-I sluji cu toată inima voastră.

Cu toată inima voastră. Ascultarea de Dumnezeu este o înrobire de bună voie, care rezultă din
iubire. Omul vrea să facă din iubire ceea ce nu vrea să facă altfel. Samuel L-a iubit pe Domnul şi
slujirea lui a fost aceea a unui sclav care era mulţumit să fie cu stăpânul său. În timp ce poporul a
fost martor la o astfel de tovărăşie dintre Samuel şi Dumnezeu, aceasta urmărea să nască aceeaşi
dorinţă în inimile lor.

~ 63 ~
21 Nu vă duceţi după lucruri deşarte f(Sau: idoli fără valoare), care nu vă aduc nici
un folos şi nici nu vă izbăvesc deoarece sunt lucruri deşarte.

Nu vă duceţi. Adevărata iubire nu este statică, ci progresivă. Dumnezeu era gata să descopere în
continuare iubirea Sa pentru Israel şi suferea când vedea că aceşti copii ai Săi deveneau
egocentrici şi-L uitau. El iubeşte în mod constant pe om şi-l invită să răspundă acestei iubiri
printr-o slujire consacrată.

22 DOMNUL nu va lepăda pe poporul Său din cauza Numelui Său cel mare, căci El a
găsit plăcere în a face din voi poporul Său.

23 În ce mă priveşte, departe de mine să păcătuiesc împotriva DOMNULUI, încetând


a mă ruga pentru voi. De asemenea, vă voi învăţa calea cea bună şi dreaptă.

Vă voi învăţa. Samuel asigură poporul că nu-i poartă pică din cauza alegerii lui şi că el îşi va
consacra viaţa învăţându-i mai departe calea Domnului. Deşi el înceta să mai aibă răspunderea
guvernării, acum, după ce şi-au ales un împărat, totuşi, ca profet, el avea să rămână în continuare
reprezentantul lui Dumnezeu pentru ei. Samuel îşi dădea seama de pericolele viitorului. El ştia că
avea să fie imposibil pentru om să facă dreptate fără ca Duhul lui Dumnezeu să-l îndrume. El a
început să înţeleagă că, probabil, sarcinile lui de profet aveau să fie chiar mai grele decât fuseseră
până atunci. Cu toate acestea, era hotărât ca nimeni să nu-l poată arăta niciodată cu degetul
declarând că n-a stat alături de Israel în cursul tuturor vicisitudinilor vieţii. El fusese loial faţă de
ei ca judecător. Acum, când ei îl retrogradaseră, ca să zicem aşa, el avea să dovedească faptul că
iubirea lui pentru ei, ca şi aceea pentru Dumnezeu, nu s-a schimbat.

24 Numai să vă temeţi de DOMNUL şi să Îi slujiţi cu credincioşie din toată inima


voastră, căci vedeţi ce lucruri mari a făcut pentru voi.

Vedeţi. Una din cele mai mari nevoi ale oamenilor în ziua de azi este timpul consacrat meditaţiei.
Este nevoie să ne luăm timp pentru a medita la nemărginita bunătate a lui Dumnezeu şi la dovezile
Lui de călăuzire şi purtare de grijă.

25 Dar dacă veţi continua să faceţi răul, veţi fi nimiciţi atât voi, cât şi regele vostru.

Comentarii Ellen G. White:

1-25 PP 614, 615


1-4.11 PP 614
12 PP 615
13 PP 636
16-25 PP 615
19 SC 44; 5T 611

~ 64 ~
Capitolul 13
Saul nesocoteşte Legea şi este lepădat

1 Saul era în vârstă de 30 a(Câteva mss târzii ale LXX; TM nu conţine 30) de ani
când a ajuns rege şi a domnit timp de 40 b(În cf. cu F.A.13:21; TM nu conţine 40) şi
2 de ani peste Israel.
Saul... a domnit. (engl. „Saul a domnit un an”). Înţelesul acestui text al Scripturii nu e clar, aşa
cum sunt de acord toţi traducătorii şi comentatorii. O traducere literală a textului ebraic, aşa cum îl
avem astăzi, se citeşte: „Saul în vârstă de an(i) când a început să domnească şi a domnit 2 ani
peste Israel” (despre „an(i) vârstă” vezi vol. 1 pag. 181, şi cele despre Geneza 5,32). Încă de pe
vremea celei dintâi traduceri a Bibliei, fără încetare textul acesta a pus în încurcătură pe
traducători. Ediţiile mai timpurii ale LXX au evitat dificultatea prin omiterea în întregime a
versetului. Targumurile l-au parafrazat spre a se citi: „Saul a fost tot aşa de inocent ca un copil de
un an când a început să domnească”. Siriaca îl redă: „Când Saul domnise unul sau 2 ani”. Ca şi
traducerile precedente ale textului JKV este o parafrazare care redă, nu textul ebraic, aşa cum îl
avem astăzi, ci ceea ce au crezut traducătorii că ar fi fost textul original ebraic. Traducerea RSV
presupune că sunt două omisiuni: „Saul era în vârstă de... ani când a început să domnească; şi el a
domnit... şi 2 ani peste Israel”.
Unii comentatori sunt de acord că aici, fără îndoială, este un caz unde a avut loc o omisiune în
procesul de copiere, deşi nimeni nu poate spune pe ce vreme, în transmiterea textului, a putut avea
loc omisiunea (vezi vol. 1 pag. 15). Dacă textul ebraic existent este rezultatul unei omisiuni, ne
găsim în faţa unei dovezi despre grija şi conştiinciozitatea copiştilor de mai târziu în lucrarea lor
de producere de noi manuscrise, pentru că ei n-au contrafăcut textul însuşi, ci l-au lăsat aşa cum
l-au găsit, chiar dacă înţelesul lui este obscur.
Se câştigă puţin prin metoda presupunerii, dar se poate încerca o explicaţie. Forma declaraţiei în
discuţie corespunde exact cu aceea a formulei folosită de obicei de scriitorii Biblie pentru
precizarea vârstei împăratului la începutul domniei şi durata acesteia. Formula corespunzătoare
pentru David apare în 2Sa 5,4 (vezi şi 2 Regi 32,2; 24,8; 8,18 etc.). Dacă ar fi fost făcute într-un
text paralel omisiuni asemănătoare cu acelea din 1 Samuel 13,1, un text ca cel din 1 Regi 21,1 s-ar
citit: „Manase era în vârstă de.... ani când a început să domnească şi a domnit.... şi cinci ani în
Ierusalim”. În construcţia de bază, cele două texte sunt identice. Introducerea unui număr pentru
vârsta lui Saul când ajunge împărat şi un altul pentru lungimea domniei lui ar face declaraţia
paralelă cu declaraţiile despre David şi alţi împăraţi. În textul original expresia „....şi doi” poate fi
citită „patruzeci” (vezi Fapte 13,21). Textul ebraic din 1 Samuel 13,1, aşa cum se află acum, lasă
să se înţeleagă că, la origine, el a constituit o declaraţie despre vârsta lui Saul şi lungimea domniei
lui. Dacă nu este aşa, atunci Saul este singurul împărat evreu despre care Vechiul Testament nu
face o astfel de declaraţie.
În conformitate cu o altă explicaţie, 1 Samuel 13,1 s-ar citi: „Saul a domnit un an; şi el a domnit
2 ani peste Israel”. Adică el împlinise primul an al domniei lui (vezi pag. 138) şi era în al doilea an
când au avut loc evenimentele din acest capitol. Totuşi, trebuie admis faptul că a construi textul
ebraic din 1 Samuel 13,1 ca să arată că evenimentele din cap. 13 au avut loc în al doilea an al lui
Saul este nenatural (forţat) şi constituie o construcţie fără paralelă exactă în raportul Bibliei despre
împăraţi.
Textul poate fi înţeles în mod rezonabil ca însemnând că Saul a făcut o încercare de a supune pe
filisteni în al doilea an al lui, deşi prima lovitură reală – aceea a lui Ionatan, raportată aici, a venit
cândva, mai târziu. Înţeles în felul acesta, există armonie cu traducerea şi prima interpretare
menţionată aici pentru 1 Samuel 13,1. Dacă se conchide că PP 616 pare să dea lămuriri pe baza
interpretării de către KJV a acestui verset, s-ar putea arăta că declaraţia în sine poate fi luată ca
referindu-se la prima încercare. Dar nu are importanţă cum este tradus sau interpretat acest pasaj,
noi suntem lăsaţi în încurcătură in ceea ce priveşte redarea originală a textului. Totuşi, în cazul

~ 65 ~
acesta ca şi în alte cazuri de texte dificile şi obscure, nu este vorba de nici o problemă de doctrină
şi, deci, de mântuire a noastră.

2 Saul şi-a ales 3000 de bărbaţi din Israel: două mii erau cu el în Micmaş şi în
regiunea muntoasă a Betelului, iar 1000 erau cu Ionatan în Ghiva lui Beniamin. Pe
ceilalţi din popor i-a trimis acasă.
Ghiva. Ghibea este acum identificată, în general, cu Tell el-Ful, un post de observaţie pe creasta
lanţului central de munţi, la 3 sau 4 mile nord de Ierusalim. Ruinele a ceea ce se crede că a fost
capitala-fortăreaţă a lui Saul au fost excavate de curând (vezi vol. 1 pag. 124).

3 Ionatan a atacat garnizoana filistenilor care se afla la Gheva, iar filistenii au aflat
lucrul acesta. Atunci Saul a pus să se sufle din corn în toată ţara, spunând: „Să audă
evreii!”
Garnizoana. Ebraicul neşib, „stâlp”, „prefect”, „deputat”, „garnizoană” sau „post”. În general,
comentatorii au socotit că înţelesul de „prefect” sau „guvernator” ar trebui să fie sensul de aici ca
fiind mai potrivit în context (dar vezi PP 616). În Geneza 19,26 neşib este redat „stâlp”, iar în
1 Regi 4,19 şi 2 Cronici 8,19 ca „slujbaş” sau „slujbaşi”.
Gheva. Cam la 4 mile nord-est de această Ghibea se întinde Wadi Medineh, o mare crăpătură în
suprafaţa pământului, observabilă cu greu chiar de la mică distanţă de marginea prăpăstiei.
Laturile ei se înalţă ca prăpăstii de netrecut, la sute de picioare înălţime.
Pe partea de sud-vest a văii este Gheba, şi o milă sau două spre nord-est peste vale se află cetatea
Micmaş, pe un platou cam cu 700 de picioare mai jos decât ţinutul din jurul Ghibeii (Tel el-Ful).
Ţinutul spre est de Micmaş coboară o distanţă în pantă uşoară, fiind bun pentru agricultură, de
unde se vede bine drumul de la (spre) Ierihon. Muntele Betel este la vreo 6 mile nord de Ghibea şi
cu 200 picioare mai înalt decât Ghibea.
Micmaş avea să stăpânească drumul principal de la Ierihon şi valea Iordanului către Betel şi
şoseaua principală care trece pe la nord de Ierusalim spre Sihem. Saul a aşezat pe fiul său, Ionatan,
şi o treime din soldaţii lui înarmaţi la Ghibea, în timp ce, cu celelalte două treimi ale armatei a
păzit drumul de acces spre Betel şi Ghibea dinspre est. Acesta ar fi fost drumul cel mai probabil al
amoniţilor, dacă ei ar fi căutat să se răzbune pe Saul pentru biruinţa de la Iabeş din Galaad. El n-a
anticipat necazul dinspre vest, pentru că acolo era pace cu filistenii de mai mulţi ani (cap. 7,13).
Filistenii. Deşi filistenii nu erau în război cu Israel, ei păstrau posturi de pază pe dealuri, aşa ca
acela de la Gheba, la sud-vest de Micmaş, peste vale, şi cu vreo 200 de picioare mai sus. Cuvântul
naşib (sau neşib, vezi mai sus), tradus „tabără”, vine de la verbul naşab, „a lua poziţie”, „a fi
aşezat într-un loc”, prin numire sau spre îndeplinirea datoriei. Nu departe de acel loc, la Rama
(vezi cele despre cap. 1,1), era o şcoală a profeţilor organizată de Samuel. Este evident faptul că
Samuel a încercat să pareze influenţa păgână filisteană, aşezându-şi şcoala în apropiere, sperând
astfel să atragă poporul înapoi la închinarea lui Iehova. Numai dacă influenţa şcolii profetice ar fi
pătruns în viaţa individuală a locuitorilor din Gheba, astfel ca filistenii să poată vedea adevărata
importanţă a mântuirii lui Dumnezeu, lupta sângeroasă ar fi putut fi evitată şi mulţi filisteni ar fi
putut primi pe Dumnezeu, întocmai cum a făcut Naaman sirianul în anii de mai târziu (2 Regi 5).
Să audă evreii. Substantivul „evreii”, folosit pentru a desemna poporul evreu, se află numai de 35
de ori în întreaga Biblie, de 31 de ori în Vechiul Testament şi de 4 ori în Noul Testament. Din cele
31 de referinţe ale Vechiului Testament, 16 sunt în legătură cu şederea lui Israel în Egipt şi 5 în
legătură cu acest război împotriva filistenilor (cap. 13 şi 14). Dimpotrivă, cuvântul „Israel” este
folosite de sute de ori în Scripturi, iar întrebarea care se naşte este pentru ce există acest contrast
între aceste două cazuri. Un fapt este însă clar. Termenul de „evreu” este folosit totdeauna de
străini sau de israeliţi când vorbesc despre ei înşişi străinilor. În general, acum se crede că „evreu”
era numele obişnuit sub care erau cunoscuţi israeliţii vecinilor lor (vezi cele despre Gen. 10:21;
14,13). Faraon şi poporul lui se pare că au folosit ambele nume în mod alternativ (vezi Exod 1,16;
5,2; 14,5 etc. vezi, de asemenea, cele despre 1 Samuel 13,7).

~ 66 ~
4 Şi s-a auzit în tot Israelul că Saul a atacat garnizoana filistenilor şi că Israel s-a
făcut urât acestora. Poporul a fost chemat să i se alăture lui Saul, la Ghilgal.
S-a făcut urât. Poate mai bine „s-a făcut odios, scârbit”. Acelaşi cuvânt este folosit la descrierea
manei care rămânea peste noapte (Exod 16,20.24).
Lui Saul,la Ghilgal. Având în vedere că împărăţia fusese confirmată la Ghilgal (cap. 11,14.15),
Saul a chemat pe tot Israelul să se adune acolo decât la Ghibea sau Micmaş, unde pregătirile lor ar
fi putut fi observate de filisteni. Filistenilor le-ar fi fost uşor să ajungă la ultima localitate,
mărşăluind prin diferitele văi care i-ar fi ajutat. Este greu de înţeles pentru ce n-a cerut Saul lui
Israel să vină în ajutorul oştirii care era deja în ţinutul lui Beniamin. Acela ar fi fost mai aproape
de căminul lui Samuel şi de aşezarea sacră de la Betel (vezi cap. 1,1). Stâncile din valea de la
Gheba ar fi constituit o fortăreaţă minunată şi cu siguranţă că locuitorii acelei regiuni cunoşteau
mai mult despre terenul defensiv decât cunoşteau filistenii, porniţi acum pe răzbunare. În dilema
lui, se pare că Saul şi-a adus aminte ce-i spusese Samuel despre Ghilgal (cap. 10,8).

5 Filistenii s-au adunat pentru a lupta cu Israel. Erau 3000 de care c(Unele mss
LXX, Siriacă; TM, alte mss LXX: 30.000) şi 6000 de călăreţi, trupe atât de
numeroase cât nisipul de pe malul mării. Au venit şi şi-au aşezat tabăra la Micmaş,
la răsărit de Bet-Aven.
Trei mii de care[1000-trad. Cornilescu;engl. „30.000”]. Textul Lucian al LXX şi cel Siriac redau
„3000”. Diferenţa dintre cuvintele ebraice pentru 3 şi 30 este mică şi cineva poate uşor să
confunde unul cu celălalt.

6 Când bărbaţii lui Israel s-au văzut la strâmtoare (căci oştirea lor era în impas) au
început să se ascundă în peşteri, în tufişuri, printre stânci, în gropi şi în fântâni
d(Sau: rezervoare, în care se aduna apa în sezonul ploios).
Să se ascundă. Aducându-şi aminte cu amărăciune de înfrângerea suferită cu ani în urmă aproape
de Silo şi mai ales în absenţa lui Samuel, israeliţii au fost cuprinşi de panică. Mobilizarea
filistenilor a înspăimântat poporul în aşa măsură încât Saul n-a mai fost în stare să menţină ordinea
în tabără, iar moralul a scăzut repede. Victoria obţinută cu câteva luni în urmă la Iabeş a fost uitată
cu desăvârşire. Uitate au fost şi mărturisirile şi jertfele, când, mult mai recent, ei se bucuraseră
înaintea lui Dumnezeu chiar în acest loc (cap. 11,15). Ce contrast între frica lor şi credinţa
manifestată mai târziu de Elisei, când servul său, îngrozit de oastea sirienilor din faţa porţii cetăţii,
a avut ochii deschişi să vadă muntele plin de forţe îngereşti. Cât de important a fost în acest timp
de criză pentru Saul şi oamenii lui să aştepte sfatul şi binecuvântarea profetului înainte de a porni
la luptă!

7 Unii dintre evrei chiar au trecut Iordanul înspre regiunile Gad şi Ghilad. Saul se
afla încă la Ghilgal şi toţi cei care erau cu el tremurau de frică.
Unii dintre evrei chiar au trecut. Când i-a chemat pe israeliţi la arme, Saul a spus: „Să audă
evreii” (v. 3). Totuşi versetul 7 notează că „evreii” au fugit peste Iordan (cuvântul „unii” nefiind în
textul original), în timp ce versetul 6 afirmă că Israel s-a ascuns în peşteri „în muntele lui Efraim”
(cap. 14,22). Cuvântul „evreii” este folosit în mod constant de filisteni referindu-se la împotrivirea
lor, dar autorul cărţii Samuel se pare că face deosebire între cei 2 termeni, „Israel” şi „evrei”, ca de
pildă în versetul 19, unde se menţionează faptul că filistenii controlau pe toţi fierarii, „să
împiedicăm pe evrei să-şi facă săbii”. În contrast, autorul însuşi spune că cei „din Israel se
pogorau la filisteni” ca să-şi ascută uneltele lor. Totuşi LXX traduce aici cuvântul „evrei” cu
„sclavi”. (vezi cele despre v. 3).

~ 67 ~
8 El a aşteptat 7 zile, timpul hotărât de către Samuel. Dar pentru că Samuel nu venea
la Ghilgal, oamenii lui Saul au început să se împrăştie.

A aşteptat 7 zile. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că Saul aşteptase deja 7 zile întregi şi că
Samuel nu ajunsese până la începutul celei de-a opta zile, întârziind astfel cu o zi întreagă. Este
foarte probabil că, întrucât profetul n-a apărut în prima parte a zilei stabilite (vezi PP 617, 618),
Saul şi-a asumat răspunderea de a aduce jertfă. După ungerea lui Saul ca împărat, Samuel îl
instruise pe acesta cu privire la această ocazie; el trebuia să meargă la Ghilgal şi să aştepte acolo
până când avea să vină Samuel (vezi cap. 10,8; compară cu PP 617). Totuşi, Samuel sosise curând
după vremea hotărâtă pentru aducerea jertfei numai ca să descopere fapta de neascultare a lui Saul
(cap. 13,10).

9 Atunci Saul a zis: „Aduceţi la mine arderea de tot şi jertfele de pace e(Vezi nota
de la 10:8).” Şi a jertfit arderea de tot.

10 Tocmai în momentul în care sfârşea de adus arderea de tot, a sosit şi Samuel.


Saul i-a ieşit în întâmpinare ca să-l salute.

11 – Ce ai făcut? i-a zis Samuel. Saul i-a răspuns: – Când am văzut că oamenii mei
au început să se împrăştie, că tu nu vii la timpul hotărât şi că filistenii sunt adunaţi la
Micmaş,

Oamenii mei au început să se împrăştie. Prezicând cererea lui Israel de a avea un împărat, Moise
a avertizat ca acesta „să nu aibă mulţi cai”, adică să nu se încreadă în echipamentul său de apărare
(Deuteronom 17,16; comp. cu Isaia 31,3). Dimpotrivă, împăratul, în calitate de conducător şi
exemplu al poporului, trebuia să-şi procure o copie a legii, să devină un cercetător atent al ei şi să
asculte de instrucţiunile cuprinse acolo.
Dar Saul, gândindu-se la echipamentul militar al vecinilor lui Israel, cu oştile lui permanente, a
ajuns să separe siguranţa şi succesul de credinţa simplă şi încrederea în Dumnezeu. Cu această
concepţie în mintea lui, el n-a reuşit să inspire oamenilor lui curajul care vine din credinţa în
Dumnezeu. În lipsa acestuia şi fără armele în care să-şi pună nădejdea, oamenii lui, cu o vedere
mai clară decât cea a lui Saul, n-au putut să vadă nici un temei de la care să aştepte victoria.
Viitorul părea fără speranţă. Aşa s-a întâmplat că, la primul semn de pericol real, cea mai mare
parte a oştirii lui Saul a dezertat de teama să nu-şi piardă viaţa şi l-a lăsat la Ghilgal nu cu mai
mult de 600 de oameni. Iscoadele lui îi aduseseră ştiri despre concentrarea vrăjmaşului la numai
12 mile depărtare, la Micmaş, şi el s-a temut nu numai din cauza naţiunii, ci şi din cauza propriei
lui siguranţe.
Saul pierduse încrederea şi respectul oştirii sale. În fiecare zi dezertau din ce în ce mai mulţi
oameni. El era complet descurajat. Popularitatea lui scădea repede. El era gata să arunce toată vina
pentru această situaţie asupra lui Samuel, care nu reuşise să apară. Saul s-a întristat pentru că
Samuel nu era prezent. Stăpânit de aceste gânduri, el l-a întâmpinat pe profet fără să prezinte nici
o scuză, ci mai degrabă într-un spirit de îndreptăţire de sine. Ce contrast faţă de spiritul în care se
pregătise pentru atacul asupra lui Amon!

12 mi-am zis: „Filistenii vor înainta împotriva mea la Ghilgal, iar eu încă nu am
căutat faţa DOMNULUI.” De aceea am îndrăznit să jertfesc eu arderea de tot.

~ 68 ~
13 Samuel i-a zis lui Saul: – Ai lucrat ca un nebun şi nu ai păzit porunca pe care ţi-o
dăduse DOMNUL, Dumnezeul tău. Dacă ai fi ascultat, DOMNUL ţi-ar fi întărit pentru
totdeauna domnia peste Israel.
Ai lucrat ca un nebun. Adică ai îngăduit să fii stăpânit de simţuri şi nu de încrederea în
Dumnezeu, întemeiată pe experienţele providenţiale trecute. Dacă Dumnezeu este cu tine, cine
poate fi împotriva ta? Ceea ce Ghedeon a făcut cu cei 300 de aleşi din 32.000, cu siguranţă că şi
Saul ar fi putut face cu cei 600 din cei 3.000! Dar dacă el a refuzat să aibă încredere în
făgăduinţele lui Dumnezeu şi în cuvântul profetului Său şi a manifestat o atitudine de necredinţă şi
şovăire întrun moment de criză, cum mai putea Dumnezeu să continue să fie cu el? Dacă Saul ar fi
fost dispus să-şi umilească inima, cât de cu totul alta ar fi putut fi istoria lui Israel!

14 Acum însă domnia ta nu va mai dăinui. DOMNUL Şi-a găsit un om după inima
Lui şi l-a rânduit să fie conducătorul poporului Său. Şi aceasta fiindcă nu ai ascultat
de porunca DOMNULUI.
Domnia. Saul n-a prezentat ca scuză faptul că înţelesese greşit instrucţiunile lui sau că ele n-au
fost lămurit arătate. Pe de altă parte, el a recunoscut deschis călcarea premeditată a instrucţiunilor
primite în favoarea propriei lui dorinţe. Compară poziţia lui Saul cu aceea a lui Adam în grădina
Edenului sau pune-o în contrast cu aceea a lui Hristos pe muntele ispitirii. Înainte de a merge în
pustie pentru a fi ispitit de diavolul, Hristos primise asigurarea că este Fiul preaiubit al lui
Dumnezeu. Şase săptămâni mai târziu, lihnit de foame şi necunoscând ce se afla în faţa Lui, El a
aşteptat cu răbdare călăuzirea divină. Când se părea că este neluat în seamă, istovit şi înspăimântat
de încordare psihică, atunci a încercat Satana să-I clatine încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar acolo unde n-a reuşit Adam şi unde Saul a ales calea care duce in jos, Hristos a câştigat!
Mustrarea lui Samuel a fost pronunţată în aşa fel încât să invite la căinţă şi umilinţă, dar în zadar.
Însăşi prezenţa profetului ar fi trebuit să-i aducă aminte de râvna şi interesul altruist al acestuia din
lunile trecute. Saul a cautat să se îndreptăţească învinuindu-l pe Samuel că a greşit. Cum s-a
întâmplat cu Saul, aşa a fost omul în toate vremurile. Când apăsă necazurile, teama de pericolul
iminent măreşte sensibil activitatea minţii şi dă naştere unei nerăbdări de a rezolva problema cât
mai repede. Într-o astfel de tensiune, raţiunea cu privire la datorie este orbită fiind înlocuită cu o
condamnare critică îndreptată împotriva altora şi cu o puternică hotărâre de a îndreptăţi cursul
acţiunii astfel alese. Încrederea anterioară în ocrotirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu lasă loc
unei necredinţe cinice şi, în final, revoltei.

15 Samuel s-a ridicat şi a plecat din Ghilgal f(TM; LXX adaugă: din Ghilgal în
drumul său. Oamenii care au mai rămas l-au urmat pe Saul pentru a se întâlni cu
oştirea, plecând din Ghilgal) la Ghiva lui Beniamin. Saul a numărat oamenii care
erau cu el şi au ieşit în jur de 600 de bărbaţi.
Ghiva. Ebraicul gib’ah (vezi cele despre v. 16).

16 Saul şi Ionatan, fiul său, împreună cu aceşti bărbaţi au rămas la Ghiva g(Două
mss TM; cele mai multe mss TM: Gheva, o variantă a lui Ghiva), în Beniamin, în
timp ce filistenii şi-au aşezat tabăra la Micmaş.
Ghiva. Textul ebraic redă aici Gheba nu Ghibea ca în v. 15. Gheba era exact peste valea de la
Micmaş (vezi cap. 14,4.5, unde în textul original al v. 5 este Gheba şi nu Ghibea).
Confuzia din traducere se datorează probabil părerii că Gheba şi Ghibea au fost pronunţări
diferite ale aceleaşi localităţi, aşa cum mai arată încă vechile hărţi. Este adevărat că Gheba este
numită uneori Ghibea, dar se pare că au fost două localităţi diferite (vezi cele despre cap. 14,16).
Dacă săpăturile recente, adăugate la dovezi biblice, au localizat în mod corect fortăreaţa lui Saul,
Ghibea, la Tell el-Ful, la 3 mile sud-vest de Gheba şi la nord de Ierusalim (vezi vol. I, pag. 124),

~ 69 ~
Ionatan nu s-a dus acolo, ci în mod evident că a „rămas în” Gheba, faţă în faţă cu Micmaş, cum
rezultă de aici, după ce a luat-o de la filisteni (v. 3), iar Saul probabil că s-a unit cu el după ce s-a
întors de la Ghilgal.
Vezi o hartă a bătăliei de la Micmaş

17 Din tabăra filistenilor au ieşit 3 cete de năvălitori ca să pustiască. O ceată a luat-o


pe drumul spre Ofra, în regiunea Şual,
Trei cete. Probabil că Orfa era aşezată unde se întâlneau două mari drumuri, la nord-vest de
Ierihon. Ţara Şual – în mod literal, „ţara şacalilor” – probabil că indică versantele cavernoase ale
regiunii de la răsărit de Orfa, când munţii scad repede de la creasta muntelui lui Efraim înspre
Iordan. Ţinutul acesta este presărat cu peşteri de calcar, minunate locuri de ascundere.

18 o alta a luat-o pe drumul spre Bet-Horon, iar ultima – pe drumul spre hotarul care
duce în valea Ţeboim, spre pustie.
Bet-Horon. Bet-Horonul de sus şi Bet-Horonul de jos cam la vreo 10, respectiv 12 mile apus de
Micmaş, aproape de hotarul dintre Efraim şi Beniamin, unde munţii sunt abrupţi înspre Şefela.
Ţeboim este amintit în Neemia 11,34 ca fiind în apropiere de Anatot şi alte cetăţi la sud de
Micmaş în direcţia pustiului lui Iuda. Harta arată lămurit că filistenii n-au înaintat către Ghilgal, ci
prin mişcări de flancare înspre nord, vest şi sud, ei au încercat să împiedice reîntăririle oamenilor
lui Saul despre care au crezut că stăpânesc peşterile de la răsărit de Micmaş.

19 Pe vremea aceea, în tot Israelul nu se găsea nici un fierar deoarece filistenii


ziseseră: „Evreii nu trebuie să-şi facă săbii sau suliţe.”
Nici un fierar. Se pare că pentru un timp, filistenii s-au bucurat în mod practic de monopol în
Canaan în ceea ce priveşte industria fierului şi probabil a altor metale. Pe vremea aceasta, fierul
folosit în Palestina venea din Asia Mică şi era importat prin oraşele de coastă. Desigur că acestea
erau sub controlul filistenilor. Astfel, a fost relativ uşor pentru ei, fiind din punctul lor de vedere, o
politică înţeleaptă prin care să-i menţină pe evrei dezarmaţi.

20 Prin urmare, fiecare israelit se ducea la filisteni ca să-şi ascută fierul pentru plug,
sapa, toporul şi secera h(LXX; TM se repetă: fierul pentru plug).
Fierul pentru plug (engl. „brăzdar” de plug) sau „fier de plug”.
Sapa(engl. „săpăligă”, „brăzdar”)
Secera(engl. „săpăligă”).Sau seceră.

21 Preţul era de un pim i(2/3 dintr-un şechel; aproximativ 8 gr) pentru ascuţirea
fierului de plug şi al sapei şi de o treime dintr-un şechel j(Aproximativ 4 gr) pentru
ascuţirea furcii, toporului şi a ţepuşei cu care se mână boii.
Pentru ascuţirea (engl. „ei aveau o pilă”). Descoperiri recente arată lămurit că afirmaţia astfel
tradusă ar trebui redată „taxa era un pim” (RSV, vezi vol. I, pag. 164). Un „pim” era o unitate
monetară egală cu 2/3 dintr-un siclu sau aproximativ 20 de cenţi.
Sapei. În textul ebraic este: „pentru fiarele de plug şi pentru sape”.
Furcii. Ebraicul lişeloş qilleşon. Înţelesul nu este sigur. Lişeloş vine de la şaloş, care înseamnă „a
împărţi în 3 părţi”; el este compus din două cuvinte, le „pentru” şi şeloş, a treia parte. Cuvântul
qilleşon nu mai este folosit nicăieri în Vechiul Testament şi are un înţeles îndoielnic. Traducerea
„furcă” este numai o presupunere, întemeiată în parte pe un cuvânt arameic asemănător, care
înseamnă „a fi subţire”, oricare ar fi fost el, era „împărţit în 3 părţi”. Traducerea ebraică modernă
de Ilarkavy redă expresia prin „furci cu 3 coarne”, ceea ce este mai apropiat de textul ebraic decât
cuvântul „furcă”.

~ 70 ~
RSV traduce pe leşoloş qilleşon „o treime dintr-un siclu”, ceea ce ar fi egal cam cu 10 cenţi. Ca
şi traducerea KJV şi altele, traducerea aceasta este tot o presupunere şi probabil că este întemeiată
pe o transpunere în litere în cuvântul qilleşon, citindu-l şeqel, „siclu”, în loc de qilleşon, on fiind
considerat ca diminutiv.
Traducerea „furcă” este îndoielnică pentru că „furcile” de pe vremea aceea, ca în multe locuri din
cuprinsul Orientului, unde uneltele primitive care mai sunt şi astăzi în uz, erau din lemn şi nu din
metal. Israeliţii nu aveau de ce să ia furcile din lemn şi să le ducă la filisteni ca să le ascută
(v. 19,21). Evident că dacă lişeloş qilleşon urmează să fie socotit o unealtă, ea trebuia să fie făcută
de un fierar. Având în vedere faptul că „pim”-ul din v. 21 este recunoscut acum ca fiind o unitate
monetară şi nu o „pilă”, traducerea RSV „o treime dintr-un siclu” devine plauzibilă, deşi în nici un
caz concludentă (vezi vol. I pag. 164). De aceea traducerea „taxa era un pim pentru fiarele de
plug” (RSV) pare preferabilă.

22 De aceea, în ziua luptei, nici unul din luptătorii care erau cu Saul şi cu Ionatan nu
avea o sabie sau o suliţă în mână. Numai Saul şi fiul său Ionatan aveau.

Nu avea o sabie sau o suliţă După ani de asuprire filisteană se pare că Saul şi Ionatan au fost
singurii care posedau aceste arme de metal. Soldaţii simpli ai oştirii puteau să aibă arcuri şi praştii,
nu un echipament sărac în mâinile experţilor (vezi Judecători 20,16), dar ei nu puteau să intre în
lupta corp la corp cu armele de fier ale filistenilor. Versetul acesta descoperă două lucruri: (1)
lupta a avut loc înainte ca Israel să fi fost bine organizat, probabil la începutul domniei lui Saul, şi
(2) lipsa de echipament a făcut evident pentru ambele părţi faptul că Dumnezeu a intervenit în
favoarea poporului Său. Saul a putut să se răzvrătească şi, ca rezultat, să facă multe lucruri
nebune; dar Dumnezeu a lucrat pentru Israel în aşa fel încât să încurajeze pe indivizi să se alăture
împărăţiei Sale şi să-şi pună încrederea în El. Saul a refuzat să meargă unde spunea Dumnezeu,
dar Ionatan era gata şi nerăbdător să facă ceea ce tatăl său ar fi putut face.

Fapta de vitejie a lui Ionatan

23 O unitate filisteană a înaintat şi s-a aşezat în trecătoare, la Micmaş.

Comentarii Ellen G. White:

1-23 PP 616 622


2.3 PP 616 PP 627
8-10 PP 618
8-14 PP 625, 627, 634
11-15 PP 621
14 PP 636, 723
22 PP 616

~ 71 ~
Capitolul 14
1 Într-una din zile, Ionatan, fiul lui Saul, i-a zis tânărului care-i ducea armele: „Vino
să pătrundem până la garnizoana filistenilor, care se află de cealaltă parte!” Tatălui
său însă nu i-a spus nimic.
Tatălui său însă nu i-a spus nimic. Ionatan a fost primul prezentat în naraţiunea din cap. 13 unde i
s-a încredinţat o treime din garda naţională aşezată la Ghibea. Saul, cu celelalte două treimi, a
cantonat la nord-est de Micmaş. La apariţia filistenilor, pentru a răzbuna înfrângerea garnizoanei
de la Gheba, Saul s-a retras la Ghilgal, în timp ce se pare că Ionatan a rămas la Gheba, iar filistenii
au ocupat Micmaşul (cap. 13,16). Textul nu este clar, dacă Samuel s-a întors la Rama sau dacă a
rămas la Ghibea (v. 15), dar este foarte sigur că, aşa după cum se desfăşoară naraţiunea în acest
capitol, Dumnezeu căuta să convingă pe israeliţi de nevoia strictei dependenţe de El. Caracterul
secret al acţiunii lui Ionatan este o dovadă evidentă a credinţei lui în Dumnezeu, în ciuda lepădării
lui Saul la Ghilgal (cap. 13,14). Ceea ce în mod obişnuit ar fi fost considerat ca o aventură, devine
puternica dovadă a lucrării providenţei divine. Domnul S-a folosit de orice dovadă materială
posibilă pentru a convinge un popor incult despre iubirea Sa faţă de ei şi despre faptul că toate
lucrurile sunt posibile pentru cei a căror inimă tânjeşte după eliberarea din robia păcatului.

2 În acest timp, Saul se afla la marginea cetăţii Ghiva, sub rodiul din Migron, iar cei
care se aflau cu el erau în număr de aproape 600 de bărbaţi.
3 Se afla acolo şi Ahia,care purta un efod.El era fiul lui Ahitub şi fratele lui I-Cabod,
fiul lui Fineas, nepotul lui Eli, preotul DOMNULUI de la Şilo. Nimeni nu ştia însă că
Ionatan plecase.
4 De fiecare parte a trecătorii prin care voia Ionatan să treacă ca să ajungă la
garnizoana filistenilor se afla câte un colţ de stâncă. Numele unuia era Boţeţ, iar al
celuilalt era Seneh.
De fiecare parte a trecătorii. Iosif Flavius spune: „Acum tabăra vrăjmaşului era după o prăpastie
care avea 3 vârfuri, care se termina într-o strâmtoare îngustă şi lungă, în timp ce era o stâncă ce îi
înconjura întocmai ca o linie de front, făcută să prevină un atac al vrăjmaşului” (Antiquities VI,
6,2). Cei care au vizitat regiunea de nord a prăpăstioasei văi spun că localnicii mai vorbesc încă de
ea ca despre „fort”. Acest colţ de stâncă a fost numit Boţeţ, care poate să însemne „alb” sau
„strălucitor”, dar mult mai probabil „moale” sau „delicat”. Pe latura sudică a văii este un alt colţ
de stâncă de înălţime aproximativ egală, numit Sene sau „tufiş spinos”, mult mai uşor de escaladat
decât cel de pe partea nordică. Informaţiile topografice din acest text al Scripturii se spun că au
fost folosite de Allenby la luarea de la turci a Micmaşului, în 1917.

5 Unul dintre ele se afla în partea de nord, spre Micmaş, iar celălalt în partea de sud,
spre Gheva.
6 Ionatan i-a zis tânărului care-i ducea armele: – Vino să pătrundem până la
garnizoana acestor necircumcişi! Poate că DOMNUL va lucra pentru noi, căci nimic
nu-L împiedică pe DOMNUL să izbăvească fie prin mulţi, fie prin puţini.
Domnul va lucra. Ionatan n-a depins atât de mult de armura sa, cât de puterea nelimitată a lui
Dumnezeu. El a folosit pur şi simplu ceea ce avusese la îndemână şi Dumnezeu a binecuvântat
umila lui dependenţă de Cer. Chiar dacă împăratul s-a abătut de la calea ascultării, Dumnezeu Şi-a
propus să dovedească întregului Israel că mântuirea este o chestiune de alegere şi acţiune
individuală şi nu atât de mult o mişcare de masă. Cât de tragică ar fi fost situaţia dacă Dumnezeu
ar fi lepădat întregul Israel, când împăratul a ales să nu asculte!

~ 72 ~
7 – Fă tot ceea ce ai în gând, i-a răspuns cel ce-i ducea armele. Iată că sunt cu tine în
ceea ce ai de gând să faci.

8 – Ne vom îndrepta spre bărbaţii aceia şi ne vom arăta lor, a spus Ionatan.

9 Dacă ne vor zice să aşteptăm să se apropie ei de noi, atunci vom rămâne acolo
unde suntem şi nu vom urca spre ei.

10 Dar dacă ne vor zice să urcăm la ei, atunci vom urca, căci acesta este pentru noi
semnul că DOMNUL îi dă în mâinile noastre.

Dacă ne vor zice. Ghedeon ceruse un semn aproape imposibil, omeneşte vorbind, atunci când a
cerut ca roua să fie pe pământ, dar nu pe lână (Judecători 6,29). Tot aşa şi Ionatan a făcut din
chemarea vrăjmaşului „suiţi-vă” un semn că Dumnezeu avea să lupte pentru ei. A escalada pereţii
perpendiculari ai piscului de stâncă nordic a fost aparent o ispravă imposibilă, mai ales îmbrăcat în
armură. Dumnezeu este onorat când oamenii aşteaptă de la El lucruri mari şi când încearcă lucruri
mari pentru El.

11 Aşadar, s-au arătat amândoi garnizoanei filistene, iar filistenii au zis: „Priviţi!
Evreii ies din vizuinile în care s-au ascuns!”

12 Bărbaţii din garnizoană au strigat către Ionatan şi către cel ce-i ducea armele,
spunându-le: „Veniţi sus la noi şi vă vom arăta noi a(Sau: Veniţi sus la noi să vă
dăm o lecţie!; lit.: veniţi sus la noi şi vă vom arăta / spune ceva)!” Atunci Ionatan
i-a spus celui ce-i ducea armele: „Urcă-te după mine pentru că DOMNUL i-a dat în
mâna lui Israel.”

13 Ionatan s-a căţărat, folosindu-se de mâini şi de picioare, iar cel ce-i ducea armele
îl urma. Filistenii cădeau înaintea lui Ionatan, iar cel ce-i ducea armele venea în
urma lui şi-i omora.

Ionatan s-a căţărat. Iosif Flavius crede că era în zorii zilei atunci când Ionatan şi cel care-i purta
armele s-au apropiat de avanpostul filistean şi au ajuns la el când cei mai mulţi dintre oameni
dormeau (Antiquities VI, 6,2). Naraţiunea din cap. 14 confirmă ideea că era dimineaţa devreme
(vezi v. 15.16.20.23.24-28.30.31.45). Nu se precizează dacă cei 2 israeliţi au aşteptat noaptea ca să
facă ascensiunea sau dacă aceasta nu le-a luat decât câteva minute. Evident este că ei au luat
fortăreaţa cu totul pe neaşteptate, pentru că în tabăra filisteană a domnit cea mai mare confuzie.
Groaza a intrat „în tabără, în ţară şi în tot poporul... Era groaza lui Dumnezeu” (v. 15).

14 În acest prim atac, Ionatan şi cel ce-i ducea armele au ucis aproape 20 de bărbaţi
pe o întindere de o jumătate de iugăr b[Lit.: o jumătate de brazdă de un iugăr de
pământ, adică jumătate din parcela de pământ care se putea lucra într-o zi cu o
pereche de boi; aproximativ ¼ ha (2.500 mp); probabil aici este intenţionată numai o
distanţă de 25 m din aria de ¼ ha (1 ha = 100 x 100m)] de pământ.

~ 73 ~
15 Groaza a cuprins întreaga oştire: pe cei din tabără, pe cei din câmpie, pe cei din
garnizoană şi pe cei care ieşiseră să pustiască, iar pământul se cutremura. Groaza
aceasta a fost trimisă de Dumnezeu.
Groaza aceasta a fost trimisă de Dumnezeu (engl. „a very great trembling”). În mod literal,
„groaza lui Dumnezeu [`elohim]” (vezi KJV marginal). Cuvântul `elohim se referă aici la
intensitatea fricii şi reflectă groaza şi confuzia care domneau. Cuvântul `elohim este uneori folosit
astfel ca un superlativ (vezi despre Geneza 23,6; 30,8). Cutremurul de pământ a fost, neîndoios, un
act de intervenţie divină (vezi PP 623). Adesea, Dumnezeu intervine folosindu-Se de forţele
naturii, ca la Marea Roşie (Evrei 14,21-28), la valea Aialon (Iosua 10,11-14), la Ebenezer, când
fiistenii au suferit înfrângere şi cu alte ocazii (1 Samuel 7,10).

16 Străjerii lui Saul, care se aflau în Ghiva lui Beniamin, s-au uitat şi au văzut
oştirea împrăştiindu-se în toate părţile.
Ghiva lui Beniamin. Ghibea şi Gheba (Gaba), formele feminină şi masculină ale unui cuvânt care
înseamnă „deal” sau „înălţime”, erau ambele cetăţi ale lui Beniamin (Iosua 18,24, 28;
1 Samuel 13,16). Se pare că formele masculin şi feminin erau folosite uneori în mod alternativ.
Deosebirea dintre cele două localităţi este clarificată în Isaia 10:29, unde sunt amintite în ordinea
în care un invadator ar ajunge la ele din nord.
Un sat cu numele de Jeba există astăzi pe vechiul loc, la 2 mile sud-vest de Micmaş şi la 7 mile
nord-est de Ierusalim. Oraşul modern Tell el Ful ocupă astăzi ceea ce se crede a fi locul anticei
Ghibea, capitala lui Saul, la 7 mile nord de Ierusalim. Săpăturile recente care au avut loc acolo au
scos la iveală ceea ce se crede a fi palatul lui Saul (vezi vol. I, pag. 124; vol. II, pag. 72). „Ghibea”
din 1 Samuel 14,16 era Gheba, peste valea de la Micşam (vezi v. 5,; PP 622), nu Ghibea, reşedinţa
lui Saul, dacă aceasta din urmă este corect identificată cu Tell el-Ful (vezi despre cap. 13,2.3). De
la această Ghibea, 6 mile sud-vest de Micmaş şi cu două rânduri de dealuri între ele, cu greu ar fi
fost posibil să se observe ce se întâmplă în Micmaş, dar de la Gheba, direct peste vale, aceasta ar fi
fost relativ uşor.

17 Atunci Saul le-a zis bărbaţilor care erau cu el: „Număraţi şi vedeţi cine a plecat
din mijlocul nostru.” Când au numărat, au văzut că Ionatan şi cel ce-i ducea armele
lipseau.
18 Saul i-a zis lui Ahia: „Adu încoace Chivotul lui Dumnezeu!” – pe atunci
Chivotul lui Dumnezeu se afla la israeliţi. c(TM; LXX: Adu încoace efodul! – În
acea vreme el purta efodul înaintea israeliţilor)
19 În timp ce Saul îi vorbea preotului, învălmăşeala din tabăra filistenilor a început
să fie din ce în ce mai mare. Atunci Saul i-a zis preotului: „Retrage-ţi mâna!”
Retrage-ţi mâna. Impetuozitatea lui Saul se desfăşura în mod rapid. Vădita confuzie din tabăra
inamică l-a aruncat într-o astfel de exaltare încât n-a mai putut nici măcar să aştepte sfat de la
Domnul. Zile de-a rândul, el şi ai lui au fost spectatori şi au auzit rapoarte despre incursiunile
vrăjmaşului asupra cetăţilor de prin apropiere şi, cu toate că el nu cunoştea motivul alergării oştirii
peste vale, a dat brusc ordinul de atac. Dacă şi-ar fi luat timp să caute călăuzire divină, probabil că
ar fi evitat multe dintre problemele care au confruntat oştirea lui Israel în următoarele câteva ore,
iar victoria lui asupra vrăjmaşului ar fi fost mult mai mare. Este clar că acesta a fost un caz când
graba strică treaba. Timpul de meditaţie şi de rugăciune a lui Isus I-a adus calmul şi judecata
necesare să-L ajute să îndure cu răbdare încercarea cea grea care Îl aştepta. Noaptea de luptă a lui
Iuda cu îngerul la pârâul Iaboc l-a întărit nu numai ca să se întâlnească cu Esau, ci şi ca să facă
faţă anilor plini de probleme încurcate, care au urmat.

~ 74 ~
20 Apoi Saul şi oamenii lui s-au adunat şi au intrat în luptă unde au găsit o mare
învălmăşeală deoarece filistenii se omorau între ei.
21 Chiar şi aceia dintre evrei care fuseseră înainte cu filistenii şi se duseseră
împreună cu aceştia în tabăra lor s-au întors şi s-au alăturat israeliţilor care erau cu
Saul şi Ionatan.
Evrei. Vezi cele despre cap. 13,3.

22 De asemenea, când toţi bărbaţii care se ascunseseră în regiunea muntoasă a lui


Efraim au auzit că filistenii au fugit, au intrat şi ei în luptă urmărindu-i.
23 În acea zi, DOMNUL a izbăvit pe Israel, iar lupta s-a întins până dincolo de
Bet-Aven.
Domnul a izbăvit pe Israel. Aici este un exemplu vrednic de luat în seamă de putere divină care
conlucrează cu efortul omenesc. Ionatan dorea eliberarea de incursiunile filistenilor. Evenimentele
zilei nu lăsau nici o îndoială decât aceea că aspiraţia lui era venită de la Duhul Sfânt. Ionatan a
văzut criza impulsivă a depresiei care a cuprins pe tatăl său, dar aceasta n-a făcut decât să-i inspire
o şi mai mare încredere în Conducătorul divin, care-l chemase pe Saul să ocupe locul de frunte. Cu
fiecare pas de înaintare, Ionatan simţea un val de putere, născut din credinţă, care-l întărea pentru
următorul pas. În acea zi, el dovedea că Iehova este un Dumnezeu care Îşi ţine legământul, Unul
care era în stare să facă astfel încât mânia omului să-I aducă laude.
Cât de multe spun aceste cuvinte: „Domnul a izbăvit pe Israel!” – tăria şi curajul agresiv al
tânărului luptător, tovărăşia şi sprijinul purtătorului de arme, mulţumirea de sine a străjerilor de pe
piscul de stâncă, sincronizarea perfectă a atacului, panica creată prin surpriza atacului, cutremurul
de pământ, strigătele unei oşti cuprinsă de panică, eliberarea robilor care, prin stimulentul eroicei
fapte a lui Ionatan, s-au simţit liberi să se întoarcă împotriva răpitorilor lor şi întoarcerea unui
împărat şi a oştirii lui, care anterior fuseseră umiliţi peste măsură în faţa vrăjmaşilor lor! Acum,
fiecare părea nerăbdător să demonstreze zelul său pentru a face ca înfrângerea inamicului să fie
completă.
Bet-Aven. Numele Bet-Aven înseamnă probabil „casa idolilor”, posibil „casa goliciunii”. Se
crede că se referă la o localitate din regiunea la nord de Micmaş şi la răsărit de Betel. Drumul
principal al filistenilor era spre apus înspre patria lor, dar panica lor a fost aşa de mare încât au
fugit în toate direcţiile.

