a efectuat: XXX, Master anul I

specialitatea: Psihologie Judiciară

TEMA : Premisele dezvoltării afectivităţii.

1. Stabiliți relaţia dintre motivaţie şi apariţia proceselor afective. 1. Term

2. Explicați cum funcționează legea transferului afectiv. enul
3. Care este structura procesului emoțional? de afectivitate des
4. Enumerați și explicati factorii care pot interveni în evoluţia afectivităţii. emnează
5. Cum înțelegeți fenomenul compoziţiei sentimentelor? totalitatea 
proceselor
afective, omul dispunând de o mare varietate a acestor fenomene, de la cele mai simple și  la
cele complexe.  Omul nu rămâne indiferent la realitate, aceasta trezește un  ”ecou”  în plan
psihic, o serie de trăiri sau atitudini afective, ele reprezentând  forma subiectivă sau mintală a
acestor procese.  Afectivitatea reprezintă o componentă bazală a psihicului fiind legată de
toate fenomenele psihice, de la cele inconștiente  până la cele maximal conștientizate. Este
specifică ființei umane( față de roboți, care nu au așa ceva ) dar și animalelor- formele  mai
simple.
            Legătura cu celelalte fenomene psihice  o putem analiza din modul în care ele se
produc. Relația de concordanță sau discordanță dintre realitate (obiectivă sau subiectivă)
și motivația diversă a omului duce la apariția proceselor (trăirilor ) afective.  Deci punctul lor
de pornire/ declanșare se află într-un fapt de cunoaștere ce se raportează la motivație. Iată
câteva exemple. Senzația de frig resimțită la un moment dat e în discordanță cu nevoia  de
confort termic- rezultă o trăire (ton afectiv) neplăcută. Percepția unui peisaj armonios
răspunde unei  trebuințe  secundare spirituale(nevoia de frumos)- apare o emoție superioară
estetică. Îmi reprezint un accident prin care am trecut, discordanță cu nevoia de securitate-
poate să  apară teama. Îmi amintesc o  întâmplare pozitivă, o apreciere ce concordă cu nevoia
de stimă și statut- apare  buna dispoziție.  Ideile despre propria persoană și valoarea ei în
concordanță cu nevoia de autorealizare pot duce la  sentimentul de autoadmirație,
mândrie. Imaginarea  drumului  în viață concordantă cu  idealurile noastre  susține pasiunea
pentru studiu, cunoaștere.  Citesc o poezie   sau un text   ce  răspunde  convingerilor mele 
filosofice  sau despre frumos și armonie- apare o emoție sau un sentiment superior  intelectual
sau estetic.  În cazul proceselor afective, în relația obiect(realitate)- subiect mai importantă
este motivația omului care dă valoare afectivă obiectului. Din această cauză una și aceeași
realitate produce reacții afective diferite la oameni diferiți (au motive diferite). Exercitarea
unui efort voluntar care îl apropie pe om de scop duce la mulțumire,  bucurie.
               La rândul lor, procesele afective susțin energetic  cunoașterea,  stârnesc imaginația,
aspectele plăcute sau neplăcute se rețin mai ușor decât cele indiferente, efortul voluntar e
resimțit mai puțin când faci ceea ce-ți place , există motivație afectivă,  atenția se
concentrează mai bine și e mai stabilă când e vorba de pasiuni.
               Procesele afective superioare,  cele care au stabilitate, sentimentele de tot felul,
pasiunile  nobile sau ”oarbe” caracterizează omul în întregime, adică personalitatea sa. La
rândul său un anume tip de personalitate predispune (prin  temperament sau atitudini
caracteriale) la hipo-  sau hiperemotivitate, optimism sau pesimism ș.a. E semnificativ faptul
că trăsăturile de caracter, luarea în stăpânire a temperamentului,  atitudinile creative, 
cultivarea inteligenței ( există și inteligența afectivă) depind în cea mai mare măsură de
mediul socio-cultural,  de educație, la fel  emoțiile, sentimentele superioare , pasiunile .
2. Legea transferului afectiv: când un obiect A cauzează o stare afectivă durabilă, ea se
răsfrânge treptat („se transferă”) asupra altor obiecte B sau C, dacă ele se asociază frecvent cu
obiectul A. Dacă o persoană ne-a devenit profund antipatică (datorită comportării sale
arogante faţă de noi), încep să ne impresioneze dezagreabil: câinele cu care se plimbă, casa în
care locuieşte, rudele ce o însoţesc în plimbări etc. Afectul negativ se extinde şi asupra altor
fiinţe şi obiecte ce au tangențe cu persoana data. Avem de a face cu un transfer prin
contiguitate demonstrat şi experimentat de către J.Watson, părintele behaviorismului. El a
adus în faţa unui copil de un an o cuşcă în care se afla un iepuraş alb. Copilului i-a plăcut
această fiinţă blândă şi şi-a manifestat satisfacţia. În zilele ulterioare psihologul a readus
cuşca, dar când copilul se apropia de ea, cineva ţipa puternic, un ţipăt de groază care speria
copilul. Repetându-se experienţa, s-a obsevat că micuţul a început să se ferească și de iepure
şi să dea semne de frică. În acest caz, sperietura provocată de strigăt s-a transferat şi asupra
iepurelui cu a cărui prezentare coincidea.