Viaţa lui Ionatan în primejdie

24 Bărbaţii lui Israel au fost sleiţi de puteri d(Ebr.: au fost într-o mare strâmtorare,
în ideea că deşi erau obosiţi şi flămânzi, ei nu puteau să mănânce, datorită
jurământului lui Saul) în acea zi, deoarece Saul pusese un jurământ asupra lor,
spunând: „Blestemat să fie bărbatul care va mânca ceva până seara, înainte de a mă
răzbuna pe duşmanii mei.” Astfel, nici unul dintre ei n-a gustat mâncare.
Saul pusese un jurământ asupra lor. Este evident că Saul încerca „să iasă cu faţa curată”, pentru
că nu mai considerase victoria ca fiind a Domnului (vezi cap. 11,13), ci numai că el putea să fie
răzbunat pe vrăjmaşii lui. Acesta este al doilea caz în cuprinsul unei zile, când el n-a căutat sfatul
Domnului; acum a impus poporului propria sa voinţă, aşa cum făcuse anterior cu preotul
(cap. 14,19). Poate că simţurile lui mai sufereau încă din cauza mustrării lui Samuel la Ghilgal.
Prezenţa preotului Ahia (v. 3) ca sfetnic al lui, arăta că profetul se întorsese la Rama, în loc să
rămână la Ghibea (cap. 13,15).
Ionatan era tot atât de atent să ia seama la Cuvântului Domnului pe cât era de nepăsător tatăl său,

~ 75 ~
probabil nu în mică măsură, ca rezultat al influenţei lui Samuel (vezi PP 623). Este posibil să fi
existat în trecut un cuvânt de încurajare de la Samuel, care acum l-a inspirat pe Ionatan să facă
planul îndrăzneţei lui fapte de vitejie. Întocmai cum Saul fusese avertizat despre experienţa de la
Ghilgal cu luni înainte ca evenimentul să aibă loc (cap. 10,8; 13,8), o solie asemănătoare din
partea lui Samuel s-ar fi putut să pregătească pe fiul lui Saul pentru partea lui, în evenimentele
acestei zile memorabile. Oricum ar fi, Ionatan a fost smerit, cum fusese la început tatăl său,
aşteptând călăuzire divină, urmând-o şi gata să încredinţeze rezultatele în mâna Domnului
(cap. 14,10.12). Cererea necugetată şi arbitrară a lui Saul pentru o zi de post contrastează puternic
cu supunerea credincioasă a poporului faţă de instrucţiunile lui, neţinând cont de dorinţele şi
nevoile lor personale.
Se pare că umilinţa lui Saul a dispărut pentru totdeauna şi, în locul ei, au apărut un zel fals, o
mândrie ascunsă şi un abuz de autoritate care aveau să evolueze în decursul anilor, până când şi-a
luat viaţa. Ca şi Iuda, Saul a mers bine un timp. Dacă el ar fi murit înainte de a chema pe Israel la
Ghilgal, ar fi fost privit ca vrednic pentru locul cel mai de cinste pe lista de onoare al regilor.
Acum el trădase încrederea sacră, totuşi i s-a îngăduit să trăiască mai departe pentru ca toţi să
poată vedea roadele egoismului şi perversităţii.

25 Întreaga oştire a intrat într-o pădure unde, pe jos, se afla miere.


26 Când au intrat în pădure, au văzut că mierea curgea din faguri,însă nimeni nu şi-a
dus miere cu mâna la gură deoarece se temeau de blestem.
27 Ionatan însă nu auzise jurământul cu care legase tatăl său oştirea. De aceea el a
întins capătul băţului care se afla în mâna lui şi l-a înmuiat în mierea din fagure. Şi-a
dus miere cu mâna la gură şi ochii i s-au luminat e(Sau: la gură şi s-a întremat; şi în
v. 29).
28 Atunci unul dintre bărbaţi i-a spus: – Tatăl tău a pus oştirea sub un jurământ
sever, spunând: „Blestemat să fie bărbatul care va mânca ceva în această zi.” De
aceea este istovită oştirea.
29 Atunci Ionatan a răspuns: – Tatăl meu a pus ţara în primejdie. Priviţi cum mi s-au
luminat ochii pentru că am gustat puţin din mierea aceasta!
Tatăl meu a pus…în primejdie. După ce a aflat de porunca nesăbuită a tatălui său, Ionatan a
recunoscut imediat greutatea impusă oştirii şi n-a ezitat să lase ca poporul să ştie că nu era de
acord cu astfel de restricţii. Aceasta este foarte interesant având în vedere repetatele declaraţii cu
privire la neîndoiosul devotament al soldaţilor. Textul ebraic lasă să se înţeleagă că Saul a pus pe
popor să jure. Făcând aşa, desigur că ei s-au simţit personal legaţi să-l ţină, în timp ce Ionatan,
nefăcându-l, nu avea să se simtă sub obligaţie personală de a face astfel.
Ţara(engl. „the land”). Adică poporul (vezi v. 25).

30 Cu cât mai bine ar fi fost dacă oamenii ar fi mâncat astăzi din prada pe care au
luat-o de la duşmanii lor? N-ar fi fost înfrângerea filistenilor mai mare?
31 În acea zi, după ce i-au zdrobit pe filisteni de la Micmaş până la Aialon, oamenii
erau foarte obosiţi.

De la Micmaş până la Aialon. O distanţă de vreo 20 de mile peste podişul muntos al Palestinei
centrale şi în jos înspre ţinutul desfăşurat al Şezelei, aproape 1000 de picioare mai jos decât
Micmaş, prin astfel de văi ca Wadi Selman. Principala şosea modernă de la Ierusalim la Lyda
trece prin Wadi Selman, după ce se desface din drumul de la nord de Sihem, cam la 5 mile (8 km)
afară din Ierusalim. Un marş obişnuit peste un astfel de teren ca acela dintre Micmaş şi Aialon ar
~ 76 ~
fi considerat o călătorie de o zi întreagă. Contextul lasă să se înţeleagă că atacul lui Ionatan a fost
dimineaţa foarte devreme (vezi despre v. 13). Dacă este aşa, Israel a urmărit pe inamic o zi
întreagă, de abia oprindu-se să adune prada, care, în cazul acesta trebuie să fi fost mare. Filistenii
adunaseră un mare număr de care şi cai la Micmaş. La acestea se mai adaugă lăncile, scuturile,
hrana şi diferite alte lucruri pe care trebuia să le care o oştire. Succesul militar al oamenilor lui
Saul ar fi fost o mare sarcină pentru o armată bine hrănită şi a fost mult mai greu pentru o mulţime
prost hrănită, un popor indisciplinat, de la ţară, ca cel condus de el. Ce învăţătură ar fi putut fi
această experienţă pentru Saul, care suferea încă de mustrare şi era gelos numai pentru propria lui
reputaţie. Dar, o dată ce îşi aşezase piciorul pe nisipul mişcător al mândriei, fiecare încercare slabă
şi nehotărâtă de a se salva singur n-a făcut decât să-l afunde şi mai mult.

32 S-au năpustit asupra prăzii, au luat oi, vite şi viţei, le-au tăiat pe pământ şi le-au
mâncat carnea cu sânge cu tot.
S-au năpustit asupra prăzii. Era seară şi poporul era dezlegat de jurămintele lui (vezi v. 24).
Flămânzi fiind, ei au ucis atât boi cât şi viţei, iar în graba lor, au neglijat să se ocupe de sânge aşa
cum trebuie (Lev 17,10-14).

33 Unii i-au spus însă lui Saul: – Poporul păcătuieşte împotriva DOMNULUI,
mâncând carnea cu sânge cu tot.f(Vezi Gen. 9:4; Lev. 17:11-12; Deut. 12:16, şi în
v. 34) – Aţi arătat necredincioşie, a spus Saul. Acum, rostogoliţi până aici o piatră
mare.
34 Daţi de veste printre oameni să-şi aducă fiecare boul sau oaia, să le taie aici şi
apoi să le mănânce ca să nu mai păcătuiască împotriva DOMNULUI, mâncând carne
cu sânge. Astfel, în acea noapte, fiecare şi-a adus cu el boul şi l-a tăiat acolo.
Să-şi aducă. Ca şi fariseii din zilele lui Hristos, Saul a fost scrupulos cât priveşte păzirea formelor
exterioare, chiar dacă el însuşi neglija chestiuni mult mai grele. Din nou poporul a respectat
porunca împăratului. Cum orbeşte păcatul sufletul! Cât de schimbat ar fi putut fi raportul dacă
Saul ar fi gândit câteva clipe la influenţa pe care o avea propriul păcat asupra încălcărilor de lege
ale poporului! Cât de multe ocazii dă Domnul unui om care alege să lepede sfatul divin, dar care
apoi se întoarce şi caută faţa lui Dumnezeu în umilinţă! Cât de greu este pentru acel suflet, orbit de
păcat, să primească astfel de ocazii şi să facă aşa cum a făcut fiul risipitor, şi anume să se întoarcă
la casa părintească!

35 Saul a zidit un altar DOMNULUI; era prima dată când zidea un altar DOMNULUI.
Era prima dată când zidea un altar. În mod literal, „el a început să zidească un altar” (vezi
n. marginală KJV). Unii cred că aceasta înseamnă că el a început un altar, dar că nu l-a terminat;
alţii cred că acesta a fost primul altar pe care l-a clădit vreodată. Traducătorii, evident, au acceptat
această ultimă redare şi, de aceea, au tradus pe hechel ca „cel dintâi” în loc de „a început”, crezând
că traducerea aceasta se potriveşte cu textul idiomatic ebraic. Acesta este singurul loc în Vechiul
Testament unde hechel a fost astfel tradus.

36 Apoi a zis: – Haideţi să-i urmărim pe filisteni în timpul nopţii, să-i prădăm până
în zori şi să nu lăsăm viu pe nici unul dintre ei. – Fă tot ceea ce crezi că este bine,
i-au răspuns ei. Dar preotul a zis: – Să ne apropiem aici de Dumnezeu.
Să ne apropiem aici de Dumnezeu. Înţelegând că o mare ocazie este pe punctul să treacă, Saul a
propus ca, întrucât au mâncat, să continue înaintarea în timpul nopţii. Astfel de manevre nu erau
neobişnuite. Saul executase un marş de noapte de la Bezec la Iabeş din Galaad pentru a elibera
cetatea de Nahaş amonitul (cap. 11,11). Ghedeon a urmat acelaşi procedeu în campania sa
împotriva madianţilor (Judecători 7,19-23). Poporul a fost imediat de acord cu propunerea lui
~ 77 ~
Saul, dar preotul Ahia a sugerat să-L întrebe pe Domnul. În mod evident că el simţea că împăratul
greşise necăutând sfatul divin în dimineaţa acestei zile (1 Samuel 14,18.19).

37 Saul L-a întrebat pe Dumnezeu: – Să-i urmăresc pe filisteni? Îi vei da în mâinile


lui Israel? Însă, în acea zi, El nu i-a răspuns.
38 Atunci Saul a zis: – Să vină aici toţi conducătorii oştirii ca să descoperim ce
păcat a fost săvârşit astăzi.
39 Viu este DOMNUL Care îl izbăveşte pe Israel, căci şi dacă ar fi vorba despre fiul
meu Ionatan, chiar şi el va trebui să moară. Însă nimeni din popor nu i-a răspuns.
Chiar dacă ar fi fost vorba despre... Ionatan. De ce n-a spus Saul: „chiar dacă l-ar fi săvârşit
împăratul”? Îi spusese oare cineva lui Saul că Ionatan gustase mâncare? Tăcerea Domnului
însemna dezaprobare divină, şi Saul a hotărât că în tabără era păcat. Poporul îşi arătase mereu şi
mereu credincioşia în timpul zilei, şi conştiinţa lui Saul fără îndoială că arăta cu un deget acuzator
către propria lor inimă. Dar poate că pentru a acoperi propriul lui simţământ de vinovăţie, el a
acuzat, de fapt, pe fiul său, care, sub conducerea lui Dumnezeu înfăptuise o mare victorie.
Întocmai după cum el lăsase să se înţeleagă la Ghilgal că greşeala nu era a lui, ci a lui Dumnezeu,
tot aşa şi acum, el a lăsat să se înţeleagă că el, ca împărat, era liber de greşeală. Probabil că el a
simţit că poporul nu era vinovat. De aceea, singurul care putea fi greşit ar fi fiul său. Tot aşa şi
conducătorii din zilele lui Hristos se socoteau fără reproş şi au votat pentru ca merele Erou al
mântuirii noastre să poarte blestemul pentru întreaga naţiune. Buimăciţi peste măsură de nesăbuita
violenţă a lui Saul, bărbaţii lui Israel nu i-au răspuns deloc. Când Dumnezeu tăcea şi când poporul
tăcea, ce putea să facă Saul decât să arunce sorţii.

40 Saul a zis întregului Israel: – Voi veţi sta într-o parte, iar eu împreună cu fiul meu
Ionatan vom sta în partea cealaltă. – Fă ceea ce crezi că este bine, i-a răspuns
poporul.
41 Saul s-a rugat DOMNULUI, Dumnezeul lui Israel: – Arată-ne adevărul g[TM;
LXX: De ce nu i-ai răspuns robului tău astăzi? Dacă vina este a mea sau a fiului
meu Ionatan, răspunde cu Urim, iar dacă vina este a bărbaţilor lui Israel, răspunde
cu Tumim (pentru Urim şi Tumim, vezi nota de la Ex. 28:30)]!Sorţul a căzut pe
Ionatan şi Saul, iar ceilalţi bărbaţi au scăpat.
42 Atunci Saul a zis: – Aruncaţi sorţul între mine şi fiul meu Ionatan. Şi sorţul a
căzut pe Ionatan.
A căzut pe Ionatan. Mintea cercetătoare poate foarte bine să întrebe: pentru ce a îngăduit
Dumnezeu ca sorţul să cadă pe Ionatan în loc de Saul, văzând că primul era nevinovat, iar ultimul
dăduse de multe ori dovada clară că este vinovat? Desigur că Dumnezeu nu aprobase jurământul
pe care-l obţinuse Saul (v. 24, 29) şi că nu era de acord cu executarea lui Ionatan, după ce îl
călăuzise în mod atât de minunat în timpul zilei. Dar ca şi în zilele lui Hristos, când a îngăduit ca
Acela care era nevinovat să fie condamnat, Dumnezeu a arătat calea cea rea a conducătorilor lui
Israel, tot aşa şi acum, îngăduind ca sorţul să cadă pe Ionatan, Dumnezeu a arătat foarte clar calea
cea rea a împăratului. Saul, care îşi începuse domnia cu toată smerenia, căzuse acum într-o jalnică
stare de îndreptăţire de sine. Dacă vreo experienţă extraordinară nu avea să-i arate scuturându-l în
aşa fel încât să-l scoată din amăgirea că un împărat nu putea greşi, Saul avea să îşi submineze
autoritatea de conducător.

~ 78 ~
43 Saul i-a zis lui Ionatan: – Spune-mi ce ai făcut. – Am gustat puţină miere cu
capătul băţului pe care-l aveam în mână, i-a răspuns Ionatan. Iată-mă, sunt gata să
mor!

Sunt gata să mor. Ionatan avea o minunată îndreptăţire a faptelor lui, cu toate acestea el a spus
adevărul şi s-a supus poruncii împăratului. Pe ce cale mai bună ar fi putut condamna pe tatăl său
pentru neascultarea de poruncile Împăratului împăraţilor? Saul a justificat faţă de Samuel faptele
sale de răzvrătire făţişă, dar Ionatan a justificat purtarea sa din acea zi prin supunerea faţă de
judecata necugetată a tatălui său.

44 – Dumnezeu să se poarte cu toată asprimea faţă de mine h[Formulă tipică de


jurământ (Lit.: Aşa să-mi facă Dumnezeu şi chiar mai mult)] dacă nu vei muri,
Ionatane! a zis Saul.

Vei muri. Cu câtă uşurinţă vizibilă a pronunţat Saul verdictul! În timp ce Ionatan a admis
greşeala lui ceremonială – un lucru pentru care o jertfă pentru păcat ar fi fost îndeajuns – Saul
comisese o greşeală morală care acum era dovedită public prin asprimea sentinţei asupra fiului
său. Conştiinţa lui Saul îl condamna pentru cererea ca poporul său să se abţină de la mâncare, dar
el a sperat prin felul în care şi-a pronunţat jurământul să-şi ascundă temerile. Dar n-a reuşit decât
să se condamne singur.

45 Dar poporul i-a zis lui Saul: – Chiar trebuie să moară Ionatan, cel care a adus
această mare victorie pentru Israel? Nicidecum! Viu este DOMNUL că nici măcar un
fir de păr nu va cădea la pământ din capul lui, deoarece cu ajutorul DOMNULUI a
adus el victoria în această zi. Bărbaţii l-au salvat astfel pe Ionatan şi n-a fost ucis.

Bărbaţii l-au salvat astfel pe Ionatan. Poporul urmase cu credincioşie pe Saul toată ziua. Îl auzise
dând cele mai necugetate porunci, totuşi fusese ascultător. Îl văzuse cum suferă din cauza tăcerii
lui Urim şi Tumim, totuşi a consimţit să se arunce sorţii. Văzuse căderea sorţului pe Ionatan, când
îl ştiau nevinovat. Apoi şi-a adus aminte de puternicele fapte ale eroului zilei şi cum Dumnezeu le
dăduse biruinţa prin curajul şi credinţa lui. Acelaşi Dumnezeu care a mânat pe Ionatan să
îndeplinească faimoasa faptă de vitejie, a inspirat acum oştirea să strige ca un singur om, „un păr
din capul lui nu va cădea la pământ”.
Ionatan a mai avut încă un foarte mare rol de îndeplinit şi până ce lucrarea sa nu era făcută
nimeni nu se putea atinge de el. Indiferent cum era tratat, el a fost credincios faţă de tatăl său.
Uneori această credincioşie l-a făcut să liniştească impulsivitatea tatălui său şi iarăşi să lupte
alături de el – ceea ce el a făcut chiar până la sfârşit. Credinţa, integritatea şi cinstea lui Ionatan au
fost atribute dureros de necesare în acest ceas al istoriei lui Israel. Nici chiar Saul n-a putut trece
de limitele puse de Duhul Sfânt.

46 Saul a încetat să-i mai urmărească pe filisteni şi filistenii s-au retras în teritoriul
lor.

~ 79 ~
Realizările şi familia lui Saul

47 După ce Saul a început să domnească peste Israel, el a luptat împotriva tuturor


duşmanilor săi din toate părţile: împotriva moabiţilor, împotriva amoniţilor,
împotriva edomiţilor, împotriva regilor i(TM; LXX, Q: regelui.) din Ţoba şi
împotriva filistenilor; oriunde se ducea ieşea victorios j(LXX; TM: se purta rău cu
ei).

Ieşea victorios. Accentul în aceste câteva versete de la urmă ale capitolului este pus asupra
înaintării materiale a împărăţiei mai degrabă decât asupra celei spirituale. Se pare că Saul jubilează
în geniul său militar. În loc să ocrotească drepturile poporului său, el a luat ofensiva împotriva
popoarelor vecine cu el, cu scopul de a-şi mări reputaţia ca împărat. El a imitat aceste popoare,
când ar fi putut să prezinte lumii o nouă şi mai bună metodă de administraţie.

48 El a luptat vitejeşte şi i-a învins pe amalekiţi, eliberând Israelul de jefuitorii săi.

49 Fiii lui Saul erau Ionatan, Işvi şi Malchi-Şua. Fiica sa cea mare se numea Merab,
cea mică se numea Mihal,

Işvi. Evidet, Işbaal sau Iş-Boşet (vezi despre 2 Samuel 2,8).

50 iar soţia lui se numea Ahinoam, fiica lui Ahimaaţ. Numele conducătorului oştirii
lui era Abner, fiul lui Ner, unchiul lui Saul.

Abner, fiul lui Ner. Versetul acesta nu clarifică pe deplin dacă Abner sau Ner a fost unchiul lui
Saul. Nu este numit fiul lui Abiel (v. 51), precum şi al lui Ieiel (1 Cronici 9,35.36); de aceea,
probabil că Abiel şi Ieiel sunt două nume pentru acelaşi om (vezi despre Exod 2,18). Deoarece
Chiş, tatăl lui Saul, este de asemenea numit „fiul lui Abiel” (1 Samuel 9,1), s-ar părea că Chiş şi
Ner au fost fraţi, dar raportul spune că „Ner a născut pe Chiş” (1 Cronici 9,39). Această
contradicţie aparentă conţine nu numai o simplă deosebire de nume, ci de generaţii, pentru că Ner
este numit şi fiul lui Abiel.
Totuşi aceasta nu înseamnă în mod necesar un conflict între cărţile lui Samuel şi Cronici. Ca şi în
altă parte în Scripturi, rapoarte independente par să se deosebească în amănuntele prezentate, dar
se descoperă că se armonizează atunci când sunt examinate în lumina obiceiurilor şi modului
iudaic de gândire şi exprimare. Există două situaţii posibile care să explice aceste deosebiri de
nume: (1) lista din 1 Samuel 9,1 poate că a omis numele lui Ner şi a raportat pe Chiş ca nepot de
bunic al lui Abiel, pentru că „fiu” este uneori folosit pentru nepot sau chiar pentru un descendent
mai îndepărtat, iar genealogiile biblice nu includ totdeauna fiecare verigă a lanţului (vezi despre
1 Regi 19,16; Daniel 5, 11.13. 18; vezi şi vol. I, pag. 181.186); (2) Chiş, fiul lui Ner, poate că a
devenit fiul bunicului său prin adopţie, după cum fiii lui Iosif, Manase şi Efraim, au devenit fiii lui
Iacov şi au fost număraţi printre fiii lui drept căpetenii de seminţii (Geneza 48,5.6; Numeri 1,10;
Iosua 14,4). Fiecare din aceste explicaţii, care ar fi în armonie cu faptele date, ar face ca Abner să
fie unchiul lui Saul. Pentru cazuri similare vezi despre Numeri 10,29 şi Matei 1,12.

51 Chiş, tatăl lui Saul, şi Ner, tatăl lui Abner, erau fiii lui Abiel.

52 Cât timp a trăit Saul a existat un război înverşunat cu filistenii şi ori de câte ori
Saul vedea un bărbat puternic sau curajos îl lua cu el.

~ 80 ~
Comentarii Ellen G. White:

1-16 PP 622-626
2 PP 622
6-15 PP 623
1. 16.17 PP 624
2. 18.19 PP 622 20-24.27.32.33 PP 624
44-46 PP 625
47-48 PP 628

~ 81 ~
Capitolul 15
Saul, respins ca rege

1 Samuel a venit la Saul şi i-a zis: „Eu sunt cel pe care l-a trimis DOMNUL să te ungă
drept rege peste poporul Său, Israel. Prin urmare, ascultă mesajul DOMNULUI.

Ascultă. În mod literal, „auzi”, cu ideea suplimentară de ascultare. Samuel a presupus că Saul
auzise odată specificaţiile arătate cu privire la prezenţa sa la Ghilgal, dar n-a fost ascultător. Acum
el trebuia pus din nou la încercare spre a se vedea dacă va aduce la îndeplinire dorinţele lui
Dumnezeu sau se va supune iarăşi propriilor lui dorinţe.

2 Aşa vorbeşte DOMNUL Oştirilor: «Îi voi pedepsi pe amalekiţi pentru ceea ce i-au
făcut lui Israel, când i s-au împotrivit pe drumul pe care venea din Egipt.

Îi voi pedepsi. În mod literal „am dat atenţie la”. Amaleciţii erau un neam nomad care locuia în
regiunea deşertului dintre Palestina şi Egipt. Hrana lor se pare că a fost asigurată mai ales de
incursiunile de jaf asupra triburilor învecinate (vezi despre Geneza 36,12). Ei dăduseră un atac
neprovocat asupra copiilor lui Israel în apropiere de muntele Sinai (Exod 17,8-16). După acea
bătălie Moise a dat locului aceluia numele de Iehova-Nissi, spunând: „Domnul va purta război
împotriva lui Amalec, din neam în neam”. În profeţia lui Balaam, Amalec este numit „întâiul
dintre neamuri”, ceea ce înseamnă că a fost cel dintâi care a dus război împotriva lui Israel, dar
Balaam a adăugat că „într-o zi va fi nimicit” (Numeri 24,20).
Fără îndoială că amaleciţii năvăliseră mult mai recent în partea de sud a lui Iuda, în apropiere de
Beer-Şeba, şi acesta a putut să fie unul din motivele pentru care bătrânii acelui ţinut au cerut un
împărat (vezi cap. 8,1-5). După cum Iosua a fost instruit să apere pe gabaoniţi împotriva atacului
neprovocat al celor cinci împăraţi ai confederaţiei sudice, tot aşa şi Saul a fost împuternicit să
scape pe Israel de atacurile amaleciţilor. În zilele lui Iosua, uciderea celor cinci împăraţi a adus
pace. Dacă aul ar fi adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu, probabil că Israel ar fi avut pace mult
mai mult timp decât a avut-o în realitate. Referirea la amaleciţi din cap. 14,48 poate că era cu
privire la campania aceasta, pentru că versetele 49-52 sunt vădit parantetice.

3 Du-te deci şi atacă-i pe amalekiţi; nimiceşte cu desăvârşire a(Termenul ebraic se


referă la un lucru sau o persoană dedicate irevocabil DOMNULUI, fie ca dar, fie
printr-o distrugere completă; şi în vs. 8, 9, 15, 18, 20, 21) tot ceea ce le aparţine!
Nu-i cruţa, ci dă la moarte bărbaţii şi femeile, copiii şi sugarii, vitele şi oile, cămilele
şi măgarii.»”

Nimiceşte cu desăvârşire. În mod literal, „să nimiciţi cu desăvârşire”. Răspunderea pentru


blestemul asupra bunurilor amaleciţilor zăcea asupra membrilor oştirii. Dar verbal „bate pe
Amalec” este la persoana a doua singular, ceea ce aşază răspunderea exterminării amaleciţilor
asupra lui Saul personal, ca împărat al lui Israel. Cuvântul ebraic charam, tradus prin „nimiceşte”,
înseamnă „a interzice”, „a închina” şi astfel „a extermina”. Când o ţară este pusă sub interdicţie,
orice lucru aparţinând acelei naţiuni era privit ca blestemat. Oamenii trebuiau ucişi, la fel şi vitele
şi alte vieţuitoare, dar lucrurile ca argintul şi aurul trebuia să fie duse în tezaurul Domnului (vezi
Iosua 6,17-19). Un obicei asemănător a existat şi la alte popoare din Orientul Apropiat în
vremurile de demult.

~ 82 ~
4 Saul a adunat oştirea şi a numărat-o la Telaim. Erau 200.000 de pedestraşi dintre
care 10.000 de luptători din Iuda.
La Telaim. Unii învăţaţi identifică această aşezare cu Telem din Iosua 15:24, o cetate pe hotarul
sudic al lui Iuda, aproape de teritoriul amaleciţilor, dar nimic clar nu se cunoaşte cu privire la
localizarea ei. Telaim a servit ca bază pentru campania împotriva lui Amalec, după cum Bezec
servise pentru cea împotriva amoniţilor (vezi 1 Samuel 11,8). Este ciudat că numai 5% din oştirea
lui Saul venea din Iuda, având în vedere faptul că seminţia a suferit foarte mult de mâna
amaleciţilor.

5 Când Saul a ajuns aproape de cetatea amalekiţilor, s-a aşezat la pândă în vâlcea.
6 Saul le-a spus cheniţilor: „Plecaţi, ieşiţi din mijlocul amalekiţilor ca să nu vă
nimicesc împreună cu ei, deoarece voi aţi arătat bunătate faţă de toţi israeliţii atunci
când ei au venit din Egipt.” Astfel, cheniţii au plecat din mijlocul amalekiţilor.
Cheniţilor. Când vorbeşte despre membrii familiei soţiei sale, Moise foloseşte atât numele de
madianiţi (Numeri 10,29), cât şi pe cel de cheniţi (Judecători 1,16), fie pentru că ambele nume se
referă la aceeaşi familie sau pentru că cele două familii se uniseră.
Unii comentatori au identificat pe cheniţi ca urmaşi ai lui Chenaz, un nepot al lui Esau prin
Elifaz, dar nimic sigur nu este cunoscut despre originea lor (vezi despre Geneza 15,19). Madianiţii
şi astfel probabil că şi cheniţii erau descendenţi ai lui Avraam prin soţia sa, Chetura (vezi despre
Exod 2,16). Amaleciţii erau descendenţii lui Esau (vezi despre Gen 36,12) şi de aceea erau rude de
sânge atât cu cheniţii, cât şi cu israeliţii. Unii dintre cheniţi sau madianiţi au însoţit pe copiii lui
Israel în ţara făgăduinţei (vezi despre Numeri 10,29-32) şi au primit acolo o moştenire printre
oamenii lui Iuda (Judecători 1,16) şi departe spre nord, în Neftali (Judecători 4,10.11). Cheniţii, la
care se face referire aici, au fost urmaşii acelora care se aşezaseră în partea sudică a lui Iuda,
învecinată cu teritoriul amalecit şi că se căsătoriseră între ei cu amaleciţii (vezi 1Samuel 27,10).

7 Saul i-a zdrobit pe amalekiţi de la Havila până la Şur care se află la răsărit de
Egipt.
Havila, Localizarea Havilei este necunoscută. Unii cercetători cred că aceasta se referă la un
„ţinut nisipos”, alţii la „dune de nisip”. De la râul Egiptului (vezi despre Numeri 34,5), hotarul de
sud-vest al lui Iuda, spre apus către Egipt, nu este nimic altceva decât un deşert steril de nisip.
Cuvântul şur înseamnă „perete” care se crede că se referă la peretele fortăreţelor construite de regii
egipteni de-a lungul hotarului lor răsăritean de la Marea Roşie la Mediterana ca protecţie
împotriva invaziilor asiatice (vezi despre Exod 2,15; 13,20; 14,2). Deşertul de la răsărit de Egipt
este numit „pustia Şur” (vezi despre Geneza 16,7; 25,18; Exod 15,22). Având în vedere că
amaleciţii mai locuiau încă în acelaşi ţinut pe timpul lui David (1 Samuel 30), este probabil că
„cetatea lui Amalec” (cap. 15,5) era reşedinţa împăratului Agag şi că oştirea lui Saul a nimicit
acea aşezare, iar pe amaleciţi i-a împrăştiat departe, în deşertul Şur. Acest raid împotriva
amaleciţilor s-a deosebit probabil doar puţin de incursiunile lor asupra lui Israel atât înainte cât şi
după timpul lui Saul (Judecători 6,3-5; 10,12; 1 Samuel 30,1-18). După cât s-ar părea, Saul a fost
mulţumit cu o campanie incompletă. El capturase pe Agag şi, in vremurile străvechi, ori de câte
ori un împărat era luat se pare că ţara lui era socotită ca fiind subjugată (vezi Iosua 12,7-24).

8 L-a prins viu pe Agag, regele amalekiţilor, şi a nimicit tot poporul, trecându-l prin
ascuţişul sabiei.
Agag. Însemnând probabil „înfocat” sau „violent”. Este posibil, deşi în nici un caz sigur, că
acesta a fost un titlu asumat de împăraţii amaleciţi asemănător cu acela de Faraon de egipteni.
După Iosif Flavius (Antiquities, nrr. 6,5), Haman Agaghitul a fost un descendent al lui Agag
Amalecitul în cea de-a 16-a generaţie (vezi despre Estera 3,1).

~ 83 ~
Nimicit. Adică pe amaleciţii care locuiau in apropierea atacului lui Saul. Amaleciţii erau
răspândiţi pe o mare suprafaţă a peninsulei Sinai, Negheb şi Arabia nordică (vezi despre
Geneza 36,12). N-ar fi fost posibil pentru Saul să învingă pe toţi amaleciţii în această scurtă
expediţie. Este evident că n-a făcut aşa, din faptul că după data aceasta David a continuat
campaniile împotriva lor (1 Samuel 27,8; 30,1-20; 2 Samuel 8,12). De-abia pe timpul lui Ezechia
ei au fost, în cele din urmă, nimiciţi (1 Cronici 4,42.43).

9 Saul şi oştirea l-au cruţat însă pe Agag şi cele mai bune oi, vite, viţei graşi
b(Sensul termenului ebraic este nesigur) şi miei – tot ceea ce era mai bun. Ei n-au
dorit să le nimicească, ci au nimicit doar lucrurile care erau de dispreţuit şi fără
valoare.

Lucrurile care erau de dispreţuit. Prin nimicirea a ceea ce nu merita în nici un caz să fie cruţat,
Saul şi oamenii lui au fost mulţumiţi în sinea lor că ascultaseră de porunca lui Dumnezeu de a
nimici „cu desăvârşire tot ce-i al lui” (v. 3). În acelaşi timp israeliţii biruitori au cruţat „tot ce era
mai bun”.

10 Atunci Cuvântul DOMNULUI a venit la Samuel şi i-a zis:

11 „Îmi pare rău că l-am pus pe Saul rege, pentru că s-a abătut de la Mine şi nu a
împlinit poruncile Mele.” Samuel s-a mâhnit şi a strigat către DOMNUL toată
noaptea.

Îmi pare rău. Vezi cele despre Geneza 6,6; Exod 32,14, Judecători 2,18. Mulţi au găsit greu de
împăcat afirmaţia aceasta cu 1 Samuel 15:29, care spune că „Dumnezeu nu minte şi nu se căieşte,
căci nu este un om ca să-I pară rău”. Amândouă verbele sunt forme ale lui nacham, pe care
Gesenius le defineşte cu „a se tângui” sau „a se întrista” din cauza nenorocirii altora şi de aici „a
compătimi”; precum şi din cauza acţiunilor cuiva, „a se căi”. Nicăieri Biblia nu spune că omul se
căieşte de binele pe care-l poate face, ci numai de rău. Totuşi despre Dumnezeu se spune că Se
căieşte atât de binele pe care El îl face cât şi de rău (vezi Ieremia 18,7-10). „Căinţa omului
înseamnă o schimbare de hotărâre. Căinţa lui Dumnezeu înseamnă o schimbare a împrejurărilor şi
a relaţiilor” (PP 630). Cuvântul nacham ar trebui să fie aşa fel tradus încât să redea această idee.
În baza principiului liberei alegeri, Dumnezeu nu face din nici un om o simplă maşină care să
îndeplinească scopurile divine. Este adevărat că, până la urmă, scopurile acestea vor fi aduse la
îndeplinire (Isaia 46,10), dar individul sau naţiunea chemată să le aducă la îndeplinire nu este
lipsită de privilegiul de a alege să consimtă propunerile lui Dumnezeu sau să le lepede .Cel care la
început zice: „nu mă voi duce”, dar îşi schimbă hotărârea, este mult mai bun decât cel care promite
că va merge, dar mai târziu se hotărăşte să nu meargă (vezi Matei 21,28-30). În fiecare caz, dacă
instrumentul dorinţei lui Dumnezeu se dovedeşte nevrednic, Dumnezeu „Se întristează” din cauza
hotărârii individului, dar îi permite să urmeze calea aleasă de el şi să culeagă ce a semănat.
Hotărârea lui Saul de a urma propriilor sale dorinţe n-a zădărnicit nici în cea mai mică măsură
scopul veşnic al lui Dumnezeu, dar i-a oferit lui Dumnezeu ocazia să dovedească îndelunga Lui
răbdare, îngăduind lui Saul să rămână împărat. Succesiunea naturală a cauzei şi efectului este una
din lecţiile cele mari care trebuie să fie învăţate de om în această mare controversă dintre bine şi
rău.
Samuel s-a mâhnit. În mod literal, „Samuel s-a aprins”. Acolo unde verbul acesta este folosit în
legătură cu cuvântul „mânie” este de obicei tradus „a se aprinde de mândrie”. Acesta este singurul
loc în Vechiul Testament unde verbal nacham este tradus „mâhnit”. Nu este corect să se traducă
„Samuel s-a mâniat”, pentru că declaraţia arată în continuare că el „a strigat toată noaptea către
Domnul” (vezi v. 11). Profetul a fost atât de dezamăgit şi de încurcat încât a căutat cu toată inima
pe Domnul ca să afle calea de ieşire din această situaţie tragică.
~ 84 ~
12 S-a trezit dis-de-dimineaţă pentru a-l întâlni pe Saul, însă i s-a spus: „Saul a
plecat la Carmel şi iată că şi-a ridicat un monument. Apoi s-a întors şi s-a dus la
Ghilgal.”

Carmel. Nu muntele Carmel, unde a întâlnit Ilie pe proorocii lui Baal, ci o cetate cam la 8 mile
sud de Hebron, unde David l-a întâlnit pe Nabal (cap. 25).
Şi-a ridicat un monument. Aici Saul „a înălţat un monument” (RSV) pentru victoria lui, apoi a
mers mai departe la Ghilgal, aproape de Ierihon, poate pentru a se revanşa pentru dizgraţia de care
a avut parte acolo (cap. 13,11-16).

13 Când Samuel l-a întâlnit pe Saul, acesta i-a zis: – Fii binecuvântat de DOMNUL!
Am împlinit porunca DOMNULUI.

Am împlinit. Părând să afişeze un respect deosebit, Saul a aşteptat să primească lauda lui
Samuel. Ca toţi oamenii de pe parcursul istoriei, Saul a fost gata să creadă că îşi îndeplinise
mandatul ce i-a fost încredinţat, numai prin aducerea la îndeplinire a acelei părţi care-i era pe plac.
Făcuse o incursiune împotriva vrăjmaşilor tradiţionali ai lui Israel şi se întorsese cu Agag, ca
dovadă a îndeplinirii misiunii lui. Monumentul victoriei ridicat la Carmel era dovada mulţumirii
de sine, care-l stăpânea. Ca şi Saul din Tars, Saul, fiul lui Chiş, era fără îndoială convins că faptele
propriei lui alegeri erau aduse la îndeplinire, în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Dar, desigur, că
aici asemănarea dintre cei 2 se termină, pentru că unul a cunoscut voia lui Dumnezeu şi n-a
făcut-o, iar celălalt a lucrat din neştiinţă (1 Timotei 1,13).

14 – Atunci ce este acest behăit de oi, care ajunge la urechile mele şi acest muget de
vite, pe care-l aud? i-a răspuns Samuel.

Acest behăit. Cu toate că, pentru un moment, conştiinţa lui Saul apărea curată, behăitul turmelor
vorbea foarte elocvent despre neascultarea lui Saul şi despre faptul că, conştiinţa sa nu era
dependentă de Dumnezeu. Există cazul în care cineva are conştiinţa însemnată cu un fier roşu
(1 Timotei 4,2) în loc să o aibă curăţită de faptele moarte (Evrei 9,14), curată (Fapte 24,16). De la
ungerea lui, Saul dovedise multe trăsături nobile de caracter, şi Samuel l-a iubit mult, cum l-a iubit
Isus pe Iuda. Dar acapararea puterii îl transformase pe om într-un despot care nu avea să îngăduie
nici un amestec. În timp ce se afla în plină acţiune de proclamare a ascultării sale, turmele
proclamau cu tărie neascultarea de Samuel.

15 – Luptătorii le-au adus de la amalekiţi, i-a zis Saul. Au cruţat cele mai bune oi şi
vite ca să le jertfească DOMNULUI, Dumnezeul tău. Celelalte însă le-am nimicit cu
desăvârşire.

Au cruţat cele mai bune. Ca şi Adam şi Eva, Saul a căutat să învinuiască pe altcineva. N-ar fi fost
poporul acum tot atât de credincios faţă de porunca lui Saul de a nimici orice lucru care aparţinea
amaleciţilor cum fusese în abţinerea de la mâncare în ziua în care au pus în derută pe filisteni
(cap. 14,24)? Pentru oricine de factura şi inteligenţa lui Saul, a căuta refugiu într-o astfel de scuză
ar fi o dovadă de decădere spirituală.

16 – Opreşte-te! i-a zis Samuel. Îţi voi spune ce mi-a vorbit DOMNUL în noaptea
aceasta. – Spune-mi! i-a zis Saul

~ 85 ~
17 Samuel i-a spus: – Când erai mic în ochii tăi, nu ai devenit tu, oare, căpetenia
seminţiilor lui Israel? DOMNUL te-a uns rege al lui Israel
Când erai mic. O traducere literală a textului ebraic din v. 17 permite fie forma „măcar [sau,
când] tu [ai fost] mic în proprii tăi ochi, n-ai [fost] tu [făcut] căpetenia seminţiilor lui Israel?” sau
„măcar că tu [eşti] mic în proprii tăi ochi, nu [eşti] tu căpetenia seminţiilor lui Israel?” În textul
ebraic verbele sunt mai degrabă presupuse decât exprimate, iar traducerea în engleză (în română)
cere ca ele să fie adăugate. Presupunând că aici Samuel se referă la experienţa avută, traducerea
KJV (Cornilescu ) foloseşte timpul trecut, în timp ce RSV şi alte traduceri moderne consideră că el
se gândeşte la afirmaţia lui Saul din v. 15 şi astfel se adresează lui, în termeni ai prezentului.
Traducerea KJV înţelege pe Samuel ca făcând un contrast între umilinţa anterioară a lui Saul şi
mândria lui prezentă, iar RSV şi alte traduceri iau afirmaţia ca un contrast între subordonarea
exprimată a lui Saul faţă de voinţa poporului (v. 15), o smerenie falsă, şi numirea sa divină ca
împărat al lui (v. 17).
Expresia „te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel” apare ca fiind o simplă repetare a
declaraţiei precedente: „n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel?” Ba mai mult, Saul justifica
purtarea sa pe temeiul că „poporul” a fost care „a cruţat cele mai bune” din pradă, lăsând să se
înţeleagă că el nu fusese în stare să-l oprească (v. 15). Conform cu RSV, Samuel contestă fuga de
răspundere a lui Saul – „tu eşti mic în proprii tăi ochi”, adică incapabil să exerciţi un control
efectiv asupra oamenilor tăi – cu declaraţia solemnă că el era conducătorul lor. În v. 17-19,
Samuel continuă apoi să reamintească lui Saul de răspunderea pe care o avea. Samuel (1) îl unsese
ca împărat numindu-l astfel conducătorul lui Israel, (2) îl trimisese împotriva amaleciţilor şi (3) îi
poruncise să-i nimicească cu desăvârşire. Pentru ce nu ascultase? Chestiunea ascultării este
totdeauna centrală în relaţiile noastre cu Dumnezeul cerurilor.
Conform cu KJV, Samuel îi amintea aici lui Saul de declaraţia sa de pe vremea ungerii lui
(cap. 9,21), când dintr-o poziţie umilită el fusese înălţat la poziţia de conducător al lui Israel. Nu
este planul lui Dumnezeu să pună pe servii Săi acolo unde să nu poată fi încercaţi (ispitiţi) şi
planul lui nu este nici să-i arunce în mijlocul ispitei, unde, dacă ei cad, El trebuie să-i ierte şi apoi
să le îngăduie să continue în păcat. Mai degrabă dorinţa Lui este ca ei să poată câştiga bătălia
împotriva păcatului aici şi acum. Duhul Sfânt a dus pe Hristos în pustie ca să fie ispitit de Satana
(Marcu 1,12). Lui Saul i s-a dat o dovadă de necontestat că Domnul îl iubeşte şi că avea să fie
ajutorul lui permanent. Niciodată n-a putut să spună că Dumnezeu, cunoscând natura lui egoistă,
nu i-a dat ocazie să facă binele şi să-şi învingă trăsăturile rele de caracter. Faptul că Dumnezeu i-a
dat o altă inimă (1 Samuel 10,9) nu înseamnă că Saul nu se putea întoarce la vechiul lui fel de
viaţă, dacă dorea acest lucru. Avea Saul să se înalţe? Atunci Dumnezeu trebuia să-l umilească.

18 şi te-a trimis într-o misiune, spunându-ţi: „Du-te şi nimiceşte-i cu desăvârşire pe


păcătoşii aceia de amalekiţi! Luptă-te cu ei până vor fi nimiciţi!”
19 De ce n-ai ascultat de glasul DOMNULUI şi te-ai aruncat asupra prăzii făcând
astfel ce este rău în ochii DOMNULUI?
20 – Eu am ascultat de DOMNUL, i-a răspuns Saul. Am plecat în misiunea pe care
mi-a încredinţat-o şi l-am adus aici pe Agag, regele amalekiţilor, iar pe amalekiţi
i-am nimicit cu desăvârşire.
Am ascultat. Numai o inimă perversă, încăpăţânată va încerca să prezinte neascultarea ca
ascultare. Prin această pretenţie Saul a făcut dovada cât de mult se îndepărtase de calea dreptăţii.
Când Eva „a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut la privit şi că pomul era dorit ca să
deschidă cuiva mintea”, atunci „a luat din rodul lui şi a mâncat” (Geneza 3,6). Dacă cineva crede
că ceea ce a arătat Dumnezeu în mod clar că este otravă morală este de dorit pentru masă, ca hrana
să fie mai bogată, atunci reneagă legătura cu Dumnezeu şi declară solemn legătura cu cel rău.
Când ceea ce Dumnezeu a spus că este întru totul rău apare a fi întru totul bun, omul trebuie să ştie

~ 86 ~
că a pus piciorul pe un teren interzis şi că este lipsit de apărare în faţa ispitelor subtile ale
amăgitorului. Astfel şi-a provocat propria orbire spirituală şi şi-a împietrit propria inimă (vezi
Efeseni 4,30; vezi cele despre Exod 4,21).
Hristos a avertizat pe ucenicii Săi că „va veni vremea când oricine vă va ucide, să creadă că
aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16,2). Din primele zile ale bisericii (Fapte 26,9-11; comp. cu
1 Timotei 1,13) până astăzi, cele mai aspre persecuţii împotriva servilor lui Dumnezeu au fost
duse în numele religiei. După încheierea timpului de probă, oamenii răi vor continua formele
religiei cu un aparent zel pentru Dumnezeu (GC 615). Aceasta este cea mai subtilă amăgire a
diavolului de a ascunde în aşa fel eroarea, încât să fie luată drept adevăr. Din cauza aceasta, solia
martorului credincios către Laodicea, perioada în care maestrul amăgirilor va depune eforturile
cele mai încununate de succes, îi sfătuieşte pe credincioşi să folosească „alifie pentru ochi” ca să
poată vedea (Apocalipsa 3,18) starea lor adevărată, să poată deosebi între adevăr şi minciună, să
poată discerne vicleniile lui Satana, pentru a se feri de ele, să poată descoperi păcatul şi să-l urască
şi să poată vedea adevărul şi să asculte el (5T 233). Altfel, întocmai ca şi iudeii zilelor lui Hristos,
vor fi găsiţi ca acceptând ca doctrină poruncile oamenilor (Matei 15,9).
L-am adus aici pe Agag. Cât de absurd, dar adevărat! Saul prezintă faptul lui suprem de
neascultare ca dovadă a deplinei supuneri faţă de porunca lui Dumnezeu dată prin profetul
Samuel. Orb din punct de vedere spiritual,el ia răul drept bine şi se întristează că Samuel, se opune
la ceea ce el, personal, considera – şi ceea ce într-un anumit sens chiar era – o foarte mare victorie
(vezi PP 629).

21 Dar luptătorii au luat din pradă oi şi vite, ce era mai bun din ceea ce trebuia
nimicit, ca să le jertfească DOMNULUI, Dumnezeul tău, la Ghilgal.
Ce era mai bun din ceea ce trebuia nimicit. Toată propoziţia aceasta este din cuvântul ebraic
cherem, „lucrurile consacrate”, „lucrurile dedicate”, „lucrurile blestemate” sau „lucrurile
consacrate spre nimicire” (RSV). Cherem vine de la verbul charam, „a fi interzis folosirii
comune”, „a consacra lui Dumnezeu”, „a extirpa”. Acan şi-a însuşit spre folosinţă personală
„lucrul blestemat” (cherem) (Iosua 7,1.11.13.15; comp. cu cap. 6,17.18), care cuprinde argint şi
aur (Iosua 7,21), păstrat pentru serviciul sanctuarului (Iosua 6,19). Faptul că o persoană sau un
lucru era „blestemat „sau consacrat” nu însemna în mod necesar că el trebuia nimicit, ci numai că,
de el trebuia să se dispună în mod precis după instrucţiunile lui Dumnezeu. Spre deosebire de
argint şi aur, orice altceva din cetate trebuia să fie cu desăvârşire nimicit (Iosua 6,21),cu toate că şi
ele fuseseră „blestemate” sau păstrate „pentru Domnul” (Iosua 6,17). Acelaşi cuvânt ebraic
cherem este folosit şi ca daruri „consacrate” folosirii sacre (vezi Levitic 27,21.28.29;Numeri 18,14
etc.).
Declaraţia lui Saul cu privire la „lucrurile care ar fi trebuit nimicite cu desăvârşire” sau în mod
literal „lucrurile devotate” primeşte un înţeles nou în lumina folosirii de către Biblie a cuvântului
ebraic tradus astfel. Samuel instruise pe Saul să „nimicească cu desăvârşire [charam] pe amaleciţi
şi toate bunurile lor ucigându-i. Ei nu era numai „dedicaţi”, ei erau „dedicaţi nimicirii”. După cât
s-ar părea, Saul a crezut că era privilegiul lui de a hotărî cum trebuia adusă la îndeplinire porunca
divină.
Fără îndoială că Saul a spus adevărul atunci când a zis că „poporul” a dorit să cruţe ce era mai
bun din turme şi cirezi. Lor nu le era îngăduit să ia turmele şi cirezile de la amaleciţi pentru ei
înşişi. Dar puteau să se îmbogăţească prin înlocuirea animalelor de la amaleciţi cu acelea ale lor,
care altfel ar fi fost cerute spre a fi folosite ca jertfe (PP 629). Saul a aprobat pur şi simplu sugestia
ce i s-a făcut, asumându-şi în felul acesta dreptul de a interpreta porunca lui Dumnezeu cum vedea
el că este potrivit. În ceea ce-l privea, el nu era interesat de vite. Fără îndoială că din acestea el
avea destule ca sadea si altora. Dar, dacă avea să se întoarcă cu un împărat învins – păstrându-l,
după obiceiul vremii – el avea să fie în măsură să prezinte înaintea întregului Israel dovada
palpabilă a isprăvii lui de vitejie şi avea să-şi sporească în mare măsură prestigiul. Fără îndoială că
Saul a avut în plan o executare publică a lui Agag după prezentarea lui ca un exponat al priceperii
lui ca luptător. Dar, instruit de Dumnezeul, Samuel a lipsit pe Saul de plănuita demonstraţie

~ 87 ~
,aducând el însuşi la îndeplinire execuţia.
Probabil că Saul a gândit că avea să asculte de porunca lui Dumnezeu cu privire la vite şi la
împărat şi, în acelaşi timp, să mărească bogăţia supuşilor săi şi propriul său renume. El avea să
împlinească porunca lui Dumnezeu pe calea propriei lui alegeri. Până la urmă, atât împăratul cât şi
animalele aveau să fie omorâte, dar până atunci el şi poporul său aveau să profite de ele. În aceasta
constă slăbiciunea de caracter a lui Saul. Deşi pretindea că slujeşte lui Dumnezeu, el slujea în
realitate şi în primul rând propriilor lui interese, iar la urmă celor ale lui Dumnezeu. Chiar pentru
motivul acesta este clar că, trimiţând pe Saul împotriva amaleciţilor cu porunca de „a-i consacra”
pe ei şi toate bunurile lor, Dumnezeu a specificat mijloacele prin care ei să fie consacraţi”, şi
anume, moartea.
Saul a dat greş în această importantă şi finală punere la probă a caracterului. Chiar Samuel, care
petrecuse noaptea în rugăciune către Dumnezeu în favoarea lui Saul ca sentinţa de lepădare să se
schimbe (PP 630), a fost cuprins de indignare când a văzut dovada răzvrătirii lui Saul (PP 631).
Pentru că Saul Il lepădase pe Domnul, Cerul l-a părăsit lăsându-l pe calea propriei lui alegeri, iar
Samuel „nu s-a mai dus să vadă pe Saul până în ziua morţii sale” (v. 35). Saul s-a descalificat
complet ca împărat supunându-se dorinţelor poporului, punând asupra lor vina propriei lui hotărâri
rele şi încercând să-şi asume onoarea care aparţinea de fapt lui Dumnezeu.
La Ghilgal. Deşi nu era reşedinţa lui Saul, se pare că Ghilgal a fost, în unele privinţe, capitala în
funcţie a monarhiei ebraice. Ea reprezenta aşezarea primului cantonament al lui Israel după
trecerea Iordanului (Iosua 4,19) şi cartierul general pentru cucerirea Canaanului (Iosua 10,15 etc.).
Aici a fost locul unde s-a adus la îndeplinire împărţirea ţării (Iosua 14,6 la 17,18). Când cucerirea
de la început a ţării a fost încheiată, cam după 6 sau 7 ani de la trecerea Iordanului, chivotul a fost
mutat de la Ghilgal la Silo (Iosua 18). Pe acea vreme, Iosua îşi avea reşedinţa la „Timnat-Serah în
muntele lui Efraim” (Iosua 19,49.50).
La Silo, serviciul sanctuarului a fost întrerupt când chivotul a fost luat de filisteni
(1 Samuel 4,11; Psalmul 78,60; PP 609), iar cetatea nimicită (vezi Ieremia 26,6.9). Mai târziu,
chivotul a fost dus înapoi, mai întâi la Bet-Şemeş (1 Samuel 6,7-15) şi apoi la Chiriat-Iearim
(cap. 7,1), unde a rămas până ce David l-a mutat la Ierusalim (2 Samuel 6,2-12; comp. cu
Iosua 15,9.60). În felul acesta închinarea la Dumnezeu a fost într-un sens descentralizată, cu toate
că Samuel aducea jertfe în diferite locuri (PP 609), probabil inclusiv la Ghilgal (1 Samuel 7,16).
Ghilgal a fost locul unde a adunat Samuel pe Israel ca să confirme pe Saul ca împărat după
biruinţa acestuia de la Iabeş din Galaad (1 Samuel 11,14.15). Tot aici au fost strânşi luptători
pentru atacul asupra filistenilor din garnizoana de la Micmaş (1 Samuel 13,4). Se poate ca cetatea
aceasta să fi fost şi baza pentru campania împotriva amaleciţilor, aşa cum se lasă să se înţeleagă
din propunerea lui Saul de a se întoarce acolo pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu.

22 Atunci Samuel i-a zis lui Saul: Oare Îi plac DOMNULUI arderile de tot şi jertfele
mai mult decât ascultarea de glasul Său? Ascultarea este mai bună decât jertfele şi
luarea-aminte la Cuvântul Lui este mai bună decât grăsimea berbecilor.
Îi plac Domnului. Mânat de Duhul Sfânt, Samuel a pronunţat acest adevăr profund care avea să
sune şi să răsune prin veacurile următoare (Psalmul 51,16-19; Isaia 1,11; Osea 6,6; Mica 6,6-8
etc.).

23 Căci răzvrătirea este ca păcatul ghicirii, iar îngâmfarea – ca nelegiuirea şi


idolatria c(Lit.: şi terafimii (idoli ai casei, aşa cum erau penaţii în mitologia etruscă
şi romană); sau: ca nelegiuirea idolatriei). Pentru că ai respins Cuvântul
DOMNULUI, te-a respins şi El ca rege.
Te-a respins. Aici este confirmată în mod clar o schimbare în situaţia dintre Dumnezeu şi om,
„fiindcă ai lepădat”. Când omul alege să meargă pe propria lui cale, Dumnezeu este obligat să
reajusteze condiţiile pentru a se adapta situaţiei. Când Israel a dorit un împărat, Dumnezeu le-a dat
ocazia să încerce eficacitatea unui astfel de plan. Chiar faptul că Dumnezeu a îngăduit lui Saul să

~ 88 ~
continue să fie împărat, arată că El nu-l lepădase. Dacă Saul nu avea să-L urmeze pe Dumnezeu, el
avea să pună în aplicare propria lui strategie de conducere a împărăţiei, fără ajutorul sfatului divin,
nu pentru că Dumnezeu nu era dispus să-l călăuzească, ci pentru că el refuza să primească acea
călăuzire.

24 Saul i-a zis lui Samuel: – Am păcătuit căci am încălcat porunca DOMNULUI şi
n-am ascultat de cuvintele tale. Mi-a fost teamă de oştire şi am ascultat de glasul ei.
Am păcătuit. Înainte de anunţul făcut de Samuel că Dumnezeu îl lepădase pe Saul ca împărat
(v. 23),Saul şi-a apărat în mod energic felul său de a acţiona.Numai când sentinţa a fost pronunţată
şi pedeapsa a ajuns să fie cunoscută, el a fost dispus să admită abaterea de la porunca divină. Saul
n-a reuşit să facă dovada unei vieţi schimbate, care însoţeşte „întristarea după voia lui Dumnezeu”.
De fapt, întristarea lui a fost „întristarea lumii” (2 Corinteni 7,9-11). Nu dorinţa sinceră de a face
ce este drept a fost aceea care l-a îndemnat să facă această mărturisire, ci teama de a pierde
împărăţia. Numai când a fost confruntat cu această perspectivă, el a simulat pocăinţa, cu scopul de
a salva, dacă era posibil, poziţia sa ca împărat. Mărirea omenească însemna pentru el mai mult
decât aprobarea divină.

25 Acum, te rog, iartă-mi păcatul şi întoarce-te împreună cu mine pentru a mă putea


închina DOMNULUI.
Iartă-mi păcatul. Cât de deosebită a fost cererea aceasta de cea a poporului la Miţpa, când au
strigat: „Am păcătuit împotriva Domnului... Nu înceta să strigi la Domnul, Dumnezeul nostru
pentru noi” (cap. 7,6-8). Era păcatul lui împotriva lui Samuel sau împotriva Domnului? Era el tot
atât de îngrijorat de schimbarea inimii necesară pentru el, cât era de îngrijorat de pierderea
reputaţiei sale în faţa poporului, în cazul pierderii împărăţiei? Acţiunile lui viitoare aveau să
descopere în mod clar adevăratele motive ale comportamentului său.

26 – Nu mă voi întoarce împreună cu tine, i-a zis Samuel. Pentru că ai respins


Cuvântul DOMNULUI şi DOMNUL te-a respins ca rege al lui Israel.
Nu mă voi întoarce. Simţind că Dumnezeu lepădase pe Saul, Samuel a refuzat la început să se
închine cu împăratul. Omeneşte vorbind, el nu voia să aibă nimic de-a face cu un om care preţuise
atât de puţin ce făcuse Dumnezeu pentru el. Atitudinea lui Samuel a fost pur şi simplu o reflectare
a atitudinii lui Dumnezeu. Dacă Domnul nu mai avea de-a face cu Saul (vezi cap. 28,6), nici
Samuel, reprezentantul Său, nu mai putea avea de-a face cu el (cap. 15,35), ca nu cumva o astfel
de asociaţie să fie interpretată ca dovadă a aprobării divine.

27 În timp ce Samuel se întorcea să plece, Saul l-a apucat de marginea mantiei, iar
aceasta s-a rupt.
28 Atunci Samuel i-a zis: – DOMNUL a rupt astăzi de la tine domnia peste Israel şi a
dat-o unuia din semenii tăi, mai bun decât tine.
Şi a dat-o. Ungerea lui David şi încoronarea Lui, deşi erau undeva în viitor, sunt pomenite de
Dumnezeu ca şi când ar fi fost deja îndeplinite. Saul se descalificase iremediabil pentru funcţia de
împărat, iar hotărârea lui Dumnezeu cu privire la el era irevocabilă. Din punctul de vedere al lui
Dumnezeu împărăţia fusese deja dată altcuiva. Saul nu mai putea face nimic folosind calea
închinării (v. 30) pentru a schimba sentinţa. Nici rugăciunea nu avea s-o mai schimbe (vezi
Ieremia 7,16; 11,14; 14,11; PP 630). Desigur, lepădarea lui Saul ca împărat nu însemna în mod
necesar că timpul lui de probă personală se încheiase şi că Dumnezeu avea să refuze să-l
primească înapoi ca individ. El se mai putea căi ca persoană şi să fie schimbat. Dacă Saul ar fi fost
dispus acum să părăsească tronul şi să trăiască de aici înainte ca o persoană obişnuită, el ar fi putut
găsi mântuirea. Dar era clar că el nu putea sluji ca împărat în armonie cu voinţa divină.

~ 89 ~
Mai bun decât tine. Atât cât cuprinde raportul, singura greşeală a lui Saul până în acest moment a
fost aceea de la Ghilgal (cap. 13,8-14). Nu există o pată în raportul lui ca în cazul lui David cu
Batşeba şi Urie Hititul. Amândoi bărbaţii au fost mari păcătoşi. Deosebirea dintre ei constă în
faptul că atunci când păcatele au ieşit scoase la iveală, Saul şi-a îndreptăţit purtarea (cap. 13,11.12;
15,20), în timp ce David s-a căit în mod sincer de păcatele sale (2 Samuel 12,13; Psalmul 51).

29 Cel Ce este Slava lui Israel nu minte şi nu se răzgândeşte, căci El nu este om ca


să se răzgândească.

Slava lui Israel. Titlul acesta pentru Dumnezeu apare numai în acest verset al Vechiului
Testament. Cuvântul tradus prin „tărie” este neşach, care vine de la verbul naşach, „a fi
preeminent (superior celorlalţi)”, „a fi veşnic”. În felul folosit aici, acest nume dat lui Dumnezeu
este cel mai potrivit. Neşach este de obicei tradus „pentru totdeauna” ca în Psalmul 52,5 etc.
Răzgândeşte. Despre „căinţa” lui Dumnezeu vezi cele despre Geneza 6,6; Exod 32,14;
Judecători 2,18; 1 Samuel 15,11.

30 – Am păcătuit, a zis Saul. Totuşi cinsteşte-mă, te rog, înaintea sfatului bătrânilor


poporului meu şi înaintea lui Israel, întorcându-te cu mine pentru a mă putea închina
înaintea DOMNULUI, Dumnezeul tău.

Pentru a mă putea închina. Pentru Saul, formele de închinare erau importante pentru el numai ca
mijloace de asigurare a loialităţii poporului. Scopul lui era să reprezinte politica lui proprie ca
avându-şi originea în Dumnezeu, pentru ca poporul să creadă că, urmându-l, făcea voia lui
Dumnezeu. Religia era astfel falsificată pentru a sluji scopurilor puterii civile, pentru că Saul şi-a
propus să-L folosească pe Dumnezeu ca mijloc în vederea atingerii propriilor scopuri.

31 Samuel s-a întors după Saul, iar acesta s-a închinat înaintea DOMNULUI.

Samuel s-a întors. Poate că au existat două motive pentru care Samuel şi-a schimbat hotărârea:
(1) el a dorit să facă tot ce poate pentru a-l câştiga pe Saul ca individ; (2) dezaprobarea făţişă a lui
Saul ar fi putut să-i facă pe unii nemulţumiţi din Israel să o folosească drept scuză pentru revoltă.
Guvernarea ordonată trebuie să continue chiar dacă împăratul lepădase conducerea lui Dumnezeu
cu scopul de a avea propria cale.

32 Apoi Samuel a zis: „Aduceţi-l înaintea mea pe Agag, regele amalekiţilor.” Agag
a venit spre el încrezător d(Sau: tremurând; sau: legat), spunându-şi: „Cu siguranţă
că amărăciunea morţii a trecut.” e(TM; LXX: Într-adevăr, moartea este amară)

33 Samuel i-a zis lui Agag: „După cum sabia ta a lăsat femei fără fii, tot aşa mama
ta va fi lăsată fără fiu printre femei.” Apoi l-a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea
DOMNULUI, la Ghilgal.

L-a tăiat pe Agag. Potrivit codului civil dat lui Israel (Exod 21,23.24), Agag era vinovat de
moarte, iar Samuel l-a executat „înaintea Domnului”, tot aşa cum şi Ilie a ucis mai târziu pe
proorocii lui Baal la Carmel, pe baza pedepsei împotriva hulei (Levitic 24,11.16). Omorând pe
Agag, Samuel a dejucat intenţia lui Saul de a-l prezenta pe împărat ca dovadă a pretinsei sale
conduceri pricepute.

~ 90 ~
34 După aceea, Samuel a plecat la Rama, iar Saul s-a dus la casa lui, în Ghiva lui
Saul.

35 Samuel nu s-a mai dus să-l vadă pe Saul până în ziua morţii lui, însă a plâns
pentru el. DOMNULUI I-a părut rău că l-a încoronat pe Saul ca rege peste Israel.

Samuel nu s-a mai dus. Vezi cele despre v. 26; vezi şi cap. 16,14.
A plâns. Oricât s-a opus Samuel, la început să dea un împărat lui Israel, după ce acesta a fost
ales, el i-a rămas loial în ciuda greşelilor acestuia. Pentru Samuel, ca şi mai târziu pentru David,
Saul era „unsul Domnului” (cap. 24,10). Întristarea lui Samuel privind calea aleasă de Saul
(cap. 15,11; PP 630) este dovada sincerităţii râvnei lui Samuel pentru el.

Comentarii Ellen G. White:

1-35 PP 627-636 PP 627, 659 3 4T 146 PP 628 PP 629


8.9 PP 659
9 4T 146
11 PP 630
13.14 5T 88
13-15 PP 630; 4T 146
16.17 PP 631, 4T 146
17 1T 707; 2T 297
18-21 PP 631; 4T 146
22 DA 590; PP 631, 634; TM 241; 2T 653M 3T 57, 116; 4T 84
22.23 1T 323; 4T 146
23 PP 635; 3T 357
23-25 PP 631
26.28 PP 632
28 Ed 254
29 PP 630
30-34 PP 632

~ 91 ~
Capitolul 16
David, uns drept rege al lui Israel

1 DOMNUL i-a zis lui Samuel: – Până când îl vei mai plânge pe Saul din moment ce
Eu l-am respins ca să nu mai domnească peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn
şi du-te acolo unde te trimit: la Işai,betleemitul,pentru că pe unul din fiii săi Mi l-am
ales ca rege.

Până când. Saul fusese un conducător inspirat. Ca prim conducător al statului sub o nouă formă
de administraţie, el avusese asupra poporului Israel atât de mult însufleţit de independenţă o putere
aproape hipnotică. Dar el s-a transformat repede într-un despot, crud, tiran şi neiertător. Să ne
amintim, totuşi, că deşi împăratul lepădase sfatul lui Dumnezeu şi despărţise naţiunea în mod
efectiv de călăuzirea Lui, aceasta nu-l excludea pe Saul de la mântuire ca individ. Nebucadneţar,
de pildă, se fălea cu gândul că Marduc, zeul lui, a fost mai tare decât Iehova. Totuşi Duhul Sfânt a
făcut apel la el prin Daniel atât de mult încât el a lăudat pe Dumnezeul lui Daniel ca pe Cel Prea
Înalt (Dan 4,34-37).
Işai,betleemitul. Probabil că Samuel cunoştea pe unii dintre oamenii din Betleem din vizitele sale
anterioare. Cu toate că, probabil, îl cunoştea pe Isai, el nu-i cunoştea pe ceilalţi membri ai familiei
lui (v. 11,12).

2 Dar Samuel I-a zis: – Cum aş putea să plec? Saul va auzi lucrul acesta şi mă va
omorî. DOMNUL i-a răspuns: – Să iei o juncană cu tine şi să zici: „Am venit să aduc
DOMNULUI o jertfă.”

Să iei o juncană. Era întru totul normal şi potrivit pentru profet să viziteze Betleemul ca să aducă
o jertfă. Chivotul era încă la Chiriat-Iearim. Este ştiut că sanctuarul a fost la Nob, cel puţin pentru
o perioadă a domniei lui Saul (cap. 21,1-6), dar nu ni se spune dacă primele sărbători au fost ţinute
acolo, cum fuseseră la Silo. De la încetarea ducerii de jertfe la Silo, acestea erau aduse în diferite
cetăţi de pe cuprinsul ţării (PP 609). La astfel de adunări de jertfe, profetul instruia pe popor cu
privire la măreţul plan de mântuire şi îl îndemna să-i trimită pe tineri la diferitele şcoli ale
profeţilor pentru ca să ridice nivelul intelectual şi spiritual al naţiunii. În felul acesta împăratul nu
avea de ce să pună sub semnul întrebării vizita lui la Betleem. Cât priveşte poporul, aceasta era o
lucrare obişnuită de slujire făcută de profet, asemenea unei adunări districtuale de astăzi.
Să zici: „Am venit să aduc…o jertfă”. Nu era de interes public ca actul ungerii lui David să fie
cunoscut de îndată. N-a fost făcut în acelaşi fel chiar şi ungerea lui Saul? Cei 30 de bătrâni care au
răspuns atunci invitaţiei de a lua parte la eveniment, au ştiut ei oare de ce dăduse Samuel lui Saul
scaunul de onoare? Ei n-au fost de faţă la discuţia dintre Samuel şi Saul, după sărbătoare
(cap. 9,25). Nici ei şi nici chiar slujitorul lui Saul n-au fost martori la ungerea timpurie (cap. 9,27
la 10,1). Nici familia lui Saul n-a aflat de ungere decât în timpul adunării de la Miţpa organizată
pentru alegerea unui împărat (cap. 10,20-27). Ungerea lui Saul a fost pentru el o declaraţie a
planului lui Dumnezeu pentru viaţa lui. El a fost invitat dar nu obligat să accepte chemarea lui
Dumnezeu. O astfel de ungere nu-i dădea lui nici o autorizaţie să iniţieze acţiunea de instalare
propriu-zisă, în mod public, ca împărat. Raportul arată în mod clar că, şi după alegerea sa la
Miţpa, Saul s-a întors acasă şi a aşteptat ca Domnul să-l conducă în următoarele mişcări.
Singura deosebire dintre ungerea de către Samuel a lui Saul şi călătoria lui la locuinţa lui Isai a
fost că, de data aceasta, exista deja un împărat, bănuitor la fiecare mişcare pe care o făcea profetul
de când acesta anunţase lepădarea sa de către Domnul. Aceasta sensibilitate a fost, fără îndoială
mult mărită prin ezitarea lui Samuel de a se uni cu împăratul în închinare. Între capitolele 15 şi 16
poate să fi existat un considerabil interval de timp.

~ 92 ~
3 Invită la aducerea jertfei şi pe Işai, iar eu îţi voi arăta ce trebuie să faci. Vei unge
pentru Mine pe acela pe care ţi-l voi arăta.

4 Samuel a făcut aşa cum îi spusese DOMNUL şi a venit la Betleem. Cei din sfatul
bătrânilor cetăţii i-au ieşit în întâmpinare tremurând de spaimă. L-au întrebat: – Vii
cu pace?

Vii cu pace? Din descrierea făcută în cap. 9 reiese clar că ceremonia de ungere a lui Saul a avut
loc pe înălţime, în legătură cu o sărbătoare cunoscută mai dinainte. Dar venirea neanunţată a lui
Samuel la Betleem, care a adus cu sine un viţel şi i-a adunat pe bătrâni ca să fie prezenţi, a dat
naştere, în mod natural unor semne de întrebare. Bătrânii au venit înspăimântaţi, întrebându-se ce
lucru teribil se întâmplase. O astfel de reacţie faţă de venirea neaşteptată a unui slujbaş important a
fost cu totul naturală şi i-a conferit naraţiunii un caracter autentic.

5 Iar el le-a răspuns: – Da, cu pace. Vin ca să aduc o jertfă DOMNULUI. Sfinţiţi-vă şi
veniţi cu mine la aducerea jertfei. Samuel l-a sfinţit pe Işai şi pe fiii săi şi i-a invitat
la aducerea jertfei.

Da. Samuel a liniştit toate temerile lor şi le-a spus sa se sfinţească, adică să treacă prin toată
procedura de curăţire ceremonială, care cuprindea scăldarea trupului, spălarea hainelor si
abstinenta (Exod 19,10-15; 1 Samuel 21,4-6). Samuel personal a vegheat ca Isai şi cel puţin fiii lui
mai mari să fie sfinţiţi (1 Samuel 16,5). Apoi toţi au fost chemaţi la jertfă. Câteva ceasuri trebuie
să fi trecut între jertfă şi serbare, pentru că viţelul a trebuit tăiat şi fript înainte de a fi consumate.
Samuel a profitat de acest interval pentru a cunoaşte mai bine pe Isai şi familia lui. Faptul că
David este adus de la câmp înainte ca ei să se aşeze la mese arată clar că ei nu se adunaseră pentru
serbare (v. 11).

6 Când aceştia au sosit şi Samuel l-a văzut pe Eliab s-a gândit: „Cu siguranţă unsul
DOMNULUI se află aici, înaintea Lui.”

7 Însă DOMNUL i-a zis: „Nu te uita la înfăţişarea sau la înălţimea staturii lui, pentru
că l-am respins, căci DOMNUL nu se uită la ceea ce se uită omul. Omul se uită la
înfăţişare, pe când DOMNUL se uită la inimă.”

Domnul Se uită la inimă. „Inima” se referă la intelect, afecţiuni şi voinţă (Psalmul 139; 23;
Matei 12,34 etc.). Aceasta este factorul călăuzitor în hotărârea destinului, pentru că aşa cum un om
„cugetă în inima lui, aşa şi este” (Proverbe 23,7; NKJV). Alegerea este mai ales o chestiune a
intelectului, dar adesea este puternic influenţată de simţăminte şi emoţii.
În limitele timpului de har, Dumnezeu invită pe oameni: „Veniţi acum să ne judecăm”
(Isaia 1,18). El vrea să facem cunoştinţă cu El şi cu planul Lui, pentru că prin privire ajungem să
fim schimbaţi (vezi 2 Corinteni 3,18). Dumnezeu adresează intelectului chemarea Samuel.
Aparenţele exterioare nu descoperă adevăratele motive ale vieţii, fiindcă adesea faptele sunt
interpretate greşit. Când Moise a spus copiilor lui Israel: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău
cu toată inima” (Deuteronom 6,5), el se gândea la influenţa călăuzitoare adusă pentru a clădi viaţa
prin cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Faptul că ucenicii văzuseră pe Dumnezeu prin
asocierea intimă cu Isus (Ioan 14,9) i-a întărit în mare măsură să se supună planului Lui pentru ei.
David învăţase să-L cunoască pe Dumnezeu în timp ce păzea oile şi, deşi nerecunoscut de fraţii
lui, această cunoaştere a făcut posibil Duhului Sfânt să-l conducă pas cu pas.

~ 93 ~
8 Atunci Işai l-a chemat pe Abinadab şi l-a prezentat lui Samuel. El i-a zis: – Nici pe
acesta nu l-a ales DOMNUL.

9 Işai l-a prezentat apoi pe Şama, dar Samuel a zis: – Nici pe acesta nu l-a ales
DOMNUL.

10 Aşa i-a prezentat Işai lui Samuel pe 7 din fiii săi, însă Samuel i-a zis lui Işai: –
DOMNUL nu i-a ales nici pe aceştia.

11 Apoi a mai adăugat: – Aceştia sunt toţi fiii pe care îi ai? – A mai rămas cel mai
tânăr dintre ei, i-a răspuns Işai. Dar acesta este cu oile la păscut. – Trimite după el
fiindcă nu ne vom aşeza a(Câteva mss LXX; TM: nu ne vom aduna în jurul [mesei])
până nu vine aici, i-a zis Samuel

12 Işai a trimis după el şi a fost adus. Tânărul avea părul roşcat, ochii frumoşi şi era
chipeş. DOMNUL i-a zis lui Samuel: – Ridică-te şi unge-l, pentru că el este.

Chipeş. Sau „frumos”.


Unge-l. Pentru ce alege Dumnezeu pe anumiţi oameni să fie reprezentanţii Săi, lăsându-i pe alţii
deoparte? Ce diferenţă era între alegerea făcută de El în cazul lui Saul şi aceea a lui David? Fiind
atotştiutor, Dumnezeu cunoştea în mod precis calea pe care avea să meargă Saul şi totuşi l-a uns şi
i-a făgăduit să fie cu el (cap. 10,7). Împotriva propriilor lor interese şi a voinţei Sale pentru ei,
Dumnezeu a răspuns cererii copiilor lui Israel pentru un împărat. Este evident că Saul era cunoscut
de popor, un împărat după inima lor, dar nu după a lui Dumnezeu. Ei nu se gândeau la conducere
spirituală, ci la putere naţională. După ce a fost ales, Saul a avut handicapuri serioase. Dumnezeu
le-a recunoscut, dar l-a avertizat despre pericolele pe care avea să le întâmpine şi i-a sfătuit în mod
clar cum să le facă faţă.
Cu David lucrurile stăteau diferit. Nu există dovadă că poporul ajunsese nemulţumit de Saul. Ei
erau de fapt foarte mulţumiţi de rezultatele campaniei amalecite. David era cel mai tânăr în casa
tatălui său, iar în Orient vârsta atrage după sine respect şi întâietate (Geneza 29,25.26). El era un
băietan, fără nici o pretenţie de stimă nici chiar din partea membrilor propriei familii
(1 Samuel 17,28). El nu avea statura înaltă a lui Saul, nici fizicul lui Samson. Saul a fost chemat
de la plug ca răspuns la cererile urgente ale bătrânilor de a avea un împărat. El avusese puţin timp
pentru instruire. David a fost chemat de la oile cele blânde, încă pe când era un băiat, şi a avut mai
mult de zece ani la dispoziţie ca să se pregătească pentru sarcinile grele de conducător al celor
douăsprezece seminţii.
Ales de tânăr, David s-a bucurat de ocazia unei perioade de instruire şi încercare înainte ca să-şi
fi asumat răspunderile înaltei slujbe. Acolo unde caracterul lui David lăsa de dorit în lumina
standardului divin, puteau fi făcute schimbări înainte de încoronarea Samuel Tot aşa lucrează
Dumnezeu cu fiecare ins pe care îl invită să fie membru al împărăţiei Sale şi în mod deosebit cu
cei pe care îi cheamă să ocupe poziţii de răspundere. În mod cu totul neştiut omul este încercat
prin întâmplările obişnuite ale vieţii, până când, în cele din urmă, Dumnezeu poate să spună: „Ai
fost credincios peste puţine lucruri, peste multe te voi pune” (Matei 25,23). Până aici David
dovedise o vigoare tinerească deplină, un spirit iubitor şi amabil şi o cutezanţă născută din
încrederea în puterea divină. El n-a fost corupt de lume, fiind un spirit meditativ care creştea în
singurătatea liniştită a dealurilor Betleemului. Acolo, păscând turma ca şi Moise în Madian, el şi-a
dezvoltat simţământul răspunderii şi calităţi de conducător care aveau să-l poarte prin viaţă.

~ 94 ~
13 Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui, iar Duhul
DOMNULUI a venit cu putere peste David, începând din ziua aceea. După toate
acestea, Samuel s-a întors la Rama.

Cornul. Ebraicul qeren, „cornul unui taur, ţap sau berbec. Cuvântul englezesc cornucopia este din
qeren prin latinescul cornu.
Duhul Domnului. Duhul Domnului nu este influenţat de oameni. El i-a dat lui Saul o inimă nouă
şi i-a arătat cursele din faţa lui. Totuşi acesta a părăsit repede călăuzirea divină. Acum Dumnezeu
a propus să-l călăuzească pe David aşa cum, în zadar încercase să călăuzească pe Saul.Întocmai ca
mulţi mari conducători ai lumii, David a crescut într-un mediu umil, dezvoltând în linişte un
caracter veritabil sub călăuzirea Duhului Sfânt, care într-o zi l-a calificat pe deplin pentru rolul pe
care avea să-l joace în marea controversă dintre bine şi rău. Duhul lui Dumnezeu „a venit peste
David” la ungerea sa, întocmai cum a venit şi asupra lui Hristos la botezul Său (vezi cele despre
Matei 3,16).

David, la curtea lui Saul

14 Duhul DOMNULUI S-a îndepărtat de la Saul, astfel că acesta a început să fie


chinuit de un duh rău b(Sau: vătămător; şi în vs. 15, 16, 23) care venea de la
DOMNUL.

Duhul Domnului S-a îndepărtat. Saul lepădase pe Duhul lui Dumnezeu, săvârşind păcatul de
neiertat, iar Dumnezeu nu mai avea nimic de făcut pentru el (vezi cele despre cap. 15,35). Duhul
Său nu S-a retras în mod arbitrar de la Saul, ci mai degrabă Saul s-a răzvrătit împotriva călăuzirii
Sale şi a ieşit în mod deliberat de sub influenţa Sa. Aceasta trebuie să fie înţeles în armonie cu
Psalm 139,7 şi cu principiul fundamental al liberului arbitru. Dacă prin Duhul său Cel Sfânt
Dumnezeu S-ar fi impus lui Saul împotriva dorinţelor lui, Dumnezeu ar fi făcut din împărat o
simplă maşină.
A început să fie chinuit. Iosif Flavius descrie boala astfel: „Cât despre Saul, asupra lui veneau
unele tulburări ciudate şi demonice şi-i provocau astfel de sufocări încât erau gata să-l lase fără
respiraţie” (Antiquities, VI. 8.2). Este evident ca s-a declanşat o depresie puternică atunci când a
cugetat asupra anunţului făcut de profet că pierduse coroana pentru un om care era „mai bun”
decât el (cap. 15,28). Posedarea intermitentă de către duhul cel rău l-a făcut pe Saul să simtă şi să
acţioneze asemenea unui om dement.
De la Domnul. Uneori, Scripturile prezintă pe Dumnezeu ca făcând ceea ce El nu împiedică în
mod evident să fie făcut. Dând lui Satana ocazia de a demonstra principiile sale, de fapt,
Dumnezeu Îşi limitează propria putere. Desigur erau limite dincolo de care Satana nu putea să
treacă (vezi Iov 1,12; 2,6), dar în cadrul sferei lui limitate el are îngăduinţa divină să acţioneze. În
felul acesta, cu toate că acţiunile sale sunt contrare voinţei divine, el nu poate face decât ce îi
permite Dumnezeu să facă şi orice fac el şi îngerii lui răi este făcut cu îngăduinţa lui Dumnezeu.
De aceea când Dumnezeu a retras Duhul Lui de la Saul (vezi cele despre 1 Samuel 16,13.14), i s-a
dat cale liberă lui Satana.

15 Slujitorii lui Saul i-au zis: – Iată că un duh rău trimis de Dumnezeu te chinuie.
Un duh rău trimis de Dumnezeu. Vezi cele despre v. 14 ca expresie echivalentă.

~ 95 ~
16 Stăpâne, porunceşte slujitorilor tăi, care stau înaintea ta, să caute un om care ştie
să cânte la liră. Atunci când duhul cel rău trimis de Dumnezeu va veni peste tine, el
va cânta cu mâna lui şi tu te vei simţi mai bine.
Liră[arfa-trad. Cornilescu]. Mai bine „lira”. Saul a fost sfătuit să găsească uşurare prin
meloterapie. Sunetul lirei lui David şi intonarea de imnuri sublime ofereau lui Saul o uşurare
temporară de duhul rău care-l poseda. Când asculta muzica lui David, simţămintele lui rele de
auto-compătimire şi invidie îl părăseau pentru un timp numai pentru a se reîntoarce cu putere
dublă pe măsura trecerii timpului. Prin continua lepădare a călăuzirii lui Dumnezeu, el a ajuns
întocmai ca omul din pilda lui Hristos posedat de demoni (Luca 11,24-26), unde „starea de la
urmă” a unui astfel de suflet se dovedeşte a fi „mai rea decât cea de la început”.

17 Saul le-a spus slujitorilor săi: –Găsiţi-mi un om care ştie să cânte bine şi aduceţi-l
la mine.
Găsiţi-mi. După cum s-ar părea, renumele lui David ca muzician şi bărbat viteaz, cu judecată
sănătoasă şi cu tact, era deja o realitate înainte de apariţia sa la curte şi de victoria sa asupra lui
Goliat. Probabil că David era un tânăr aflat în pragul maturităţii, pentru că ceva mai târziu, pe
vremea întâlnirii lui cu Goliat, el este descris atât ca „băiat”, ebraicul na’ar (tânăr, cap. 17, 33), cât
şi ca „tânăr”, ebraicul ´elem („adolescent”, v. 56.58).

18 Atunci unul dintre tinerii slujitori a zis: – L-am văzut pe unul dintre fiii lui Işai
din Betleem, care este iscusit la cântat. Este un bărbat viteaz şi războinic, priceput la
vorbire şi cu o înfăţişare plăcută, iar DOMNUL este cu el.
Unul dintre fiii lui Işai. În mod evident, reputaţia lui David ca muzician şi om de excepţie
caracterizează statornicie (sună judecata), iar tactul său, diplomaţia, se formase înainte de apariţia
sa la curte şi înainte de victoria sa asupra lui Goliat. David era probabil un tânăr la limita
maturităţii, pentru că puţin mai târziu, el este descris atât ca „un băiat” (în ebraică na'ar;
cap. 17,58), cât şi ca „un tânăr” (în ebraică 'elem; vezi v. 56).
Domnul este cu el. Deşi nu era cunoscut faptul că David fusese uns ca împărat, Duhul Sfânt, care
pusese stăpânire pe viaţa lui într-un fel deosebit la data ungerii lui (vezi despre v. 13) nu putea fi
oprit să-l pregătească cu succes pentru importantele sarcini care-i stăteau în faţă.

19 Saul a trimis mesageri la Işai, spunându-i: – Trimite-mi pe David, fiul tău, cel
care păstoreşte oile.
20 Işai a luat un măgar încărcat cu pâine, un burduf de vin şi un ied pe care le-a
trimis lui Saul prin fiul său David.
Un măgar. Darul lui Isai urmărea să exprime aprobarea faţă de dorinţa împăratului pentru
serviciile la curte ale lui David. Netrimiterea unui dar, fără îndoială, că ar fi fost interpretat ca o
expresie de rea-voinţă şi de aceea ar fi prejudiciat succesul la curte al lui David.

21 David a venit la Saul şi s-a înfăţişat înaintea lui. Lui Saul i-a plăcut foarte mult
de David şi l-a luat să-i poarte armele.
S-a înfăţişat înaintea lui. Declaraţia aceasta nu se referă la poziţia lui în prezenţa lui Saul, ci la
faptul că David „a intrat în slujba lui” (RSV, vezi Geneza 41,16; Daniel 1,19). În providenţa lui
Dumnezeu, David a fost adus astfel într-o situaţie în care urma să aibă contact cu bărbaţii aflaţi la
conducerea naţiunii – aceştia având posibilitatea să-i aprecieze abilităţile – şi cu problemele
guvernării. Probabil că lui Saul i s-a mai îngăduit să rămână pe tron până când seminţele răului din
viaţa lui au dat recolta scontată şi până când instruirea preliminară a lui David a fost completă.
I-a plăcut foarte mult. Chiar Saul a ajuns să cinstească şi să respecte atractiva şi naturala

~ 96 ~
personalitate a lui David şi să preţuiască în el acele calităţi pe care le sădise Duhul Sfânt. Saul a
recunoscut superioritatea netă a acestui tânăr promiţător, admiţând în mod tacit înţelepciunea
alegerii de către Dumnezeu a unui succesor la tron.
Să-i poarte armele. Numirea în această poziţie l-a adus pe David în cea mai strânsă legătură
posibilă cu împăratul şi l-a făcut personal răspunzător de securitatea împăratului. Este posibil ca
această declaraţie să fie făcută ca anticipare a rolului lui David la curte după victoria asupra lui
Goliat (vezi cap. 18,2.5).

22 A trimis la Işai să i se spună: – Dă-i voie lui David să rămână în slujba mea,
pentru că a găsit bunăvoinţă în ochii mei.

Dă-i voie lui David să rămână. După o perioadă de încercare la curte, Saul transformă într-o
însărcinare permanentă ceea ce, la început, s-a intenţionat să fie nimic mai mult decât o numire
vremelnică.
A găsit bunăvoinţă. Vezi cele despre v. 21. Dumnezeu a privit la inima lui David şi a fost
mulţumit că acesta urma să se dovedească a fi acel fel de om pe care El putea să-l folosească în
slujba Sa (vezi v. 7). Privind numai la înfăţişarea exterioară şi la fapte, care într-un anumit grad se
reoglindeau în inima lui David, Saul a ajuns la aceeaşi concluzie (vezi Proverbe 23,7).

23 Ori de câte ori venea duhul trimis de Dumnezeu asupra lui Saul, David lua lira şi
cânta. Atunci Saul avea parte de alinare, se simţea mai bine, iar duhul cel rău pleca
de la el.

Saul avea parte de alinare. „Saul răsufla.” Cuvântul ruah înseamnă „a răsufla”, „a sufla” mai ales
pe nări. Folosirea acestui verb înseamnă o respiraţie puternică şi forţată ca aceea care însoţeşte
adesea relaxarea după o perioadă de tensiune, urmată de o respiraţie normală. Accesele de
posedare de către demon suferite de Saul erau, se pare, însoţite de o stare de tensiune nervoasă şi
fizică.

Comentarii Ellen G. White:

1-23 PP 637-644
1-4 PP 637
6,7 Ed 266; PP 638
7 COL 72, CT 43,44; PP 323; SC 39; TM 173; 1T 320; 2T 11, 34, 72, 418, 633, 3T 201; 3T 244,
301; 5T 31, 333, 625, 658; 6T 197; 7T 88, 282; 8T 146
8-11 PP 638
10 Ed 266
11-13 MH 148; PP 592
12 CT 44; 6T 197
12.13 PP 641 18 P 644, 741
16-23 PP 643

~ 97 ~
Capitolul 17
David şi Goliat

1 În acea vreme, filistenii şi-au strâns trupele pentru război la Soco, în Iuda,
aşezându-şi tabăra la Efes-Damim, care se află între Soco şi Azeka.
Soco. Scris corect Socoh în Iosua 15,35. Modernul Kirbet Şuveike, aşezat ceva la mai mult decât
jumătatea drumului dintre Ierusalim şi cetatea filisteană Gat, era o cetate care aparţinea seminţiei
lui Iuda. Ea era cam la 17 mile sud-vest de Ierusalim.
Efes-Damim. Sau Pas-Damim, ca în 1 Cronici 11,11-13, unde este dată lista oamenilor viteji ai
lui David. Numele înseamnă „hotarul sângelui”, poate din cauza multelor lupte din acea regiune.
Vezi o hartă a locurilor unde a avut loc lupta dintre David şi Goliat

2 Saul împreună cu bărbaţii lui Israel s-au strâns şi şi-au aşezat tabăra în valea Ela.
După aceea s-au aşezat în linie de bătaie împotriva filistenilor.
Valea Ela[Valea terebinţilor-trad. Cornilescu]. O vale fertilă, cu pante uşoare care se ridică înspre
est şi vest, ce se întinde pe o distanţă de mai multe mile în direcţia N-V de Sucot.

3 Filistenii stăteau pe un deal, iar Israel stătea pe un altul, între ei aflându-se o vale.
Între ei aflându-se o vale. Valea terebinţilor avea o vâlcea care trecea prin mijloc, numită Wadi
es-Sanţ, despre care se vorbeşte în acest verset ca fiind „valea”, ebraicul gaye‘. Acesta este cu
totul diferit de „valea”, ebraicul emeq, a terebinţilor (din v. 2). Primul cuvânt ebraic este folosit
pentru o rovină udată de un curent de apă în sezonul ploios, ultimul ca o vale largă fertilă. Această
gaye‘ era aproape de netrecut, cu excepţia unor locuri, şi în privinţa aceasta asemănătoare cu valea
din faţa Micmaşului (vezi cele despre cap. 14,4-10). Saul şi oştirea lui erau staţionaţi pe dealurile
părţii răsărite a acestei gaye‘, iar filistenii aveau ridicate întărituri pe dealurile de vest (vezi
1 Cronici 11,13).

4 Din tabăra filistenilor a ieşit un luptător al cărui nume era Goliat. Era din Gat şi
avea o înălţime de 6 coţi şi o palmă a(Aproximativ 3 m).
Goliat. Probabil de la galah, „a descoperi”, „a înlătura”. Numele Goliat poate să însemne „exil”,
în sensul că Goliat a fost înlăturat din poporul lui strămoşesc, fiind astfel filistean numai în sensul
că locuia în mijlocul acestui popor (vezi cele despre Deuteronom 9,2), peste măsură de mândru de
voinicia lui fizică. Se crede că el era urmaşul lui Anachim (vezi despre Deuteronom 9,2).
Înălţimea lui de 6 coţi şi o palmă sau 6 1/2 coţi ar echivala cam cu 11 picioare (3,35 m). Alţii au
sugerat că numele de Goliat poate să însemne „remarcabil”. Dar acest nume, ca şi „exil”, este
întemeiat pe eventualitatea că Goliat a fost un nume semit.
Gat.Una dintre cele 5 cetăţi principale din Filistia, la 12 sau 15 mile spre sud-vest de valea
terebinţilor.

5 Pe cap avea un coif de bronz şi era îmbrăcat cu o platoşă din zale de bronz în
greutate de 5000 de şecheli. b(Aproximativ 60 kg)
Zale. Armura soldaţilor din vremurile biblice consta dintr-o platoşă pentru partea de sus a
pieptului şi o armură care proteja abdomenul. Cele două nu se uneau perfect şi în acel punct
luptătorul era vulnerabil (1 Regi 22,34).
Cinci mii de şecheli. Echivalentul a aproximativ 50 kg.

~ 98 ~
6 Nişte apărători din bronz îi acopereau picioarele, iar pe spate îi atârna o lance.

Apărători. Plăci subţiri de metal purtate în faţa piciorului, sub genunchi.


Lance. Fie o „lance (RSV) fie o „pavăză” sau „buzdugan”, în mod clar purtată pe spate, între
umeri.

7 Lemnul suliţei lui era ca sulul unui ţesător, iar vârful ei era de 600 de şecheli de
fier c(Aproximativ 7 kg).Cel ce-i ducea scutul mergea înaintea lui.

Vârful ei. Greutatea ei ar fi mai mare de 6 kg. Prin comparaţie, bila folosită în întrecerile
sportive, cunoscută ca greutate de aruncat, cântăreşte 7,25 kg. Deşi armura luptătorului era din
bronz, vârful suliţei era din fier, un metal relativ nou şi mult mai scump.

8 Goliat s-a oprit şi a strigat trupelor lui Israel aşezate în linie de bătaie: „De ce aţi
ieşit şi v-aţi aliniat pentru luptă? Oare nu sunt eu un filistean, iar voi slujitorii lui
Saul? Alegeţi pentru voi un bărbat şi trimiteţi-l la mine.

Goliat. În mod literal, „filisteanul”. Folosirea articolului hotărât înseamnă aici mândria din partea
adversarului lui David. El era mândru de abilităţile lui şi se fălea cu titlul lui distins. Acest titlu
pentru Goliat a fost folosit de peste 25 de ori în capitol în contrast cu numele lui personal care este
întâlnit numai de 2 ori (v. 4, 23). Desigur că filistenii aveau cunoştinţe despre superioritatea
Dumnezeului lui Israel asupra lui Dagon (cap. 5,1-7). Ei fugiseră îngroziţi la Miţpa (cap. 7,10-13).
Apoi, după ani de linişte (cap. 7,13) ei fuseseră martori la atacul surpriză al lui Ionatan, care i-a
deposedat de mult echipament de război (cap. 14,31.32). Convinşi împotriva voinţei lor, filistenii
mai aveau încă aceeaşi părere şi, găsind un campion, ei au hotărât să atace din nou.

9 Dacă va fi în stare să lupte cu mine şi să mă ucidă, atunci noi vom deveni supuşii
voştri. Dacă însă eu voi fi mai puternic decât el şi-l voi ucide, atunci voi veţi deveni
supuşii noştri şi ne veţi sluji.”

Dacă însă eu voi fi mai puternic. În vremurile străvechi, era adesea obiceiul de a decide soarta
războiului dintre triburi printr-o luptă între 2, în care oştirea împăratului sau a conducătorului care
pierdea era socotită învinsă. Când Iosafat a mers la Ahab să lupte împotriva sirienilor, împăratul
Damascului a poruncit căpeteniilor lui să lupte „numai cu împăratul lui Israel” (1 Regi 22,31).
Totuşi, aceasta n-a fost o luptă între 2. Când era dusă lupta între casa lui Saul şi aceea a lui David,
au fost aleşi 12 bărbaţi de fiecare parte pentru a hotărî rezultatul. Ca rezultat, „Abner a fost bătut”
(2Samuel 2,12-17), cu toate că el nu luase parte la luptă.

10 Filisteanul a continuat: „Îmi bat joc astăzi de trupele lui Israel! Daţi-mi un bărbat
care să se lupte cu mine!”

Îmi bat joc. În mod literal, „reproş” sau „dojană”, adică pentru neacceptarea provocării lui
Goliat. El a stigmatizat pe bărbaţii lui Israel ca cei mai nedemni şi cei mai laşi. Valea care
despărţea cele două forţe era atât de greu de trecut încât dacă una din părţi îndrăznea să dea un
atac frontal, aceasta ar fi fost aproape sigur o înfrângere. Filistenii erau atât de siguri că nu putea
să existe nici un vlăjgan potrivit pentru luptătorul lor, încât au propus ca bătălia să se hotărască
printr-o luptă între 2 adversari. Provocarea aceasta a continuat zilnic, timp de peste o lună (v. 16).

~ 99 ~
11 Când au auzit Saul şi întregul Israel acele cuvinte rostite de filistean s-au
înspăimântat şi le-a fost foarte frică.
S-au înspăimântat. În cap. 2:10, chiar aceeaşi formă de verb este tradusă „vor tremura”. Sensul
primar este „a fi sfărâmat”, cu referire la starea mintală sau fizică. Aici Saul, un despot egocentric,
a fost înfruntat de un alt lăudăros şi nu ştia ce să facă. Ba mai mult, Saul era un uriaş în poporul
său şi era logic ca el să fie cel care să accepte provocarea. El era mai înalt cu un cap decât semenii
lui şi avea o cască de bronz şi o platoşă (v. 38), cu toate acestea tremura înaintea lui Goliat. Deşi
pierduse prezenţa şi ocrotirea Duhului lui Dumnezeu, el a înţeles că trebuia să câştige în această
situaţie, altfel ar fi pierdut în faţa poporului său. Se simţea înfrânt, conştiinţa îl tulbura şi a ştiut că
situaţia în care erau el şi oştirea sa devenea tot mai dificilă cu fiecare ceas care trecea. Lungimea
ravenei adânci care se întindea de-a lungul văii terebinţilor nu putea fi mai mare de câteva mile.
Aceasta arată că oştile aflate în luptă nu erau prea mari şi că, în mai puţin de o lună, puteau să facă
o mişcare de flancare pe după capetele văii.

12 David era fiul acelui efratit din Betleemul lui Iuda numit Işai, care avea 8 fii. Pe
vremea lui Saul, Işai era bătrân, înaintat în vârstă.
13 Cei 3 fii mai mari ai lui l-au urmat pe Saul la război. Numele celui dintâi născut
era Eliab, numele celui de-al doilea era Abinadab, iar al celui de-al treilea – Şama,
14 David fiind mezinul. Cei 3 fii mai mari l-au urmat pe Saul la război,
15 în timp ce David pleca şi se întorcea de la Saul pentru a paşte turma tatălui său, la
Betleem.
În timp ce David pleca şi se întorcea. Nu este clar dacă aceasta se referă la prezenţa lui David la
curte pentru a cânta din instrument şi cu glasul pentru Saul sau la repetatele călătorii până la tabăra
israelită şi înapoi spre a duce hrană. Faptul că declaraţia se află în contextul istorisirii despre
Goliat s-ar părea să fie valabilă ultima explicaţie. David putea să fie un membru al echipajului de
aprovizionare cu hrană a oamenilor de pe front. Pe de altă parte, v. 13-15 pot să explice pentru ce
David, aşezat deja la curtea lui Saul conform capitolului precedent (16,19-23), era acum mai mult
acasă decât la Saul. Poate că autorul cărţii 1 Samuel a simţit că este necesar să explice acest fapt
cititorilor şi a făcut aşa prin declaraţia că David nu era permanent legat de curtea lui Saul, ci se
înfăţişa aici numai ocazional. Autorul notează mai departe că David nu era decât un tânăr
cap. 17,14.42.56) faţă de fraţii lui mai mari, care „au urmat pe Saul” (v. 14).
Comentatorii nu sunt de acord dacă această luptă cu filistenii a avut loc înainte sau după venirea
lui David la curte pentru a cânta lui Saul (cap. 16,18-23). Faptul că, mai târziu, Saul n-a
recunoscut pe David (cap. 17,55-58), şi repetarea numelor fraţilor lui din cap. 17,13.14 (vezi
cap. 16,6-11) arată mai degrabă că secvenţa din aceste capitole s-ar putea să fie inversată, fără a
provoca vreo dificultate cronologică serioasă. De multe ori Biblia continuă un gând sau un raport
până la încheierea lui, înainte de a se întoarce să ia un alt fir de argumentare sau povestire, cu
scopul de a face ca fiecare unitate să fie completă (vezi despre Geneza 25,19; 27,1; 35,29;
Exod 16,33.35; 18,25). Dacă acesta este cazul aici, declaraţia sfetnicului lui Saul cu privire la
David, „este un om tare şi voinic, un războinic” (1 Samuel 16,18) ar apărea mai semnificativă. Pe
de altă parte, dacă David ucisese deja pe Goliat, probabil că vorbitorul se referea la el ca la marele
erou naţional (cap. 18,5-9). Dar dacă David se distinsese deja prin înfrângerea lui Goliat, ar mai fi
fost nevoie să i se spună lui Saul cine era David? Ba mai mult, de când David a ucis pe Goliat,
„Saul l-a oprit... şi nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său” (cap. 18,2; comp. cu PP 649).
Totuşi, când Saul a trimis la Isai după David ca să cânte la instrument şi din gură la curte, el s-a
referit la David ca la „fiul tău care este cu oile” (cap. 16,19) şi chiar la începutul istorisirii despre
Goliat, David păzea oile la Betleem (cap. 17,15). Vezi şi cele despre cap. 17,55; 18,1.