Există şi un transfer prin asemănare: dacă un sentiment ne leagă de un obiect, o
persoană sau o situaţie, acesta se va răsfrânge şi asupra altora similare lor. De pildă, întâlnim
la un spectacol o persoană necunoscută, care, înaintea oricărei convorbiri, ne face o bună
impresie, ne este simpatică. Uneori, ne dăm seama că aceasta se explică prin asemănarea ei cu
un bun prieten din copilărie. Asemănarea poate să nu fie de fizionomie, ci în ce priveşte
glasul, felul de a vorbi, gesturile sau, alteori, o asemănare de opinii, atitudini. Astfel se pot
explica multe simpatii sau antipatii la prima vedere ̶emoţii a căror cauză nu ne este clară, în
frecvente cazuri.
3. Orice proces emoţional activ, ce se desfăşoară într-o situaţie sau alta are un caracter
integrat, de sistem, care conține componenta trăirii, aceasta fiind centrală, şi alte două verigi
importante: modificările organice, vegetative şi manifestările comportamentale.
Caracteristicile şi conţinutul ultimelor două verigi vor fi condiţionate de conţinutul, semnul şi
intensitatea primei verigi ̶ trăirea subiectivă internă. Astfel, de pildă, trăirea proprie bucuriei
determină o vasodilataţie generalizată, în vreme ce trăirea proprie groazei determină o
vasoconstricţie generalizată (albirea sau îngălbenirea feţei).
4.
a. Un prim factor al dezvoltării afective ar fi existenţa unor obstacole în realizarea
tendinţelor ce apar spontan în primii ani de viaţă. Oarecare tensiune este necesară pentru
gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare nicio barieră, nicio
frustrare, tendinţele se consumă imediat în acţiuni al căror ecou rămâne redus. Este situaţia
creată în acele familii unde, existând un singur copil, părinţii consideră ca o datorie să-i
satisfacă toate dorinţele. Copilul, chiar la vârsta când abia a început a vorbi, sesizează că e
suficient să smârcâie puţin pentru a obţine ceea ce doreşte: azi o tricicletă, mai târziu o
bicicletă, apoi... o motocicletă! Drept urmare a acestui „sistem de educaţie” (ca în cazul lui
Goe) copilul nu vrea să muncească, face numai obrăznicii, iar ajuns tânăr, om matur, el totuşi
nu ţine la părinţii săi, considerând perfect normal să se facă toate sacrificiile pentru el, fără
niciun fel de reciprocitate din partea lui. Dimpotrivă, unde părinţii au îmbinat îngăduinţa cu
interdicţia, permisivitatea cu obligaţia, copiii îi respectă, îi admiră şi se ataşează profund de
cei care le-au dat viaţă şi i-au pregătit să facă faţă vicisitudinilor inerente existenţei.
O situaţie similară apare când doi tineri căsătoriţi, care se iubesc foarte mult, se
căsătoresc. Se întâmplă ca unul din ei să aibă concepţia părinţilor amintiţi mai sus: dacă
iubeşti pe cineva trebuie să-i satisfaci toate gusturile, să-ţi sacrifici propriile dorinţe, interese,
pentru a face faţă pretenţiilor celuilalt. Şi atunci sentimentul sincer al partenerului, în loc să se
sedimenteze, tinde să se dizolve, să dispară. Nu înseamnă că, dimpotrivă, să venim tot timpul
cu revendicări, cu împotriviri; menţinerea unei sincere afecţiuni presupune un echilibru între
ceea ce soliciţi şi ceea ce oferi. E nevoie de „o tensiune optimă”, chezăşia stabilităţii afective,
la care se referea şi Th.Ribot, când analiza problema agreabilului.
b. Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor sau a emoţiilor celor
din jur. Copilul imită cu uşurinţă pe adulţi: nu numai expresiile verbale, ci şi gesturile,
atitudinile. De asemenea, cum am amintit, prin limbaj se transmit şi trăirile, emoţiile celor din
jur. Copiii ajunşi la şcoală au noi modele de imitat: profesorii cu prestigiu. Când profesorul de
istorie povesteşte cu însufleţire evenimente istorice, emoţia li se transmite şi şcolarilor.