~ 100 ~
16 Deci filisteanul a ieşit înaintea lui Israel, făcând lucrul acesta timp de 40 de zile,
atât dimineaţa, cât şi seara.
Patruzeci de zile. Timp de mai bine de o lună, zilnic Goliat a lansat provocarea lui. Faptul că în
această perioadă de timp filistenii nu făcuseră nici o încercare de a flanca oştirea lui Israel
înseamnă că, de la dezastruoasa lor înfrângere de la Micmaş, nu fuseseră destul de puternici pentru
un atac de anvergură. Ei se bazau acum pe intimidare şi pe posibilitatea victoriei printr-o luptă
între Goliat şi un israelit. Concluzia aceasta este întărită pe grabnica lor retragere de îndată ce
Goliat a fost învins.

17 Într-una din zile Işai i-a spus fiului său David: – Ia pentru fraţii tăi efa d(O efă
măsura aproximativ 22 l) aceasta de grâu prăjit şi aceste 10 pâini şi du-le repede în
tabără.
Grâu. Adică cereale, probabil orz sau grâu.

18 Ia şi aceste 10 bucăţi de brânză şi du-le căpeteniei peste mia lor. Vezi cum le
merge fraţilor tăi şi adu-mi veşti e(Sau: un semn, o garanţie) de la ei.
Căpeteniei. Atenţia faţă de căpetenia regimentului în care slujea Eliab, Abinadab şi Şama era
destinată să-l facă să ia aminte şi să favorizeze pe aceşti 3 oşteni din armata lui Samuel.
Adu-mi veşti. Sau „să-mi aduci nişte semne de la ei” (RSV).

19 Ei se află împreună cu Saul şi cu ceilalţi bărbaţi ai lui Israel, în valea Ela, unde se
luptă cu filistenii.
20 David s-a trezit dis-de-dimineaţă, a lăsat oile în grija unui paznic, a luat cu el tot
ce i-a poruncit Işai şi a plecat. A ajuns în tabără tocmai când oştirea se alinia în
poziţie de luptă, scoţând strigăte de război.
David s-a trezit dis-de-dimineaţă. De la Betleem la Soco erau aproximativ 15 mile. Obişnuit cu
regiunea, probabil că David cunoştea un drum mai scurt care avea să reducă în mod considerabil
distanţa de parcurs (vezi harta de la pag. 536) S-ar părea că nu era nevoie de mai mult de 4 sau 5
ore pentru efectuarea călătoriei. Poate că era dimineaţa târziu când a ajuns David, cam pe la ceasul
când Goliat ieşea să-şi strige provocarea (vezi v. 16).
Tabără (engl. „tranşee” sau „tabără” RSV). Tranşeele de luptă nu se practicau în vremurile
străvechi.

21 Israel şi filistenii s-au aliniat în poziţii de luptă, faţă în faţă.


22 David şi-a lăsat lucrurile în grija celui ce păzea bagajele şi a fugit la poziţiile de
luptă. Cum a ajuns şi-a întrebat fraţii de sănătate.
Bagajele[calabalâcurile-trad. Cornilescu]. În exprimare modernă „bagaje”.

23 În timp ce stăteau ei de vorbă, din rândurile filistenilor a ieşit luptătorul Goliat


din Gat. Acesta a rostit aceleaşi cuvinte ca mai înainte, iar David le-a auzit.

24 Când l-au văzut pe filistean, toţi israeliţii au fugit dinaintea lui foarte
înspăimântaţi,

~ 101 ~
25 zicând: – L-aţi văzut pe acel bărbat înaintând? A ieşit ca să batjocorească pe
Israel. Pe cel care-l va ucide, regele îl va răsplăti cu mari bogăţii, îi va da pe fiica sa
de soţie şi-i va scuti neamul de dări în Israel.
26 David i-a întrebat pe luptătorii care se aflau lângă el: – Ce i se va face celui care-l
va ucide pe acest filistean şi va ridica astfel batjocura de peste Israel? Cine este acest
filistean, acest necircumcis, ca să batjocorească oştirile Dumnezeului celui Viu?
Cine este acest filistean,acest necircumcis.În mod literal, „cine este filisteanul acesta netăiat
împrejur?” David a dat glas dispreţului său pentru uriaşul care ţinea pe Saul şi oştirea lui pradă
groazei. Cu credinţă în Dumnezeu, o credinţă pe care şi Saul ar fi putut s-o aibă, David n-a fost
câtuşi e puţin impresionat de statura lui Goliat. Dacă Saul ar fi fost ascultător de Dumnezeu,
victoria ar fi putut fi a lui; dar Dumnezeu nu putea să-i încredinţeze lui o astfel de victorie. În tot
cuprinsul capitolului Goliat este numit „filisteanul”. David a putut cu greu să-şi ascundă dispreţul
pentru un astfel de lăudăros. Nici chiar mustrarea fratelui său (v. 28) nu l-a descurajat. El a auzit
povestea despre Goliat din multe surse şi a vorbit în mod atât de serios încât vestea a fost dusă
curând lui Saul.

27 Ei i-au repetat ceea ce spuseseră înainte, zicând: „Astfel i se va face celui care-l
va ucide.”
28 Eliab, fratele lui cel mai mare, l-a auzit vorbind cu luptătorii, s-a aprins de mânie
împotriva lui şi i-a spus: – De ce ai venit aici şi cu cine ai lăsat acele puţine oi în
pustie? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Ai venit să vezi lupta.
29 – Cu ce am greşit acum? Nu pot nici măcar să vorbesc? i-a răspuns David.
30 După aceea, s-a întors de la el spre un altul şi l-a întrebat acelaşi lucru. Toţi i-au
dat acelaşi răspuns ca mai înainte.
31 Cuvintele rostite de David au fost auzite şi raportate lui Saul, care a trimis după
el.
32 David i-a zis lui Saul: – Nimeni să nu fie descurajat din cauza acestui filistean.
Slujitorul tău va merge şi se va lupta cu el.
David i-a zis lui Saul. Ce contrast! Un ciobănaş smerit încurajează un războinic experimentat şi
plin de succes al lui Israel! Saul, singurul uriaş al lui Israel (cap. 10,23) a înţeles că el ar fi putut fi
acela care să accepte provocarea lui Goliat, dar conştiinţa lui vinovată l-a făcut să tremure şi să fie
plin de teamă. Dacă în inima lui ar fi fost iubire pentru Dumnezeu, aceasta ar fi fost suficientă spre
a alunga orice teamă; dar el nu avea iubire pentru Dumnezeu în inima sa.În locul ei era doar
„chinul” unei conştiinţe vinovate (vezi 1 Ioan 2,5; 4,18). David, pe de altă parte, dădea pe faţă acel
spirit de optimism şi de curaj adevărat, care sunt semnul unui „cuget curat înaintea lui Dumnezeu
şi înaintea oamenilor” (Fapte 24,16; comp. cu Psalmul 51,10.11). David era pe atât de curajos pe
cât era Saul de fricos.

33 Saul însă i-a răspuns: – Nu poţi să mergi împotriva acestui filistean ca să te lupţi
cu el, fiindcă tu eşti doar un tinerel, pe când el este un luptător încă din tinereţea lui.

34 Dar David i-a răspuns: – Slujitorul tău era păstor la oile tatălui său. Când venea
un leu sau un urs şi lua o oaie din turmă,

~ 102 ~
35 mă duceam după el, îl loveam şi salvam oaia din gura lui. Dacă se ridica
împotriva mea, îl apucam de coamă şi-l loveam până îl omoram.
36 Slujitorul tău a omorât şi leul şi ursul, iar cu filisteanul acesta, cu acest
necircumcis, va fi ca şi cu unul dintre ei, pentru că a batjocorit oştirile Dumnezeului
celui Viu.
A batjocorit. David era gelos pentru numele cel bun al lui Israel şi pentru Dumnezeul lui Israel,
aşa cum fusese Moise înainte de el (Exod 32,12.13; Numeri 14,13-16; Deuteronom 9,26-29;
comp. cu Ezechiel 20,9). Lipsa de reacţie a poporului lui Dumnezeu într-un timp de ruşine şi criză
a fost mai mult decât putea David să îndure.

37 David a mai zis: – DOMNUL, Care m-a izbăvit din laba leului şi a ursului, mă va
izbăvi şi din mâna acestui filistean. Atunci Saul i-a spus lui David: – Du-te şi
DOMNUL să fie cu tine.
Va izbăvi. Saul ceruse odată lucruri mari de la Dumnezeu şi încercase lucruri mari pentru El.
Totuşi mândria şi înălţarea de sine îi umpluseră inima, iar acum orice obstacol părea de netrecut.
În efortul său de a se îndreptăţi pe sine, el uitase că la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.
Cum putea Dumnezeu să-l impresioneze mai bine cu privire la lipsa lui decât lăsându-l pe David
să arate ocrotirea providenţială care fusese şi peste el în trecut! Duhul lui Dumnezeu stăpânise
odată pe Saul. Acum el avea ocazia să vadă ce ar fi putut fi dacă nu s-ar fi răzvrătit împotriva
acestui Duh. El se afla din nou în dilemă. Dacă refuza să lase pe David să lupte, oştirea avea să
aştepte de la el, ca împărat, să apere cauza lor. Dacă îl lasă pe David să lupte, şi Goliat îl ucidea,
bătălia urma să fie pierdută şi Israel ar fi ajuns din nou în robie la filisteni. Ca să-şi salveze viaţa şi
reputaţia, de aceea a trimis Saul pe David să lupte. Dar chiar mijlocul folosit de Saul în efortul de
a-şi salva reputaţia ca împărat şi conducător a avut ca rezultat pierderea ei (cap. 18,6-9). A devenit
evident că, fără Dumnezeu, Saul era lipsit de putere în faţa vrăjmaşilor săi (cap. 14,24; comp. cu
15,23) şi că biruinţele din trecut, pe care şi le arogase, erau de la Dumnezeu.

38 Saul l-a îmbrăcat pe David cu armura sa: i-a pus un coif de bronz pe cap şi l-a
îmbrăcat cu o platoşă din zale.
Saul l-a îmbrăcat pe David. Saul a fost serios şi a făcut tot ce i-a stat în putere să asigure succesul
lui David. El i-a încredinţat armura lui; David s-a încrezut în Dumnezeu (vezi v. 45).

39 David a legat sabia lui Saul peste armură şi a încercat să meargă, deoarece nu era
obişnuit cu ele. S-a dezbrăcat însă de ele, spunându-i lui Saul: – Nu pot să merg cu
ele, căci nu sunt obişnuit.
A încercat să meargă. Sau „el a încercat în zadar să meargă” (RSV).
Nu sunt obişnuit. Sau „eu nu am folosit-o” (RSV). Saul era un fricos! El avea armură, dar ştia că
nu putea să întâmpine pe Goliat în puterea lui fizică. Cu o prudenţă vădită, la început el nu i-a
acordat lui David permisiunea de a lupta din cauza tinereţii acestuia. Apoi el a dat încă o dovadă a
nebuniei sale prin încercarea de a da lui David propria lui armură.
Răspunsul politicos al lui David, „nu sunt obişnuit cu ea”, este o dovadă despre: (1) credinţa lui
în alt echipament decât cel pe care-l încercase; şi (2) încrederea sa în experienţele trecute, atunci
când se confrunta cu situaţii noi (vezi LS 196). David a pus în sarcina lui Dumnezeu chiar şi
biruinţa asupra animalelor sălbatice. Pericolul a dezvoltat în el un curaj sfinţit, iar credincioşia în
lucrurile cele mici l-au pregătit în mod practic pentru o şi mai mare încredere. El se dovedise un
păstor vrednic de încredere peste oile tatălui său; acum el era chemat să apere cauza turmei Tatălui
său ceresc (vezi Ezechiel 3,4.23; 37,24; Matei 9,36; 25,33; Ioan 10,12.13). Procedura pe care a
ales-o a fost determinată de convingerile sale spirituale mai degrabă decât de judecata nesfinţită a

~ 103 ~
altora, indiferent de poziţie. Cât de mult depinde de curăţia motivului când cineva are de înfruntat
o situaţie periculoasă! David nu putea să lupte cu armura lui Saul. Trebuie să fie el însuşi. Scopul
lui Dumnezeu este ca fiecare om să lucreze cu propriile sale mijloace. Observăm o persoană de
notorietate care se poartă bine cu oamenii şi încercăm să-i imităm manierele, sperând ca prin
aceasta să avem succes. Dar Dumnezeu doreşte oameni care să fie ei înşişi, oameni care să înveţe
din experienţa fiecărei zile, ceea ce au nevoie să ştie pentru a rezolva problemele de mâine.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru bărbaţii care îndrăznesc să folosească echipamentul pe care
Dumnezeu li l-a procurat.

40 După aceea şi-a luat toiagul în mână, a ales 5 pietre netede din ued f(Vale situată
într-un ţinut arid care acumulează apele de pe versanţi în timpul sezonului ploios,
creând un pârâu temporar), pe care le-a pus în buzunarul traistei sale de păstor, şi-a
luat praştia şi s-a îndreptat înspre filistean.
41 Filisteanul se apropia din ce în ce mai mult de David, iar cel ce-i ducea scutul era
înaintea lui.
42 Filisteanul s-a uitat şi când l-a văzut pe David, l-a dispreţuit, căci acesta nu era
decât un tânăr cu păr roşcat şi cu înfăţişare frumoasă.
43 El i-a zis lui David: – Sunt eu un câine de vii la mine cu toiege? Apoi a început
să-l blesteme în numele zeilor săi.
44 Filisteanul i-a mai zis lui David: – Vino la mine şi voi da trupul tău păsărilor
văzduhului şi fiarelor câmpului.
Şi voi da trupul tău. Probabil o provocare obişnuită folosită în luptă (vezi Apocalipsa 19,17.18).

45 David i-a răspuns: – Tu vii la mine cu sabie, suliţă şi lance dar eu vin la tine în
Numele DOMNULUI Oştirilor, Dumnezeul oştirilor lui Israel, pe Care tu L-ai
batjocorit.
Tu vii... eu vin. Aici este un contrast clar între două feluri distincte de viaţă. Goliat reprezintă
siguranţa pe care o dă puterea fizică, mândria supraevaluării personale, vanitatea aclamaţiei
populare, cruzimea de neîmblânzit a patimii omeneşti. David manifestă încredere liniştită în
puterea divină şi hotărârea de a preamări pe Dumnezeu prin aducerea la îndeplinire a voinţei Lui.
Resortul interior al lui David, exprimat aici şi mai târziu în viaţa lui, n-a fost acela de a avea
propria lui cale, nici de a deveni renumit în ochii semenilor lui, ci ca „tot pământul să ştie că este
un Dumnezeu în Israel” (v. 46).

46 În ziua aceasta DOMNUL te va da în mâna mea, te voi lovi şi-ţi voi tăia capul.
Astăzi voi da păsărilor văzduhului şi fiarelor pământului hoiturile oştirii filistenilor
şi întreg pământul va şti că Israel are un Dumnezeu.
47 Şi toţi cei care sunt adunaţi aici vor şti că nu prin sabie şi prin suliţă dă DOMNUL
izbăvire. Căci lupta este a DOMNULUI, iar El vă va da în mâinile noastre.

48 De îndată ce filisteanul a început să se apropie de David, acesta a alergat repede


înspre liniile de luptă ca să-l înfrunte.

~ 104 ~
49 David şi-a băgat mâna în traistă g(Posibil un fel de palaşcă) de unde a scos o
piatră. A aruncat piatra cu ajutorul praştiei şi l-a lovit pe filistean în frunte. Piatra a
pătruns în fruntea lui, iar el a căzut cu faţa la pământ.

50 David a avut biruinţă asupra filisteanului. Deşi David nu avea sabie în mână, el
l-a lovit pe filistean şi l-a ucis doar cu o praştie şi cu o piatră.

David a avut biruinţă. Cât de repede a urmat o încercare după alta! Aceasta a fost a treia biruinţă
a lui David în acea zi. Prima lui biruinţă a fost în situaţia când a fost mustrat de Eliab că nu este
bun decât să aibă grijă de oi. El ar fi fost îndreptăţit să dea o replică tăioasă, dar n-a făcut-o. El a
aplanat cearta cu calm spunând doar atât: „Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?” (v. 29).
Un astfel de caracter nu se naşte într-o clipă. Dacă el n-ar fi învăţat răbdarea cu oile sale, n-ar fi
putut arăta răbdare cu fraţii săi invidioşi. Neluând în seamă ocazia de a intra într-o mică ceartă,
David s-a dovedit stăpân pe sine. Tot aşa a fost şi Hristos care, dovedindu-Şi blândeţea şi
provocarea cea mai grea, a spus: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi
găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11,29). Numai astfel poate un om să devină un
adevărat conducător şi îndrumător pentru alţii.
David a câştigat cea de-a doua biruinţă când a fost dus în faţa împăratului. Privind la tânărul
entuziast, împăratul nu putea să nu vadă diferenţa dintre el, un bătrân viclean, experimentat în
război, şi tinerelul din faţa lui, plin de voioşie şi lipsit de instruire militară. Dacă Saul, cu toată
personalitatea sa de comandant, s-a reţinut să lupte cu Goliat, cum putea un tinerel ca David să
încerce lucrul acesta? Nevisând niciodată la posibilitatea unei intervenţii supranaturale, Saul a
sădit seminţele îndoielii în sufletul lui David şi a încercat să-l facă să poarte armura împăratului.
Dar, cu respect şi politicos, David a câştigat victoria asupra îndoielii, fiind hotărât să nu piardă din
vedere ţinta inspirată de cer, aceea de a păstra credinţa şi totala dependenţă de Domnul.
Toate acestea l-au pregătit bine pentru cea de-a treia victoria a lui – aceea asupra filisteanului,
care era personificarea însăşi a blasfemiei. Aceasta a fost victoria puterilor spirituale asupra puterii
materiale brute. Având în vedere evenimentele lunilor anterioare, cât de necesar a fost ca Israel să
fi învăţat această lecţie! Ca răspuns la blestemul lui Goliat, David a strigat cu bucurie: „Eu vin
împotriva ta în numele... Dumnezeului oştirii lui Israel” (v. 45). O pietricică simplă din pârâu plus
o isteţime de tinerel şi încrederea lui mărturisită în Dumnezeul cel veşnic au dat israeliţilor o
învăţătură pe care n-ar fi trebuit să o uite niciodată.

51 Apoi David a alergat şi s-a oprit lângă filistean. I-a luat sabia, a scos-o din teaca
ei şi i-a tăiat capul cu ea. Când au văzut că eroul lor era mort, filistenii au luat-o la
fugă.

Au luat-o la fugă. Perfidia filistenilor a devenit vizibilă în momentul când a fost ucis luptătorul
lor. Ei au făgăduit să devină robii israeliţilor în cazul în care Goliat avea să fie omorât (v. 9).
Luând-o la fugă, ei au încălcat promisiunea făcută oştirii lui Saul şi au dovedit că, dacă Goliat ar fi
învins ei ar fi tratat fără pe milă pe Israel. Moartea avea să fie de preferat robiei pe care ei o
propuseseră ca gest de mărinimie.

52 Atunci luptătorii lui Israel şi cei ai lui Iuda s-au ridicat, au scos un strigăt de
război şi i-au urmărit pe filisteni până la intrarea în Gat h(Unele mss LXX; TM:
într-o vale) şi până la porţile Ekronului. Filistenii, răniţi de moarte, au căzut pe
drumul Şaarayimului i[Sau: drumul porţilor / spre porţi, şaarim în limba ebraică
însemnând porţi (LXX traduce cu drumul porţilor / spre porţi)] până la Gat şi la
Ekron.

~ 105 ~
53 Când s-au întors de la urmărirea filistenilor, israeliţii le-au prădat tabăra.
Le-au prădat tabăra (engl. „corturile”). Mai degrabă „tabăra lor”. Când a urmărit pe vrăjmaş, care
se împrăştia acum în toate direcţiile, probabil că israeliţii au devastat cetăţi până la ariergarda
liniei de bătaie şi au omorât mulţi, pe lângă filistenii de la Soco. Iosif Flavius (Antiquities VI 9.5)
spune că au ucis 30.000 şi au rănit de două ori mai mulţi.

54 David a luat capul filisteanului şi l-a adus la Ierusalim, iar armele filisteanului
le-a dus la el în cort.
La Ierusalim. Adică, în cele din urmă David nu avea să ia imediat capul la Ierusalim, pentru că
iebusiţii mai deţineau încă acea cetate şi n-a fost luată de la ei decât după încoronarea sa (vezi
1 Cronici 11,4-8; 2 Samuel 5,6-9). Istoricul raportează aici ultimul loc de odihnă al acestui trofeu
fără să ţină seama de elementul „timp”. Se pare că armura lui Goliat a fost luată de David şi dusă
acasă,în Betleem (vezi cele despre 2 Samuel 18,17; vezi şi 1 Samuel 4,10; 13,2 etc.), iar sabia lui,
a fost dusă, după cât s-ar părea, la Nob (vezi cap. 21,9).

55 Când l-a văzut Saul pe David înaintând împotriva filisteanului, l-a întrebat pe
Abner, conducătorul oştirii: – Abner, al cui fiu este acest tânăr? – Viu este sufletul
tău, rege, că nu ştiu, i-a răspuns Abner.
Al cui fiu. Vezi cele despre cap. 18,1.2.
Nu ştiu. Este clar că Abner nu-l cunoscuse pe David şi că, de asemenea acesta nu era prea bine
cunoscut la curte. Se pare că el fusese adus aici numai ca muzician vizitator şi nu devenise un
membru al curţii (vezi PP 643).

56 Atunci regele i-a zis: – Află al cui fiu este acest tânăr.
57 Îndată ce David s-a întors de la uciderea filisteanului, Abner l-a luat şi l-a adus
înaintea lui Saul. David avea în mână capul filisteanului.
58 Saul l-a întrebat: – Al cui fiu eşti, tinere? – Sunt fiul slujitorului tău Işai, din
Betleem, i-a răspuns David
Comentarii Ellen G. White:
1-58 PP 644-648; 3T 218-220
4-8 3T 218
4-10 PP 646
13 PP 644
15 Ed. 152, 164
17.18.29.26.28 PP 645
29.32 PP 64
32 3T 219
34.35 DA 479; PP 644
37 PP 646
38-39 Ev 684
38-47 PP 647
39-47 3T 219
17 3T 269
PP 648

~ 106 ~
Capitolul 18
David, invidiat de Saul

1 După ce David a terminat de vorbit cu Saul, sufletul lui Ionatan s-a ataşat de
sufletul lui David şi l-a iubit ca pe sine însuşi.
David a terminat. Naraţiunea continuă fără întrerupere. Saul, promiţând răsplătiri atrăgătoare
pentru cel care-l răpune pe Goliat (cap. 17,25), îl caută pe David şi se interesează cine este el.
Dacă inserăm cap. 16,14-23 între versetele 9 şi 10 ale capitolului 18, cum fac unii comentatori,
atunci primul contact al lui Saul cu David ar fi pe frontul de luptă şi motivul pentru tulburarea
mintală a lui Saul ar fi cuvintele de laudă primite de David din partea poporului (v. 6,7). Dacă,
totuşi, raportul este în ordine cronologică, întrebarea lui Saul (cap. 17,55) ar putea fi explicată
presupunând că Saul dăduse atât de puţină atenţie umilului cântăreţ cu lira în răstimpul tulburării
lui mintale, încât nu ştia cine era David. În acest caz, cap. 16,21 ar fi privit ca amintind
evenimentul de mai târziu. Varianta ultimă pare mai plauzibilă (vezi cele despre cap. 16,21). În
orice caz, deoarece David a fost atât un erou militar, cât şi un cântăreţ inspirat, nu este de mirare
că Saul „nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său” (cap. 18,2). Vezi şi cele despre cap. 17,15.
Sufletul lui Ionatan. Mişcătoarea prietenie dintre David şi Ionatan este un exemplu clasic de
îngemănare a inimilor, fiecare recunoscând în celălalt aceleaşi idealuri şi bucurându-se de
prietenia acestuia. Ionatan îşi exprimase deja dezaprobarea faţă de atitudinea tatălui său şi de felul
lui de a acţiona (cap. 14,29). Pentru el, răspunsurile umile şi spirituale ale lui David la întrebările
lui Saul, prin care acesta dădea lui Dumnezeu toată slava pentru realizările sale, au fost ca apa rece
şi răcoritoare pentru un călător obosit şi însetat. Probabil că, pentru Ionatan, eroul de la Micmaş,
au urmat ceasuri triste de dezamăgire şi decepţie din cauza lipsei de profunzime spirituală. Puţin a
înţeles Ionatan că, cu totul necunoscut lui, aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi supunere faţă de
călăuzirea şi ocrotirea Sa, formau o altă viaţă câteva mile mai la sud.

2 Din acea zi Saul l-a ţinut pe David la el şi nu l-a mai lăsat să se întoarcă acasă.
Saul l-a ţinut. David a ajuns la curtea lui Saul, ca membru permanent al familiei regale. Ar fi
dificil de crezut că relatarea din cap. 16,14-23 ar urma acestei acţiuni a lui Saul (vezi cele despre
cap. 18,1).

3 Ionatan a încheiat un legământ cu David pentru că îl iubea ca pe sine însuşi.


Legământ. Făcut probabil mai târziu şi raportat aici ca introducere la relatarea prieteniei dintre
David şi Ionatan. Legământul prieteniei trebuie să fi fost rezultatul nenumăratelor conversaţii, al
expediţiilor dure făcute împreună, al afecţiunii mature. În plăcuta prietenie a acestor două suflete
înfocate şi devotate este privilegiul nostru să vedem ceva din simţămintele lui Hristos care, într-o
zi, observă în viaţa răscumpăraţilor Lui aceeaşi profunzime spirituală, aceeaşi umilinţă a
sufletului, acelaşi spirit calm, aceeaşi ascultare faţă de veşnicele principii ale adevărului care au
stăpânit propria Lui inimă când a fost pe pământ. Văzând astfel rodul muncii sufletului Său, va fi
mulţumit (Isaia 53,11). Ce bucurie va fi în cer pentru asemănarea în caracter a celor care vor
rămâne împreună pentru veşnicie!

4 El şi-a scos mantaua pe care o purta şi i-a dăruit-o lui David; i-a dat, de asemenea,
îmbrăcămintea sa de război şi chiar sabia, arcul şi cingătoarea sa.

A scos. Iubirea lui pentru David a fost atât de mare încât el a fost gata să spună aşa cum a spus
Ioan Botezătorul secole mai târziu: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30).
El a văzut în David ceea ce visase odată că ar fi putut ajunge el. Toate trăsăturile bune ale celor 2
eroi erau cimentate într-o iubire adevărată, iar Ionatan şi-a dat seama de faptul că fericirea constă

~ 107 ~
mai mult în a iubi decât a fi iubit. Hristos ne-a iubit atât de mult încât S-a dezbrăcat, de bună voie,
de Sine Însuşi de orice prerogativă divină (Filipeni 2,6-8) ca să poată sădi aluatul adevărului în
orice om (Ioan 1,9).

5 Oriunde îl trimitea Saul, David se ducea şi avea izbândă a(Sau: proceda cu


pricepere (prudent); şi în vs. 14, 15, 30). De aceea Saul l-a pus în fruntea ostaşilor,
lucru ce a fost bine văzut de întregul popor şi chiar şi de slujitorii lui Saul.
Oriunde…se ducea şi avea izbândă. Ca şi Moise la curtea lui Faraon, David a primit instruire în
chestiunile administrative, lucru care avea să-i folosească în anii ce stăteau să vină. El a fost aşezat
într-o poziţie din care a putut să vadă viaţa din unghiuri diferite şi i s-a dat puterea spirituală de a
face deosebire între bine şi rău. Ca şi Daniel, David şi-a păstrat integritatea într-un mediu pe care
nu şi-l alesese el şi nu s-a temut de contaminare. Dumnezeu nu ezită să pună pe oameni chiar în
vârtejul egoismului omenesc, pentru că El ştie: cu cât noaptea este mai întunecoasă, cu atât mai
strălucitoare va fi lumina lor. David, care fusese un fiu ascultător în casa tatălui său, Isai, s-a
dovedit acum vrednic ca ambasador credincios al împăratului.
L-a pus. Saul a respectat promisiunea de a onora pe bărbatul care fusese gata să accepte
provocarea pe care n-o acceptaseră proprii săi soldaţi. Deşi ceva mai mult decât un tinerel, David a
dat dovadă de un discernământ atât de evident, încât a fost acceptat cu dragă inimă de către toţi.
Minunatele lui trăsături de caracter erau vizibile. Aceasta nu înseamnă că el a înlocuit pe Abner,
care a rămas căpetenia oştirii.

6 În timp ce oştirea se întorcea acasă, după ce David l-a ucis pe filistean, femeile din
toate cetăţile lui Israel au ieşit în întâmpinarea regelui Saul. Ele cântau cântece de
bucurie şi dansau în sunetul tamburinelor şi al lăutelor.
7 Femeile cântau în veselia lor, spunând: „Saul a ucis miile lui, iar David zecile lui
de mii.”
8 Lui Saul nu i-au plăcut aceste cuvinte şi s-a înfuriat foarte tare, spunând: „I-au dat
lui David zecile de mii, iar mie doar miile. Acum nu-i mai lipseşte decât regatul.”
Nu-i mai lipseşte. Nu este dat nici un interval de timp între anunţarea alegerii de către Dumnezeu
a altui om „mai bun decât tine” (cap. 15,28) ca împărat şi această experienţă a lui David la curtea
împăratului. Deşi este probabil că trecuseră mai mulţi ani, Saul cu siguranţă că era continuu atent
la semnele de recunoaştere ale bărbatului care avea să-i urmeze la tron (vezi v. 9). De curând el se
dovedise incapabil în faţa filistenilor şi dacă n-ar fi fost curajoasa faptă de vitejie a acestui
ciobănaş el şi-ar fi putut pierde viaţa. Totuşi, a fost supărat la gândul că acest flăcău, pe care el îl
onorase şi îl adusese atât de aproape de el, putea să câştige afecţiunea poporului şi a oştirii. Ce fel
de recunoştinţă putea fi aceasta? Din nou Saul a dat frâu liber simţămintelor sale de nemulţumire
şi bănuielilor lui rele, până când mintea a fost în cele din urmă tulburată.

9 Începând din acea zi, Saul a început să-l privească cu ochi răi b(Sau: cu gelozie)
pe David.
10 În ziua următoare, duhul cel rău c(Vezi nota de la 16:14) trimis de Dumnezeu a
venit cu putere peste Saul, care profeţea d[Termenul ebraic poate indica şi un
comportament extatic necontrolat (vezi şi 1 Regi 18:29)] înăuntrul casei sale. David
cânta la liră aşa cum făcea în fiecare zi, iar Saul avea în mână o suliţă.

Duhul cel rău. Vezi cap. 16,15.16. Cu toate că îngăduie ispitei să vină, Dumnezeu nu ademeneşte
niciodată pe oameni la păcat (Iacov 1,13; comp. cu 1 Corinteni 10,13).
Profeţea[S-a înfuriat-trad. Cornilescu]. (engl. „a profetizat”, RSV). Forma verbală care se
~ 108 ~
întâlneşte aici, deşi este adesea folosită despre adevărata profeţie, se poate referi şi la şoptirile
profeţilor falşi. Starea de demenţă extatică a lui Saul se datora unui spirit de patimă violentă,
probabil în speranţa de a impresiona pe curteni cu sfinţenia lui.
David cânta. Ce contrast între aceşti 2 bărbaţi! Îndemnat de o furie oarbă, Saul se uita la suliţa
lui, cu scopul premeditat de a ucide pe David. David, simţind probabil pericolul şi înţelegând
cauza patimii lui Saul, ţinea harpa cu care căuta să uşureze tensiunea psihică a împăratului.

11 Saul a aruncat suliţa, gândind: „Îl voi ţintui pe David de zid.” Însă David s-a ferit
de el de două ori.

12 Lui Saul i-a fost teamă de David pentru că DOMNUL era cu acesta, iar pe el îl
părăsise.

Saul se temea. Motivul temerii lui Saul faţă de David era convingerea că Dumnezeu Se
îndepărtase de el în favoarea lui David. Dar Se îndepărtase oare Domnul, în mod deliberat, de
Saul, sau împăratul Îl lepădase pe Tatăl său ceresc? Deoarece a dat omului libertatea de a alege,
Dumnezeu nu-l împiedică pe om prin forţă dacă acesta nu-I ascultă sfatul. Adam a lepădat pe
Dumnezeu când a cedat sugestiilor vrăjmaşului. Dumnezeu l-a lepădat? Pavel a persecutat în mod
deliberat biserica lui Hristos. Dumnezeu l-a lepădat? Dacă este aşa, cum a putut Pavel să afirme
mai târziu: „Isus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt
eu” (1 Timotei 1,15)?
Prin slujirea lui David, Domnul apela la inima împietrită a lui Saul, invitându-l să se întoarcă şi
să înţeleagă puterea vindecătoare a lui Dumnezeu în favoarea lui. Cu toate că se descalificase
iremediabil ca împărat, Saul mai putea găsi salvare ca individ (vezi cele despre cap. 15,23.35).

13 De aceea l-a îndepărtat de lângă el şi l-a pus căpetenie peste 1000 de oameni.
David conducea trupele în războaie

L-a îndepărtat. Din propriul lui punct de vedere egoist, una dintre cele mai mari greşeli ale vieţii
lui Saul a fost atunci când a îndepărtat pe David de la curtea lui şi l-a făcut „căpetenie peste 1000”.
Muzica melodioasă a lui David nu avea să mai uşureze durerea lui Saul. Nimeni altul nu era în
stare să-l înalţe pe împărat în faţa publicului aşa cum făcuse David, mergând „oriunde-l trimitea
Saul” (v. 5). Obsedat de dorinţa de a ucide pe David, Saul a ales să refuze în continuare să-şi
umilească inima şi să se întoarcă la Tatăl său ceresc.

14 şi în tot ceea ce făcea avea izbândă pentru că DOMNUL era cu el.

Avea izbândă. Sau „era plin de succes”, după cum forma verbului ebraic lasă să se înţeleagă.
Greşelile oamenilor de la putere în tratarea subordonaţilor lor, pot fi foarte uşor folosite de aceştia
ca trepte spre succes, dacă acţionează cu înţelepciune. David a acceptat cu toată smerenia să fie
retrogradat, deoarece se pare că aşa ceva s-a întâmplat, şi, în rolul lui cel nou, a câştigat admiraţia
întregului Israel. N-a învinuit pe nimeni pentru această retrogradare şi nu s-a plâns de tratamentul
nedrept. David a rămas acelaşi suflet luminat, cu înclinaţii spirituale, care fusese întotdeauna. Mult
iubit de Domnul, el a primit, în ciuda mâniei împăratului, tocmai instruirea de care avea nevoie
înainte de a primi răspunderile conducerii. Dumnezeu adaptează disciplina vieţii la nevoile
particulare ale fiecărui individ care-şi propune să fie credincios datoriei încredinţate.

15 Saul, văzând că David izbândea întotdeauna, se temea de el,

~ 109 ~
16 însă întreg Israelul şi Iuda îl iubeau pe David pentru că acesta îi conducea în
războaie.

Îi conducea. Sarcinile date lui David au fost de aşa manieră încât l-au ţinut în mod constant în
centrul atenţiei publice.

17 Atunci Saul i-a zis lui David: – Îţi voi da de soţie pe Merab, fiica mea cea mare,
cu condiţia să mă slujeşti cu vitejie şi să porţi războaiele DOMNULUI. Saul însă se
gândea: „Să nu piară lovit de mâna mea, ci de mâna filistenilor.”

Să mă slujeşti cu vitejie. Aici se văd în contrast izbitor două personalităţi distincte, Saul,
duplicitar şi viclean, şi David, simplu şi cinstit. Pe Saul nu numai că-l tulbura conştiinţa, dar în
taină se temea şi de popor, care-l iubea pe David şi care îşi manifesta credincioşia faţă de el.
Invidios pentru fiecare cuvânt de laudă adus tânărului, Saul a recurs la o dublă acţiune – capitalul
de bază al omului egoist – linguşire pe faţă şi complotare în ascuns. Se pare că, la început, David
nu şi-a dat seama de cursele întinse pentru el. A acceptat atât promovarea cât şi retrogradarea cu
acelaşi spirit de umilinţă şi colaborare. Inima lui fiind curată înaintea lui Dumnezeu, el era
preocupat numai de îndeplinirea eficientă a sarcinii care îi era dată şi nu-i păsa de pericolul la care
se expunea.
Să nu piară lovit de mâna mea. Saul încă nu era dispus să ia în mod direct viaţa lui David. El
spera să-şi împlinească planul în mod indirect, pentru ca să evite duşmănia poporului.

18 David i-a răspuns: – Cine sunt eu şi cine este familia mea sau neamul meu în
Israel pentru a fi ginerele regelui?

Cine sunt eu? În mod evident, Merab, fiica mai mare a lui Saul- numele ei înseamnă „creştere,
„înmulţire” (vezi Isaia 9,6.7) – fusese făgăduită lui David ca parte a recompensei pentru uciderea
lui Goliat (1 Samuel 17,25) sau în speranţa de a-l convinge să accepte riscul atacurilor în
continuare asupra filistenilor. Ezitarea lui David de a se căsători cu Merab poate să fi apărut din
faptul că el nu era în situaţia de a procura zestrea cerută.

19 Însă atunci când a sosit timpul ca Merab, fiica lui Saul, să-i fie dată lui David de
soţie, ea a fost dată lui Adriel din Mehola.

Avea să-i fie dată. La început iritat de refuzul lui David, Saul n-a putut să-şi ascundă neplăcerea
lui crescândă pentru noua căpetenie numită în slujbă; el a dat pe Merab lui Adriel, „ajutorul meu
este Dumnezeu”, presupunând că acest cuvânt este arameic.
Din Mehola. Abel-Mehola, locul de naştere al lui Elisei, era o cetate nu departe de Bet-Şan
(1 Regi 4,12; 19,16), probabil la răsărit de Iordan la Tell el Maqlub, o aşezare identificată pe
vremuri cu Iabeş-Ghilead (vezi cele despre Judecători 7,22). Duplicitatea lui Saul ar fi trebuit să
deschidă ochii lui David, dar deoarece el credea că şi ceilalţi sunt sinceri ca şi el, s-a supus cu
blândeţe în faţa anulării de către Saul a primului contract de căsătorie.

David, ginerele lui Saul

20 Mihal, o altă fiică a lui Saul, îl iubea pe David. I s-a spus lui Saul acest lucru,
fapt care i-a plăcut.

~ 110 ~
21 Şi-a zis atunci: „I-o voi da ca să-i fie o cursă şi astfel mâna filistenilor va fi
împotriva lui.” I-a spus lui David pentru a doua oară: – Astăzi vei fi ginerele meu!

Să-i fie o cursă. În complotul pe care-l urzea, Saul s-a gândit să se folosească de Mical, fiica lui,
ca să-şi aducă la îndeplinire planul său ticălos de nimicire a lui David. El avea să ceară o astfel de
zestre care în orice caz avea să împlinească scopul lui într-un fel şi mai bun dacă ar fi fost posibil
dacă i-ar fi dat pe Merab lui David. Saul era foarte bucuros, dar trebuia să acţioneze cu grijă,
pentru că David nu trebuia să ştie că Mical se îndrăgostise de el.
Pentru a doua oară. Sau a doua oară (RSV), cu referire la aceea că aceasta era a doua propunere a
lui Saul pentru David.

22 Apoi le-a zis slujitorilor săi: – Vorbiţi-i lui David în taină şi spuneţi-i: „Regelui îi
place de tine şi toţi slujitorii săi te iubesc. Acceptă, aşadar, să fii ginerele regelui.”

Le-a zis slujitorilor săi. Luând în mod deliberat pe Merab de la David, Saul a folosit metode
ascunse ca să-l informeze că era încă dorit ca ginere. El a aranjat să-l prindă pe David în cursă prin
intermediul unei campanii de bârfe de la curte. Probabil că slujitorii înşişi n-au înţeles rolul pe care
l-au jucat în acest scenariu.

23 Slujitorii lui Saul i-au spus aceste cuvinte lui David, iar acesta a răspuns: –
Credeţi că este un lucru neînsemnat să fii ginerele regelui? Eu sunt un om sărac şi de
puţină însemnătate.

Eu sunt un om sărac. Poate că aici David a dat glas nedumeririi privind dubla acţiune a lui Saul.
Totuşi el n-a fost supărat, crezând probabil că hotărârea lui Saul se datora propriei lui sărăcii.

24 Când slujitorii i-au spus lui Saul ce răspunsese David,

25 acesta le-a zis: „Aşa să-i vorbiţi lui David: «Regele nu doreşte alt preţ pentru
mireasă, decât 100 de prepuţuri de-ale filistenilor, astfel încât regele să fie răzbunat
pe duşmanii lui.»” Saul însă dorea să-l facă pe David să cadă în mâinile filistenilor.

Nu doreşte alt preţ. Interesul lui David fusese trezit cu mult tact, pentru a nu da naştere la nici o
suspiciune. De fapt, ideea îi plăcea foarte mult. În felul acesta, el putea să răzbune pe Israel
împotriva vechiului lui vrăjmaş şi să câştige mâna tinerei femei care părea să fie mai potrivită
chiar decât sora ei mai mare, dar care poate că nu se putea căsători înaintea acesteia (vezi
Geneza 29,26). Deoarece părinţii au făcut aranjamente de căsătorie, David n-a bănuit nimic rău în
intenţiile lui Saul.
O sută de prepuţuri. Basoreliefurile egiptene zugrăvesc multe din acestea, tăiate de la vrăjmaşii
căzuţi; aduse împăratului şi numărate înaintea lui ca dovadă a biruinţei. Propunerea lui Saul a fost
astfel în acord cu obiceiul păgân al vremii.

26 Slujitorii lui Saul i-au spus aceste cuvinte lui David, iar lui i-a plăcut ideea de a fi
ginerele regelui. Înainte să se împlinească vremea hotărâtă,

Înainte să se împlinească vremea hotărâtă. Mai degrabă „înainte ca zilele să fi fost expirate”.
Această propoziţie aparţine versetului 27.

~ 111 ~
27 David a plecat împreună cu oamenii săi şi a ucis 200 de filisteni. Le-a adus
prepuţurile şi le-a dat în număr întreg regelui pentru a putea deveni ginerele lui.
Atunci Saul i-a dat-o de soţie pe fiica sa Mihal.

Două sute de filisteni. Saul ceruse 100. Împăratul făcuse atât de mare publicitate, încât acum a
fost obligat să îşi ţină promisiunea. În felul acesta, Dumnezeu a îndreptat din nou atenţia lui Saul
asupra bărbatului pe care avea plăcerea să-l onoreze.

28 Când Saul a văzut şi a înţeles că DOMNUL era cu David şi că Mihal, fiica lui, îl
iubea,

29 s-a temut şi mai tare de David şi i-a fost duşman tot restul vieţii sale.

I-a fost duşman. Supărarea cauzată de eşuarea planului lui a mărit ura lui Saul faţă de David. Dar,
în loc să se supună lui Dumnezeu, Saul a continuat să se frământe din cauza mândriei rănite.
Prestigiul lui David era mai mare ca oricând.Acum, stăpânit cu totul de un duh rău, mintea
întunecată de gânduri triste a lui Saul a căutat în mod asiduu o nouă cursă pentru vrăjmaşul său,
devenit acum ginere.

30 Domnitorii filisteni ieşeau la război şi, ori de câte ori ieşeau, David avea mai
multă izbândă e(Sau: acţiona cu mai multă pricepere) decât toţi slujitorii lui Saul,
astfel încât numele lui a ajuns foarte preţuit.

Comentarii Ellen G. White:

PP 649-652
1 Ed 157
1-5 PP 649
6-8 PP 650
13-16 PP 651
17-25.28 PP 652

~ 112 ~
Capitolul 19
David, prigonit de Saul

1 Saul a vorbit cu fiul său Ionatan şi cu toţi slujitorii săi să-l omoare pe David. Însă
lui Ionatan îi era foarte drag David,
Să-l omoare pe David. În mod literal „să-l facă pe David să moară”. Saul a hotărât să-l facă pe
David ţinta unei purificări politice şi a discutat problema cu Ionatan şi cu unii dintre slujbaşii lui
de stat. Nu încape îndoială că el i-a asigurat de imunitate în faţa pedepsei.
Această a fost a cincia încercare a lui Saul de a-l înlătura pe David: (1) El a ridicat suliţa asupra
lui David (cap. 18,10.11). (2) Apoi a încercat să-şi aducă la îndeplinire planul trimiţându-l pe
David pe front în speranţa că va fi omorât (cap. 18,17). (3) Saul l-a înşelat făgăduindu-i pe Merab,
dar dând-o altuia, în speranţa că David va acţiona nesăbuit şi, astfel, va fi pedepsit (cap. 18,19).
(4) El a dat lui David permisiunea de a câştiga zestrea pentru Mical printr-o misiune periculoasă
(cap. 18,25). (5) Acum, fiind clar faptul că Domnul era cu David, Saul a căutat ajutorul altora
pentru a-l omorî pe David.

2 de aceea l-a înştiinţat spunându-i: – Tatăl meu, Saul, caută să te ucidă. De aceea
păzeşte-te mâine dimineaţă şi stai într-un loc ascuns.
3 Eu voi ieşi şi voi sta lângă tatăl meu în câmpul în care te vei afla tu. Îi voi vorbi
despre tine şi îţi voi spune ce voi afla.
Şi îţi voi spune. Vrăjmăşia dovedeşte sinceritatea adevăratei prietenii. Ionatan ştia prea bine că
David nu se gândea la uzurparea tronului, dar nu era în stare să-l convingă pe Saul de faptul
acesta. Situaţia lui Ionatan nu era uşoară, pentru că urma să se opună dorinţelor unui tiran şi,
astfel, să fie socotit necredincios tatălui său. Totuşi, ca un adevărat prieten, Ionatan i-a spus lui
David adevărul despre Saul, nu pentru a-l înfricoşa, ci pentru a-l avertiza şi a-l asigura de
legământul unui adevărat prieten. Aceasta a fost pentru Ionatan o adevărată punere la probă. El era
pus în faţa unei alegeri, să fie credincios fie tatălui său, fie lui David. Era imposibil să mai fie
credincios amândurora. El a dat dovadă de o judecată sănătoasă comportându-se în aşa fel încât să
păstreze influenţa asupra tatălui său şi, în acelaşi timp, să-l salveze pe David de la moarte sigură.

4 Ionatan a vorbit de bine despre David tatălui său, Saul, spunându-i: – Să nu


păcătuiască regele împotriva slujitorului său David, pentru că el nu a păcătuit
împotriva ta, ci dimpotrivă, faptele sale ţi-au slujit foarte bine.
Să nu păcătuiască regele. Legat de prietenul său prin legături chiar mai strânse decât acelea de
sânge, cu iubire „mai presus de iubirea femeiască” (2 Samuel 1,26) şi cunoscând cele mai adânci
gânduri ale inimii lui David, Ionatan a fost cel mai potrivit să mijlocească între el şi Saul. În
pledoaria prezentată în faţa tatălui său, Ionatan a dat pe faţă atât respect pentru autoritate, cât şi
stricta păzire a poruncii (principiului). Ca fiu al lui Saul, el cunoştea argumentele care aveau să
aibă greutate în faţa împăratului – biruinţa lui David asupra lui Goliat şi continua lui slujire
credincioasă în toate ocaziile faţă de împărat, personal.

5 Şi-a riscat viaţa atunci când l-a ucis pe filistean, iar DOMNUL a adus o mare
victorie pentru întreg Israelul. Tu ai văzut lucrul acesta şi te-ai bucurat. De ce atunci
să păcătuieşti împotriva unui nevinovat, omorându-l pe David fără nici un motiv?

Fără nici un motiv. Ionatan a dovedit cu tact lui Saul că acesta nu avea nici un motiv să-l omoare
pe David, amintindu-i că avea toate motivele să aprecieze credincioasa slujire a lui David.

~ 113 ~
6 Saul a ascultat de Ionatan şi a jurat: – Viu este DOMNUL că David nu va fi ucis.
Saul a ascultat. Cât de eficiente sunt cuvintele potrivite la timpul potrivit (vezi Proverbe 25,11;
Isaia 50,4)! Ionatan ştia că tatăl său greşise nu numai în acest caz, ci şi în multe alte cazuri. Dar el
n-ar fi câştigat nimic dacă l-ar fi mustrat aspru pe tatăl său pentru greşelile făcute.

7 Atunci Ionatan l-a chemat pe David şi i-a spus toate aceste cuvinte. Apoi l-a adus
la Saul căruia David a continuat să-i slujească ca înainte.
8 Între timp a izbucnit din nou războiul. David a luptat împotriva filistenilor şi le-a
pricinuit o aşa de mare înfrângere, încât aceştia au fugit dinaintea lui.
O aşa de mare înfrângere. Providenţa i-a dat lui Saul o altă dovadă de credincioşie a lui David şi
de valoare a serviciilor lui.

9 Într-o zi, pe când Saul şedea în casa sa, duhul cel rău a(Vezi nota de la 16:14)
trimis de DOMNUL a venit peste el. Saul ţinea în mână o suliţă, iar David cânta la
liră.
Duhul cel rău. Vezi cele despre cap. 16,14.15. Diavolul ştia încă de pe vremea ungerii lui David
că acesta era pregătit pentru împărăţie. Prin urmare, era de aşteptat ca cel rău să încerce să
zădărnicească planul lui Dumnezeu. El nu putea concepe nici un alt mijloc mai eficient să facă
aceasta, decât prin a-l convinge pe Saul că David căuta să uzurpeze împărăţia.

10 Saul a încercat să-l ţintuiască pe David cu suliţa de zid, însă acesta s-a ferit de
Saul, care a înfipt suliţa în perete. Apoi David a fugit şi a scăpat în noaptea aceea.
A scăpat în noaptea aceea. În concordanţă cu stilul narativ ebraic, este redat rezultatul final al
scăpării lui David şi apoi sunt adăugate amănunte mai multe.

11 Atunci Saul a trimis nişte oameni la casa lui David ca să-l pândească şi dimineaţa
să-l omoare. Însă Mihal, soţia lui David, l-a înştiinţat spunându-i: „Dacă nu-ţi scapi
viaţa în noaptea aceasta, mâine vei fi ucis.”
În noaptea aceasta. Raportul biblic nu spune cum a aflat Mical de porunca lui Saul de a ucide pe
David. Se poate ca ea să fi văzut pe slujitori stând în aşteptarea lui David şi, cunoscând caracterul
tatălui ei, şi-a dat seama de scopul lui. Sau poate că David a fost îndemnat să se încreadă în ea.
Poate că David se gândea la această experienţă când cânta cu înfocare: „Domnul întăreşte paşii
omului” (Psalmul 37,23). Închipuiţi-vi-l pe David afară, pe coasta muntelui, fără cămin şi gonit ca
un animal sălbatic! Dar, după o noapte de jale, David a putut spune: „Dar eu voi cânta puterea Ta;
dis-de-dimineaţă voi lăuda bunătatea Ta. Căci Tu eşti un turn de scăpare pentru mine, un loc de
adăpost în ziua necazului meu” (Psalm 59,16; vezi titlul acestui psalm).

12 Mihal l-a coborât pe David pe fereastră, iar acesta a fugit şi a scăpat.


Pe fereastră. Cuvântul tradus „fereastră” vine de la un verb care înseamnă „a găuri”, „a
pătrunde”. În vechime, casele erau de obicei clădite în aşa fel încât toate deschiderile erau
orientate spre un zid din curte, afară de o intrare principală exterioară. Adesea, acoperişurile erau
plate şi se putea ajunge la ele fie din interiorul casei, fie din curte. Raportul nu spune dacă
deschiderea prin care coborât Mical pe David era pe acoperiş sau dacă dădea în partea din spate a
casei. În orice caz, ea era într-un punct opus intrării unde stăteau la pândă trimişii împăratului.
Iscoadele din Ierihon au fost coborâte de pe ziduri în acelaşi fel (Iosua 2,15). Pavel a fost coborât
peste un zid la Damasc (Fapte 9,25); nişte bărbaţi au deschis acoperişul plan pentru a-l coborî pe
prietenul lor paralitic în faţa lui Isus (Luca 5,19). Înţelepciunea acţiunii prompte a lui Mical s-a

~ 114 ~
demonstrat atunci când slujbaşii trimişi să-l aresteze pe David au cerut zgomotos îngăduinţa să
intre în dimineaţa următoare.
Sunt vremuri când, cauza cea dreaptă poate fi făcută să înainteze mai bine prin fugă decât prin
luptă. Unii pot gândi că, având în vedere că Dumnezeu unsese pe David şi că Saul se îndepărtase
atât de mult de dreptate încât să plănuiască o crimă, ar fi fost mai bine pentru David să nu fugă.
Până aici el nu întorsese niciodată spatele unui inamic. Dacă l-ar fi înfruntat pe Saul în acelaşi
spirit în care a făcut-o cu Goliat, el ar fi reuşit să atragă pe mulţi din popor de partea sa; dar o
astfel de acţiune ar fi dus la război civil, pentru că şi Saul avea oamenii lui şi mulţi îl ascultau fără
rezerve. După cum au dovedit mai târziu evenimentele, au trecut şapte ani de la moartea lui Saul
înainte ca David să fie acceptat de întregul Israel. Cum a fost cu David, aşa a fost şi cu Hristos.
Fără teamă şi neînfricat, Mântuitorul ar fi putut aduna oştirile cerului în ajutorul Lui. În loc să
procedeze astfel, Saul a îngăduit oamenilor răi să aibă vremea lor.

13 Apoi Mihal a luat terafimul b(Vezi nota de la 15:23; şi în v. 16), l-a aşezat în pat,
i-a pus pe cap nişte păr de capră şi l-a acoperit cu o cuvertură.
Terafimul (engl. „un chip). Ebraicul terafim (vezi cele despre Geneza 31,19; Levitic 19,31). Un
terafim de mărime suficientă de mare pentru a fi confundat cu un om este foarte neobişnuit.
Cap(engl. „căpătâi”).Sau „la capul lui” (RSV).
Păr(engl. „pernă”). Cuvântul tradus aici „pernă” nu apare în altă parte a Vechiului Testament şi
înţelesul lui este nesigur. Faptul că „pernele” vremurilor vechi erau de obicei solide şi făcute din
lemn, lut, piatră sau metal (vezi cele despre Geneza 28,11) sugerează că, obiectul la care se face
referire aici a fost altceva decât „o pernă”. El ar fi putut fi un fel de perucă făcută din păr negru de
capră pusă pe capul terafimului, ca imitaţie a părului de om.

14 Când Saul a trimis oamenii să-l captureze pe David, Mihal le-a spus că este
bolnav.
Este bolnav. Deşi se putea ca David să fi fost chiar bolnav, se pare totuşi că Mical a spus o
minciună premeditată. Dacă este aşa, acţiunea ei cu greu ar putea fi trecută cu vederea, în ciuda
faptului că, prin aceasta, David a câştigat timp ca să scape (vezi v. 15.16).

15 Dar Saul a trimis oamenii înapoi să-l vadă pe David şi le-a zis: – Aduceţi-l la
mine, în patul lui, ca să-l omor.
16 Când aceştia au intrat, în pat se afla terafimul cu părul de capră pe cap.
17 Atunci Saul a întrebat-o pe Mihal: – De ce m-ai trădat în felul acesta şi l-ai lăsat
pe duşmanul meu să plece şi să scape? Mihal i-a răspuns: – El mi-a zis: „Lasă-mă să
plec, altfel te omor!”
De ce m-ai trădat? Saul fusese bucuros să o folosească pe Mical drept cursă ca să-l omoare pe
David. Acum el era extrem de iritat că propria lui fiică era credincioasă lui David şi nu tatălui ei.
Păcălit, el se temea să nu-şi piardă reputaţia în faţa slujitorilor săi. Evident că Mical moştenise
unele din trăsăturile de caracter ale tatălui său. Ea nu a ezitat să prezinte scuza că soţul ei o
ameninţase cu moartea. Minciuna aceasta a oferit lui Saul un pretext în plus ca să-l urmărească şi
mai asiduu pe David şi să-l omoare, deoarece se părea că ameninţase acum şi pe fiica lui. Dacă
David ar îndrăzni să omoare pe soţia lui, nici unul din familia regală n-ar fi în siguranţă, dacă el
n-ar fi nimicit. Totuşi, minciuna ei a fost rezultatul educaţiei primite de la Saul şi el nu avea decât
să se învinuiască pe sine însuşi.
Exemplul de înşelăciune al lui Laban s-a întors împotriva lui (Geneza 31,14-20.35). Laban, Iacob
şi Saul au făcut toţi dovada adevărului conţinut de declaraţia lui Hristos: „Cu ce măsură măsuraţi,
cu aceea vi se va măsura” (Matei 7,2).

~ 115 ~
18 David a fugit şi a scăpat; s-a dus la Samuel, la Rama şi i-a spus tot ceea ce i-a
făcut Saul. Apoi, împreună cu Samuel, a plecat şi a locuit la Naiot.
S-a dus la Samuel. Cu siguranţă că David a fost foarte uluit de comportamentul lui Saul,
conducătorul ales de Dumnezeu. De ce îngăduia Dumnezeu ca Saul să fie în continuare împărat?
Era Dumnezeu destul de pretenţios? Părăsise El pe poporul Israel? Cortul întâlnirii şi slujbele lui
la Silo funcţionaseră discontinuu; chivotul era în casa unui levit din Chiriat-Iearim. Se putea ca
toate aceste secole de slujire şi religie să fi fost păcăleală? Exista oare într-adevăr un Dumnezeu în
ceruri? Avea El un plan pentru Israel? Pentru ce a trebuit el, David, să renunţe la slujba de a
păstori oile pentru a asista la dezvoltarea împărăţiei dacă ţintele cele înalte pe care el le-a îndrăgit
totdeauna trebuia să fie înlăturate? Ce era de câştigat din lupta cu filistenii dacă împăratul era
hotărât să omoare pe acela care obţinuse biruinţa? David n-a îndrăznit să ridice mâna împotriva
unsului Domnului (cap. 24,6.10), totuşi nu putea spune ce era de făcut. Vezi harta de la pag. 556.
Puternic înspăimântat din cauza încercării lui Saul de a-i lua viaţa, fireşte că David a căutat sfat
la acela care-l chemase de la turma de oi, la un loc de răspundere în Israel şi care, probabil, i-a dat
lecţii la Rama. La Samuel el avea să se simtă tot atât de în siguranţă ca şi când ar fi fost într-un
sanctuar în care ar fi venit să se refugieze (vezi 1 Regi 1,50-53; 2,28-34).
A locuit la Naiot. Poate, în mod literal, „stătea în locuinţe”, dar înţelesul este nesigur. Verbul
yaşab, „a locui”, mai înseamnă „a şedea” ca împărat pe tron sau ca judecător în instanţă, ori un
profesor în faţa clasei. Aceste „locuinţe” erau în Rama (v. 19.22.23), poate un dormitor pe care-l
construise Samuel pentru tinerii instruiţi în şcoala lui. David a găsit pe Samuel în Rama instruind
pe elevii lui mai degrabă decât în circuitul lui anual (1 Samuel 7,16.17).

19 Saul a fost înştiinţat de lucrul acesta, spunându-i-se: – David se află la Naiot, în


Rama.
20 Atunci Saul a trimis nişte oameni să-l prindă pe David. Însă când aceştia au
întâlnit o ceată de profeţi profeţind, avându-l pe Samuel drept conducător, Duhul lui
Dumnezeu a venit peste oamenii lui Saul, astfel că şi ei au început să profeţească.
Saul a trimis. De 3 ori planul lui Saul a fost dejucat prin purtarea oamenilor pe care el i-a trimis
să-l aducă pe David la Ghibea (vezi v. 21). Fiecare grupă, la rândul ei, a fost oprită de Duhul Sfânt
de a aresta pe David, ca apoi să se participe la activităţile şcolii profeţilor.
Drept conducător(engl. „peste ei”) sau „căpetenie peste ei” (RSV), şi anume conducătorul şcolii.

21 Când i s-a spus lui Saul lucrul acesta, el a trimis alţi oameni, dar şi aceştia au
început să profeţească. Saul a trimis din nou oameni, pentru a treia oară, dar şi
aceştia au profeţit.
22 În cele din urmă, a plecat el însuşi spre Rama. A ajuns la fântâna c(Vezi nota de
la 13:6) cea mare, care se află în Secu şi a întrebat: – Unde sunt Samuel şi David?
Cineva i-a răspuns: – Sunt la Naiot, în Rama.
23 Atunci Saul s-a îndreptat spre Naiot, în Rama. Duhul lui Dumnezeu însă a venit
şi peste el, iar el şi-a continuat drumul profeţind până ce a ajuns la Naiot, în Rama.
Duhul lui Dumnezeu. De la Ghibea la Rama nu erau mai mult de 7 sau 8 mile. Saul a fost atât de
înfuriat de întâmplările zilei, încât s-a hotărât până la urmă să-l omoare pe David cu propria lui
mână, fără să ţină seama de urmări (vezi PP 653, 654). Totuşi, puterea Duhului a fost atât de mare,
încât Saul a fost adus să descopere tuturor perfidia sufletului său, iar mânia omului a ajuns să
preamărească pe Dumnezeu.

~ 116 ~
24 S-a dezbrăcat şi el de hainele sale şi a profeţit şi el înaintea lui Samuel. A zăcut
dezbrăcat toată ziua şi toată noaptea aceea. De aceea se zice: „Este oare şi Saul
printre profeţi?”

A profeţit... înaintea lui Samuel. Anterior, la ungerea lui, Saul se unise cu profeţii, iar sinceritatea
scopului său a adus o schimbare a inimii (cap. 10,5-11). Acum, în calea mâniei lui a fost aşezată o
piedică, iar lui i s-a dat o dovadă clară că Dumnezeu îl ocrotea pe David. Iosif Flavius spune: „El
avea mintea răvăşită şi era sub agitaţia puternică a duhului; şi scoţându-şi hainele, el a căzut la
pământ şi a zăcut acolo toată ziua şi toată noaptea, în prezenţa lui Samuel şi a lui David
(Antiquities VI 11.5).
Dezbrăcat. Cuvântul tradus astfel poate să însemne „complet gol” (Iov 1,21), „zdrenţăros” sau
„îmbrăcat sărac” (Iov 22,6; 24,7.10; Isaia 58,7) sau poate „îmbrăcat într-o tunică”, mantaua însăşi
fiind dată la o parte (comp. cu Isaia 20,2). Probabil că aici el este folosit în acest ultim sens; cu alte
cuvinte, Saul şi-a scos roba regală şi a fost îmbrăcat numai cu tunica sa, o haină pe dedesubt,
purtată de obicei acasă. Pe stradă, roba de deasupra sau mantaua era purtată de obicei peste ea.
Îndepărtând mantaua regală, probabil că Saul a fost îmbrăcat la fel ca unul dintre elevii şcolii.
Poate că aici, Duhul Sfânt a mijlocit la inima lui Saul pentru ultima dată. De pe buzele lui s-ar fi
putut să iasă nu numai o mărturisire a dreptăţii cauzei lui David, ci şi o condamnare a faptelor lui
premeditate. La ziua judecăţii de apoi marele potrivnic al sufletelor va admite justeţea marelui
plan de mântuire al lui Dumnezeu şi greşeala propriilor lui căi (vezi Filipeni 2,10.11). Dar vechile
invidii şi vrăjmăşii vor izbucni intr-un acces final de ura şi răzvrătire (vezi GC 671, 672). Aşa a
fost cu Saul în duşmănia faţă de David. Revenind, duhul cel rău care-l stăpânise timp atât de
îndelungat şi găsind casa inimii lui lipsită de harul lui Dumnezeu, a pus o şi mai hotărâtă stăpânire
pe el decât o făcuse până atunci. (vezi Matei 12,44.45).

Comentarii Ellen G. White:


1-24 PP 652-654
2-10 PP 652
11.11.18-22 PP 653
23.24 PP 654

~ 117 ~
Capitolul 20
David şi Ionatan

1 David a fugit din Naiot, din Rama, a venit la Ionatan şi l-a întrebat: – Ce am făcut?
Care este nelegiuirea mea şi cu ce am păcătuit împotriva tatălui tău de caută să-mi ia
viaţa?
David a fugit. Evident la Ghibea, pentru a vorbi cu Ionatan. Cu greu ar fi îndrăznit David să se
întoarcă aici în timp ce Saul se afla acolo, dar sub puterea Duhului, Saul a rămas la Rama pentru
cea mai mare parte din zi şi noapte (vezi cap. 19,23.24). Întârzierea a dat ocazie lui David să-l
găsească pe Ionatan şi să afle de la el despre atitudinea lui Saul. Nici o menţiune nu este făcută
despre vizita lui David în acest timp la soţia sa. El era încrezător că Ionatan avea să păstreze secret
planul său, dar nu era prea sigur de Mical (vezi harta de la pag. 556).
Nelegiuirea mea. Cele două cuvinte „nelegiuire” şi „păcat” cu greu pot fi considerate sinonime
care se repetă. Cuvântul ‘awon tradus „nelegiuire” se trage din rădăcina ‘awah, „a fi cu mintea
perversă”. ‘Awon cuprinde adesea vina şi pedepsirea păcatului. Cuvântul chatta‘ah, tradus
„păcat”, se trage din rădăcina chata‘, „a greşi ţinta”. David întreba: care este vina mea şi în ce
constă perversitatea în atitudinea mea fie faţă de împărat, fie faţă de împărăţie? N-am lucrat eu
pentru Saul, în cele mai dificile condiţii? N-am făcut eu un serviciu îndrăzneţ pentru Israel
luptându-mă cu vrăjmaşii lui? N-au fost motivele şi dorinţele mele totdeauna de a aduce succes
poporului meu iubit? Unde am greşit ţinta şi n-am împlinit ţelul meu?

2 Ionatan i-a răspuns: – Nici vorbă! Nu vei muri! Tatăl meu nu face nici un lucru,
nici mare, nici mic, fără să mi-l dezvăluie. Pentru ce ar ascunde tatăl meu tocmai
lucrul acesta de mine? Nu poate fi adevărat.
Nici vorbă. Ebraicul chalilah, folosit ca o exclamaţie de scârbă, un protest. Numele Dumnezeirii
nu este în textul ebraic. Redarea „departe să fie aşa ceva” este de preferat, ca în v. 9. Expresia
„ferească Dumnezeu” este un vechi idiom românesc de protest, care nu traduce în mod literal
textul ebraic. Ionatan pare să fie sigur că acţiunile tatălui său se datorează bolii sale mintale. El
asigură pe David că Saul nu va face nimic în taină, cum mai fusese cazul când spusese lui Ionatan
şi slujitorilor lui despre omorârea lui David (cap. 19,1). Ionatan fusese în măsură să discute atunci
cu Saul şi să-l liniştească, de aceea era sigur că exista o soluţie şi acum. Dar, după ce a văzut
atitudinea lui Saul la căminul elevilor de la Rama, David nu mai era sigur de acest lucru.

3 Dar David a jurat din nou, zicând: – Cu siguranţă că tatăl tău a ştiut că am găsit
bunăvoinţă la tine şi s-a gândit: „Să nu ştie Ionatan lucrul acesta căci s-ar întrista.”
Însă, cu adevărat, viu este DOMNUL şi viu este sufletul tău că între mine şi moarte
nu mai este decât un pas.
David a jurat din nou,zicând. Adică el a afirmat cu jurământ că ştia ce spune. David a atras
atenţia lui Ionatan asupra faptului că Saul cunoştea strânsa lor prietenie şi, deşi Ionatan fusese în
stare să-l înduplece cândva pe tatăl său, David se temea acum că Saul va continua cu planurile lui
rele în secret, fără să discute despre ele cu nimeni, nici chiar cu propriul său fiu. Poate că Ionatan
nu văzuse pe tatăl său chiar înainte de experienţa de la Rama şi nu cunoştea schimbarea bruscă în
rău a acestuia.
Pas. Ebraicul pésa’. Cuvântul se află numai aici în Vechiul Testament. Folosirea lui în propoziţie
este o ilustrare a expresiilor neliterare comparabile cu idiomurile noastre moderne. Astfel de
expresii dau colorit naraţiunii şi suport autenticităţii întâmplării.
David avusese câteva ceasuri pentru a-şi reveni din frică şi acum era în stare să gândească

~ 118 ~
limpede şi să facă planuri în consecinţă. El a dovedit calităţi de conducător când a făcut planul de
a primi informaţiile necesare ca să poată lua o decizie în privind acţiunile viitoare.

4 – Voi face pentru tine tot ceea ce doreşti, i-a spus Ionatan lui David.
5 – Iată, mâine va fi lună nouă a(Vezi Num. 28:11-15; peste tot în capitol) şi ar
trebui să stau la masă împreună cu regele, i-a zis David. Dă-mi voie însă să plec şi
să mă ascund în câmp până în seara zilei a treia.
Lună nouă. Evreii, ca mulţi vecini din jurul lor, aveau un calendar lunar în care, prima zi a
fiecărei luni începea cu seara în care apărea luna nouă în creştere. Prima zi a lunii, numită „lună
nouă”, era o zi specială de sărbătoare care includea jertfe (Numeri 28,11-15) şi sunetul de trâmbiţă
la aducerea darurilor şi jertfelor (Numeri 10,10). Astfel de sărbători erau, în acea vreme, la nivelul
seminţiei sau al poporului întreg, iar David, ca ginere al lui Saul, era de aşteptat să fie prezent.
Istorisirea nu numeşte luna anului. Totuşi, având în vedere că mai era o astfel de sărbătoare şi la
Betleem numită „o jertfă de peste ani” (1 Samuel 20,6), este posibil ca aceasta să fi fost o
sărbătoare anuală, foarte probabil aceea a anului nou, care cădea în prima zi a lunii a şaptea, Tişri,
toamna, aşa cum este şi în calendarul iudaic modern (vezi p. 108).
O astfel de adunare fusese autorizată la locul central de întâlnire pentru toate seminţiile
(Deuteronom 12,5-16). Pe vremea lui Eli acest loc a fost Silo. Mai târziu, pe vremea împărăţiei, el
a fost Ierusalimul. După mutarea chivotului de la Silo, este foarte probabil că fiecare regiune şi-a
ţinut adunarea ei. În felul acesta, aceeaşi sărbătoare putea să se fi ţinut la Betleem, cum se ţinea la
Ghibea.

6 Dacă tatăl tău va observa lipsa mea, să-i spui: „David m-a rugat să-i dau voie să
dea o fugă până la Betleem, cetatea sa, deoarece acolo va fi adusă jertfa anuală
pentru tot clanul.”
Pentru tot clanul.Israel era împărţit în 12 seminţii, dar aceste seminţii erau grupate, la rândul lor,
în clanuri sau familii (vezi Exod 6,14-30). În seminţiile lui Beniamin şi Iuda, un clan se putea
întâlni în Ghibea, iar altul în Betleem.
Unii au pus la îndoială integritatea lui David, care i-a cerut lui Ionatan să-i spună lui Saul despre
o vizită pe care avea de gând să o facă acasă, pentru că ei credeau că David nu plănuise câtuşi de
puţin să meargă la Betleem. O examinare atentă a contextului nu confirmă controversa. Adesea
istorisirile biblice omit multe amănunte care, dacă ar fi fost date, ar fi lămurit tabloul. Scurtul
raport prezentat aici lasă impresia că întregul incident a fost o simplă născocire pentru a pune la
încercare atitudinea lui Saul. Dar declaraţia lui Ionatan făcută tatălui său (v. 28.29) arată în mod
clar că cei doi prieteni discutaseră problema şi că fusese spus mai mult decât este raportat aici.
Reiese clar că David a plănuit să-i vadă pe fraţii săi şi că probabil a făcut o scurtă vizită la Betleem
(vezi PP 614.655). Dar înainte ca Saul să fi trimis după el, el s-a întors şi s-a ascuns în câmp,
aşteptând informaţiile de la Ionatan cu privire la reacţia lui Saul.

7 Dacă va accepta, atunci va fi pace pentru slujitorul tău. Însă dacă se va aprinde de
mânie atunci să ştii că a hotărât să-mi facă rău.
8 În ceea ce te priveşte, arată bunătate faţă de slujitorul tău, fiindcă ai făcut cu el un
legământ înaintea DOMNULUI. Iar dacă se găseşte vreo nelegiuire în mine,
omoară-mă tu însuţi! Pentru ce să mă mai aduci înaintea tatălui tău?

Dacă se găseşte. David îşi dădea seama că situaţia lui nu se datora nici unui păcat din partea sa.
Dacă se adăugase o povară de vină la ruşinea de a fi tratat ca vrăjmaş politic şi nenorocirea de a
trăi ca fugar, povara ar fi fost aproape copleşitoare. Conştiinţa nevinovăţiei a susţinut pe David în
acest ceas al încercării.

~ 119 ~
O conştiinţă curată poate compensa orice pierdere în această lume. Cei care sunt invidioşi pe cei
răi, care îşi îngăduie plăcerile păcatului, să-şi amintească faptul că aceste plăceri sunt plătite prin
ceasuri de remuşcare şi scârbă de sine. Mulţi dintre cei care au băut din fântânile poluate ale
pământului ar da tot ce au numai să poată schimba trecutul şi să cureţe pata din viaţa lor. Pe de altă
parte, cei care pot sta în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor cu o conştiinţă liberă de păcat sunt cei
mai fericiţi oameni din lume. Ei pot să aibă puţine avantaje materiale, dar posedă o comoară pe
care nu poate fi cumpărată cu toate bogăţiile lumii acesteia (vezi 1 Petru 3,13-17).

9 – Niciodată! i-a zis Ionatan. Dacă aş fi ştiut că tatăl meu a hotărât să-ţi facă rău,
oare nu ţi-aş fi spus?

A hotărât să-ţi facă rău. Ionatan simţea în inima lui că David greşea în deducţiile lui privitoare la
atitudinea lui Saul. El părea să creadă că, dacă uneori Saul acţiona ca un demon, aceasta se datora
numai minţii lui tulburate. El putea să contrazică deschis pe David, dar având în vedere că
experienţa afecta pe David în mod personal, el a fost gata să respecte metoda prietenului său de a
preciza atitudinea lui Saul. Viitorul urma să descopere adevărul şi, la urma urmelor, nu putea fi
nici o pierdere dacă urmau metoda lui David.
În această experienţă se află o învăţătură de valoare. Oamenii nu au aceeaşi moştenire genetică şi
aceleaşi condiţii de viaţă şi prin urmare nu privesc la fel problemele vieţii. Fiecare crede că
metoda lui, deosebită de a celorlalţi, este cea corectă. Adesea urmările sunt diferenţe de păreri,
controverse şi acuzaţii reciproce. Sunt aruncate în toate direcţiile cuvinte usturătoare, care despart
familii, prieteni şi chiar pe cei care se iubesc. Egoismul se înalţă, mândria nu cedează, fie că se
poate sau nu. Capitolul acesta prezintă un contrast izbitor între felul de a lucra în astfel de situaţii
al lui Saul şi al lui Ionatan. Saul, în tirania şi închistarea lui intolerantă, socotea că trebuie să fie
cel dintâi şi ceea ce zicea el era corect şi definitiv. Oricine n-ar fi fost de acord trebuia să fie
eliminat, indiferent de mijloacele folosite. Totuşi propriul lui fiu a privit viaţa dintr-un unghi cu tot
diferit. Pentru ce această deosebire între tată şi fiu, când ambii trăiseră în acelaşi mediu şi
primiseră acelaşi tip de educaţie? A luminat oare Dumnezeu o viaţă, iar pe alta, nu? S-a născut
oare Saul ca să fie rău, iar fiul, prin contrast, ca să aibă trăsături nobile de caracter? Se cerea
poporului să-l accepte pe Saul cu toate excentricităţile lui?
Soluţia la aceste întrebări se află în cuvintele lui Pavel: „sunteţi robii aceluia de care ascultaţi”
(Romani 6,16). Din cauza alegerii făcute, omul încredinţează slujba sa, cugetele sale şi
supravegherea vieţii sale fie unuia, fie altuia dintre cei doi stăpâni, doi conducători care reprezintă
două standarde de viaţă diametral opuse. Poate că Saul slujise eul tot timpul tinereţii lui. Poate că,
în casa tatălui său, el a fost un copil-problemă, un bătăuş în mijlocul celorlalţi, însă, ca şi Iuda, un
conducător înnăscut. Dacă aceasta este adevărat, putem înţelege uşor neliniştea tatălui său când
Saul se afla departe de casă, în căutarea măgăriţelor. Totuşi, ungerea lui ca împărat reprezintă
dovada deplină că Dumnezeu l-a acceptat în ciuda defectelor şi i-a dat o inimă nouă (cap. 10,6.9).
Dar el a refuzat să umble în lumina cerului. Pe de altă parte, Ionatan, fiul lui, a ales să urmărească
alte interese decât pe cele personale. În prima parte a vieţii, Ionatan, prin supunere plină de
rugăciune faţă de providenţa lui Dumnezeu, dezvoltase treptat conduita care îl va caracteriza în
viaţă. Felul lui de a vedea lucrurile l-a făcut să accepte bucuros sugestia lui David. S-ar putea ca
această experienţă, alături de altele să fi fost în mintea lui David, când, mai târziu, cânta: „Iată ce
plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună” (Psalmul 133,1).

10 – Cine îmi va da de ştire dacă tatăl tău îţi va răspunde cu asprime? l-a întrebat
David pe Ionatan.

11 Ionatan i-a răspuns: – Vino, să ieşim în câmp. Au ieşit amândoi în câmp

~ 120 ~
12 şi acolo Ionatan i-a spus lui David: – DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, este martor
că voi iscodi pe tatăl meu mâine şi poimâine cam pe la ceasul acesta. Dacă are
gânduri bune pentru tine îţi voi da de ştire.
13 DOMNUL să se poarte cu Ionatan cu toată asprimea b[Formulă tipică de jurământ
(Lit.: Aşa să-i facă DOMNUL lui Ionatan şi chiar mai mult)] dacă tatăl meu va dori
să-ţi facă rău şi eu nu-ţi voi dezvălui lucrul acesta şi nu te voi lăsa să pleci în
siguranţă. DOMNUL să fie cu tine aşa cum a fost şi cu tatăl meu.
Domnul să fie cu tine. Afară, în câmp, Ionatan s-a legat cu David printr-un jurământ solemn că
nu-l va părăsi, indiferent de cursul evenimentelor. Dacă ştirile aveau să fie bune, aşa cum spera
Ionatan să fie, el nu avea să-l abandoneze pe David. Pe de altă parte, dacă ştirile aveau să fie rele,
el avea să-i aducă la cunoştinţă adevărul şi să se roage pentru binecuvântarea lui Dumnezeu asupra
lui, când fugea să-şi scape viaţa. Ionatan fusese personal convins de prezenţa lui Dumnezeu cu
tatăl său, când acesta luase asupra lui răspunderile grele ale împărăţiei. Dar, de când îl întâlnise pe
David, înţelesese că Domnul plănuise pentru David un destin măreţ care avea să fie împlinit,
indiferent de răutatea lui Saul faţă de el. Prin această atitudine, Ionatan a dovedit o mărinimie
adevărată.

14 Dacă voi mai trăi, să arăţi faţă de mine o îndurare c(Ebr.: hesed, termen care
apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare,
bunătate, bunăvoinţă, milă, credincioşie, dragoste statornică). Se referă atât la
relaţiile dintre oameni, cât şi, într-un mod cu totul special, la relaţia dintre YHWH şi
Israel. Cel mai frecvent, se referă la loialitatea părţilor implicate în legământ (în
special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, aşa cum o dovedeşte
varietatea de sensuri, cuprinde toate implicaţiile loialităţii lui YHWH faţă de
promisiunile legământului) ca cea a lui Dumnezeu, aşa încât să nu fiu ucis
15 şi să nu-ţi îndepărtezi niciodată bunătatea faţă de familia mea, atunci când
DOMNUL va şterge de pe faţa pământului pe fiecare din duşmanii lui David.
Niciodată. Ebraicul ‘ad-olam, în mod literal, „până la o vreme”. Lungimea perioadei trebuie să
fie hotărâtă de ideea cu care este asociată. În acest caz, lungimea timpului avea să fie determinată
de perioada existenţei simultane a celor două case. Cât priveşte dovada faptului că expresia
„niciodată” nu înseamnă în mod necesar fără sfârşit, vezi cele despre Exod. 21,6.
Faţă de familia mea. Prin naştere, Ionatan era un membru al casei care jurase vrăjmăşie împotriva
lui David. Totuşi, el a recunoscut planul lui Dumnezeu de a încredinţa conducerea lui Israel
cumnatului său. Ionatan a ales de bună voie să se alipească de casa pe care o indicase Dumnezeu
că avea să înlocuiască familia decadentă în care se născuse. În inima lui Ionatan, planul lui
Dumnezeu a avut prioritate faţă de legăturile de familie. Aceasta nu din cauza dorinţei de
siguranţă personală, ci pentru că a înţeles că, până la urmă, adevărul trebuia să triumfe.

16 Astfel a încheiat Ionatan legământ cu familia lui David, spunând: „DOMNUL să


ceară socoteală duşmanilor lui David!”
A încheiat…legământ. Este greu de tradus textul ebraic al acestui verset. Redarea Septuaginta
este: „Şi dacă nu, când Domnul îndepărtează prin tăiere pe fiecare din vrăjmaşii lui David de pe
faţa pământului, se va întâmpla ca numele lui Ionatan să fie descoperit de casa lui David, atunci fie
ca Domnul să descopere pe vrăjmaşii lui David”.

~ 121 ~
17 Ionatan l-a pus pe David să-şi reînnoiască jurământul din pricina dragostei pe
care o nutrea pentru el, pentru că-l iubea aşa cum îşi iubea sufletul lui.
18 Apoi i-a zis: „Mâine este lună nouă şi lipsa ta va fi observată, pentru că locul tău
va fi gol.
19 Poimâine să cobori repede, să te duci la locul în care te-ai ascuns prima oară şi să
aştepţi lângă stânca Ezel d(Sensul termenului ebraic este nesigur).
20 Eu voi trage 3 săgeţi spre ea ca şi când aş trage la ţintă.
21 Apoi voi trimite băiatul, poruncindu-i să caute săgeţile. Dacă îi voi spune: «Iată,
săgeţile sunt dincoace de tine. Adu-le încoace!» atunci să vii pentru că, viu este
DOMNUL, te afli în siguranţă. Nu este nici un pericol.
22 Dacă însă îi voi spune băiatului: «Iată, săgeţile sunt dincolo de tine», atunci să
pleci pentru că DOMNUL te trimite.
23 Iar cu privire la ceea ce am vorbit noi, DOMNUL este martor între mine şi tine pe
vecie.”
Martor. Fireşte că Ionatan spera în veşti bune. Dacă avea să fie altfel, el era încrezător că Domnul
avea să-Şi aducă la îndeplinire planurile, într-un fel oarecare. El a fost asigurat că, acelaşi
Dumnezeu care le dăduse lui şi lui David astfel de ceasuri preţioase împreună, va continua să
vegheze asupra amândurora.

24 David s-a ascuns în câmp. Când a început luna nouă, regele s-a aşezat la masă să
mănânce.
25 Regele s-a aşezat pe locul său obişnuit, lângă perete, avându-l pe Ionatan în faţa
sa e(LXX; TM: lângă perete. Ionatan s-a ridicat, iar Abner a şezut lângă Saul), iar
pe Abner lângă el, în timp ce locul lui David era gol.
26 Saul n-a spus nimic în acea zi, pentru că se gândea că s-a întâmplat ceva cu
David. Îşi spunea: „El nu este curat, cu siguranţă nu este curat.”
El nu este curat. Cu toate trăsăturile lui rele, Saul a fost din fire nehotărât. El înţelegea că orice
necurăţie ceremonială avea să fie un motiv suficient pentru ca David să nu participe la o astfel de
sărbătoare specială (vezi Levitic 15; 1 Samuel 21,3-5 etc.). Totuşi, în acest moment, marea lui
grijă nu era forma serviciului, ci locul unde se afla un tânăr care îndrăznise să primească aplauzele
poporului, luând-o înaintea împăratului.

27 În ziua următoare, a doua zi a lunii noi, locul lui David era tot gol. Atunci Saul
l-a întrebat pe fiul său Ionatan: – De ce nu a venit fiul lui Işai nici ieri şi nici astăzi
la masă?

Ziua următoare. Dacă ar fi fost vorba despre o simplă chestiune de necurăţie, David ar fi putut să
se spele şi să fie curat seara, ca în felul acesta să fie prezent a doua zi. Când a descoperit că David
nu era prezent, Saul şi-a dat pe faţă adevăratele simţămintele întrebând pe fiul său despre „fiul lui
Isai”. Ura lui faţă de David a fost atât de clară încât cuvintele lui probabil că nu au fost nici pe
departe amabile (vezi v. 31). De două ori scăpase David din mâna lui criminală; el era hotărât să
nu se mai întâmple la fel.

~ 122 ~
28 Ionatan i-a răspuns: – David mi-a cerut voie să se ducă la Betleem.

Mi-a cerut voie să se ducă. Vezi cele despre v. 6.

29 El mi-a spus: „Dă-mi voie, te rog, să merg acasă fiindcă clanul nostru aduce o
jertfă în cetate, iar fratele meu mi-a poruncit să fiu acolo. Fii bun, dă-mi voie, te rog,
să merg şi să-mi văd fraţii!” De aceea nu a venit la masa regelui.

30 Saul s-a aprins de mânie împotriva lui Ionatan şi i-a spus: – Bastard răzvrătit
f[Lit.: Fiu de femeie uşuratică şi răzvrătită; cuvintele lui Saul îl caracterizează
indirect pe Ionatan (Nu eşti fiul meu! Eşti un trădător!).] ce eşti! Crezi că nu ştiu că
ţi-ai ales ca prieten pe fiul lui Işai, spre ruşinea ta şi a mamei tale care te-a născut
g(Lit.: spre ruşinea ta şi spre ruşinea goliciunii mamei tale)?

Bastard răzvrătit (engl. „son of the perverse rebellious woman”). Cuvântul „woman” (femeie)
este omis din textul ebraic, dar este în mod clar cerut, pentru că „pervers şi răzvrătit” sunt la
feminin. Prin urmare „femeie” trebuie să fie subînţeles. S-a sugerat că, lăsând deoparte cuvântul
„femeie” şi punând amândouă calificativele la genul feminin, Saul îngrămădea insultă după
insultă, refuzând chiar să pronunţe cuvântul „femeie” sau „mamă”, el fiind atât de mânios încât
şi-a îngăduit să folosească doar cuvinte descriptive. Una dintre cele mai mari insulte pe care o
poate arunca un oriental este de a spune cuvinte injurioase despre mama cuiva.

31 Atâta timp cât fiul lui Işai trăieşte pe acest pământ, nici tu şi nici regatul tău nu
veţi fi în siguranţă. Trimite deci şi adu-l la mine pentru că trebuie să moară.

Nu veţi fi în siguranţă. Hotărârea lui Saul era de a menţine dinastia lui fără să se întrebe dacă este
bine sau rău. Urmând acest curs, împăratul lui Israel proceda ca împăraţii din jur care îşi păstrau
tronul prin forţă, luptau şi mureau pentru a menţine dinastia lor. Saul nu era dispus să recunoască
pe Dumnezeu ca suprem conducător al lui Israel.

32 Dar Ionatan i-a răspuns tatălui său, Saul: – Pentru ce să fie dat la moarte? Ce a
făcut?

33 Atunci Saul a aruncat suliţa spre el ca să-l lovească. Astfel, Ionatan a înţeles că
tatăl său avea de gând să-l ucidă pe David.

34 S-a ridicat de la masă arzând de mânie şi în acea zi, a doua a lunii noi, nu a
mâncat nimic pentru că era întristat din pricina lui David, căci tatăl său l-a umilit.

Întristat din pricina lui David. Experienţa a fost o deziluzie zdrobitoare pentru Ionatan. Ruptura
deschisă intervenită între el şi tatăl lui a fost foarte dureroasă. Hotărârea sa de a trage sorţii lui
împreună cu „fiul lui Isai” fusese pusă la încercare, dar el a refuzat să se abată de la ce era drept.
Ca şi Moise, care a întors spatele tronului Egiptului, Ionatan a ales „să sufere împreună cu poporul
lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11,25). El cunoştea
din experienţă adevărul spus mai târziu de Hristos: „Cine iubeşte pe tată... mai mult decât pe Mine
nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).

~ 123 ~
35 În dimineaţa următoare, Ionatan a ieşit în câmp pentru întâlnirea cu David.
Împreună cu el era un băieţaş.

Un băieţaş. Luând „băiatul”, arcul şi săgeţile, Ionatan a ascuns scopul ieşirii lui în câmp. Se putea
spune despre el că merge la vânătoare sau să tragă la ţintă.

36 El i-a spus băieţaşului: „Aleargă de găseşte săgeţile pe care le-am tras.” Băieţaşul
a alergat, iar Ionatan a tras o săgeată dincolo de el.

37 Când băieţaşul a sosit la locul în care căzuse săgeata trasă de Ionatan, acesta a
strigat după el: – Nu-i aşa că săgeata e dincolo de tine?

38 Ionatan a strigat după el: – Iute! Grăbeşte-te! Nu te opri! Băieţaşul a strâns


săgeţile şi s-a întors la stăpânul său.

Grăbeşte-te. Compară cu v. 22. Cuvintele acestea au fost adăugate pentru a imprima asupra lui
David gravitatea extremă a situaţiei.

39 Acesta nu înţelegea nimic; doar Ionatan şi David înţelegeau ce se întâmpla.

40 Ionatan i-a dat băieţaşului armele sale, spunându-i: – Du-te şi du-le în cetate!

41 După ce a plecat băiatul, David s-a ridicat din partea de sud a stâncii, a căzut cu
faţa la pământ şi s-a închinat de 3 ori. Apoi s-au sărutat şi au plâns împreună, dar
David a plâns mai mult.

David a plâns mai mult. În mod literal, „David a intenţionat să devină mare”. Exacta însemnătate
a acestei propoziţii este nesigură. Septuaginta exprimă ideea de plâns timp îndelungat sau peste
măsură. Unii au înţeles cuvintele în mod literal, în sensul că David avea să fie „făcut mare” sau
„întărit” pentru marea încercare care-i stătea în faţă.

42 Ionatan i-a zis lui David: – Mergi în pace! Fie cum am jurat amândoi în Numele
DOMNULUI când am zis: „DOMNUL să fie între mine şi tine şi între urmaşii mei şi
urmaşii tăi pe vecie.” Apoi David s-a ridicat şi a plecat, iar Ionatan s-a întors în
cetate.

Comentarii Ellen G. White:

PP 654
PP 654
6.7.25-35.41.42 PP 655

~ 124 ~
Capitolul 21
Fuga lui David la Nob

1 David a venit la Nob, la preotul Ahimelek. Acesta i-a ieşit în întâmpinare


tremurând şi l-a întrebat: – De ce eşti singur şi nu este nimeni cu tine?
Nob. Aceasta este prima referinţă din Scripturi la această aşezare. Ea este amintită numai de 6 ori
în tot Vechiul Testament, 4 din acestea se găsesc în cap. 21 şi 22. În nici una dintre acestea nu se
precizează clar o relaţie cu alte aşezări binecunoscute.
Totuşi, în Neemia 11,32, Nob este amintit imediat după Anatot, o cetate cam la 2,5 mile nord-est
de regiunea templului din Ierusalim. In vedenia lui Isaia despre apropierea oştirii asiriene de
Ierusalim dinspre nord, Nob este amintit ca fiind între Anatot şi Ierusalim (Isa 10,30-32). Dar în
acea vedenie sunt amintite alte două cetăţi între Anatot şi Nob. Asirianul este văzut agitându-şi
mâna împotriva muntelui Sionului, când ajunge la Nob. Şoseaua principală spre Sihem trece de la
Ierusalim spre nord peste muntele Scopus, de unde cetatea mai poate fi văzută pentru ultima dată.
La dreapta acestui drum, aproape de vârful muntelui Scopus, este un platou pe care unii socotesc
că ar putea să fie aşezarea Nob. Poziţia aceasta n-ar fi chiar la jumătatea drumului dintre Ierusalim
şi Anatot. Alţii cred că Nob era pe muntele Măslinilor. La Nob fusese mutat cortul întâlnirii de la
Silo, după ce chivotul fusese luat de către filisteni, după cum chivotul mai era încă în casa lui
Abinadab, la Chiriat-Iearim. Mai târziu, David a mutat chivotul la Ierusalim (2Samuel 6,2.3).
Deoarece chivotul nu era în cortul întâlnirii la vremea aceea, probabil că slujbele erau conduse în
acelaşi fel ca pe vremea lui Hristos, când Locul prea sfânt al templului era gol.
Preotul. În mod clar, marele preot, din slujba templului. Prezenţa pâinii punerii înainte arată că
(v. 6) acum, cortul întâlnirii era la Nob (vezi PP 685).
Ahimelek. Vezi cele despre 2 Samuel 8,17.
Tremurând. În mod literal, „a tremurat”. Pe faţa lui David era nelinişte şi teamă. Ahimelec ştia că
era ceva rău de tot. Întreaga atitudine a lui David era atât de diferită de ceea ce fusese el înainte,
încât Ahimelec a fost încurcat neştiind ce să facă.
Vezi o hartă a locurilor pe unde David a fugit din teamă de Saul
Vezi un tabel cu referinţele biblice pentru peregrinările lui David cât şi psalmii care i-a scris cu
aceste ocazii
Psalmii enumeraţi în coloana a cincia au legătură cu evenimentele respective pe temeiul titlurilor
purtate de aceştia, cu excepţia celor cu asterisc. Unii comentatori contestată autenticitatea
siguranţei acestor inscripţii de început. Cu toate acestea ele apar în cele mai vechi manuscrise
ebraice. În unele cazuri, textul ebraic este obscur. (vezi 1 Samuel 19-30)
Explicaţie: Urmărit tot timpul de gelozia lui Saul, uneori trădat de cei pe care îi ajutase, David a
fost ocrotit şi călăuzit pe cale divină în peşteră, pădure şi pustie. Cu toate că el a făcut greşeli
serioase, experienţa lui de conducător al unei grupe de fugari, i-a prilejuit un exerciţiu practic
pentru tronul care i se promisese, dar pe care niciodată n-a căutat să-l ocupe. Vezi pagina din
stânga pentru cheia numerotată a locurilor de pe hartă şi pentru lista psalmilor lui David atribuiţi
anumitor evenimente din viaţa lui.

2 David i-a răspuns preotului Ahimelek: – Regele mi-a încredinţat o misiune,


spunându-mi: „Nimeni să nu ştie nimic despre misiunea în care te-am trimis şi pe
care ţi-am încredinţat-o.” Iar cu oamenii mei am hotărât un anume loc de întâlnire.
Regele mi-a încredinţat o misiune. Nu este nici o îndoială asupra faptului că David a făcut lui
Ahimelec o prezentare cu totul greşită a faptelor. David a fost într-un loc foarte periculos. El era
atât de copleşit de turnura pe care o luaseră evenimentele încât a fost greu pentru el să vadă
încercările în lumina dovezilor clare ale chemării lui Dumnezeu şi a purtării Sale pline de
grijă.Dacă fugea la Samuel, el putea pune în pericol viaţa acelui vulnerabil bărbat. Dacă se

~ 125 ~
întorcea în căminul lui din Ghibea, prezenţa lui putea să provoace moartea soţiei sale. În
sinceritatea sufletului său, el a dorit să-L întrebe pe Domnul, iar singurul loc la care se putea
gândi, a fost cortul întâlnirii din Nob. Având în vedere că Saul ceruse preotului să fie prezent cu el
în război, probabil că David, căpetenie peste 1000 (cap. 18,13), se oprise întâi la Nob pentru ajutor
înainte de a porni în drumurile lui.
Problema lui era acum de a face cercetări, fără ca să-i spună lui Ahimelec care era situaţia reală.
Din ceea ce Doeg i-a spus lui Saul, este evident că preotul a întrebat pe Domnul pentru David
(cap. 22,10) şi că Ahimelec a declarat că nu cunoştea situaţia tulbure dintre Saul şi ginerele său
(v. 14.15). David a găsit situaţia de la Nob mult prea complicată datorită prezenţei lui Doeg. Se
părea că toate sunt împotriva lui. El avea nevoie de ajutor şi, în momentul ispitei, se părea că
singura cale de a-l obţine, fără să-l expună pe preot, era să vorbească în aşa fel, încât Ahimelec să
nu cunoască adevăratul motiv al venirii lui. David a greşit că a recurs la înşelăciune (PP 656).
Faptul că aici Biblia nu condamnă duplicitatea lui David nu trebuie să fie luat ca o justificare a
faptei. Scripturile cer credincioşie strictă.
Din punctul de vedere al gândirii moderne, înşelăciunea lui David ar putea fi uşor de susţinut. Se
spune că la popoarele din Orientul Apropiat se credea – şi în mare măsură încă se mai crede – că
nu este o crimă să spui o minciună pentru a salva o viaţă. Gabaoniţii au recurs la o astfel de
strategie şi totuşi vieţile lor au fost cruţate (Iosua 9,3-18). Deşi Dumnezeu i-a acceptat pe oameni
cu obiceiurile vremii, El a căutat să-i ridice la un nivel mai înalt. El nu i-a lepădat, nu i-a părăsit
pentru o faptă ocazională sau poate obişnuită în mediul în care trăiau. Planul lui Dumnezeu era ca,
până la urmă să aducă o reformă în toate aceste privinţe.
Deşi David nu putea invoca ignoranţa pentru fapta sa, Dumnezeu nu l-a părăsit. Poate că ar fi fost
mai bine pentru el să se fi dus la Samuel, care cunoştea toată situaţia. Dumnezeu are 1000 de căi
de ieşire din dificultate. Dacă David ar fi spus lui Ahimelec adevărul, preotul ar fi fost avertizat şi
ar fi putut să scape de mâna criminală a împăratului (vezi PP 656).
Am hotărât. Din punct de vedere gramatical, propoziţia aceasta ar putea fi interpretată că a fost
spusă fie de Saul, fie de David. Poate că David aşezase pe oamenii săi aproape de drumul de
răsărit, care ducea de la Ghibea la Betleem pentru a-i supraveghea pe slujbaşii lui Saul în
drumurile lor spre Betleem, ca să-i dea de ştire. O cunoaştere a mişcărilor acestor emisari ai lui
Saul avea să fie de mare valoare pentru David.

3 Acum însă ce ai la îndemână? Dă-mi vreo 5 pâini sau ce vei găsi.


4 Dar preotul i-a zis: – Nu am la îndemână pâine obişnuită. Pot doar să-ţi dau pâine
sfinţită, însă numai dacă oamenii tăi s-au ferit de împreunarea cu femei. a(Vezi
Lev. 24:5-9; Ex. 19:15)
Pâinea sfinţită. Cele douăsprezece turte de pâini pentru punerea înainte erau înlocuite în fiecare
Sabat printr-o tranşă nouă. Conform prescripţiilor levitice, pâinea cea veche trebuia să fie mâncată
numai de preoţi şi numai în locul sfânt (Levitic 24,5-9).
Cu femei. Atât cât cunoaştem noi, în prescripţiile mozaice nu exista nimic care să interzică celor
care erau curaţi din punct de vedere ceremonial să consume această pâine. Unii au făcut observaţia
că exista obiceiul la popoarele antice chiar şi pentru preoţii păgâni să se abţină de la împreunarea
cu femei înainte de îndeplinirea însărcinărilor lor oficiale, şi este foarte probabil ca şi leviţii să fi
ţinut acest obicei. Conform legii lui Moise, astfel de raporturi făceau ca o persoană să fie necurată
ceremonial până seara (Levitic 15,16-18; vezi şi Exod 19,15). Probabil că, din cauza urgenţei
afacerii împăratului şi pentru că David era ginerele lui şi, după cum se părea, agentul împăratului,
Ahimelec n-a ţinut seamă de litera legii, pe baza faptului că David şi oamenii lui erau curaţi din
punct de vedere ceremonial.
Pâinea arătării, literal, pâinea „prezenţei”, simboliza pe Hristos, Pâinea cea vie (Ioan 6,28-51).
Toată hrana omului, atât spirituală cât şi fizică, este primită numai prin mijlocirea lui Hristos. Atât
mana, cât şi pâinea punerii înainte fac dovada faptului că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu
orice cuvânt care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8,3). Din punctul de vedere al hranei

~ 126 ~
fizice, 5 pâini au însemnat puţin pentru David şi oamenii lui. Dar, dacă Ahimelec „a întrebat pe
Domnul” şi pentru aprovizionarea cu „merinde”, după cum mărturiseşte Doeg (1 Samuel 22,10),
vizita la preot a avut o valoare în plus. Poate, de asemenea, că dacă David a meditat la semnificaţia
pâinii pe care şi-a asigurat-o, aceasta l-a ajutat să înţeleagă din nou adevărul că prezenţa lui
Dumnezeu avea să fie cu el oriunde va merge. David urma să aibă nevoie de o astfel de asigurare
în anii de încercare ce-i stăteau în faţă.