Desigur, aceste sugestii şi acte de imitaţie nu duc imediat la formarea unor sentimente. Nu
devin copiii patrioţi, fiindcă au audiat câteva lecţii de istorie, dar un interes pentru istorie,
pentru trecutul țării se poate contura.
c. Combinarea afectivă, căreia Th.Ribot îi spunea „compoziţia sentimentelor”. Când uneia
şi aceleiaşi imagini se asociază, în repetate rânduri, diferite stări afective, ele tind a se
combina, dând naştere unui sentiment complex. De exemplu, imaginii casei în care ne-am
petrecut copilăria i se asociază mereu tot felul de emoţii: bucuria jocurilor copilăriei, serbările
de ziua onomastică, necazurile îndurate cu ocazia meditaţiei la matematică, după cum şi
tristeţea profundă din familie cauzată de moartea bunicii, o femeie veselă şi inimoasă... Dacă
plecăm din oraşul acela şi continuăm studiile în altă parte, când ne întoarcem, peste ani, în
oraşul natal şi vedem din nou casa (în care stau alte persoane, dar care a rămas aceeaşi) ne
cuprinde un sentiment de înduioşare, de nostalgie şi ne dăm seama că el provine din lacrimile
de bucurie sau necaz ale copilăriei. Acest sentiment complex, nou, îl numim de obicei
„dragostea de casa părintească”. Cam în acelaşi fel s-ar putea explica şi patriotismul,
dragostea de limba noastră, locurile natale, obiceiurile poporului, de care se leagă numeroase
emoţii, aspiraţii şi sentimente. Combinarea sau sinteza afectivă poate fi completă, încât nu se
pot distinge emoțiile din care provin. Însă, poate fi şi incompletă, cum e în cazul geloziei,
când se observă amestecul de ură cu cel de iubire.
d. Încă un factor care poate interveni în evoluţia afectivităţii îl constituie
intelectualizarea sentimentelor, în sensul prizei de conştiinţă asupra existenţei unui sentiment
şi a eventualei sale valori. Conştiinţa unui afect pozitiv poate să servească la consolidarea lui.
Conştientizarea unui sentiment negativ, iraţional, dăunător poate duce la o luptă împotriva lui,
luptă foarte dificilă şi al cărei succes e departe de a fi sigur, fiindcă stările afective nu ascultă
de criteriile logice, ele sunt sub imperiul unor evenimente trăite intens. Chiar dacă acum ştim
că au fost greşit interpretate, e greu să stingi ecoul lor afectiv.
e. Toţi factorii menţionaţi (frustrările, imitaţia, fenomenele de transfer şi sinteză afectivă)
sunt în funcţie de experienţa socială, relaţiile sociale, de trăirea încărcată afectiv a unor
situaţii. Convingerea pe calea cuvântului, realizată prin propagandă de diferite organizaţii sau
formaţii politice, are un impact mai scăzut decât se crede. Numai în măsura în care elucidează
afectele trăite zi de zi, când se sprijină pe sentimente deja conturate, munca de lămurire poate
declanşa acţiunile aşteptate.
5. Combinarea afectivă e un fenomen de lungă durată, inaccesibil experimentului, deci
nedovedit în mod riguros, de aceea nu am vorbit de o „lege”. El nici nu figurează de obicei în
manualele de psihologie contemporană. În schimb, este relatat procesul de autonomie
funcţională descris de G.Allport, care nu este decât un caz particular de sinteză afectivă:
„Abilitatea se transformă în interes”. „Motivele originare pot să dispară complet. Ceea ce era
mijloc în vederea unui scop devine un scop în sine”; „Autonomia funcţională se referă la orice
sistem de motivaţie în care tensiunile implicate nu sunt aceleaşi ca tensiunile antecedente din
care sistemul dobândit s-a dezvoltat”. Să luăm un exemplu: un om de la ţară doreşte mult să-şi
construiască o casă confortabilă, însă nu are banii necesari. Atunci se instruieşte şi se
angajează ca marinar, meserie bine plătită. După câţiva ani, deşi a adunat suma necesară, el nu
renunţă la profesia sa. Viaţa pe mare, colaborarea cu ceilalţi, eforturile şi bucuriile trăite
împreună l-au făcut să îndrăgească marea şi profesiunea pe care o continuă până la
pensionare. Iar atunci îşi construieşte o casă pe malul mării, al cărei zgomot îl aude şi pe
valurile căreia se mai avântă din când în când. Deci, s-a format un puternic ataşament faţă de
meseria care la început fusese concepută doar ca un mijloc. Ea a devenit un nou motiv, un
motiv predominant ce şi-a câştigat o deplină autonomie.
 Paul Fraisse 1-a combătut pe J. Nuttin cu un argument referitor tocmai la fenomenul
acesta. El a luat cazul zgârceniei: un tânăr e nevoit mereu să adune bani pentru lemne, apoi ca
să-şi cumpere un palton etc. Cu vremea însă el se ataşează de bani, îi adună şi începe să se
priveze de tot ce nu e absolut indispensabil, numai pentru a avea satisfacţia de a-şi contempla
bogăţia. Adunarea banilor şi-a câştigat o autonomie funcţională, iar zgârcenia constituie un
motiv nou, deoarece acţionează în sens invers tendinţelor iniţiale, când banii erau adunaţi spre
a fi cheltuiţi, nu spre a fi tezaurizaţi. În felul acesta se dovedeşte o veritabilă evoluţie a
afectivităţii, a motivaţiei: apar sentimente cu totul noi, ce nu pot fi reduse la tendinţele din
care au provenit.