5 David i-a răspuns preotului: – Cu adevărat, femeile au fost ţinute departe de noi de
când am plecat b(Sau: departe de noi, ca de obicei, ori de câte ori merg în misiune).
Trupurile c(Sau: lucrurile) tinerilor ar fi fost sfinte, chiar dacă ar fi fost o misiune
obişnuită. Cu cât mai mult astăzi vor fi sfinte trupurile lor?
6 Atunci preotul i-a dat pâine sfinţită pentru că nu se afla acolo alt fel de pâine decât
pâinea prezentării, care fusese luată dinaintea DOMNULUI şi înlocuită cu pâine caldă
în ziua în care o luaseră pe cealaltă. d(Vezi Lev. 24:5-9)
Pâine caldă. Unii indică acest fapt ca o dovadă că David a vizitat cortul întâlnirii în ziua de Sabat,
dar raportul declară doar că pâinea fusese luată când a fost înlocuită cu pâine caldă.

7 În acea zi se afla acolo, închis înaintea DOMNULUI, unul dintre slujitorii lui Saul,
edomitul Doeg, căpetenia păstorilor lui Saul.
Închis. Doeg îmbrăţişase religia ebraică şi se afla la cortul întâlnirii împlinindu-şi juruinţele
(PP 656). Împrejurările acestor juruinţe nu sunt cunoscute. Evident că el a făcut unele păcate, care
au meritat mustrarea lui Ahimelec, pentru că această acţiune a preotului a fost unul dintre motivele
principale pentru care, mai târziu, Doeg a devenit informator împotriva lui Ahimelec (PP 659).
Edomitul Doeg. Poate că unul dintre ostaticii sau robii aduşi de Saul din războiul contra lui
Edom (cap. 14,47).

8 – Nu ai aici, la îndemână, o suliţă sau o sabie? l-a întrebat David pe Ahimelek. Eu


nu mi-am luat cu mine sabia şi armele, pentru că porunca regelui era urgentă.
Suliţă sau o sabie. Văzându-l pe Doeg, David a înţeles că plecase atât de grăbit din Ghibea încât
nu avusese timp să ia nici un fel de arme pentru a se apăra în caz de atac. Ca exilat, el avea să
depindă de mila oricui avea să-l întâlnească.

9 Preotul i-a răspuns: – Sabia filisteanului Goliat, pe care l-ai ucis în valea Ela, se
află aici. Este înfăşurată într-o învelitoare, în spatele efodului. Dacă vrei s-o iei, ia-o,
căci nu este alta aici. – Nu este alta ca ea! Dă-mi-o! a zis David.
Sabia filisteanului Goliat. Toată armura lui Goliat devenise proprietatea personală a lui David.
Este probabil că, iniţial, el însuşi a dăruit sabia pentru cortul întâlnirii, ca dar de mulţumire pentru
Dumnezeu. David şi-a dat prea bine seama că locul acela sfânt nu putea fi un depozit de arme, dar
sperând ca suliţa să fie încă acolo, l-a întrebat aşa, ca din întâmplare, dacă nu are vreo armă pe
care să i-o dea cu împrumut.
Nu este alta ca ea. Prin poziţia sabiei în cortul întâlnirii şi prin felul în care era înfăşurată se
cunoaşte că era păstrată ca un aducător aminte al marii biruinţe dată în mod providenţial lui
Israel.David s-a arătat fericit la gândul de a pune în siguranţă această sabie, poate nu atât de mult
pentru valoarea ei militară, cât pentru că-i va aduce aminte mereu de călăuzirea ocrotitoare a
Domnului. El avea nevoie în acest moment, de astfel de încurajare.

~ 127 ~
Fuga lui David la Gat

10 David a fugit de Saul în acea zi şi a venit la Achiş, regele Gatului.


Achiş. Achiş este numit Abimelec în titlul Psalmului 34, Achiş fiind un nume filistean, iar
Abimelec, semit. Psalmul acesta a fost scris de David când a simulat nebunia înaintea bărbaţilor
din Filistia. Ca exilat, David nu putea găsi ajutor în Israel. Era destul de obişnuit ca exilaţii unei
naţiuni să primească adăpost la vrăjmaşii acesteia. Gat nu era prea departe, poate la mai puţin de
30 de mile de Nob. Erau puţine şanse ca Saul să se gândească să-l caute acolo. David cunoştea
bine ţinutul unde obţinuse zestrea pentru Mical, soţia lui. Dacă avea să se încreadă în Achiş, era
sigur că lui Saul nu avea să i se îngăduie să-l ia.
Istoria scoate la iveală multe cazuri în care copiii lui Dumnezeu au fost persecutaţi de propriul lor
popor şi foarte mult ajutaţi de cei care erau consideraţi vrăjmaşi. Zedechia, de pildă, a întemniţat
pe Ieremia pentru profeţia lui (Ieremia 32,3), dar cuceritorii babilonieni i-au arătat îndurare
(Ieremia 40,1-6). Experienţele lui David prezintă contraste şi paradoxuri multiple. De ce a îngăduit
Dumnezeu ca el să ajungă un exilat? Ce voia Dumnezeu să-l înveţe prin faptul că într-o zi a
devenit ginerele împăratului, ca ziua următoare să cerşească pâine?

11 Slujitorii lui Achiş i-au zis acestuia: – Nu este acesta David, regele ţării, şi nu
despre el cântau dansând şi spunând: „Saul a ucis miile lui, iar David zecile lui de
mii?”
Regele ţării. Concluzia această a fost probabil nu pentru că filistenii ştiau despre ungerea lui
David, ci mult mai probabil pentru că fusese acela care acceptase provocarea lui Goliat. Aceasta îi
câştigase reputaţia atât printre vrăjmaşi, cât şi printre prieteni, ca erou al zilei. El se dovedise cel
mai puternic apărător al lui Israel.

12 David a pus la inimă aceste cuvinte şi i-a fost foarte frică de Achiş, regele
Gatului.
13 Şi, sub privirea lor, el şi-a schimbat purtarea, făcând pe nebunul în mâinile lor:
făcea semne pe uşile porţii şi lăsa să-i curgă saliva pe barbă.
Făcând pe nebunul. O a doua greşeală pentru care nu există justificare (vezi cap. 21,2).
Rezultatele acestei experienţe l-au făcut pe David să vadă necesitatea de a fi mai dependent de
Dumnezeu. În legătura lui cea nouă, inima sa a fost plină de recunoştinţă şi, în lauda lui pentru
Dumnezeu a fost inspirat să compună psalmul 34. Unii consideră că psalmul 56 al lui David a fost
scris în timpul primei vizite la împăratul Gatului. Este probabil mai bine să fie atribuit perioadei
celei de-a doua vizite a lui David, după ce Saul îl urmărise atât de nemilos, încât era disperat că-şi
va pierde chiar şi viaţa (vezi cap. 27).
În vremuri de mari încercări şi necazuri personale, când vrăjmaşii sunt înălţaţi, iar prietenii
înjosiţi, când nu are importanţă pe ce cale mergi, când eşti lipsit de sfatul şi de ajutorul de care ai
nevoie, este bine să revezi istorisirea scăpării lui David de Saul, legătura lui cu Ahimelec şi cu
Doeg la Nob şi fuga lui la vrăjmaşii lui Israel, la Gat şi apoi citeşte inspirata lui cântare de
mulţumire (Psa 34), care se consideră că a fost scrisă în acea vreme.

14 Atunci Achiş le-a zis slujitorilor săi: – Vedeţi bine că omul este nebun. Pentru ce
mi l-aţi adus?
15 Oare duc eu lipsă de nebuni de l-aţi adus pe acesta să facă nebunii înaintea mea?
Să intre oare acesta în casa mea?
Comentarii Ellen G. White: 1-15 PP 656.657

~ 128 ~
Capitolul 22
Fuga lui David la Adulam şi Miţpa

1 David a plecat de acolo şi a fugit în peştera Adulam. Când au auzit lucrul acesta,
fraţii săi şi întreaga familie a tatălui său au venit acolo la el.

Peştera Adulam. După Iosif Flavius (Antiquities, VI 12,3), o peşteră aproape de cetatea Adulam.
Adulam a fost identificată cu Tell eş-Şeic Madhkur, 15 mile sud-vest de Ierusalim pe partea
vestică a pantei munţilor lui Iuda, înspre Şefela. Cetatea este la capătul estic al văii Ela, unde
David a întâlnit pe uriaşul filistean. În aceste dealuri se află multe peşteri, dintre care unele sunt
foarte mari. Formaţiile din pietre de nisip sunt atât de moi, încât zidurile pot fi curăţate cu scoici.
Chiar secolele n-au şters semnele acestor scoici. În unele din aceste peşteri îşi ţineau păstorii
turmele. În unele, la câteva mile sud de Adulam, se spune că primii creştini au locuit pe vremea
persecuţiei care i-a alungat afară din cetăţile Palestinei. Unele dintre peşteri au bolţi de
înmormântare şi cripte asemănătoare cu cele din catacombele de la Roma. Adulam a fost locul de
ascunzătoare a lui David, când a dorit să bea din izvorul Betleemului. Trei dintre oamenii lui cei
viteji şi-au riscat viaţa pentru a-şi croi drum printre liniile filistenilor, care prădaseră valea lui
Refaim, aproape de Ierusalim, şi a-i aduce iubitului lor conducător apă de băut. David a fost atât
de pătruns de credincioşia lor încât a vărsat apa ca o libaţie înaintea Domnului (2 Samuel 23,13-
17; 1 Cronici 11, 15-19). Incidentul acesta a avut loc pe vremea secerişului (2 Samuel 23,13;
comp. cu 1 Samuel 23,1), primăvara şi vara timpurie a anului. Probabil că David a petrecut iarna
în peştera aceea.
În timp ce se afla în peştera Adulam, David a scris psalmul 57, conform titlului acestuia.
Redobândindu-şi credinţa şi curajul, el şi-a exprimat acum încrederea în eliberarea lui Dumnezeu,
chiar dacă se afla „printre lei... în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi şi a căror
limbă este o sabie ascuţită” (Psalmul 57,4). Atitudinea lui schimbată se poate datora, în parte,
prezenţei proorocului Gad, care, după cum sugerează unii, s-a unit cu David şi tovarăşii lui în
peşteră (vezi despre v. 5).

2 Toţi cei care erau strâmtoraţi, datori şi nemulţumiţi s-au adunat la el, iar el a
devenit conducătorul lor. Erau cu el în jur de 400 de bărbaţi.

3 David a plecat de acolo la Miţpa, în Moab. I-a spus regelui Moabului: – Dă-le
voie, te rog, tatălui meu şi mamei mele să vină la voi, până voi şti ce va face
Dumnezeu cu mine.
Miţpa. În mod literal, „cetate de veghe”. Ruinele acestor „puncte de sprijin”, fortăreţe au fost
găsite peste tot în districtul muntos al Moabului. Ele erau construite pe umerii vârfurilor de munte,
cu câmp de vedere între ele. În aceste fortăreţe au fost instalaţi observatori pentru a forma un lanţ
de comunicaţii. Locul exact al acestei Miţpe în Moab este necunoscut. Probabil că a fost una din
fortăreţele de pe dealurile moabite, nu departe de Chir. Chir apare, ce-i drept mai târziu, ca fiind
capitala Moabului (vezi 2 Regi 3,25-27). Numele lui modern este Cherac, o cetate situată pe
versantele lui Wadi Cherac, cu o particularitate excelentă, potrivită pentru apărare. Cam la 15 mile
de Chir este Wadi Hesa, pârâul biblic Zered – care alcătuia hotarul nordic al Edomului. Saul se
luptase împotriva Moabului după venirea lui la tron (1 Samuel 14,47). De aceea, oricine era exilat
de Saul avea să găsească refugiu în această ţară. De asemenea, David poate că a fost influenţat de
faptul că Rut, străbunica lui, a fost moabită.

~ 129 ~
4 David i-a lăsat cu regele Moabului, iar ei au locuit cu acesta pe toată perioada cât
David s-a aflat în fortăreaţă a(Cel mai probabil o zonă geografică inaccesibilă).
Fortăreaţă. Ebraicul mesudah, „o întăritură”, „un fort”, de la rădăcina şud, care înseamnă
„vânătoare”.

5 Însă profetul Gad i-a spus lui David: – Să nu rămâi în fortăreaţă, ci du-te în
teritoriul lui Iuda! Astfel, David a plecat şi a ajuns în pădurea Heret.
Gad. Aceasta este prima amintire despre un bărbat care avea să joace un rol atât de însemnat în
viaţa lui David. Având în vedere că Saul se întorsese nu numai împotriva preoţilor, ci şi a
proorocilor, al căror şef era Samuel, era de aşteptat ca toţi cei cu adevărat credincioşi să se
înstrăineze de împăratul lor. Poate că Samuel a fost cel care l-a trimis pe Gad la David. Viitorul
împărat al lui Israel avea să fie mult ajutat de prezenţa unui prooroc inspirat de Domnul. Atâta
timp cât a trăit David, Gad a fost văzătorul lui (2 Samuel 24,11-19). Gad şi proorocul Natan au
fost cei care au alcătuit biografia lui David (1Cronici 29,29). Deoarece el a supravieţuit vieţii
împăratului şi prietenului său, indicaţiile sunt că el a venit la David pe când era încă tânăr. Deşi nu
este spus, probabil că Gad a venit la David când acesta era la Adulam şi că l-a însoţit în Moab şi
nu a călătorit la Miţpe ca să-l găsească. Numai prin încercarea de a uni piesă cu piesă frânturile de
informaţii referitoare la David, din diferitele părţi ale Scripturii, se poate vedea cât de multe
amănunte – interesante numai dacă le-am putea recâştiga – au fost omise în expunerea istoriei
ajutorului providenţial al lui Dumnezeu faţă de copiii Săi.
Ceea ce a făcut pentru David, asigurându-i călăuzire profetică, Dumnezeu ar fi făcut şi pentru
Saul. Aceste două vieţi sunt puse în contrast şi demonstrează că Dumnezeu nu Se uită la faţa
oamenilor. Cei care nu corespund standardului divin nu reuşesc, nu pentru că Domnul nu face tot
ceea ce poate pentru a-i ajuta să reuşească, ci pentru că planul Cerului este lepădat în mod
constant.
Să nu rămâi. David nu trebuia să rămână în Moab. De el era nevoie în Iuda. Forţele lui Saul
păreau a fi neputincioase împotriva năvălirilor constante ale filistenilor (1 Samuel 23,1;
1 Cronici 11,15) şi situaţia era instabilă. Istoria lui Nabal lasă să se înţeleagă că păstorii aveau
nevoie de protecţie armată (1 Samuel 25,15.16.21). Ura lui Saul pentru David nu era un motiv să
fugă departe, într-o ţară străină. Dumnezeu, care îl ocrotise de atâtea ori, nu avea să-l părăsească,
ci urma să aranjeze evenimentele prin lipsă şi suferinţă, încât el să primească instruirea necesară
conducerii poporului.
Disciplina suferinţei a fost folosită şi în viaţa lui Isus. Căpetenia mântuirii noastre a fost făcută
desăvârşită „prin suferinţă” (Evrei 2,10). David, prin întoarcerea în mijlocul tuturor elementelor
controversate din Iuda, trebuia să se comporte în aşa fel încât să încurajeze pe toţi cei din jurul lui.
Astăzi, Dumnezeu este dornic să-Şi arate credincioşia copiilor Lui în orice fel de împrejurare. El
nu doreşte ca ei să se retragă atunci când împrejurările devin grele. El doreşte ca urmaşii Lui să
arate frumuseţea religiei creştine şi să-i descopere superioritatea faţă de slujirea eului şi a lui
Satana.
Heret. Poate că modernul Kharâs la nord-vest de Hebron, pe marginea districtului deluros, cam la
3 mile de peştera Adulam.

Represaliile lui Saul asupra cetăţii Nob

6 Saul a auzit că David, împreună cu oamenii care se aflau cu el, a fost descoperit.
Saul, având în mână o suliţă, şedea sub tamariscul de pe înălţimea din Ghiva şi toţi
slujitorii săi se aflau în jurul său.
David... a fost descoperit. Unii comentatori privesc naraţiunea din restul acestui capitol ca o
ilustrare a felului în care uneori textul ebraic se depărtează de succesiunea cronologică a
evenimentelor în scopul de a duce o idee până la capăt înainte de lua în discuţie o alta. Astfel de

~ 130 ~
interpretare a pasajului ar duce la interpretarea că acuzaţia lui Doeg împotriva lui Ahimelec
preotul şi masacrul de la Nob au urmat imediat după descoperirea scăpării iniţiale a lui David, dar
că naraţiunea continuă cu raportul despre David şi oamenii lui până ce devine necesar să se
introducă masacrul spre a explica sosirea lui Abiatar la Cheila din capitolul următor. Interpretarea
aceasta este întemeiată în mare măsură, pe mărturisirea lui Ahimelec că nu a ştiut adevărata
situaţie a lui David. Aceasta nu este o deducţie ilogică.
Tot rezonabil este a lua naraţiunea ca desfăşurându-se în mod cronologic. În cazul acesta,
declaraţia că David şi oamenii lui au fost descoperiţi, arată că devenise cunoscut faptul că ei
ieşiseră din locul ascunzătorii lor, din fortăreaţa de la Adulam, şi erau cantonaţi în pădurea Heret
şi că, atunci când împăratul a aflat despre aceasta, s-a plâns faţă de slujbaşii săi, de colaborare
trădătoare cu exilatul (v. 8). La aceasta, Doeg, căpetenia păstorilor, avea să prindă ocazia să
devină denunţătorul lui Ahimelec (v. 9,10). Nu este nici un motiv să se presupună că un om în
situaţia lui Doeg avea să ştie ceva, când l-a văzut pe David la sanctuar, despre motivul real al
venirii lui. Deoarece n-ar fi fost nimic neobişnuit în oprirea lui David acolo pentru sfat, înainte de
îndeplinirea misiunii lui Saul, fără îndoială că Doeg n-ar fi considerat aceasta ca vrednic de
raportat la timp. Răspunsul lui Ahimelec nu ajută la determinarea succesiunii evenimentelor,
pentru că afirmaţia lui, că era în necunoştinţă de cauză pe timpul vizitei lui David, ar fi încă
apărarea lui logică (vezi cele despre v. 14.15), fără a ţine seama de intervalul dintre pretinsa lui
trădare şi trimiterea în judecată a preoţilor înaintea lui Saul. În felul acesta, uciderea preoţilor şi
masacrul de la Nob n-au urmat în mod necesar imediat după vizita lui David la sanctuar (vezi
PP 658, 659).
Sub tamariscul de pe înălţimea(engl. „un copac în Ramah”). Deoarece Rama şi Ghibea sunt
aşezări distincte, despărţite printr-o distanţă considerabilă (vezi despre cap. 1,1), cu greu ar fi putut
Saul să fie la Ghibea şi totuşi să şadă sub un pom în cetatea Rama. Cuvântul ebraic Ramah
probabil că ar trebui tradus aici „înălţime” sau „loc înalt” ca în Ezechiel 16,24.25. Înălţimea din
Ghibea probabil că era un loc favorit de adunare pentru bărbaţii cetăţii.

7 Saul le-a zis acestora: – Ascultaţi, beniamiţi! Vă va da fiul lui Işai vouă, tuturor,
ogoare şi vii? Vă va face el pe voi, pe toţi, căpetenii peste mii şi căpetenii peste
sute?
8 Totuşi voi toţi aţi uneltit împotriva mea şi nimeni nu m-a înştiinţat când fiul meu a
încheiat un legământ cu fiul lui Işai. Nici unuia dintre voi nu i-a păsat de mine şi nu
m-a înştiinţat că fiul meu l-a răsculat pe slujitorul meu împotriva mea, ca să mă
pândească aşa cum o face astăzi.
Voi toţi aţi uneltit împotriva mea. Din cauza nebunei lui gelozii, Saul a început să se
autocompătimească şi să învinuiască pe oricine, numai pe el însuşi nu, pentru toate încercările lui
nereuşite de a-l prinde pe David. El a recurs acum la adresarea de cuvinte ruşinoase oamenilor din
propria lui seminţie, pentru că n-a fost informat, ca să fie ajutat un rival din Iuda. Chiar propriul
lui fiu, aşa credea el, s-a întors împotriva lui şi era vinovat de trădare. El ameninţase că-l va omorî
(cap. 14,44); acum el simţea că simpatia poporului era cu Ionatan chiar mai mult decât înainte.

9 Edomitul Doeg, care stătea lângă slujitorii lui Saul, a zis: – Eu l-am văzut pe fiul
lui Işai venind la Nob, la Ahimelek, fiul lui Ahitub.
Doeg... a zis. Doeg, căpetenia păstorilor, a prins ocazia să se răzbune pe preotul Ahimelec (vezi
cele despre cap. 21,7), dar şi să-şi îmbunătăţească poziţia faţă de împărat. De fapt, el a spus lui
Saul că Ionatan şi beniaminţii nu erau atât de mult vinovaţi ca preotul, care, nu numai că a dat
hrană lui David, ci a şi întrebat pe Domnul pentru el şi i-a dat o armă (v. 10). Dup cât s-ar părea,
Doeg n-a oferit de bună voie aceste informaţii, ci doar după ce a fost cumpărat cu oferte de
răsplată bogată şi poziţie înaltă (vezi PP 659).

~ 131 ~
10 Acesta a întrebat pe DOMNUL pentru David b(Doeg îl văzuse probabil pe
Ahimelek mergând în spatele efodului, după sabia lui Goliat (vezi 21:9), efodul
fiind considerat un instrument prin care se căuta voia lui Dumnezeu (pietrele Urim
şi Tumim se aflau pe el – vezi nota de la Ex. 28:30); şi în v. 13), i-a dat provizii şi i-a
dat şi sabia filisteanului Goliat.
11 Atunci regele a trimis să cheme pe preotul Ahimelek, fiul lui Ahitub, şi pe tot
neamul său, preoţii care se aflau în Nob. Aceştia au venit cu toţii la rege.
12 Saul a zis: – Ascultă, fiul lui Ahitub! – Porunceşte, stăpânul meu! i-a răspuns
acesta.
13 Saul i-a spus: – De ce ai uneltit împotriva mea, împreună cu fiul lui Işai, dându-i
pâine şi o sabie şi întrebând pe Dumnezeu pentru el? Că să se răscoale împotriva
mea şi să mă pândească aşa cum o face astăzi?
14 Ahimelek i-a răspuns regelui: – Care dintre toţi supuşii tăi este atât de credincios
ca David? El este ginerele regelui, conducătorul gărzii tale şi cu mare vază în casa
ta.
Ahimelek i-a răspuns. Ahimelec n-a negat învinuirea de a-l fi ajutat pe David, dar el a negat că ar
fi fost neloial. În jurul răspunsului pivotează o deosebire de păreri cât priveşte fixarea în timp a
acestui incident (vezi cele despre v. 6). Cei care susţin că incidentul a avut loc imediat după fuga
lui David de la Ghibea, interpretează cuvintele lui Ahimelec ca însemnând că el nu aflase, până la
acea dată, că David nu mai era cel mai credincios slujitor al lui Saul şi un membru onorat al
familiei împărăteşti. Este greu de crezut că el era atât de ignorant sau nebun încât să spună lui
Saul, după ce David ajunsese fugar şi exilat de mai multe luni, că acesta era „gata la poruncile lui
şi înconjurat de cinste în casa ta”.
Această concluzie se întemeiază pe traducerea noastră engleză, care redă verbele la timpul
prezent. În realitate textul ebraic are numai un verb, sur, tradus aici „goeth” (engl.). Cuvântul „is”
(engl. „este”), deşi se întâlneşte în verset de trei ori, este adăugat. Formei verbului sur, aflat aici,
poate să i se dea fie un sens al timpului prezent, fie al celui trecut, astfel încât propoziţia este
foarte nehotărâtă în ce priveşte perioada în discuţie. Timpul trebuie adăugat, în context. Redarea
literală a cuvintelor lui Ahimelec este: „Şi cine dintre toţi slujitorii e atât de credincios ca David,
ginerele împăratului, care s-a învârtit la porunca ta şi cinstit în casa ta?” Contextul pare să ceară
timpul trecut. Inserarea formelor verbale necesare în redarea unei astfel de propoziţii în engleză
trebuie să depindă de cea mai bună judecată a traducătorilor, dar, prin natura cazului acestuia va
da loc la diferenţe de opinii. Fără îndoială că Ahimelec a vrut să spună că el ajutase pe cineva
despre care presupusese în acel timp – fie recent, fie îndepărtat – că este un reprezentant onorat al
împăratului.

15 Oare de astăzi am început să întreb pe Dumnezeu pentru el? Departe de mine aşa
ceva! Să nu arunce regele nici o vină asupra slujitorului său, nici asupra vreunuia
din familia tatălui meu, pentru că slujitorul tău n-a ştiut nimic de toate acestea, nici
lucru mic şi nici lucru mare.
Oare de astăzi.În mod literal, „astăzi începutul meu de a întreba pe Dumnezeu pentru el?” Mai
aproape de original decât fie KJV sau RSV este redarea traducerii RV şi ASV (ca şi cea
românească de Cornilescu): „Astăzi am început eu să întreb pe Dumnezeu pentru el?” Implicaţia
este că, dacă el ar fi început atunci să caute călăuzire divină pentru David, după cunoaşterea
situaţiei acestuia, ar fi dat ajutor unui vrăjmaş recunoscut al lui Saul. Dar ceea ce făcuse, înainte de
a afla de controversa dintre Saul şi David n-ar fi trebui să aibă nici o legătură cu loialitatea.

~ 132 ~
Ahimelec a răspuns învinuirii lui Saul cu demnitate liniştită că a folosit Urim şi Tumim într-un fel
contrar ideilor lui Saul afirmând că el întrebase pe Domnul pentru unul dintre cei mai apropiaţi de
Saul, unul care fusese întotdeauna loial şi devotat şi că el a făcut serviciul său faţă de solul
împăratului. Ultimul lui cuvânt a fost că nu cunoscuse situaţia dintre cei 2.

16 Dar regele a zis: – Trebuie să mori, Ahimelek, tu şi toată familia tatălui tău.
17 Apoi le-a zis gărzilor care stăteau lângă el: – Ucideţi-i pe preoţii DOMNULUI căci
şi ei sunt de partea lui David. Au ştiut că este un fugar şi nu mi-au dat de ştire. Însă
slujitorii regelui n-au vrut să-şi întindă mâna şi să lovească preoţii DOMNULUI.
Gărzilor. Ebraicul raşim, în mod literal „alergătorii”, uneori folosit pentru corpul de gardă
imperial, ca de altfel şi aici. Probabil că Samuel s-a referit la această slujbă când a avertizat pe
Israel că împăratul pe care-l cereau ei, urma să ia pe fiii lor „ca să alerge înaintea carului lui”
(cap. 8,11). Planul lui Saul a fost dejucat prin refuzul alergătorilor de a ridica mâna împotriva
preoţilor Domnului. A fost o insultă pe care a primit-o împăratul. Chiar printre popoarele păgâne
de astăzi, medicul este socotit sfânt şi nimeni nu îndrăzneşte să ridice mâna împotriva lui. Cu cât
mai mult ar fi trebuit ca Saul să aibă respect pentru slujitorul Celui Prea Înalt.

18 Atunci regele i-a spus lui Doeg: – Loveşte-i tu pe preoţi! Edomitul Doeg i-a lovit
el pe preoţi. A ucis în acea zi 85 de bărbaţi care purtau efodul de in.
Edomitul Doeg. Acest descendent al lui Esau apare ca un bărbat după inima lui Saul – gelos,
ranchiunos, duşmănos şi nerăbdător să-şi aducă la îndeplinire intenţiile naturii lui rele. Acum,
când avea permisiunea împăratului lui Israel, Doeg n-a ezitat să ridice mâna împotriva slujitorului
lui Dumnezeu, nesocotind chiar sacrele veşminte ale lui Ahimelec, ca şi pe acelea ale celorlalţi
preoţi. Optzeci şi cinci de bărbaţi au căzut în ziua aceea în faţa egoismului nestăvilit. Ce contrast
este aici între zelul religios mărturisit al lui Saul, care l-a păstrat viu pe Agag (cap. 15,20) şi
nebunia lui care l-a făcut în stare să săvârşească o faptă fără asemănare, prin barbaria ei, în istoria
iudaică.

19 A trecut chiar şi cetatea preoţească Nob prin ascuţişul sabiei: bărbaţi şi femei,
copii şi sugari, boi, măgari şi oi; pe toţi i-a trecut prin ascuţişul sabiei.
Bărbaţi şi femei. Cei nevinovaţi au suferit împreună cu cei presupuşi vinovaţi. Probabil că
locuitorii din Nob nu avuseseră nimic de-a face cu mutarea cortului întâlnirii şi cu familiile
preoţeşti la Nob (vezi cap. 21,1), totuşi furia satanică şi fără sens a lui Saul a şters cetatea de pe
faţa pământului. Cândva, filistenii nimiciseră cetatea sacră de la Silo. Ei erau vrăjmaşii lui Israel,
totuşi nu avem un raport despre nimicirea de către ei a întregii populaţii.

20 Un fiu de-al lui Ahimelek, fiul lui Ahitub, pe nume Abiatar, a reuşit să scape şi a
fugit după David.
21 Acesta i-a spus lui David că Saul i-a ucis pe preoţii DOMNULUI.
I-a spus. În mod literal, „a făcut ca David să ştie”. Este evident că David nu auzise ştirea până
atunci. De aceea versetul acesta arată că atrocitatea avusese loc mai degrabă imediat înainte de
sosirea lui Abiatar la Cheila decât mai devreme, în legătură cu vizita lui David la Nob.

22 Atunci David i-a spus lui Abiatar: – Am ştiut în ziua aceea că edomitul Doeg,
fiind acolo, sigur îi va da de ştire lui Saul. Eu sunt vinovat de moartea tuturor celor
din familia tatălui tău.

~ 133 ~
23 Rămâi cu mine şi nu te teme pentru că cel care caută să-mi ia mie viaţa caută să
ţi-o ia şi ţie. Cu mine vei fi în siguranţă.

Rămâi cu mine. Câtă bucurie trebuie să fi avut David să-i spună bun venit lui Abiatar în grupul
său! Ce încurajare trebuie să fi fost să vadă Urim-ul şi Tumim-ul (cap. 23,6) şi să ştie că, în ciuda
nimicirii de la Nob, mâna lui Dumnezeu fusese deasupra efodului şi a preotului care îl păzise.
Totuşi, când David a aflat faptele îngrozitoare ale tragediei, el a fost cuprins de remuşcare când a
înţeles că fusese răspunzător de moartea marelui preot şi a acelora care pieriseră împreună cu el.
El dorea acum să fi refuzat să aleagă duplicitatea. Cu bucurie ar fi procedat altfel dacă ar mai fi
putut retrăi momentul. Dar trecutul nu mai putea fi adus înapoi. Oricât de teribil l-a mustrat
conştiinţa, nu mai era nimic de făcut decât să se arunce „spre ce este înainte” (Filipeni 3,13).
După ce a auzit de fapta lui Doeg, David a scris Psalmul 52 (vezi titlul). El a rămas uimit că un
om poate să se ridice într-un antagonism arogant împotriva planului lui Dumnezeu în loc să se
întemeieze pe veşnica îndurare a Domnului. Printr-o limbă ascuţită ca un brici, Doeg a semănat
înşelăciune şi nenorocire în aşa măsură, încât el a devenit însăşi personificarea amăgirii şi a răului.
Dar urma să vină şi ziua când să secere ce a semănat.

Comentarii Ellen G. White:

1-23 PP 657-660
1 PP 657; 4T 525
2 Ed 152
2-5 PP 658
7.10.16.18.19 PP 659 20-23 PP 660

~ 134 ~
Capitolul 23
David salvează cetatea Cheila

1 I s-a spus lui David: – Filistenii luptă împotriva Cheilei şi îi pradă ariile.

Cheilei. O cetate cam la 3 mile direct la sud de Adulam, aşezată pe versantul stâncos al lui Wadi
es-Sur, când aceasta iese din regiunea muntoasă în câmpia Ela. Cheila era cam la 13 mile de
fortăreaţa filisteană Gat. Acum este cunoscută ca Chirbet Dîla.
Ariile. Era foarte aproape de vară, pentru că grânele fuseseră secerate şi treierate şi grămezile
aurii erau strânse pe arii, aşteptând să fie distribuite. Mare parte a acestui fel de lucrare se datora
unui plan colectiv. În alegerea acestor arii se aveau în vedere 3 factori: (1) nevoia unui suprafeţe
netede, de preferinţă o stâncă; (2) nevoia de un loc destul de înalt pentru a permite unei brize bune
să îndepărteze pleava; şi (3) comoditatea unui loc cât mai central posibil (vezi 1 Cronici 21,18-26).

2 David L-a întrebat pe DOMNUL: – Să mă duc să lupt împotriva acestor filisteni? –


Du-te, luptă împotriva filistenilor şi izbăveşte Cheila! i-a răspuns DOMNUL.

David L-a întrebat. Unii consideră că Abiatar era acum cu David şi că întrebarea a fost făcută prin
Urim şi Tumim (vezi despre v. 9), cu toate că textul nu menţionează felul cum a procedat. Dar
versetul 6 pare să lase să se înţeleagă că Abiatar n-a ajuns la David până când acesta n-a ajuns la
Cheila. Înainte de aceasta, totuşi, Gad văzătorul era cu David (cap. 22,5). Un văzător era acela prin
care, în acea vreme oamenii obişnuiau să Îl întrebe pe Dumnezeu (cap. 9,9). În felul acesta, foarte
uşor se putea ca David să fi căutat prin Gad călăuzire de la Dumnezeu.

3 Dar oamenii lui David i-au zis acestuia: – Noi ne temem chiar şi aici, în Iuda, deci
cu cât mai mult ne vom teme dacă vom merge la Cheila, împotriva oştirilor
filistene?

Ne temem chiar şi aici, în Iuda. Dacă oamenilor lui David le-ar fi fost teamă în măsura în care o
dovedesc acum, ei ar fi fost în pericol de a fi descoperiţi imediat. De îndată ce Saul avea să
descopere locul ascunzătoarei lor, el avea să trimită forţe împotriva lor. Temându-se să nu-şi
piardă viaţa în mijlocul propriei lor seminţii, ei au ezitat să înfrunte un puternic inamic străin. Ar fi
fost bucuroşi să ajute la apărarea lui Israel împotriva atacurilor neprovocate ale vrăjmaşilor lor, dar
cât de mult bine ar fi putut să facă aşa-numiţii exilaţi în cetăţile care se presupunea că sunt
credincioase împăratului şi care era de aşteptat să-l ajute pe împărat în descoperirea celor din
opoziţie. În ciuda slăbiciunilor lui Saul, majoritatea poporului îi era credincioasă. David şi sfetnicii
lui n-au ştiu ce să facă şi au socotit că, singura cale înţeleaptă era să prezinte problema înaintea
Domnului.

4 Atunci David L-a întrebat din nou pe DOMNUL şi DOMNUL i-a răspuns: –Scoală-te
şi mergi la Cheila, pentru că Eu îi dau pe filisteni în mâna ta.

Mergi. Dumnezeu este mulţumit când copiii Lui doresc să afle care este voinţa Lui. Cu cât mai
stăruitor vor face lucrul acesta, cu atât mai mare încredere vor avea în calea pe care o foloseşte El
pentru a-i scoate din greutăţi. Dumnezeu întărea pe Israel să pună capăt invaziilor filistene. Dacă
avea să ia o poziţie activă în această acţiune, David putea să câştige favoarea poporului, care ar fi
aflat că politica lui era să întărească împărăţia şi nu să aţâţe o revoltă împotriva ei.

~ 135 ~
5 David a plecat la Cheila, împreună cu oamenii lui. A luptat împotriva filistenilor,
le-a luat turmele şi le-a pricinuit mari pierderi. Astfel, David i-a izbăvit pe locuitorii
Cheilei.
A plecat la Cheila. Consimţământul oamenilor de a urma sfatul divin arată că, în timpul lunilor
de asociere, David convinsese pe cei care erau cu el de nevoia lor primordială de a cunoaşte voia
lui Dumnezeu şi apoi de a merge înainte fără teamă, încrezându-se in providenţă. Aceeaşi căutare
atentă de a cunoaşte voia lui Dumnezeu cu privire la fiecare act şi atitudine ar trebui să marcheze
calea creştinilor de astăzi.
Cheila era o cetate cu ziduri (v. 7), dar locuitorii nepregătiţi n-aveau nici o şansă împotriva
soldaţilor experimentaţi ai Filistiei. Saul se afla la multe mile depărtare, dar David şi oamenii lui
s-au deplasat doar puţin ca să ajungă la ea. Acţiunea a fost scurtă, iar filistenii surprinşi, au fost
puşi pe fugă.
Le-a luat turmele. Fie că filistenii înfrânţi au fost alungaţi atât de departe în propriul lor teritoriu,
încât David a putut să ia despăgubiri pentru pagubele făcute, fie că vitele au fost boii pe care
filistenii îi luaseră să transporte grânele. Cât de mult din pradă a dat David Cheilei şi cât de mult a
păstrat pentru oamenii lui nu ni se spune. Mai multe sute de oameni aveau nevoie de o mare
cantitate de provizii.

6 Abiatar, fiul lui Ahimelek, adusese cu el şi efodul atunci când a fugit la David, la
Cheila.
Abiatar. Supravieţuitorul de la Nob pare să fi ajuns la David cu ştirea despre masacru, pe când
acesta se afla la Cheila (cap. 22,20.21). Cu toate că unii au înţeles „în Cheila” ca mergând
împreună cu verbul care urmează „s-a pogorât”, expresia este privită în general ca însemnând că
Abiatar a întâlnit pentru prima dată pe David la Cheila.

David, urmărit de Saul

7 Saul a fost înştiinţat că David a venit la Cheila. Atunci el a zis: „Dumnezeu l-a dat
în mâna mea pentru că s-a închis, intrând într-o cetate cu porţi şi cu zăvoare.
8 Saul a chemat tot poporul la război ca să meargă la Cheila şi să-l asedieze pe
David şi pe oamenii săi.
Să-l asedieze pe David. În eforturile sale împotriva lui David, probabil că Saul era convins că
Dumnezeu îl călăuzea. Un om poate să cugete la rău atât de mult timp, încât acesta să devină bine
în ochii săi şi poate fi cu conştiinţa împăcată în aducerea la îndeplinire a cugetelor şi intenţiilor
inimii lui.
De pildă, Core era convins că Dumnezeu l-a numit să conducă răscoala împotriva lui Moise,
Maria credea că avea dreptate când critica pe soţia lui Moise, Ioiachim, după câte se pare, a
refuzat să accepte profeţia lui Ieremia despre robia babiloniană a lui Israel şi a ars sulul profetic
(Ieremia 36,22-30).David, dimpotrivă, avea în inimă dorinţa de a păstra dreptatea şi demnitatea
poporului său în faţa popoarelor învecinate şi de a ajuta pe oricine din Israel care putea să ducă
lipsă. El nu se răscula împotriva lui Saul câştigând pentru sine favoarea membrilor seminţiei lui.
El nici măcar nu se lupta cum făceau filistenii pentru prada care se putea obţine prin prădarea
cetăţilor din regiunile învecinate.

9 Însă David a aflat că Saul a întocmit planuri rele împotriva sa şi i-a zis preotului
Abiatar: – Adu efodul aici!

Efodul. Prin fapta lui premeditată împotriva preoţilor, Saul a pierdut beneficiile oferite de Urim
şi Tumim, aceasta în cazul că Dumnezeu mai comunicase cu el de când îl lepădase(vezi cap. 28,6).
~ 136 ~
Nemaiprimind comunicări divine, el şi-a liniştit conştiinţa vinovată, văzând în fiecare ocazie o
revelaţie a lui Dumnezeu pentru el, care era în armonie cu dorinţele sufletului lui bolnav. Prin
providenţa divină şi fără îndoială, datorită consacrării lui David de a face voia lui Dumnezeu cu
orice preţ, efodul pierdut de Saul a ajuns la David.
Scripturile nu descoperă felul exact în care Urim şi Tumim dădeau răspunsuri la întrebări.
Tăcerea aceasta a dat loc la multe speculaţii printre rabini. Talmudul babilonian declară că
oracolul a fost numit Urim, pentru că dădea lămurire manifestărilor lui; a fost numit Tumim pentru
că declaraţiile lui erau totdeauna complete. Tradiţia socotea aceste pietre ca fiind acelea pe care au
fost scrise numele celor douăsprezece seminţii şi învăţa că literele care trebuie să compună
răspunsul ieşeau în relief, întocmai ca literele unei monede. Literele care compuneau numele celor
douăsprezece seminţii nu completau literele întregului alfabet ebraic, dar tradiţia a adăugat la
acestea, numele „Avraam”, „Isaac”, „Iacov” şi „seminţiile lui Ieşurun” (Treatise Yoma 73.9,b).
Iosif Flavius spune: „Dumnezeu declara cu anticipaţie, prin acele douăsprezece pietre pe care
marele preot le purta pe pieptul lui şi care erau fixate pe pieptarul lui, când aveau să fie învingători
în luptă; pentru că aşa de mare era strălucirea lor înainte ca oştirea să pornească în marş, încât tot
poporul simţea că Dumnezeu era prezent pentru a-i ajuta” (Antiquities III 8,9). Cu toate acestea,
Urim şi Tumim nu erau cele 12 pietre ale pieptarului, ci 2 pietre foarte strălucitoare, câte una de
fiecare parte a pieptarului. Aprobarea era arătată printr-o lumină care înconjura piatra din dreapta,
iar dezaprobarea, printr-o umbră pe piatra stângă (vezi PP 351). Răspunsurile atribuite lui Urim şi
Tumim nu erau întotdeauna egale cu da sau nu (vezi Judecători 1,2; 20,18; 1 Samuel 23,11.12), ci
este posibil că preotul dădea un răspuns în formă de propoziţie, în urma unei serii de întrebări.

10 Apoi David a zis: – DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, robul Tău a auzit că Saul
vrea să vină la Cheila pentru a distruge cetatea din cauza mea.
Pentru a distruge cetatea. Fără îndoială că locuitorii din Cheila au fost foarte recunoscători pentru
ajutorul lui David şi pentru un moment, probabil, ei nu s-au gândit la eventuale complicaţii. În loc
să rămână în pădurea Heret, David a găsit cetatea deschisă pentru el şi oamenii lui şi fără îndoială
că poporul a făcut tot ce a putut pentru a acoperi nevoile unui grup atât de mare. Dar ştirile
călătoresc repede. Nu peste multă vreme i s-au adus la cunoştinţă lui Saul amănuntele luptei cu
filistenii şi situaţia s-a schimbat peste noapte. Oamenii din Cheila au înţeles că vor fi obligaţi să
aleagă între loialitatea faţă de Saul, cu menţinerea statutului lor în Israel, şi lepădarea subînţeleasă
a lui Saul prin împrietenirea lor cu exilatul David, urmată de nimicirea cetăţii lor.
David a dovedit prevedere anticipând o astfel de situaţie, dar chiar cu îndelunga lui experienţă, el
nu ştia încotro să o apuce. El venise la Heret sub călăuzire divină la timp potrivit, când prezenţa
lui era necesară pentru a salva Cheila. Totuşi el ştia că, dacă rămâne în cetate, se va lupta
împotriva unsului Domnului şi va declanşa o revoluţie civilă ,lucru pe care el nu-l dorea.

11 Mă vor preda, oare, locuitorii Cheilei în mâna lui? Va veni, oare, Saul după cum
a auzit robul Tău? DOAMNE, Dumnezeul lui Israel, Te rog, răspunde-i robului Tău. –
Va veni! i-a răspuns DOMNUL.
12 David a continuat: – Mă vor da locuitorii Cheilei pe mine şi pe oamenii mei în
mâna lui Saul? – Te vor da, i-a răspuns DOMNUL.
Te vor da. Dumnezeu nu l-a instruit pe David să părăsească cetatea Cheila, aşa cum îl instruise să
lupte cu puţin timp înainte. David a fost lăsat să facă uz de propria lui judecată, după ce a aflat ce
avea să se întâmple. El a dovedit că este un bun strateg, negândindu-se atât de mult la propria lui
siguranţă, cât la aceea a întregii comunităţi.
Dumnezeu prevăzuse aceeaşi călăuzire divină pentru Saul la începutul carierei sale. Saul a
refuzat să lucreze după sfatul lui Dumnezeu. David s-a folosit de el şi a mers din biruinţă în
biruinţă. David s-a retras în linişte din Cheila, oamenii lui urmându-l fără ezitare. Zi după zi,

~ 137 ~
fiecare experienţă nouă a încurajat inima lui şi a inspirat încredere oamenilor lui în iubitorul lor
conducător.

13 Astfel, David şi oamenii lui, în număr de aproape 600 de bărbaţi, au părăsit


Cheila şi au plecat încotro au putut. Când Saul a fost înştiinţat că David a scăpat din
Cheila nu s-a mai dus acolo.
14 David a locuit în pustie, în fortificaţii a(Vezi nota de la 22:4; şi în vs. 19, 29); a
locuit în regiunea muntoasă a pustiei Zif. Saul îl căuta în fiecare zi, însă Dumnezeu
nu l-a dat în mâinile lui.
Zif.O cetate pe un podiş cam la 4 mile sud-est de Hebron.Hebronul este aşezat la apus de 2 munţi
de o altitudine mai mare de 3.000 de picioare. Între aceste două dealuri se află o vale adâncă. La
poala de răsărit a dealului spre Marea Moartă începe pustia Zif, care se întinde spre răsărit, mai
multe mile. Regiunea este un pustiu pârjolit de soare, plin de văi adânci, care constituie
ascunzătoare excelente. Aceste „întărituri puternice” sau fortăreţe, erau posturi de observaţie,
dominând regiuni întinse ale ţării, aşezate destul de aproape una de alta, încât era imposibil pentru
cineva să traverseze această porţiune fără să fie observat. Probabil că David şi-a plasat oamenii în
diferite poziţii strategice şi în fiecare zi ajungeau la el ştiri despre aşezarea forţelor lui Saul. Apa şi
hrana erau aproape inexistente.

15 În timp ce se afla la Horeş, în pustia Zif, David a înţeles că Saul îl caută ca să-l
omoare.
Horeş[Pădure-trad. Cornilescu]. Ebraicul corşah, care probabil că trebuie redat ca numele unui
loc „Horeş”. Unii au localizat aşezarea cam la 2 mile sud de cetatea Zif, pe drumul principal de
traversat de la Hebron la En-Ghedi. Poate că David s-a dus acolo în căutare de hrană şi apă.

16 Ionatan, fiul lui Saul, s-a sculat şi s-a dus la David, la Horeş şi i-a întărit
încrederea în Dumnezeu,
S-a dus la David. Ionatan a găsit mijloace să aranjeze o întâlnire cu David. Poate că unii soldaţi
trimişi în părţile acestea să cerceteze au dat lui Ionatan informaţii care au fost obţinute de la Saul.
Dacă este aşa, David avea să aibă parte de simpatie din partea multora.
El avea nevoie de încurajarea că putea face o astfel de vizită. Cu toate că titlul celui de-al 11-lea
psalm nu precizează momentul compunerii lui, tonul de încredere care se degajă i-a făcut pe unii
să creadă că, după vizita lui Ionatan, David şi-a exprimat în versuri credinţa în ocaziile
providenţiale ale cerului (vezi Psalmul 11; PP 660, 661).

17 zicându-i: – Nu te teme, pentru că mâna tatălui meu, Saul, nu te va găsi! Tu vei


domni peste Israel, iar eu voi fi al doilea, după tine. Chiar şi tatăl meu, Saul, ştie că
este aşa.
18 Apoi au încheiat amândoi un legământ înaintea DOMNULUI. David a rămas la
Horeş, iar Ionatan s-a întors acasă.
19 Zifiţii au venit la Saul, la Ghiva şi i-au zis: – Oare nu se ascunde David printre
noi, în fortificaţiile de la Horeş de pe dealul Hachila, care se află la sud de Ieşimon?
Zifiţii. Textul ebraic nu foloseşte aici articolul hotărât, de aceea expresia poate fi tradusă mai
bine „nişte zifiţi”. Aceasta sugerează că nu toţi zifiţii au căutat să-l trădeze pe David. Când acesta
a auzit că fusese trădat, a scris psalmul 54.
Dealul Hachila. Aşezarea exactă a acestui deal nu este cunoscută. Unii l-au identificat cu o lungă
creastă din piatră calcaroasă care se întinde de la pustia Zif la Marea Moartă.
~ 138 ~
Ieşimon[Pustie-trad. Cornilescu;engl. „Jeshimon”]. În mod literal, „pustie” (vezi
Deuteronom 32,10; Psalmul 68,7) sau „deşert” (vezi Psalmul 78,40; 106,14; Isaia 43,19.20). Este
puţin probabil ca „Jeshimon” să fie aici nume propriu.

20 Acum, o rege, vino, fiindcă aceasta este toată dorinţa sufletului tău! Ţi-l vom da
bucuroşi!
21 Saul le-a zis: – Fiţi binecuvântaţi de DOMNUL pentru că aţi avut milă de mine.
22 Duceţi-vă, vă rog, să mai cercetaţi! Aflaţi şi vedeţi locul în care se află, precum şi
cine l-a văzut acolo, pentru că mi s-a spus că este foarte şiret.
23 Cercetaţi, aflaţi toate locurile în care se ascunde şi întoarceţi-vă la mine cu ceva
sigur. Atunci voi veni cu voi şi, dacă se află în ţară, îl voi căuta printre toate miile
lui Iuda.
24 Zifiţii s-au sculat şi au plecat la Zif, înaintea lui Saul. David şi oamenii lui se
aflau în pustia Maon, în Araba b(Denumirea, în Vechiul Testament, a riftului care se
întinde de la Marea Galileii până la Marea Roşie; de obicei se referă la Valea
Iordanului), la sud de Ieşimon.
Maon. O cetate cam la 4 sau 5 mile sud de Zif. Pustia Maon este la est de cetate, întinzându-se
spre Marea Moartă. Aşezarea este acum cunoscută ca Tell ma’in.

25 Saul a plecat împreună cu oamenii lui să-l caute, însă David a fost înştiinţat de
acest lucru. A coborât la stâncă şi a rămas acolo, în pustia Maon. Când a auzit Saul
lucrul acesta, l-a urmărit pe David în pustia Maon.
26 Saul mergea de-o parte a muntelui, iar David cu oamenii lui de cealaltă parte.
David se grăbea să se depărteze de Saul, în timp ce acesta şi oamenii lui încercau
să-i înconjoare pe David şi pe oamenii săi ca să-i prindă.
27 A venit însă un mesager la Saul ca să-i spună: „Grăbeşte-te să vii pentru că
filistenii au invadat ţara!”
28 Atunci Saul s-a întors din urmărirea lui David şi a plecat împotriva filistenilor.
Locul acela l-au numit Sela Hamahlekot c(Sela Hamahlekot înseamnă Stânca
Separării).
Sela Hamahlekot. În mod literal, „stânca împărţirii”. După Conder: „Între creasta de la El Kola
(vechiul deal al Halchilei) şi vecinătăţile Maonului, există o mare trecătoare numită „valea
stâncilor”, o prăpastie îngustă dar adâncă, care poate fi trecută doar înconjurând-o câteva mile,
astfel că Saul putea să stea faţă în faţă cu David şi totuşi să nu poată să-l prindă pe vrăjmaşul lui.
Acestei „stânci a împărţirii” i se aplică numele de Malâky, un cuvânt mult apropiat de ebraicul
Mahlecot. Împrejurimile sunt presărate cu multe albii de apă, dar nu există alt loc aproape de
Maon, unde să poată fi stânci ca acelea care rezultă din cuvântul sela. Pare destul de sigur, deci, că
această trecătoare este scena scăpării miraculoase a lui David datorată unei neaşteptate invazii
filistene, care a încheiat istoria scăpării lui miraculoase în ţinutul din sud (Tent Work, vol. 2,
pag. 91).

29 David a plecat de acolo şi a locuit în fortificaţiile din En-Ghedi.


Comentarii Ellen G. White: 1-29 PP 660-661;5.14.16-18 PP 660;19.20.24.25 PP 661.
~ 139 ~
Capitolul 24
David îi cruţă viaţa lui Saul

1 Când Saul s-a întors de la urmărirea filistenilor a fost înştiinţat că David se află în
pustia En-Ghedi.
Pustia En-Ghedi Acest capitol ar fi trebuit să înceapă cu v. 29 al capitolului precedent, aşa cum
face textul uzual ebraic. En-Ghedi este o oază frumoasă pe ţărmul Mării Moarte, la gura lui Wadi
El-Kelb, o vale prăpăstioasă şi întortocheată, care începe cu vreo 8 mile (12,8 km) în pustie, în
pustia albă, de calcar, a lui En-Ghedi cam la o înălţime de 1200 picioare (368 m) deasupra
nivelului mării. Pe acea mică distanţă, albia văii coboară vreo 2500 de picioare (762 m) până
ajunge la nivelul Mării Moarte, la 1305 picioare (398 m) sub nivelul mării. Stâncile abrupte ale
pustiei, înalte cam de 2000 de picioare (610 m), se apropie de mare până la 1,5 mile (2,4 km),
astfel încât formează o formidabilă fortăreaţă la vest de cetate. În partea de sus a văii, la mai multe
sute de picioare deasupra bazei stâncii, frumos izvor de apă caldă din En-Ghedi ţâşneşte de sub o
mare piatră, la o temperatură de 830 F. Pe versantul văii sunt multe peşteri atât naturale, cât şi
artificiale. În vremurile moderne aşezarea este cunoscută sub numele de 'Ain-Jidi.

2 Atunci Saul a luat din tot Israelul 3000 de bărbaţi aleşi şi a plecat în căutarea lui
David şi a oamenilor săi, la răsărit de Stâncile Ţapilor Sălbatici.
Stâncile Ţapilor Sălbatici. Părţi ale pustiei, la apus de oază, sunt aşa de puternic erodate încât
sunt aproape cu neputinţă de trecut. Dar există un drum de la Carmel în Iuda care traversează
pustia Maon şi En-Ghedi şi coboară prin Wasi el-Kelb până la această oază. Probabil că Saul a
apucat pe acest drum, în dorinţa lui nestrămutată de a-l găsi pe David.

3 A ajuns la stânile de oi, care se aflau lângă drum; acolo se afla o peşteră, iar Saul a
intrat în ea să-şi acopere picioarele a(Eufemism ebraic cu sensul: pentru nevoile
sale; vezi Jud. 3:24). David şi oamenii lui se aflau la capătul peşterii.
Stânile de oi. Peste tot în Palestina, ciobanii folosesc aceste peşteri naturale ca locuri de adăpost
pentru oi, pe vreme rea. De obicei, pe lângă aceste peşteri sunt nişte împrejmuiri circulare
construite din piatră şi mărăcini, numite „ţarcuri”, care pe vreme bună feresc oile atât de fiare
sălbatice, cât şi de oameni răi.
Să-şi acopere picioarele[ca să doarmă-trad. Cornilescu;engl. „cover his feet” – să-şi acopere
picioarele]. Un eufemism pentru evacuarea intestinului (vezi Judecători 3,24,). Venind de afară,
Saul n-a putut vedea nimic, dar oamenii din peşteră au putut să vadă clar, pentru că ochii lor erau
obişnuiţi cu întunericul.

4 Oamenii lui David i-au zis: – Aceasta este ziua despre care ţi-a spus DOMNUL:
„Eu îl voi da pe duşmanul tău în mâinile tale, iar tu îi vei face ce-ţi va plăcea.”
David s-a ridicat şi a tăiat pe furiş colţul mantiei lui Saul.
Colţul mantiei lui Saul. În mod literal, „aripa îmbrăcămintei exterioare a lui Saul”. Probabil că
această haină era tunica exterioară, fără mâneci, largă, ajungând până la glezne, purtată de femeile,
precum şi de bărbaţii de rang înalt, ca împăraţi, preoţi etc. Fără îndoială că oamenii lui David au
recunoscut pe împărat atât datorită îmbrăcămintei lui, cât şi înfăţişării personale. Deşi nu este dat
nici un indiciu despre făgăduinţa divină că lui David îi va fi dat în mâini vrăjmaşul, ceea ce au
spus oamenii poate să fi fost adevărat. Probabil că ocazia a venit ca o încercare pentru David
pentru a-l ajuta să demonstreze trăsăturile de caracter pe care le dezvoltase. Dacă în această
împrejurare David ar fi ucis pe Saul, ar fi dovedit că, cel puţin într-o privinţă, nu era mai bun decât
Saul, care, dacă ar fi avut ocazia, ar fi fost bucuros să-l ucidă pe David.

~ 140 ~
Satana a pus la încercare evlavia lui Iov, susţinând că Iov va blestema pe Dumnezeu dacă nu va
mai fi binecuvântat şi dacă va fi supus anumitor privaţiuni. Pentru a face faţă unei astfel de
învinuiri, Dumnezeu a îngăduit lui Satana să aducă necazuri asupra lui Iov pentru a dovedi
falsitatea declaraţiei adversarului, dar şi neprihănirea slujitorului Său. Ca şi Iov, David a rezistat
încercării. A fost atât de aproape de Dumnezeu încât, avându-l pe vrăjmaşul său în mână, nu
numai că a refuzat să-l rănească, dar a şi oprit pe oamenii lui să-i facă vreun rău în numele lui.

5 După aceea însă pe David l-a mustrat cugetul pentru că tăiase colţul mantiei lui
Saul.
Cugetul. Conştiinţa îl acuza. Cei din vechime foloseau cuvântul „inimă” pentru a descrie sediul
intelectului (Proverbe 15,28; 16,9.23; 23,7.12; Matei 12,34; Luca 6,45”.
Cuvântul „conştiinţă” nu apare în Vechiul Testament. Cuvântul din Noul Testament vine de la
verbul „a cunoaşte” şi, de aceea, scoate în evidenţă mai mult o facultate a intelectului decât o
capacitate a simţămintelor. Oamenii spun că sunt guvernaţi de conştiinţă, când, în realitate, adesea
sunt stăpâniţi de simţămintele lor. Conştiinţa este o călăuză sigură numai când este condusă de
lumina cerească. Conştiinţa lui Saul era întunecată, ba chiar însemnată cu fierul roşu al geloziei şi
invidiei (vezi 1 Timotei 4,2). Conştiinţa lui David fusese educată de cer şi, ca şi conştiinţa lui
Pavel, ea a fost în mare măsură curată (Fapte 24,16). Dându-i-se ungerea divină a
discernământului spiritual, el se dovedise a fi un conducător adevărat. El nu era dependent de
obiceiurile şi tradiţiile vremii, ci poseda o cunoştinţă a ceea ce era divin şi în mod intrinsec (cu
adevărat) corect.

6 El le-a spus oamenilor săi: – Să mă ferească DOMNUL să fac un asemenea lucru


stăpânului meu, care este unsul DOMNULUI, şi anume să îmi ridic mâna asupra lui.
Doar este unsul DOMNULUI!
7 Cu aceste cuvinte David i-a oprit pe oamenii săi şi nu i-a lăsat să-l atace pe Saul.
Apoi Saul s-a sculat, a părăsit peştera şi şi-a continuat drumul.
I-a oprit pe oamenii săi. Poate că oamenii lui, întocmai ca şi ucenicii mai târziu, priveau înainte
la poziţiile de cinste pe care aveau să le ocupe când împărăţia lui David avea să fie întemeiată. Ei
ajunseseră să nu mai fie mulţumiţi cu hrana slabă şi cu zilele şi nopţile de veghe şi fugă. Acum,
fiindcă Saul era în mâinile lor, au crezut că, în sfârşit cauza este câştigată. Erau nerăbdători să
pună capăt îndelungatei lor vegheri. David i-a corectat scuzându-se chiar şi pentru mica libertate
pe care şi-o luase tăind o bucată din haina împăratului. Probabil că el le-a spus, aşa cum a spus mai
târziu împăratul, că singura cale către adevăratul succes este de a aştepta vremea hotărâtă de
Dumnezeu.
Avraam a aşteptat sfatul lui Dumnezeu şi a fost în măsură să-l elibereze pe Lot, un bărbat care s-a
încrezut în propria lui înţelepciune. Moise a refuzat onoarea Egiptului. Totuşi, după 40 de ani de
încercări, devine proorocul Celui Prea Înalt. Cum altfel poate un om care intră în laboratorul vieţii
să se dea pe sine pentru Hristos (vezi DA 297), să facă lucrările lui Dumnezeu?

8 După aceea s-a sculat şi David şi a ieşit din peşteră. El a strigat după Saul: – O,
rege, stăpânul meu! Când Saul s-a uitat în urma sa, David s-a plecat cu faţa la
pământ şi s-a închinat.
S-a plecat cu faţa. Pătrunzătoarea lui pricepere spirituală şi adânca lui iubire de dreptate l-au oprit
pe David să urască pe Saul, criticându-l de faţă cu alţii şi atacându-l cu prima ocazie. David nu
simţea nevoia unei aşa-numite indignări îndreptăţite faţă de tratamentul pe care l-a primit. Cât
priveşte atitudinea lui Saul faţă de el, David a putut să lase aceasta în seama lui Dumnezeu, care
face toate lucrurile bine. În sufletul lui era o încredere calmă că Dumnezeu era cu el, iar în inima
lui era milă pentru împăratul lui. Nimeni n-ar fi fost mai fericit ca David dacă Saul şi-ar fi răstignit

~ 141 ~
eul şi şi-ar fi umilit inima înaintea Domnului. În sinceritatea sufletului său, probabil că David
dorea cu ardoare ca Saul să aibă aceeaşi experienţă de părtăşie cu Dumnezeu pe care o avea el. De
aceea, ascultarea lui nu era o formalitate. El s-a plecat cu inima plină de respect faţă de slujba de
împărat şi compătimire pentru bărbatul din această slujbă.
Hristos acceptase pe Iuda ca pe unul dintre cei 12. El îl trimisese în misiuni ale îndurării şi
mijlocirii. El îl văzuse cum se transforma treptat într-un oponent critic, egoist şi împotrivitor al
întregului Său plan. Totuşi Hristos îl iubea şi ar fi fost fericit să-l facă unul dintre conducătorii
bisericii Sale (vezi DA 294, 295, 717). În cele din urmă, S-a plecat în faţa lui Iuda cu toată
compătimirea sufletului Său şi, spălându-i picioarele, a făcut un apel tăcut să-şi predea inima
Aceluia care a venit nu să I se slujească, ci ca El Însuşi să slujească. Pavel se afla în faţa lui Agripa
apărându-şi noul fel de viaţă. Şi el avusese multe dovezi ale providenţialei purtări de grijă de care
se putea prinde. Conducătorii îi făcuseră multe nedreptăţi, dar el nu se gândea la ele. Inima lui era
plină de dragoste pentru împărat, care, în cele din urmă, a exclamat: „Curând mai vrei tu să mă
îndupleci să mă fac creştin” (Fapte 26,28).

9 I-a spus lui Saul: – De ce asculţi cuvintele oamenilor care spun că David doreşte
să-ţi facă rău?
Cuvintele oamenilor. Observaţi cât de amabil şi de delicat s-a adresat David împăratului. În loc
să-l dojenească pe Saul pentru toate faptele sale, David a privit înapoi la influenţa celor care-şi
urmăreau propriile interese care-l îndemnau pe împărat să meargă înainte şi-l foloseau pentru
interesul lor propriu. Faptul că Saul era influenţat de astfel de limbi, se poate deduce din cap. 22,7.
Ca şi Saul, mulţi conducători au în jurul lor o grupă de oameni care sunt cu el numai pentru pâine
şi peşte. Siguranţa poziţiei lor depinde de sprijinul pe care îl pot da conducătorului aflat la putere.
Dacă ar fi venit o schimbare de administraţie, ei ar fi fost fără sprijin. Partizanii politici ai lui Saul
au înlăturat multele dovezi ale purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de David. Ei n-au dat nici o
atenţie preţuirii lui Ionatan pentru „fiul lui Isai”. Cu toate că mulţi erau convinşi de faptele greşite
ale lui Saul, din motive personale l-au sprijinit şi au ponegrit numele lui David (vezi Psalmii 55,3;
56,6.6; 57,4 etc.). Faptul că David era dintr-o altă seminţie poate să fi avut un amestec în
rapoartele rele care au fost răspândite peste tot.

10 În ziua aceasta ochii tăi au văzut că DOMNUL te-a dat în mâna mea, chiar astăzi,
în peşteră. Cineva a spus să te ucid, dar eu am avut milă de tine şi am hotărât să nu
ridic mâna asupra stăpânului meu pentru că el este unsul DOMNULUI.
Să te ucid. Cititorii superficiali ai Scripturilor cred că există un astfel de contrast între filosofia
„ochi pentru ochi” a unor pasaje din Vechiul Testament şi filosofia iubirii propuse în scrierile
Noului Testament. Dar aici, cu secole înainte de vremurile Noului Testament, faptele lui David
ilustrează acelaşi spirit promovat de Hristos în fericirile de pe munte (Matei 5,11). Oamenii lui
David erau gata să iubească pe prietenii lor, dar nutreau ură faţă de vrăjmaşii lor. În mijlocul unor
astfel de atitudini, David a dat dovadă de respect faţă de cel mai rău vrăjmaş al lui (vezi
Matei 5,43-48).

11 Priveşte, părintele meu, priveşte colţul robei tale în mâna mea. Prin faptul că am
tăiat colţul robei tale şi nu te-am ucis, să înţelegi şi să recunoşti că nu sunt vinovat
de răutate sau de răzvrătire şi că nu am păcătuit împotriva ta. Cu toate acestea, tu mă
pândeşti ca să-mi iei viaţa.
Priveşte colţul. Probabil că Saul a dat puţină atenţie cuvintelor lui David despre ridicarea mâinii
împotriva unsului Domnului, dar când a văzut colţul hainei lui ridicat în faţa ochilor lui şi a înţeles
cât de aproape a fost de moarte, a tremurat înaintea probei materiale a nevinovăţiei lui David.
Acesta a fost triumful puterii spirituale asupra puterii fizice.

~ 142 ~
12 DOMNUL să judece între mine şi tine şi DOMNUL să mă răzbune faţă de tine.
Mâna mea însă nu va fi împotriva ta.

Domnul să judece. Împăratul putea sta de vorbă numai în termenii unei reuşite fizice, iar când
David a legat întreaga chestiune de Acela care îl unsese pe Saul, împăratul a ştiut că trebuie să
mărturisească că este vinovat. Răspunsul lui Saul a fost de bună voie, cum a fost şi acela al lui
Iuda când a înapoiat mita pe care o râvnise atât de mult (Matei 27,3-5). Tot aşa va fi şi în ziua
judecăţii. Când nevinovăţia şi jertfa cea veşnică ale lui Hristos vor fi dovedite înaintea oştilor
adunate ale tuturor veacurilor, fiecare genunchi se va pleca şi fiecare glas va aclama desăvârşirea
caracterului Său (Filipeni 2,10.11).

13 Vorba vechiului proverb: „Răul de la cei răi iese.” Mâna mea însă nu va fi
împotriva ta.

Vechiul proverb. David n-a adăugat reversul „bunătatea de la cei buni vine”, dar Saul a putut
probabil, să tragă concluzia. Dacă David ar fi plănuit să-i facă rău lui Saul, el n-ar fi pierdut o
astfel de ocazie pe care o avusese cu câteva momente înainte. Este normal ca faptele oamenilor să
reflecte simţămintele lor, astfel că dintr-o inimă cu adevărat rea ies fapte rele. Prezentând aceasta
ca o dovadă în plus a nevinovăţiei sale, David îl îndemna pe împărat să înţeleagă că fiecare om
este răspunzător înaintea lui Dumnezeu de faptele sale. El îl asigura că, fără să ţină seama de
prăpastia în care ajunsese, Dumnezeu era în stare şi gata să schimbe natura lui cea rea. Tot ceea ce
trebuia el să facă era să aleagă şi să conlucreze cu Dumnezeu.

14 După cine a ieşit regele lui Israel? Pe cine urmăreşti? Un câine mort? Un singur
purice?

Un singur purice. În mod literal, „după un purice”. Afirmaţia este o puternică manifestare a
smereniei lui David. Compară cu atitudinea femeii din Tir când a cerut ajutor lui Hristos pentru
fiica ei (Marcu 7,24-30).

15 DOMNUL să fie judecător şi să judece între mine şi tine; să privească, să-mi


susţină cauza şi să mă izbăvească din mâna ta!

16 Când David a terminat de spus aceste cuvinte lui Saul, acesta a zis: –Tu eşti, cu
adevărat, fiul meu David? Apoi a plâns cu voce tare,

17 zicându-i lui David: – Tu eşti mai drept decât mine, pentru că tu m-ai tratat bine,
chiar dacă eu te-am tratat rău.

Mai drept decât mine. Compară pe de o parte respectul lui David pentru Saul, atât ca socru cât şi
ca împărat, şi reverenţa lui pentru Saul ca uns al Domnului şi, pe de altă parte, egoismul năvalnic
al lui Saul dovedit în încercarea lui de a-l omora pe David folosindu-se de Mical, ura care l-a
schimbat în demon şi setea lui nepotolită de sângele unui om care i-a cruţat viaţa. Când căldura
mărinimiei lui David a topit ura glacială, buzele încleştate ale lui Saul au fost nevoite să
mărturisească adevărul.

18 Astăzi ai dovedit bunătate faţă de mine pentru că, deşi DOMNUL mă dăduse în
mâna ta, tu nu m-ai ucis.

~ 143 ~
19 Dacă un om îşi întâlneşte duşmanul, oare îi dă drumul cu bine? DOMNUL să-ţi
răsplătească astăzi cu bine ceea ce ai făcut pentru mine!

Domnul să-ţi răsplătească. Ce schimbare clară de ton faţă de critica pe care Saul a făcut-o
bărbaţilor din seminţia lui pentru că n-a putut primi rapoarte de la ei despre locul unde se afla
David (cap. 22,8)! Atunci împăratul a fost aspru şi sever, dar acum glasul lui era evident blând.
Emoţia lui era aşa de mare încât a plâns. Nu-i venea să creadă că fusese salvat la limită. Odată atât
de îngâmfat şi acum atât de umilit! Aşa vor fi cei răi în faţa scaunului de judecată al Celui Prea
Înalt (vezi GC 668,669).

20 Acum, ştiu sigur că tu vei domni şi că tronul lui Israel va fi al tău!

21 Jură-mi pe DOMNUL dar că nu îi vei stârpi pe urmaşii mei după mine şi că nu îmi
vei şterge numele din familia tatălui meu.

22 David i-a jurat lui Saul, după care Saul a plecat acasă. În timpul acesta David cu
oamenii săi au urcat în fortăreaţă b(Vezi nota de la 22:4).

Comentarii Ellen G. White:

1-22 PP 661-663
1-6 PP 661
4-6 MH 484
11 PP 736
8-11.16-22 PP 662

~ 144 ~
Capitolul 25
David, Nabal şi Abigail

1 Samuel murise. Tot Israelul s-a adunat şi l-a bocit, apoi l-au îngropat acasă la el, în
Rama. După aceea, David a plecat în pustia Paran a(TM; LXX: Maon).
Samuel murise. Despre legătura dintre vârstele lui Samuel, Saul şi David, vezi pag. 132. Samuel
a adus o contribuţie însemnată când a organizat şcoli pentru tineri, astfel încât Israel a putut fi
instruit în marile principii ale mântuirii. Planul de la început al lui Dumnezeu a fost ca leviţii să fie
răspândiţi pe cuprinsul întregii ţări, învăţând pe oameni cele cu privire la lucrurile lui Dumnezeu.
Dar fiind în mare măsură nefolosiţi, membrii acestei seminţii fuseseră obligaţi să-şi găsească
mijloacele de trai în alte feluri de lucrare, astfel poporul devenise cu puţin mai bun decât păgânii
din jur. De aceea au fost înfiinţate şcolile profeţilor.
Acasă la el. Cuvântul „locuinţă” nu este obligatoriu să fie înţeles ca referindu-se la domiciliul lui
Samuel, ci este folosit probabil aici pentru o cameră mortuară. Dacă Samuel ar fi fost înmormântat
în mod literal „în locuinţa lui”, acolo ar fi fost necurăţie continuă (Numeri 19,11-22). Locul de
înmormântare tradiţional al lui Samuel este o peşteră peste care a fost clădită o moschee
musulmană în Nebî Samwîl, un oraş cam la 5 mile nord-vest de Ierusalim, dar identificarea este
nesigură.
Pustia Paran. Un deşert care se întinde de la sud de Iuda înspre sud, către Sinai (vezi
Numeri 10,12). Paran este identificat într-un loc cu Seir (Deuteronom 33,2), iar Seir a fost locul de
domiciliu al lui Esau în Negheb, mai jos de Hebron (vezi Geneza 32,3 etc.). Se crede că pustia
Paran include pustia Sin, care se află între Cadeş-Barnea şi Arba cea mare sau câmpia dintre
Marea Moartă şi golful Acaba. Deoarece triburile care locuiau în această regiune erau din fire
agresive, când a fugit în Paran, David a fost întâmpinat cu ostilitate şi fără îndoială că şi-a
recunoscut greşeala. Primirea aceasta şi gândul că acum, când Samuel era mort, Saul avea să-l
urască şi mai mult, l-au făcut să simtă nevoia unui hotărât ajutor de sus. Cuprins de o mare
îngrijorare, el a compus psalmii 120 şi 121 (vezi PP 664).

2 În Maon trăia un bărbat a cărui avere era în Carmel. Era un om foarte bogat: avea
3000 de oi şi 1000 de capre şi tocmai se afla în Carmel pentru a-şi tunde oile.
Carmel. O cetate la mai mult de o milă nord de Maon, pe creasta munţilor. Toată apa de la răsărit
de acest loc curge în Marea Moartă; toată apa de la apus curge în Marea Mediterană. Pustia Maon,
o zonă răzleaţă plină de văi seci, se află la răsărit şi sud de Carmel. În timpul rămânerii lor în
pustia Zif şi Maon (cap. 23,24-26), înainte de a se muta la En-Ghedi (cap. 23,29), David şi
oamenii lui se cunoscuseră cu păstorii lui Nabal şi lăsaseră o impresie foarte favorabilă. Locuind
aproape de deşert, Nabal era continuu expus bandelor de prădători. Acum oraşul este cunoscut sub
numele de Chermel.

3 Numele lui era Nabal, iar numele soţiei lui era Abigail. Femeia era ageră la minte
şi frumoasă, însă bărbatul era aspru şi rău în faptele lui; el era calebit.
Nabal. În mod literal, „nebunesc”, „smintit”. Înţelesul probabil al numelui soţiei lui, Abigail, este
„tatăl meu este bucurie” sau „tatăl bucuriei”.

4 În timp ce era în pustie, David a auzit că Nabal îşi tunde oile

5 şi a trimis 10 tineri, spunându-le: „Duceţi-vă la Carmel! Când ajungeţi la Nabal


să-l salutaţi în numele meu,

~ 145 ~
6 zicându-i: «Să trăieşti în pace tu, familia ta şi tot ceea ce este al tău!
7 Am auzit că tunzi oile! Păstorii tăi au fost împreună cu noi, iar noi nu i-am jignit şi
nimic din ce era al lor nu s-a pierdut în tot timpul cât au fost în Carmel.
8 Întreabă-ţi slujitorii şi îţi vor spune. Fie ca tinerii să găsească bunăvoinţă în ochii
tăi pentru că venim într-o zi de bucurie. Acum dă-le, te rog, slujitorilor tăi şi fiului
tău David, ceea ce ai la îndemână.»”
Fiului tău David. David îşi dă acest titlu din respect pentru cineva mai în vârstă. Călătorii
moderni prin acest district notează că manierele şi obiceiurile de astăzi sunt aproape identice cu
acelea de pe vremea lui David.
Deşi el însuşi un exilat, în măsura în care ţinem seamă de Saul, David fusese ocrotitorul celor din
poporul său faţă de atacurile prădătorilor din deşert. El păzise turmele lui Nabal fără nici o
cheltuială din partea proprietarilor lor. Proprietarii de turme, în mod normal, ar fi fost fericiţi să
răsplătească pe cei care i-au ajutat să nu aibă pierderi. Cererea lui David pentru alimente era
legitimă şi în armonie cu obiceiurile vremii sale.

9 Tinerii lui David au venit la Nabal şi i-au spus toate aceste cuvinte în numele lui
David, după care au aşteptat.
10 Nabal însă le-a răspuns tinerilor lui David: „Cine este David şi cine este fiul lui
Işai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpânii lor.
Cine este David? Observaţii atât de jignitoare cu greu ar fi fost făcute dacă David ar mai fi rămas
la Maon. Referirea la slujitorii care fug poate fi fie la ruperea legământului de prietenie al lui
David cu Saul, fie la aceşti tineri pe care Nabal îi îndepărtează tăios cu insinuarea că el nu poate să
spună dacă au fost sau nu oamenii lui David.

11 Să iau oare pâinea mea, apa mea şi carnea pe care am pregătit-o pentru cei ce-mi
tund oile şi s-o dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?”
12 Tinerii lui David au făcut cale-ntoarsă şi i-au spus lui David toate aceste cuvinte.
13 Atunci David le-a spus oamenilor săi: „Fiecare să-şi încingă sabia!” Fiecare şi-a
încins sabia. David şi-a încins şi el sabia şi după el au venit cam 400 de bărbaţi, în
timp ce 200 au rămas la bagaje.
David... şi el. David a făcut o greşeală serioasă când s-a hotărât în mod necugetat să caute
răzbunare personală. El mai trebuia să înveţe lecţia răbdării. Această trăsătură de caracter a fost
dobândită mai târziu. Observaţi contrastul dintre această atitudine a lui şi cea de mai târziu, când
Absalom a încercat să uzurpeze împărăţia. Când David a fugit din Ierusalim, Şimei, din casa lui
Saul, a aruncat cu pietre în el şi l-a blestemat. Când unul dintre oamenii lui a vrut să-l omoare pe
cel care-l insultase, David a spus: „Lăsaţi-l să blesteme... Poate că... Domnul îmi va face bine în
locul blestemelor de azi” (2 Samuel 16,11.12).

14 Unul dintre slujitori i-a spus lui Abigail, soţia lui Nabal: „David a trimis, din
pustie, mesageri pentru a-l saluta pe stăpânul nostru, iar acesta s-a răstit la ei.
I-a spus lui Abigail. Prin ce concurs de împrejurări s-a ataşat o femeie cu un astfel de
temperament de un bărbat nesăbuit şi impetuos ca Nabal nu se ştie, dar adesea 2 oameni cu firi
diametral opuse sunt aduşi laolaltă în cele mai intime legături de soţ şi soţie. Probabil că aceasta
n-a fost prima dată când Abigail a fost chemată să acţioneze ca făcător de pace între soţul ei şi
asociaţii lui. Abigail nici n-a ştiut că în ceea ce făcea zilnic pentru Nabal dezvolta o adâncire a

~ 146 ~
înţelegerii ei spirituale şi o întărire a intuiţiei ei feminine care într-o zi aveau s-o facă în stare să-l
oprească pe David de la o greşeală serioasă (v. 18-28).

15 Totuşi aceşti oameni au fost foarte buni cu noi, nu ne-au jignit şi nu am pierdut
nimic cât timp am mers cu ei, atunci când eram pe câmp.
16 Au fost un zid pentru noi atât ziua, cât şi noaptea, în tot timpul cât am fost cu ei,
păzind oile.
17 Acum, gândeşte-te şi vezi ce ai de făcut, pentru că răul este hotărât împotriva
stăpânului nostru şi împotriva întregii lui familii. El este un om atât de rău, încât
nimeni nu poate să-i vorbească.”
Atât de rău (engl. „son of Belial”). În mod literal, „fiu al nevredniciei” sau „fiu al răutăţii”. De
data aceasta Belial nu apare ca nume propriu, cu toate că mai târziu el ajunge să fie privit ca atare
(vezi 2 Corinteni 6,15).

18 Abigail a luat în grabă 100 de pâini, două burdufuri de vin, 5 oi gata pregătite, 5
măsuri b(Aproximativ 35 l) de grâu prăjit, 100 de ciorchini de stafide şi 200 de
prăjituri din smochine şi le-a aşezat pe măgari.
Cinci măsuri. Ceea ce ar fi egal cu aproximativ un buşel (36,3 litri).
Ciorchini. Probabil „grămezi”. În vechime era obiceiul de a presa stafidele în turte.

19 Apoi le-a spus slujitorilor ei: „Mergeţi înaintea mea, iar eu vă voi urma!” Soţului
ei, Nabal, nu i-a spus însă nimic.
20 În timp ce ea cobora, călare pe măgar, prin zona umbrită c(Sau: printr-o
trecătoare) a muntelui, David şi oamenii lui tocmai veneau înspre ea, aşa că aceasta
i-a întâlnit.
21 David zisese: „Degeaba am păzit în pustie tot ceea ce avea acest om, astfel încât
nu i s-a pierdut nimic. El mi-a întors rău pentru bine.
22 Dumnezeu să se poarte cu toată asprimea d[Formulă tipică de jurământ (Lit.: Aşa
să facă Dumnezeu şi chiar mai mult)] cu David e(LXX; TM: vrăjmaşii lui David)
dacă voi lăsa în viaţă, până dimineaţă, vreun bărbat dintre toţi cei ce sunt ai lui
Nabal.”
23 Când Abigail l-a văzut pe David, a descălecat repede de pe măgar, şi-a plecat faţa
înaintea lui şi i s-a închinat până la pământ.
24 Căzând la picioarele lui i-a zis: – Numai asupra mea să fie pedeapsa, stăpânul
meu. Lasă, te rog, pe slujitoarea ta să-ţi vorbească şi ascultă cuvintele ei.

Numai asupra mea să fie pedeapsa. Un gest condescendent şi unul care probabil că devenise
obişnuit la ea. Fără îndoială că, adesea, fără ca Nabal să ştie, ea întorcea nebunia lui într-o nouă
viziune despre viaţă, în speranţa că el va putea să vadă frumuseţea unei concepţii de viaţă cu totul
diferită. Această femeie nobilă s-a prezentat pe sine ca singura asupra căreia cădea vina şi de
aceea, singura care să primească pedeapsa.

~ 147 ~
25 Te rog, stăpânul meu, nu-ţi pune mintea cu acel om rău, care este Nabal, pentru
că aşa cum îi este numele, aşa este şi el. Nabal f(Nabal înseamnă Nebun) îi este
numele şi nebunia se ţine de el. Eu însă, slujitoarea ta, nu i-am văzut pe tinerii
stăpânului meu, pe care tu i-ai trimis.
Cum îi este numele.Vezi cele despre v. 3.
Nu i-am văzut pe tinerii. Nabal, ca stăpân al casei şi reprezentant al întregii familii în toate
situaţiile, nu s-a gândit şi la soţia sa. Dacă ar fi cerut şi părerea ei , ar fi putut să evite necazuri fără
sfârşit, dar acum ea era cea care trebuia să îndrepte greşelile lui şi să primească mustrarea pentru
incidentele neplăcute.

26 Acum, stăpânul meu, viu este DOMNUL şi viu este sufletul tău că DOMNUL te-a
oprit de la vărsare de sânge şi de la răzbunare. Duşmanii tăi şi cei ce vor răul
stăpânului meu să fie ca Nabal!
Te-a oprit. Abigail nu s-a bazat pe ingeniozitatea ei, ci a crezut că Iehova îi va schimba hotărârea
pripită a lui David. Astfel de cuvinte ca cele pronunţate de ea puteau să vină numai de la cineva
care avea o profundă preocupare religioasă.

27 Darul acesta, pe care l-a adus slujitoarea ta stăpânului meu, să fie dat tinerilor
care-l urmează pe stăpânul meu.
Darul (engl. „blessing”). Abigail a dat numele acesta darului ei, lăsând să se înţeleagă faptul că
ea a îndreptat atenţia de la ea, ca dătătoare, către Dumnezeu care S-a îngrijit de acestea, ca răspuns
la cererile lui David.

28 Iartă, te rog, păcatul slujitoarei tale căci DOMNUL, cu adevărat, îi va face


stăpânului meu o dinastie trainică, deoarece stăpânul meu poartă războaiele
DOMNULUI. Să nu se găsească răutate în tine în toate zilele tale.
Iartă, te rog, vina. Vezi v. 24. Abigail îşi întemeia cererea pe două considerente importante pe
care plănuise s-o reducă la tăcere. În prezenţa puterii satanice supranaturale, bravada împăratului,
îndreptăţirea de sine şi scuza de orice fel s-au spulberat ca pleava în vânt.

29 Iar dacă vreun om se va ridica pentru a te urmări şi pentru a căuta să-ţi ia viaţa,
viaţa stăpânului meu va fi legată în mănunchiul celor vii, la DOMNUL, Dumnezeul
tău. În schimb, viaţa duşmanilor tăi El o va arunca ca dintr-o praştie.
30 Când DOMNUL îi va face stăpânului meu tot ceea ce a spus de bine cu privire la
el şi îl va pune drept conducător peste Israel,
31 să nu fie vărsarea de sânge şi răzbunarea o remuşcare sau o poticnire a inimii
pentru stăpânul meu. Când DOMNUL îi va face bine stăpânului meu atunci să-ţi
aduci aminte de slujitoarea ta.
32 David i-a răspuns lui Abigail: – Binecuvântat să fie DOMNUL, Dumnezeul lui
Israel, Care te-a trimis astăzi să mă întâlneşti.

33 Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, care m-ai oprit în


această zi de la vărsare de sânge şi de la răzbunare.

~ 148 ~
34 Viu este DOMNUL, Dumnezeul lui Israel, Care m-a oprit să-ţi fac rău, că dacă nu
te-ai fi grăbit să vii în întâmpinarea mea, până în zorii dimineţii nu ar fi fost lăsat în
viaţă nici un bărbat dintre cei ce sunt ai lui Nabal.

35 Apoi David a luat din mâna ei ceea ce ea îi adusese şi i-a zis: – Du-te în pace la
casa ta! Să ştii că am ascultat de glasul tău şi că ţi-am împlinit cererea.

36 Când Abigail a ajuns la Nabal, acesta dădea în casa sa un ospăţ, ca ospăţul unui
rege. Inima lui Nabal era veselă şi el era foarte beat. Ea nu i-a spus nimic până în
zorii dimineţii.

37 Dimineaţa, când îi trecuse beţia lui Nabal, soţia lui i-a istorisit tot ce se
întâmplase. Atunci inima lui Nabal a primit o lovitură de moarte şi el s-a făcut ca o
piatră g(Lit.: inima i-a murit în el, iar el s-a făcut ca de piatră).

38 Cam după 10 zile DOMNUL l-a lovit pe Nabal, iar acesta a murit.

39 Când David a auzit că Nabal a murit, a zis: – Binecuvântat să fie DOMNUL Care
mi-a apărat cauza în ocara pe care mi-a adus-o Nabal şi l-a oprit pe robul Său de la a
face rău. DOMNUL a făcut ca răutatea lui Nabal să se întoarcă împotriva capului său.
Apoi David i-a dat de veste lui Abigail că vrea s-o ia de soţie.

40 Când slujitorii lui David au ajuns la Abigail, la Carmel, i-au zis: – David ne-a
trimis la tine ca să te luăm pentru a-i fi soţie.

41 Atunci ea s-a sculat şi s-a prosternat cu faţa la pământ, zicând: – Iată, slujitoarea
ta este gata să spele picioarele slujitorilor stăpânului meu.

42 Apoi Abigail s-a sculat repede, a încălecat pe un măgar şi a plecat împreună cu 5


slujitoare ale sale. I-a urmat pe oamenii lui David şi a devenit soţia acestuia;

43 David îşi luase de soţie şi pe Ahinoam din Izreel, astfel că amândouă au devenit
soţiile lui.

44 Saul a dat-o pe fiica sa Mihal, care era soţia lui David, lui Paltiel h(TM: Palti, o
variantă a lui Paltiel), fiul lui Laiş, care era din Galim.

~ 149 ~
Capitolul 26
David cruţă pentru a doua oară viaţa lui Saul

1 Zifiţii au venit la Saul, la Ghiva şi i-au spus: – David se ascunde pe dealul


Hachila, la sud de Ieşimon.
2 Saul s-a ridicat şi s-a dus în pustia Zif împreună cu 3000 de bărbaţi aleşi ai lui
Israel, ca să-l caute acolo pe David.
3 Şi-a aşezat tabăra lângă drum, pe dealul Hachila, care se află la sud de Ieşimon.
David era în pustie. Când a văzut că Saul a venit după el în pustie,
4 David a trimis iscoade şi a aflat că într-adevăr Saul venise.
5 Atunci David s-a ridicat şi a venit la locul în care îşi aşezase Saul tabăra. David a
văzut astfel locul în care era culcat Saul şi Abner, fiul lui Ner, conducătorul oştirii
lui Saul. Saul era culcat înăuntrul taberei, iar oştirea era aşezată în jurul său.
6 Atunci David i-a întrebat pe hititul Ahimelek şi pe Abişai, fiul Ţeruiei, fratele lui
Ioab: – Cine va coborî împreună cu mine în tabăra lui Saul? – Eu voi coborî cu tine,
i-a răspuns Abişai.
7 Astfel, David şi Abişai au plecat noaptea spre tabără. Saul dormea înăuntrul
taberei, cu suliţa înfiptă în pământ, la capul său. Abner şi oştirea erau culcaţi în jurul
lui.
8 Abişai i-a zis lui David: – Dumnezeu l-a dat astăzi pe duşmanul tău în mâna ta.
Lasă-mă, te rog, să-l ţintuiesc cu suliţa de pământ, cu o singură lovitură, fără să mai
fie nevoie de a doua.
9 David însă i-a zis lui Abişai: – Nu-l ucide! Căci, cine ar putea să se atingă de unsul
DOMNULUI şi să fie fără vină?
10 Apoi a adăugat: – Viu este DOMNUL, că DOMNUL îl va lovi. Fie îi va sosi timpul
şi va muri, fie va intra în luptă şi va pieri.
11 Să mă ferească DOMNUL să mă ating de unsul Său. Acum însă ia suliţa care se
află la capul lui şi urciorul cu apă şi să plecăm.
12 David a luat suliţa şi urciorul cu apă de la capul lui Saul şi au plecat. Nimeni n-a
văzut şi n-a ştiut nimic şi nimeni nu s-a trezit pentru că toţi dormeau, căci un somn
adânc de la DOMNUL căzuse peste ei.
13 David a trecut pe partea cealaltă şi a stat pe vârful dealului, la distanţă; între ei se
afla o suprafaţă mare.
14 Apoi David a strigat către popor şi l-a chemat pe Abner, fiul lui Ner, zicând: –
Abner, nu răspunzi? Abner a răspuns: – Cine-l strigă pe rege?
15 – Ce bărbat eşti tu? i-a zis David lui Abner. Cine este ca tine în Israel? De ce nu
ai vegheat asupra stăpânului tău, regele, pentru că cineva din popor a venit ca să-l
ucidă?
16 Nu este bine ceea ce ai făcut. Viu este DOMNUL că meritaţi moartea, voi, cei care
nu aţi vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului DOMNULUI. Vezi acum unde
este suliţa regelui şi urciorul cu apă, care se afla lângă capul lui?
17 Saul a recunoscut vocea lui David şi a zis: – Tu eşti fiul meu David? David a
răspuns: – Da, rege, stăpânul meu, eu sunt.
18 Apoi a continuat: De ce îl urmăreşte stăpânul meu pe slujitorul său? Ce am făcut

~ 150 ~
rău, de ce rău mă fac vinovat?
19 Acum, să asculte stăpânul meu, regele, cuvintele slujitorului său: dacă DOMNUL
este Cel Care te întărâtă împotriva mea, atunci să primească o jertfă; însă dacă sunt
oamenii, atunci să fie blestemaţi înaintea DOMNULUI, căci ei mă izgonesc astăzi
pentru a nu mai avea parte în moştenirea DOMNULUI, zicând: „Du-te, slujeşte altor
dumnezei!”
20 Acum, să nu-mi cadă sângele la pământ departe de faţa DOMNULUI, căci regele a
ieşit în căutarea unui singur purice, ca unul care urmăreşte o potârniche în munţi.
21 – Am păcătuit! a zis Saul. Întoarce-te, fiul meu David, pentru că nu-ţi voi mai
face rău; înţeleg că ai pus preţ pe viaţa mea în ziua aceasta. M-am purtat ca un
nebun şi am greşit foarte mult.
22 David a răspuns: – Aici este suliţa regelui. Să vină unul dintre tineri şi s-o ia.
23 DOMNUL răsplăteşte fiecăruia după dreptatea şi credincioşia lui. El te-a dat astăzi
în mâna mea, însă eu n-am vrut să mă ating de unsul DOMNULUI.
24 Fie ca, după cum eu am preţuit astăzi viaţa ta, tot aşa să preţuiască şi DOMNUL
viaţa mea şi El să mă izbăvească din toate necazurile.
25 – Fii binecuvântat, fiul meu David, i-a zis Saul. Cu siguranţă, vei face lucruri
mari şi vei avea izbândă. Apoi David a plecat pe drumul său, iar Saul s-a întors
acasă.

~ 151 ~
Capitolul 27
David, în slujba filistenilor

1 David şi-a zis: „Într-o zi voi pieri lovit de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine
pentru mine decât să fug în ţara filistenilor. Astfel, Saul va renunţa să mă mai caute
în tot teritoriul lui Israel şi voi scăpa din mâna lui.”
2 David a plecat împreună cu cei 600 de bărbaţi care erau cu el, la Achiş, fiul lui
Maoc, regele Gatului.
3 David şi oamenii lui au locuit cu Achiş în Gat, fiecare împreună cu familia lui, iar
David împreună cu cele două soţii ale sale: Ahinoam din Izreel şi Abigail, văduva
lui Nabal, din Carmel.
4 Când i s-a spus lui Saul că David a fugit la Gat, acesta a încetat să-l mai caute.
5 David i-a zis lui Achiş: – Te rog, dacă am găsit bunăvoinţă la tine, să mi se dea un
loc într-una din cetăţile ţării şi voi locui acolo. De ce să locuiască slujitorul tău în
cetatea regală, împreună cu tine?
6 Astfel, în acea zi, Achiş i-a dat Ţiklagul şi de aceea acesta a fost al regilor lui Iuda
până astăzi.
7 David a locuit în ţara filistenilor vreme de un an şi 4 luni.
8 David şi oamenii lui năvăleau împotriva gheşuriţilor, a ghirziţilor şi a amalekiţilor.
Încă din vremuri străvechi, aceştia locuiau teritoriul dinspre Şur până în ţara
Egiptului.
9 David pustia ţara şi nu lăsa în viaţă nici un bărbat şi nici o femeie. Lua oile, vitele,
măgarii, cămilele şi hainele şi se întorcea la Achiş.
10 Când Achiş întreba: „Unde aţi năvălit astăzi?”, David răspundea: „În Neghevul
a(Ţinutul pustiu din sudul Canaanului, între Beer-Şeba şi Kadeş-Barnea) lui Iuda!”
sau „În Neghevul ierahmeeliţilor!” sau „În Neghevul cheniţilor!”
11 David nu lăsa în viaţă nici un bărbat şi nici o femeie, ca nu cumva vreunul să
vină la Gat şi să mărturisească împotriva lor, spunând: „Aşa a făcut David!” Acesta
a fost obiceiul lui în tot timpul cât a locuit în ţara filistenilor.
12 Achiş avea încredere în David şi zicea: „Cu siguranţă s-a făcut urât în poporul
său, Israel, şi va fi slujitorul meu pentru totdeauna.”

~ 152 ~
Capitolul 28
1 În acele zile filistenii şi-au adunat oştirile pentru război ca să lupte împotriva lui
Israel. Achiş i-a zis lui David: – Fii sigur că tu şi oamenii tăi veţi veni cu mine în
tabără.
2 – În felul acesta vei şti de ce este în stare slujitorul tău, i-a răspuns David lui
Achiş. – Tocmai de aceea te voi pune păzitorul capului meu pentru totdeauna, i-a zis
Achiş.

Saul, la vrăjitoarea din En-Dor

3 Samuel murise. Tot Israelul îl jelise şi îl înmormântase în cetatea sa, în Rama.


Saul îndepărtase din ţară a(Probabil un eufemism pentru a da la moarte;vezi vs. 9,
21) pe cei care cheamă duhurile morţilor şi pe descântători.
4 Filistenii s-au adunat şi au venit ca să-şi aşeze tabăra la Şunem. Saul a adunat tot
Israelul şi şi-au aşezat tabăra la Ghilboa.
5 Când Saul a văzut tabăra filistenilor i s-a făcut frică şi s-a îngrozit.
6 Saul L-a întrebat pe DOMNUL, însă DOMNUL nu i-a răspuns nici prin vise, nici
prin Urim b(Vezi nota de la Ex. 28:30) şi nici prin profeţi.
7 Atunci Saul le-a poruncit slujitorilor săi: – Căutaţi-mi o femeie care cheamă
duhurile morţilor ca să merg la ea şi s-o întreb. Slujitorii săi i-au răspuns: – Iată, în
En-Dor se află o femeie care cheamă duhurile morţilor.
8 Saul s-a deghizat, s-a îmbrăcat cu alte haine şi a plecat însoţit de 2 bărbaţi. Au
ajuns la femeie noaptea şi el i-a zis: – Prezi-mi, te rog, viitorul, ridicând un duh
pentru mine, şi anume pe acela pe care ţi-l voi spune.
9 – Tu ştii ce a făcut Saul, i-a răspuns femeia, ştii cum a nimicit din ţară pe cei care
cheamă duhurile morţilor şi pe descântători. De ce întinzi o cursă vieţii mele ca să
fiu ucisă?
10 Saul i-a jurat pe DOMNUL, zicând: – Viu este DOMNUL, nu vei fi pedepsită
pentru lucrul acesta.
11 – Pe cine vrei să ridic pentru tine? l-a întrebat femeia. – Ridică-l pe Samuel! i-a
răspuns el.
12 Când l-a văzut femeia pe Samuel, a scos un ţipăt puternic şi i-a zis lui Saul: – De
ce m-ai înşelat? Tu eşti Saul.
13 – Nu te teme! Ce vezi? a continuat regele. – Văd o fiinţă dumnezeiască c(Ebr.:
elohim; sau: un duh / duhuri; sau: un zeu / zei) ridicându-se din pământ, îi răspunse
lui Saul femeia.

Fiinţă dumnezeiască (eng. „gods”). Ebraicul ‘elohim, un titlu folosit de mai bine de 2500 de ori
despre adevăratul Dumnezeu (vezi vol. 1, pag. 170.171) şi adesea şi despre zeii falşi (Geneza 35,2;

~ 153 ~
Exod 12,12; 20,3 etc.). Traducerea KJV redă de 3 ori cuvântul cu „judecători” (Exod 21,6; 22,8.9).
Probabil că aici aşa ar fi trebui tradus cuvântul, făcând-o astfel pe femeie să spună: „Văd
judecători sculându-se din pământ”. Aceasta ar fi în armonie cu identificarea lui Samuel ca
judecător. Deşi femeia foloseşte forma de plural, se pare că Saul a înţeles singularul, pentru că
întreabă: „Cum e la chip?” Pe de altă parte, se poate că ea a folosit cuvântul ‘elohim în sensul mai
obişnuit de „zei”.

14 – Cum arată? a întrebat-o el. – Văd cum se ridică un om bătrân învelit cu o


mantie, i-a răspuns ea. Saul şi-a dat seama că acesta era Samuel şi s-a plecat cu faţa
la pământ şi s-a închinat.
Cum arată.Întrebările lui Saul şi răspunsurile femeii constituie dovezi că n-a văzut ,el însuşi
apariţia. Poate că el a fost despărţit de medium printr-o perdea, sau poate că stătea direct înaintea
ei în întunericului miezului de noapte din peşteră. Când ea a descris apariţia, „Saul a înţeles că era
Samuel”.
Ar fi contrar oricărui principiu de dreptate să ne închipuim că autoritatea divină să dea voie unei
necromante să cheme pe Samuel din locul lui de odihnă. A crede că Dumnezeu, care a pus
necromanţia sub interdicţie (Deuteronom 18,10-12), avea să cedeze cererii unui medium şi să
tulbure pe sfântul Său, Samuel, care dormea, ar fi întru totul de neconceput. Dar, după cum Satana
a avut puterea să apară în faţa lui Isus în pustie ca un înger de lumină, tot aşa el sau agenţii lui
puteau, dacă le era îngăduit, să-l personifice pe Samuel, să-i imite atât vocea, cât şi figura.
Diavolul a folosit această ocazie ca să-şi bată joc de Saul prin ironia sorţii lui. Tocmai bărbatul
care îi persecutase pe exponenţii acestei practici oculte era acum îngenunchiat înaintea acelei
puteri, cerând ajutor.

15 Samuel i-a zis lui Saul: – Pentru ce m-ai tulburat ridicându-mă? – Mă aflu într-un
mare necaz! i-a răspuns Saul. Filistenii se luptă împotriva mea, iar Dumnezeu s-a
îndepărtat de mine. Nu mi-a mai vorbit nici prin profeţi şi nici prin vise. Atunci
te-am chemat pe tine ca să-mi arăţi ce să fac.
Samuel i-a zis. Această propoziţie nu trebuie interpretată ca însemnând că într-adevăr Samuel a
fost cel care vorbea. Scriitorul descrie pur şi simplu întâmplările aşa cum au apărut ele, ceea ce
este şi normal într-o naraţiune. Biblia mai vorbeşte despre soare că răsare şi apune, şi aşa facem şi
noi. Nimeni nu este nici înşelat şi nici încurcat prin faptul că vorbim atât de simplu despre
fenomene complexe. În realitate nu soarele răsare şi apune, ci mai degrabă pământul se mişcă. În
versetul de faţă contextul şi comparaţia cu alte texte din Scriptură arată clar că o personificare a lui
Samuel exprimă spusele atribuite aici profetului decedat (vezi despre v. 12).
Ridicându-mă. Vezi v. 11, unde expresia „chemare” (sculare) apare de două ori. Este clar că cei
din vechime, în general, considerau regiunea subterană ca locaş al celor morţi. Dacă doctrina
respectată de cei mai mulţi creştini, că cel drept se înalţă la cer după moarte, ar fi fost respectată şi
în acea perioadă antică, Samuel ar fi fost chemat să coboare şi spiritul personificat al lui Samuel ar
fi spus: „De ce m-ai adus jos?” Acest singur punct din raport este suficient pentru a nu considera
această relatare ca o dovadă în favoarea doctrinei privind starea de conştiinţă a credincioşilor
decedaţi.

16 Dar Samuel i-a zis: – Dacă DOMNUL S-a îndepărtat de tine şi ţi-a devenit
duşman, de ce mă mai întrebi pe mine?
Duşman. Cuvintele acestea identifică pe autorul lor. Declaraţia făcută aici şi în versetele care
urmează, ilustrează înşelăciunea caracteristică a diavolului. Încă de la căderea lui, Satana s-a
străduit să redea caracterul lui Dumnezeu în culori false. El Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran
răzbunător care aruncă în iad pe cei care nu se tem de El (GC 534). El ademeneşte pe oameni să
păcătuiască şi apoi prezintă cazul lor ca fiind cu desăvârşire fără nădejde. El Îl înfăţişează pe

~ 154 ~
Dumnezeu ca nefiind binevoitor să ierte pe păcătos atâta timp cât există cea mai mică scuză de a
nu-l primi. În felul acesta, el Îl descrie oamenilor pe Dumnezeu ca vrăjmaş al lor. Concepţia
aceasta se află la temelia religiilor păgâne, care învaţă că sacrificiile sunt necesare pentru a
îndupleca pe un Dumnezeu mânios. Cât de cu totul contrară este o astfel de doctrină faţă de
învăţăturile Scripturii, care Îl înfăţişează pe Dumnezeu ca Unul care îi iubeşte pe toţi şi gata să
aducă sacrificiul suprem pentru a mântui pe vinovat (Ioan 3,16; 2 Petru 3,9)!

17 DOMNUL a împlinit ceea ce spusese prin mine: a rupt regatul din mâna ta şi l-a
dat semenului tău, lui David.

A rupt regatul. Dându-se drept o voce din cer, spiritul a mustrat pe Saul spunându-i că tronul îi
va fi dat altuia. Satana a inspirat pe colaboratorii lui Saul să aţâţe animozitatea împăratului
împotriva lui David şi apoi a schimbat ura în pelin, anunţând ca fiind împlinit tocmai lucrul pe
care Saul se luptase atâta timp să-l împiedice. El auzise că David se afla la filisteni (PP 675) şi
probabil acum îşi închipuia pe vrăjmaşii Domnului învingându-l şi dând împărăţia lui David.

18 Pentru că nu ai ascultat de glasul DOMNULUI şi nu i-ai făcut pe amalekiţi să simtă


mânia Lui cea aprigă, de aceea DOMNUL îţi face astăzi lucrul acesta.

De aceea Domnul îţi face. Deşi Satana a inspirat gândurile care au provocat neascultarea lui Saul
în purtarea faţă de Amalec, el aruncă acum condamnarea asupra împăratului, în numele Domnului.
În felul acesta, Dumnezeu a fost prezentat că foloseşte tactica lui Satana. În realitate, Dumnezeu
nu devenise vrăjmaşul lui Saul. El a îngăduit doar ca recolta să fie de aceeaşi calitate cu
semănatul. Actuala situaţia a lui Saul era rezultatul propriei lui alegeri. Dumnezeu încercase să-l
salveze de la dezastru, trimiţându-i repetate avertizări şi sfaturi, dar Saul a continuat să pună
judecata lui limitată în opoziţie cu sfatul divin.

19 Mai mult, DOMNUL îl va da pe Israel, împreună cu tine, în mâna filistenilor şi


mâine, tu şi fiii tăi, veţi fi cu mine. De asemenea, DOMNUL va da oştirea lui Israel în
mâna filistenilor.

În mâna filistenilor. Pentru că Saul s-a înjosit de bună voie, făcând jocul adversarului, Satana a
folosit ocazia să-l mustre şi să-l descurajeze. Lupta fiind iminentă, Satana l-a făcut pe Saul să
creadă că este pierdută. În realitate, Domnul putea tot atât de uşor să-l salveze acum pe Israel cum
făcuse la Miţpa (cap. 7,19). Dar pe vremea aceea, Israel îşi mărturisise păcatul şi strigase către
Domnul. Dacă Saul şi-ar fi mărturisit păcatul, dacă ar fi adunat tot Israelul şi i-ar fi spus despre
slăbiciunea lui şi ar fi condus oştirea la o consacrare reînnoită faţă de Domnul, rezultatul luptei ar
fi fost foarte diferit. Înfăţişând înaintea împăratului aparenta imposibilitate de a fi iertat şi
imensitatea răzvrătirii sale împotriva Domnului, Satana a reuşit pe deplin să-l descurajeze pe Saul
şi să-l ducă mai departe spre ruină.

20 Îndată Saul a căzut la pământ, cât era de lung, plin de frică din cauza cuvintelor
lui Samuel. Nu mai era nici o putere în el căci nu mâncase nimic toată ziua şi toată
noaptea.

Îndată. În mod literal, „grăbit”. Deoarece acţiunea a fost involuntară, sensul este că la scurt timp
de la auzirea teribilei solii, el s-a prăbuşit.
Cât era de lung. În mod literal, „în toată plinătatea staturii lui”. Încordarea fizică şi tulburarea
mintală, la care s-au adăugat ulterior ştirile teribile despre iminenţa înfrângerii şi a morţii, l-au
slăbit atât de mult, încât trupul lui a cedat.

~ 155 ~
21 Când a venit femeia la Saul şi l-a văzut aşa de înspăimântat, i-a zis: – Iată,
slujitoarea ta a ascultat de glasul tău. Mi-am pus viaţa în primejdie şi am ascultat
cuvintele pe care mi le-ai spus.

22 Acum, te rog, ascultă şi tu de glasul slujitoarei tale şi dă-mi voie să-ţi pun înainte
o bucată de pâine. Să mănânci ca să prinzi putere pe când vei porni la drum.

23 Saul nu a vrut să mănânce, însă slujitorii săi, împreună cu femeia, au stăruit de el


până i-a ascultat. Şi astfel el s-a ridicat de la pământ şi s-a aşezat pe pat.

24 Femeia avea la casa ei un viţel îngrăşat; ea l-a tăiat în grabă, apoi a luat făină, a
frământat-o şi a copt azime.

25 Le-a pus înaintea lui Saul şi a slujitorilor săi, iar ei au mâncat. Apoi s-au ridicat şi
au plecat chiar în noaptea aceea.

Apoi s-au ridicat. Întocmai ca Iuda, Saul a plecat în noapte. Lăsat singur, fără îndoială că
mediumul a fost la fel de zăpăcit ca şi împăratul. În felul în care a procedat faţă de David, Saul
fusese vinovat de duplicitate şi trădare. Ce a ştiut ea, decât că viaţa ei avea să fie preţul pentru
întâmplările din acea noapte? Saul fusese prea bolnav ca să-i spună un cuvânt de apreciere pentru
serviciile ei. Ea nu avea nici mângâierea rugăciunii şi a credinţei. Era sclava unei puteri care îşi
bătea joc de ea cum îşi bătuse joc şi de împărat.

Comentarii Ellen G. White:


1-25 PP 674-681
6-20 PP 683-689
1. 1.2 PP 674
2. 4.5 PP 675 6 PP 683
3. 6.7 PP 676 7 AA 290; Ev. 608
4. 7.8 PP 683 9 GC 556
8-11 PP 679
12 PP 680
13.14 PP 679 15-19 PP 680
PP 681

~ 156 ~
Capitolul 29
Pregătirea filistenilor pentru război

1 Filistenii şi-au adunat toate trupele la Afek, în timp ce israeliţii şi-au aşezat tabăra
în apropiere de izvorul care se află în Izreel.

Afek. Numele câtorva oraşe (vezi cap. 4,1), dar nici una cunoscută lângă Muntele Ghilboa care ar
putea fi implicată, dacă cap. 28 şi 29 sunt scrise în ordine cronologică: filistenii au tăbărât prima
dată la Sunem, apoi s-au îndreptat spre Afec (cap. 29,1). Dar părerea este împărţită, în diferite cărţi
de referinţă, între un Afec de nord şi unul de sud. Dacă naraţiunea, după istoria vizitei lui Saul la
Endor (cap. 28,3-25), se întoarce să rezume istoria lui David la punctul unde cap. 28,2 îl lasă
(David tratează cu Achiş să-l ajute pe Israel în lupta cu filistenii), apoi cap. 29 continuă în altă
parte cu alungarea sa de către domnitorii filisteni la Afec, unde ei „îşi strânseseră toate oştile”
(cap. 29,1). Dacă aceasta era aceiaşi adunare menţionată imediat, precedând sosirea lor la Sunem
(cap. 28,4) Afecul era în drumul de la Filistia spre Sunem, dar nu neapărat lângă ea. De aici mulţi
identifică Afecul cu Antipatris, de unde mai înainte filistenii au atacat Israelul (cap. 4,1) şi i-au
luat Chivotul.
Izvorul care se află în Izreel. În valea lui Izreel existau două fântâni mari: una ‘Ain Jalud,
cunoscută ca „fântâna lui Harod”, care izvora din una din stâncile nordice ale muntelui Ghilboa, la
înălţimea de vreo 35 m deasupra văii, iar cealaltă, ‘Ain Ţuba‘un, din inima văii. Saul, cu oştirea
lui „a tăbărât la Ghilboa” (28,4) şi apoi s-a tras mai aproape de filisteni, venind până la fântâna lui
Izreeel. Pare mai probabil că el a rămas pe coama muntelui deasupra lui ‘Ain Jalud, o poziţie greu
accesibilă din vale, şi nu a coborât ‘Ain Tuba‘un, care dacă era mai aproape de filisteni, nu avea
să-i ofere nici un avantaj tactic.

2 Domnitorii filistenilor mărşăluiau cu sutele şi miile lor, iar David cu oamenii lui
mărşăluiau în urmă, cu Achiş.

3 Conducătorii filistenilor însă au zis: – Ce caută evreii aceştia aici? Achiş le-a
răspuns: – Acesta este David, slujitorul lui Saul, regele lui Israel. El este la mine de
mai bine de un an şi, de când a venit la mine şi până astăzi, nu am găsit în el nici un
lucru de care să-l învinuiesc.

Ce caută evreii aceştia aici? Pentru David, o astfel de întrebare trebuie să fi venit ca o mustrare
surprinzătoare. El nu avea ce să caute defel în tabăra vrăjmaşilor poporului său. În primul rând, el
n-ar fi trebuit să caute refugiu la filisteni. Pasul a fost făcut fără să fi căutat sfat divin. Acum se
apropia criza. David era la mare strâmtorare. El trebuia să hotărască în curând cu privire la calea
de urmat, când avea să lupte cu adevărat. El nu dorea să ridice armele împotriva fraţilor săi.
Nu am găsit în el nici un lucru de care să-l învinuiesc. Ce contrast trebuie să fi fost între
încrederea pe care Achiş şi-a exprimat-o in David şi încrederea de care se făcea vrednic acesta din
urmă, privind înapoi la duplicitatea şi necinstea lui! Dumnezeu are milă de cei ce sunt în
încurcătură şi necaz. El deschide iubitor uşa de scăpare pentru ca oamenii să nu fie lăsaţi întru
totul pradă urmărilor purtării lor. Plin de îndurare, El schimbă greşelile nebuneşti în mijloace de
atingere a succesului! Cei care sunt dispuşi să primească sfatul divin cu toată smerenia vor găsi că
eliberarea vine din surse neaşteptate, pe căi necăutate şi în cele mai întunecate momente ale
experienţei lor. Prin cererea acestor căpetenii ale filistenilor ca David să fie înlăturat din tabără,
Dumnezeu lucra pentru eliberarea slujitorului Său.

~ 157 ~
4 Dar conducătorii filistenilor s-au mâniat pe el şi i-au zis: – Trimite-l pe omul
acesta înapoi, ca să se întoarcă la locul în care l-ai aşezat, ca nu cumva să ne devină
duşman în timpul luptei. Căci, cum ar putea el să se facă din nou plăcut stăpânului
său? Oare nu cu capetele oamenilor noştri?
Trimite-l pe omul acesta înapoi. În mod literal, „pricinuieşte ca omul să se întoarcă”. Cuvântul
„acesta” nu este în textul ebraic. Căpeteniile au fost respectuoase faţă de Achiş când s-au referit la
asociatul lui, dar formularea arată că exista un puternic resentiment în inimile lor în ceea ce
priveşte prezenţa lui David.

5 Nu este acesta David despre care cântau dansând: „Saul a ucis miile lui, iar David
zecile lui de mii?”
6 Achiş l-a chemat pe David şi i-a zis: – Viu este DOMNUL că ai fost drept şi îmi
place să te văd slujindu-mi în oştire. Nu am găsit în tine nimic rău din ziua venirii
tale la mine şi până astăzi. Însă nu eşti pe placul domnitorilor.
Viu este Domnul. În mod literal, „viu este Iehova”. Aceasta este o declaraţie remarcabilă care
vine din partea unui rege păgân. Unii au sugerat că Achiş se poate să fi fost atras de religia
evreilor prin asociatul său, David, după cum Nebucadneţar a fost adus să-L înalţe pe „Împăratul
cerurilor” prin influenţa lui Daniel şi a tovarăşilor lui (Daniel 4,37). Alţii văd în jurământ doar o
substituire adoptată pentru ceea ce a spus Achiş în realitate. Nu se poate nega faptul că David a
făcut prin purtarea lui o profundă impresie asupra lui Achiş. Regele atrage atenţia de 3 ori asupra
vieţii cinstite a lui David (1 Samuel 29,3.6.9), întru-unul din cazuri comparându-l cu „un înger al
lui Dumnezeu” (v. 9).

7 Întoarce-te acum şi mergi în pace, pentru ca să nu faci ceva care să nu placă


domnitorilor filistenilor.
8 Însă David i-a răspuns lui Achiş: – Dar, ce am făcut? Ce rău ai găsit la slujitorul
tău, începând din ziua în care am intrat în slujba ta şi până astăzi, de nu pot să merg
să lupt împotriva duşmanilor stăpânului meu, regele?
Dar,ce am făcut? David a fost cutremurat de neaşteptata întorsătură a evenimentelor care l-au
scos din încurcătură. Totuşi, pentru a nu-şi trăda simţămintele, el a adresat regelui această
întrebare, a lăsa impresia că era nedreptăţit prin această concediere necivilizată (PP, p. 691).
Într-un moment de descurajare şi neştiind pe ce cale să aduce, David pornise pe o cale care-l
adusese într-o încurcătură din care nu este deloc în stare să scape fără ajutor din afară. Dacă ar fi
dezertat de la Achiş şi în luptă s-ar fi întors împotriva filistenilor, ar fi dovedit că acuzaţiile
căpeteniilor filistenilor erau adevărate. Dacă s-ar fi luptat împotriva lui Israel, el s-ar fi luptat
împotriva unsului Domnului şi ar fi ajutat pe străini să-i cotropească ţara (PP 690). Cât de
binevoitor a fost Domnul, care a folosit reaua voinţă şi duşmănia filistenilor pentru a deschide o
uşă pentru a-l scăpa de dizgraţie, orice întorsătură ar fi luat bătălia!
David a înţeles că ar fi fost mult mai bine dacă ar fi rămas în Iudeea. Dacă în inima lui n-ar fi
dorit mai presus de orice să fie credincios lui Dumnezeu, Domnul n-ar fi putut lucra această
eliberare pentru el. Păcatele lui David nu era atât de mult făcute în mod conştient sau îndepărtări
intenţionate de la calea cea dreaptă, ci mai degrabă, erau slăbiciuni ale credinţei şi greşeli de
judecată. El trebuia să ia decizii rapide şi n-a aşteptat întotdeauna un răspuns divin, trăgând
nădejde că, poate Cerul avea să aprobe ideile lui. Probabil că acum dorea din toată inima să se fi
comportat altfel. Acum el se afla faţă în faţă cu o gazdă amabilă care credea în el, se împrietenise
cu el, dar, în cele din urmă, din cauza dificultăţilor politice, era nevoit să-l concedieze. Probabil că
atunci când a auzit cuvintele pline de iubire şi apreciere ale regelui, inima lui a ars de ruşine din

~ 158 ~
cauza prefăcătoriei lui şi a fost mişcată din nou de recunoştinţă pentru că, în ciuda păcatului său,
Dumnezeul plin de îndurare rupsese laţul în care se prinsese singur.

9 Achiş i-a răspuns: – Ştiu că în ochii mei eşti atât de plăcut ca un înger al lui
Dumnezeu; totuşi conducătorii filistenilor au zis: „Să nu vină cu noi în luptă!”

10 Deci, mâine dimineaţă să te trezeşti devreme, împreună cu slujitorii stăpânului


tău, care au venit cu tine şi să plecaţi de îndată ce se luminează.

Slujitorii stăpânului tău. În mod literal, „slujitorii domnului”. Cuvântul ’adon, tradus „stăpân”
aici şi în v. 4, „domn” în v. 8, este cuvântul ebraic obişnuit de adresare către un superior. El nu
trebuie confundat cu seren, aplicat la căpeteniile filistenilor (v. 2.6.7), domnitorii celor 5 cetăţi
(cap. 6,17, vezi despre Judecători 3,3). Un alt cuvânt, s’ar , tradus de obicei „prinţ”, este folosit ca
sinonim cu seren din 1 Samuel 29,3.4.9, vorbindu-se de aceiaşi domnitori. În 1 Samuel 29:4,10
’adon pare să se aplice la Saul, iar în 1 Samuel 29,8 îl foloseşte David când i se adresează lui
Achiş. Folosirea acestor termeni poate sugera că Achiş n-a mai considerat pe David ca vasal al
său, ci, în mod delicat, l-a făcut să înţeleagă că era liber să plece din Filistia dacă dorea.
De îndată ce se luminează. Probabil că aceasta a fost o cale diplomatică de a-i spune lui David
că, dacă îl va apuca dimineaţa pe el şi pe oamenii lui tot în tabără, domnitorii aveau să-l omoare.
Fără îndoială că David s-a simţit uşurat de o astfel de eliberare oficială. Acum nu mai putea exista
nici un simţământ că el şi însoţitorii lui n-ar fi apreciat amabilitatea lui Achiş de a le acorda azil.
În timp ce David pleca spre casă, fără îndoială că el slăvea pe Dumnezeu pentru o astfel de
ocrotire divină şi eliberare miraculoasă.
Relatarea din acest capitol ilustrează felul în care lucrează Dumnezeu pentru salvarea copiilor
Săi. El caută să convingă pe oameni să accepte căile Lui, totuşi, îi lasă liberi să ignore sugestiile
Lui dacă doresc. Aceasta este adevărat nu numai în cazul hotărârii iniţiale de a sluji lui Dumnezeu,
ci în toate alegerile, mici şi mari, pe care este chemat să le facă cel care caută să trăiască în
armonie cu principiile lui Dumnezeu. Fără îndoială că se vor face greşeli, iar necazurile care
rezultă sunt cele care descoperă eroarea de judecată. David a ales refugiul în Filistia pentru a se
apăra de Saul. Potrivindu-şi acţiunile cu simţămintele, în curând el a descoperit că seminţele
interesului personal dăduseră naştere unei recolte de prefăcătorie şi falsitate. Dar David şi-a
recunoscut greşeala şi a căutat din inimă să urmeze exemplul divin. Atitudinea aceasta L-a făcut
pe Dumnezeu în stare să rânduiască împrejurări care i-au adus eliberarea, chiar dacă dificultatea în
care s-a aflat David a fost rezultatul propriei lui greşeli.

11 David şi oamenii lui s-au trezit devreme ca să plece de dimineaţă şi să se întoarcă


în ţara filistenilor, iar filistenii s-au dus la Izreel.

Comentarii Ellen G. White:1-11 PP 690, 691;3-10 PP 691.

~ 159 ~
Capitolul 30
David îi învinge pe amalekiţi

1 Când David şi oamenii săi au sosit a treia zi la Ţiklag, amalekiţii invadaseră


Neghevul a(Vezi nota de la 27:10) şi Ţiklagul; capturaseră Ţiklagul şi îi dăduseră
foc.
A treia zi. Cu toate că aşezarea exactă a Ţiclagului nu este cunoscută, probabil că ea se afla la
circa 90 sau 100 mile de Afec (vezi cele despre cap. 29,1). David şi oamenii lui poate că s-au
întors pe calea trecătorii Meghido, drum pe care, evident că filistenii merseseră înainte spre nord.
Dar ei au putut de asemenea să meargă şi direct pe la sud de Izreel, spre En-ganim, iar de aici prin
câmpia Dotan, spre drumul din câmpia Şaron, prin teritoriu filistean la Ţiclag, scurtând multe mile
şi mult timp. Părăsind Izreelul înainte de revărsatul zorilor, conform poruncii lui Achiş, prin marş
forţat ei au fost în stare să parcurgă distanţa până în a treia zi. Aceasta ar însemna în medie cam 30
de mile pe zi şi de aici şi extenuarea unora dintre oameni la sosirea lor (v. 10).

2 Au luat captive femeile şi pe toţi aceia care se aflau în cetate, de la copii până la
bătrâni. N-au ucis pe nimeni, ci doar i-au luat cu ei şi au plecat.
N-au ucis pe nimeni. Aceasta nu din cauza îndurării, ci pentru că femeile şi copiii aveau preţ bun
ca robi şi ţiitoare. Se pare că era un obicei al popoarelor războinice ale Orientului Apropiat de a
păstra femeile şi copiii, mai ales pe fecioare şi pe copiii de parte femeiască (vezi Numeri 31,15-18;
Judecători 21,1-24). David a lucrat fără minte, lăsând Ţiclagul fără apărare. Probabil că el a sperat
că recentele sale incursiuni în deşert descurajaseră pe jefuitori să mai întreprindă expediţii pentru
un timp. El era nerăbdător să facă o impresie cât mai bună asupra gazdei filistene mergând înspre
nord alături de Achiş. Evident că el n-a ţinut seama de faptul că ştirile despre campania filisteană
au ajuns aşa de repede în deşert (vezi despre cap. 27,9).

3 Când David şi oamenii lui au ajuns la cetate, au găsit-o arsă, iar pe soţiile, pe fiii şi
pe fiicele lor – duşi în captivitate.
4 David şi oamenii care erau cu el au plâns în hohote până ce n-au mai avut putere
să plângă.
5 Au fost luate captive şi cele două soţii ale lui David: Ahinoam din Izreel şi
Abigail, văduva lui Nabal, din Carmel.
Din Izreel. „Ahinoam izreelita” era mama lui Amnon, întâiul născut al lui David, care mai târziu
a sedus pe Tamar, sora lui vitregă (2 Samuel 13). În Palestina existau cel puţin două localităţi cu
numele de Izreel: unul în seminţia lui Isahar (Iosua 19,18), unde pe atunci israeliţii se luptau
contra filistenilor, şi unul în Iuda (Iosua 15,54-56), strâns legat cu localităţi ca Hebron, Maron, Zif
etc. Unii au aşezat pe acest Izreel între Zif şi Carmel într-un loc cunoscut acum sub numele de
Khirbet Terrâma.

6 David s-a aflat într-o mare strâmtoare căci bărbaţii vorbeau să-l ucidă cu pietre,
deoarece toţi aveau sufletul mâhnit, fiecare pentru fiii şi fiicele lui. Însă David s-a
întărit în DOMNUL, Dumnezeul lui.
Sufletul mâhnit. Ebraicul marah, în mod literal, „era amărât”. Vezi derivaţii ale rădăcinii marah
în Exod 15,23; Rut 1,20. Amărăciunea oamenilor împotriva conducătorului lor a fost evident din
cauză că David a lăsat căminele lor fără protecţie.
Întărit în Domnul. Acum atitudinea lui David este cu totul diferită de cea din timpul lunilor de

~ 160 ~
duplicitatea înaintea lui Achiş. El primise dovada evidentă a ocrotirii lui Dumnezeu atunci când a
greşit şi a fugit din Iudeea. Acum el întâmpină noua criză cu inima smerită. El „a încurajat”, în
mod literal, „a întărit” inima sa în Domnul şi a chemat pe Abiatar să-L întrebe pe Domnul prin
Urim şi Tumim (v. 7). Aceasta este calea pe care ar fi trebuit să o urmeze când a avut de gând să
fugă în Filistia.

7 David i-a spus preotului Abiatar, fiul lui Ahimelek: – Adu-mi, te rog, efodul!
Abiatar a adus efodul la David.
8 David L-a întrebat pe DOMNUL: – Să urmăresc ceata aceasta? O voi ajunge? –
Urmăreşte-o, i-a răspuns DOMNUL, căci o vei ajunge şi vei da izbăvire.
9 David a plecat cu cei 600 de bărbaţi care erau cu el şi au ajuns la uedul b(Vezi
nota de la 17:40; şi în vs. 10, 21) Besor, unde s-au oprit cei ce rămâneau în urmă.
Uedul Besor. Se crede că este pârâul care, trecând prin Gerar, se varsă în Mediterana aproape de
Gaza. Depărtarea lui de Ţiclag nu poate fi determinată, pentru că nu se ştie dacă este vorba de
braţul cel mai nordic sau de braţul cel mai sudic al pârâului. Ba mai mult, aşezarea exactă a
Ţiclagului este necunoscută.

10 David a continuat urmărirea cu 400 de bărbaţi, iar ceilalţi 200, fiind prea istoviţi
să treacă uedul Besor, s-au oprit.
11 Au găsit un egiptean pe câmp şi l-au adus la David. I-au dat de mâncare şi el a
mâncat; apoi i-au dat apă.
Un egiptean. Faptul că acest „băiat” era un egiptean aruncă o lumină slabă asupra caracterului
acestor jefuitori. Cum făcuseră incursiuni în Iuda şi pe teritoriul filistean, evident că tot aşa
invadaseră şi părţi din Egipt şi luaseră captivi pentru a-i vinde ca sclavi. Nici un popor sau trib nu
era în siguranţă în faţa năvălirii lor.

12 I-au dat o parte dintr-o turtă de smochine şi două mănunchiuri de stafide. După
ce a mâncat,i-au revenit puterile căci nu mâncase şi nu băuse apă de 3 zile şi 3 nopţi.
De 3 zile şi 3 nopţi. Deoarece tânărul avea cunoştinţă despre arderea Ţiclagului (v. 14), nimicirea
trebuie să fi avut loc cel puţin cu 3 zile în urmă, pentru că el fusese părăsit de nemilosul lui stăpân
de 3 zile (v. 13). Timpul era suficient să îi facă în stare pe năvălitori să scape şi să se ascundă, fără
urmă, în deşert.

13 David l-a întrebat: – Al cui eşti şi de unde vii? Tânărul a răspuns: – Sunt egiptean
şi sunt sclavul unui amalekit. Stăpânul meu m-a părăsit în urmă cu 3 zile pentru că
m-am îmbolnăvit.
14 Am invadat Neghevul c(Vezi nota de la 27:10) cheretiţilor, pe cel al lui Iuda şi
Neghevul lui Caleb şi am dat foc Ţiklagului.
Neghevul cheretiţilor[În partea de miazăzi a chereniţilor-trad. Cornilescu]. În mod literal,
„neghebul chereniţilor”.Unii cred că chereniţii trebuie să fi fost cretanii. O comparaţie între
Ezechiel 25,16 şi Ţefania 2,5 arată că chereniţii au ocupat o parte a ţărmului filistean, evident că
partea sudică, pentru că amaleciţii i-au ajuns numai când ei s-au apropiat de deşertul Şur. Ţiclagul
era fie în teritoriul chereniţilor, fie mărginit cu acesta.
Neghevul lui Caleb[La miazăzi de Caleb-trad. Cornilescu] Mai bine „neghebul lui Caleb”. Lui
Caleb chenizitul (Iosua 14,14) i-a fost dată o parte din lotul lui Iuda, aproape de Hebron
(Iosua 15,13-19). Deoarece amaleciţii locuiau în deşert, înspre Egipt (1Samuel 15,7) şi deoarece

~ 161 ~
calebiţii sunt amintiţi ca făcând incursiuni după chereniţi; probabil că invazia a pornit de la vest
spre est, trecând mai întâi peste hotarul chereniţilor. Apoi, după ce năvălitorii au dispărut înspre
est, ducând cu ei pe prizonierii chereniţi, probabil că au aflat despre absenţa lui David din
districtul său de domiciliu şi s-au hotărât să se întoarcă acasă pe drumul Ţiclagului, pentru a-l
nimici, şi apoi să fugă înapoi în întinderile deşertului Şur împreună cu captivii lor.

15 Atunci David l-a întrebat: – Poţi să mă duci până la această ceată? Egipteanul i-a
zis: – Jură-mi pe Dumnezeu că nu mă vei ucide şi că nu mă vei preda în mâna
stăpânului meu şi atunci te voi duce la ceata aceasta.

16 L-a dus acolo şi iată că aceştia erau împrăştiaţi peste tot, mâncând, bând şi
chefuind datorită marii prăzi pe care o luaseră din ţara filistenilor şi din ţara lui Iuda.

Mâncând, bând. Amaleciţii care se opresc la unele oaze pentru a se ospăta din prăzile lor pot fi
comparaţi cu cei 4 împăraţi ai Mesopotamiei care au invadat aceeaşi regiune pe vremea lui
Abraam (Geneza 14) şi au plecat acasă cu Lot şi alţi captivi din Sodoma, numai pentru a se opri la
Hoba (Geneza 14,15) ca să sărbătorească victoria (vezi PP 135). Influenţa băuturii îmbătătoare i-a
făcut să fie complet nepregătiţi pentru atacul rapid al lui David.

17 David i-a zdrobit din amurg până în seara zilei următoare; n-a scăpat nici un
bărbat dintre ei, în afară de 400 de tineri care au încălecat pe cămile şi au fugit.

Patru sute de tineri. Numărul celor care au scăpat este un indiciu despre mărimea oştirii care a
luat parte la incursiune şi despre mulţimea proviziilor pe care trebuie să le fi avut cu ei când David
a căzut asupra lor. Lăsându-şi calabalâcurile la pârâul Besor, David a putut să manevreze oştirea
împovărată de pradă. Luptând până în noapte şi continuând a doua zi, în cele din urmă, David a
eliberat pe captivi şi a adunat la un loc proviziile pentru a se întoarce la Ţiclag.

18 David a recuperat tot ceea ce luaseră amalekiţii şi le-a salvat şi pe cele două soţii
ale lui.

19 Nu le lipsea nimic, nici tânăr nici bătrân, nici fii nici fiice, nimic din pradă, nimic
din ceea ce li se luase. David a adus înapoi totul.

20 David a luat toate oile şi vitele; oamenii lui conduceau turma aceasta mergând în
fruntea ei şi spuneau: „Aceasta este prada lui David.”

Toate oile şi vitele. Acest verset este oarecum obscur. Ceea ce adaugă KJV, după cum se vede în
italice, nu ajută prea mult. Septuaginta traduce acest verset: „Şi el a luat toate turmele şi cirezile şi
le ducea înaintea prăzii şi despre aceste prăzi se spune: acestea sunt prăzile lui David”. Textul
ebraic pare să exprime ideea că David a luat înapoi vitele şi alte lucruri care aparţinuseră
susţinătorilor lui. În afară de acestea mai erau şi alte turme şi cirezi mari pe care amaleciţii le
adunaseră în recenta lor expediţie militară. Acestea erau arătate ca fiind prăzile lui David şi
mergeau înaintea vitelor recuperate, în drumul spre casă.

21 David a ajuns la cei 200 de bărbaţi care fuseseră prea istoviţi pentru a-l urma şi
care fuseseră lăsaţi la uedul Besor. Aceştia au ieşit în întâmpinarea lui David şi a
poporului care era cu el. David s-a apropiat de ei şi i-a salutat.

~ 162 ~
22 Toţi oamenii răi şi nelegiuiţi dintre cei care merseseră cu David au zis: – Pentru
că n-au mers împreună cu noi, nu le vom da din prada pe care am recuperat-o.
Fiecare însă poate să-şi ia soţia şi copiii şi să plece.
23 Dar David le-a zis: – Să nu faceţi aşa, fraţilor, cu ceea ce ne-a dat DOMNUL, căci
El ne-a păzit şi a dat în mâinile noastre ceata de invadatori care venise împotriva
noastră.
24 Oricum, cine are să vă asculte în privinţa aceasta? Aceeaşi parte o vor avea şi cei
care au fost în luptă şi cei care au rămas la bagaje. Toţi vor împărţi la fel.
Aceeaşi parte. Un sistem hotărât de împărţire a prăzii a fost impus pe vremea când Israel s-a
luptat pentru prima dată cu madianiţii. La război a mers numai o parte din tabără, dar imediat după
luptă, Domnul l-a instruit pe Moise să împartă prada în două părţi, în aşa fel încât luptătorii şi cei
care au rămas cu adunarea să poată avea părţi egale; de asemenea se punea deoparte şi ce era
hotărât pentru leviţi şi pentru darurile aduse Domnului (vezi Numeri 31,25-54). La planul acesta
nu s-a aderat întotdeauna, dar începând cu vremea lui David se pare că aceasta a fost o regulă
stabilită în Israel.

25 Aşa a fost începând din ziua aceea. David a făcut din aceasta o lege şi o hotărâre
în Israel până astăzi.
26 După ce a sosit la Ţiklag, David a trimis din pradă celor din sfatul bătrânilor lui
Iuda, prietenii săi, spunându-le: „Iată pentru voi un dar din prada luată de la
duşmanii DOMNULUI.”
Un dar.David era departe de a fi egoist şi zgârcit.În timpul anilor lui de peregrin,nu numai că s-au
adunat mulţi cu el, dar mulţi alţii îi dăduseră provizii. Până în prezent, el nu fuseseră în stare să
răsplătească amabilitatea lor. Acum, cu prima ocazie, el a trimis daruri generoase din bogata lui
pradă. Este firesc că gestul acesta urma să pregătească terenul pentru prietenia continuă a
compatrioţilor lui, acum când, după moartea lui Saul, el avea să se întoarcă la Hebron.

27 A trimis şi celor din Betel, celor din Ramot-Negev, celor din Iatir,
Betel. Este puţin probabil că acesta ar putea fi Betelul din seminţia lui Beniamin, ci mai degrabă
Betul, una din cetăţile părţii lui Iuda care a fost dată lui Simeon (Iosua 19,4), nu departe de Ţiclag.
Ramot-Neghev[Ramot de la miazăzi-trad. Cornilescu]. În mod literal, „ramotul Neghebului”.
Una dintre cetăţile date lui Simeon (Iosua 19,8), dar a cărei aşezare exactă este necunoscută.
Iatir. Se crede că este modernul Khirbet ’Attir, cam la 2 mile est de drumul principal dintre
Hebron şi Beer-Şeba şi la vreo 8 mile sud-vest de Maon.

28 celor din Aroer, celor din Sifmot, celor din Eştemoa,


Aroer. Nu Aroerul de pe râul Arnon şi amintit în Iosua 12,2 ca loc luat de copiii lui Israel înainte
de atacarea Hesbonului, ci o cetate în Negheb, la vreo 10,5 mile (16,8) est şi sud de Beer-Şeba,
cunoscută acum ca ‘Ar’arah.
Sifmot. Posibil una din cetăţile de la care David a primit ajutor când a mers în pustia Paran
(cap. 25,1), dar necunoscută astăzi.
Eştemoa. Cuprinsă împreună cu Debirul în lista cetăţilor aparţinând lui Iuda (Iosau 15,20.49.50)
şi identificată cu modernul es-Semu, la vreo 8 sau 9 mile sud de Hebron şi aproape de pustia Zif.

~ 163 ~
29 celor din Racal, celor din cetăţile ierahmeeliţilor şi celor din cetăţile cheniţilor,

Racal. Singura referire din toată Biblia la acest nume de localitate. Aşezarea este necunoscută.
Aici Septuaginta redă „Carmel”.

30 celor din Horma, celor din Bor-Aşan şi celor din Atac,

Horma. În vechime numită Ţefat (Judecători 1,17). Una din cetăţile din Negheb asediată de copiii
lui Israel când şi-au permis să meargă în Canaan la Cadeş-Barnea împotriva poruncii Domnului
(Numeri 14,45) şi iarăşi când Arad canaanitul i-a bătut după moartea lui Aaron (Numeri 21,1-3).
Bor-Aşan. Acelaşi ca Aşan (Iosua 15,42-44), de la nord-vest de Beer-Şeba. Una dintre cele 9
cetăţi din Şefela, care alături de Cheila a fost dată lui Iuda.
Atac. Amintită numai aici. Aşezarea este necunoscută.

31 celor din Hebron şi celor din toate locurile pe care le-a cutreierat David şi
oamenii săi.

Toate locurile. Ca unul care a fost uns să fie împărat, David a dat dovadă de generozitate,
demonstrând o dărnicie ca de rege. Raportul nu aminteşte despre darurile pentru bătrânii din
Cheila şi nici pentru cetatea neprietenoasă Zif (vezi cap. 23,11.12.19), cu toate că ele pot fi incluse
în „toate locurile”.
Faptul că a dat „tuturor locurilor” arată cât de mult a depins David de ospitalitatea diferitelor
ţinuturi ale ţării lui Iuda.

Comentarii Ellen G. White:

1-31 PP 692-694
1-4.6 PP 692
8-19 PP 693
20-24.26 PP 694

~ 164 ~
Capitolul 31
Moartea lui Saul şi a fiilor săi

1 Filistenii s-au luptat cu Israel, iar israeliţii au fugit dinaintea filistenilor şi au căzut
răpuşi pe muntele Ghilboa.

Israeliţii au fugit. Se părea că oştile lui Israel aveau avantajul tactic alegând muntele Ghilboa ca
poziţie strategică. Din punct de vedere militar, era greu pentru filisteni să treacă râul Jalud şi să-şi
facă drum prin luptă în sus, spre muntele Ghilboa. Cu toate acestea, Israel a fost înfrânt. Apostazia
lui Saul, care a căutat ajutor la o vrăjitoare, a grăbit dezastrul. Israel fusese avertizat că, în ziua
refuzului lor de a fi conduşi de poruncile şi legământul Domnului, aveau să fugă „fără să fie
urmăriţi chiar” (Levitic 26,17).
Au căzut răpuşi. Sau „au căzut răniţi”. Înţelesul prim al verbului ebraic chalal, din care derivă
substantivul tradus aici „ucis” este „a străpunge”. El poate să însemne a răni mortal sau simplu a
răni, fără a provoca imediat moartea, cum este înţelesul lui în v. 3.
Vezi o hartă a locului unde a avut loc ultima bătălie a lui Saul contra filistenilor

2 Filistenii i-au urmărit pe Saul şi pe fiii săi; i-au ucis pe Ionatan, pe Abinadab şi pe
Malchi-Şua, fiii lui Saul.

I-au urmărit. Înfrângerea dezastruoasă a învăţat pe israeliţi nebunia de a adopta căile lumeşti
cerând un rege. Când acel rege a devenit un tiran, întreaga naţiune a devenit o parte a greşelilor lui
şi a împărţit răspunderea cu el.
Au ucis pe Ionatan. Întrebarea apare în mod natural: de ce a îngăduit Dumnezeu ca Ionatan să fie
ucis împreună cu tatăl său când viaţa sa a fost diametral opusă faţă de a lui Saul? De ce n-a putut
el, un suflet echilibrat spiritual, să dezavueze idealurile tatălui său şi, cu compătimire să se
unească cu David, încrezându-se în dovezile pe care Dumnezeu i le arătase mai înainte, care i-ar fi
îngăduit să trăiască? Pentru ce n-a murit Iş-Boşet în locul lui, ci a continuat să trăiască, pentru a
merge pe urmele tatălui său? Acestea sunt întrebări mai presus de puterea de înţelegere a omului
(vezi GC 47). Raportul istoriei sacre descoperă că soarta celor credincioşi a fost, în toate timpurile,
persecuţie şi moarte. Din cauza implicaţiilor marii controverse, lui Satana trebuie să i se dea
ocazia să necăjească pe cei drepţi. Dar mângâierea creştinului este că, deşi vrăjmaşul poate să
nimicească trupul, el nu poate să nimicească sufletul (Matei 10,28). Din momentul în care
legăturile sufletului cu Dumnezeu sunt definitiv hotărâte, continuarea sau nu a vieţii prezente nu
este de mare importanţă. Noi putem preamări pe Hristos „prin viaţă sau prin moarte”
(Filipeni 1,20-23).

3 Lupta devenise înverşunată în preajma lui Saul; arcaşii l-au ţintit şi l-au rănit
foarte tare.

L-au ţintit (engl. „hit him”). În mod literal „l-au găsit”.


L-au rănit foarte tare. Filistenii au înţeles care este avantajul de a ucide pe regele lui Israel.
Probabil că un detaşament special instruit a fost însărcinat să caute pe Saul. O manevră
asemănătoare a fost executată de sirieni în lupta lor cu Ahab şi Iosafat (2Cronici 18,28-34).

~ 165 ~
4 Atunci Saul i-a zis celui ce-i ducea armele: „Scoate-ţi sabia şi străpunge-mă tu cu
ea ca nu cumva aceşti necircumcişi să ajungă la mine, să mă străpungă şi să mă
batjocorească.” Însă cel ce-i ducea armele n-a vrut să facă lucrul acesta pentru că îi
era foarte frică. Atunci Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea.
Să mă batjocorească. Sau „să mă trateze în mod violent”. Saul se temea ca filistenii să nu-l
trateze în felul în care îl trataseră pe Samson. El nu arăta aceeaşi îngrijorare pentru David, ci odată
complotase ca acesta să cadă în mâinile filistenilor netăiaţi împrejur (cap. 18,21-25).
S-a aruncat în ea. Ca şi Iuda, el şi-a luat viaţa. Poate că influenţat de mustrările duhului rău, că
avea să moară, el şi-a pierdut judecata şi a căutat să se sinucidă ca să scape de abuzul vrăjmaşului.
Cât priveşte felul exact al morţii sale, părerile diferă. Probabil că întemeindu-şi relatarea pe
istorisirea amalecitului (2 Samuel 1,1-10), Iosif Flavius spune că, în realitate amalecitul l-a omorât
găsindu-l încă viu după ce căzuse în sabia sa (Antiquities VI 14.7). Totuşi, reiese în mod clar că
tânărul a minţit ca să câştige aprobarea lui David (vezi PP 682,695).

5 Când cel ce-i ducea armele a văzut că Saul a murit, s-a aruncat şi el în sabia lui şi
a murit împreună cu el.
6 Astfel au murit împreună, în aceeaşi zi, Saul, cei 3 fii ai săi, cel ce-i ducea armele
şi toţi oamenii săi.
Au murit. Vezi 1 Cronici 10,13.14. Astfel s-a încheiat o viaţă care fusese odată atât de
promiţătoare. Ruina carierei lui Saul şi pierderea sufletului său au fost rezultatele propriei alegeri
fatale. Oamenii nu sunt obiecte neînsufleţite de luat în mâinile unui olar arbitrar, ci fiinţe sensibile
care,de bună se oferă să fie conduse de una sau de alta din cele două puteri diametral opuse. Prin
propria lui voinţă, Saul invitase pe prinţul întunericului să-l stăpânească. Stăpânul lui i-a dat plata
cuvenită.

7 Când israeliţii care se aflau de cealaltă parte a văii şi cei care se aflau dincolo de
Iordan au văzut că ceilalţi israeliţi au fugit şi că Saul şi fiii săi au murit, şi-au părăsit
cetăţile şi au fugit şi ei. Atunci filistenii au venit şi au locuit în ele.
De cealaltă parte a văii. Pe partea de nord a văii lui Izreel erau seminţiile lui Neftali şi Zabulon şi
parte din seminţia lui Isahar. La răsărit de Iordan erau jumătate din seminţia lui Manase şi
jumătate din cea a lui Gad. Prin ocuparea văilor Ezdraelon, Izreel şi Iordan, filistenii făcuseră o
linie de completă separare prin centrul ţinutului lui Israel. Poporul care ceruse atât de mult un rege
avea acum ocazia să vadă rezultatul hotărârii lui. În faţa unei înfrângeri atât de umilitoare, ei au
fost făcuţi să înţeleagă că mai bine ar fi fost să aştepte Cuvântul Domnului decât să se îndepărteze
de El. Membrii familiei regale şi oamenii de rând aveau parte deopotrivă de vaiurile care veneau
acum.
O privire generală asupra domniei lipsite de glorie a lui Saul arată că în timp ce conducerea lui
Samuel fusese folositoare, aceea lui Saul fusese nefolositoare. În timpul conducerii lui fuseseră
probleme legate de securitatea vieţii şi a proprietăţii. Nu se auzea despre agresiune străină şi forţa
legăturilor internaţionale. Israel a trebuit să înveţe din lecţia grea a experienţei proprii, zădărnicia
de a da puterea unui rege care era interesat mai ales de îmbogăţirea propriului cămin şi de
impunerea arbitrară a dorinţelor sale. Poporul a judecat greşit. Saul şi-a pus înţelepciunea în
aplicare în mod greşit.

8 Dimineaţa, când filistenii au venit să-i jefuiască pe cei ucişi, l-au găsit pe Saul şi
pe cei 3 fii ai săi căzuţi pe muntele Ghilboa.

~ 166 ~
9 I-au tăiat capul şi i-au luat armele după care au trimis mesageri pe tot cuprinsul
ţării filistenilor ca să ducă vestea în templele idolilor lor şi poporului.

I-au tăiat capul. Tratamentul arată dispreţul pe care l-au avut filistenii faţă de Israel şi cât reuşise
Saul să îndepărteze jugul filistean. Decapitarea era în conformitate cu obiceiurile vremii şi,
probabil, în parte ca replică la felul în care Israel îl tratase pe Goliat (cap. 17,51-54). Capul lui
Saul a fost pus în templul lui Dagon (1 Cronici 10,10), un altar aşezat probabil în Aşdod
(1 Samuel 5,2-7). Acest fapt arată că filistenii au pus în socoteala lui Dagon marea victorie de pe
muntele Ghilboa. Ei n-au înţeles că n-ar fi avut nici o putere dacă nu le-ar fi fost dată de sus
(Ioan 19,11). Filistenii avuseseră belşug de dovezi ale superiorităţii lui Iehova asupra lui Dagon
(vezi 1 Samuel 5), dar ei au preferat să depindă de propriile lor resurse şi L-au lepădat pe
Dumnezeu.

10 I-au pus armele în templul aştoretelor a(Vezi nota de la 7:3), iar trupul i l-au
atârnat pe zidul Bet-Şanului.

Aştoretelor (engl. „Ashtaroth”). Pluralul de la Astoret, o zeiţă cunoscută de altfel ca Astarte,


Aşerah şi Anat. Numele special depinde de timp şi loc. Zeiţa era o consoartă al lui Dagon, Hadad
sau Baal. Armura lui Saul a fost luată în Filistia pentru templul Astarteii (vezi PP 682).
Bet-Şanului. La capătul de răsărit al văii lui Izreel. Izreel, cum Tell el-Huşn, aproape de actualul
Beisan, se afla cam la 8 sau 10 mile (13 sau 16 km) de câmpul de luptă. Deoarece trupurile au fost
atârnate pe zidurile acestei cetăţi, este foarte posibil ca armura să fi fost pusă tot acolo. Nu este
sigur dacă cetatea fusese ocupată de filisteni sau dacă fusese luată ca urmare a luptei.

11 Când au auzit ce i-au făcut filistenii lui Saul, locuitorii Iabeşului din Ghilad,

Iabeşului din Ghilad. Vezi cele despre cap. 11,1-11. Amintindu-şi că Saul realizase atât de
minunat eliberarea cetăţii, bătrânii au socotit ca un privilegiu să cinstească trupul salvatorului lor.
Nenorocirea, înfrângerea şi moartea – toate aduc la lumină compasiunea ascunsă în inima
oamenilor şi descoperă cele mai nobile sentimente ale lor.

12 toţi războinicii, s-au sculat, au călătorit toată noaptea şi au luat trupul lui Saul şi
trupurile fiilor săi de pe zidul cetăţii Bet-Şan. S-au întors apoi la Iabeş şi le-au ars
acolo.

13 Le-au luat oasele, le-au îngropat sub tamariscul din Iabeş şi au postit timp de 7
zile.

Au postit timp de 7 zile. Locuitorii din Iabeşul din Galaad au demonstrat neabătuta lor
credincioşie faţă de conducătorul lor care murise. După ce au înmormântat trupul lui şi trupurile
fiilor lui în mod onorabil, ei au avut o scurtă perioadă de jale.

Comentarii Ellen G. White:

1-13 PP 681, 682


1-4 PP 681
5.7-10.12.13 PP 682

~ 167 ~

S-ar putea să vă placă și