Sunteți pe pagina 1din 16

Tema 2.

Obiectul şi metoda de studiu al contabilității (4 ore)

2.1. Obiectul de studiu al contabilității.


2.2. Activele entității, caracteristica și clasificarea acestora.
2.3. Sursele de proveniență a activelor (pasivele) și clasificarea lor.
2.4. Noțiuni privind cheltuielile, veniturile și rezultatul financiar, conținutul și
componența acestora.
2.5. Metoda contabilității și elementele acesteia.

2.1. Obiectul de studiu al contabilității


Obiectul contabilității îl constituie reflectarea în expresie valorică a stării
patrimoniului, a mișcării şi transformării lui ca urmare a proceselor şi fenomenelor
economice şi a rezultatelor obținute. Orice unitate economică şi instituție bugetară
se deosebește de altele prin patrimoniul pe care îl posedă.
Patrimoniul este constituit din totalitatea bunurilor ce aparțin unei persoane
fizice sau juridice, dobândite în cadrul relațiilor de drepturi și obligații. Pentru a
exista un patrimoniu sunt necesare următoarele elemente interdependente:
 subiectul de patrimoniu, adică o persoană fizică sau juridică, care își asumă
drepturi şi obligații;
 obiectul de patrimoniu, adică bunurile materiale şi valorile bănești, care
formează obiectul relațiilor de drepturi şi obligații.
Din punct de vedere structural, patrimoniul include patrimoniul economic şi
patrimoniul juridic.
Patrimoniul economic exprimă totalitatea bunurilor deținute de o persoană
fizică sau juridică, utilizate pentru desfășurarea activității sale.
Patrimoniul juridic exprimă relațiile juridice, drepturile şi obligațiile care se
creează în întreprinderi ca urmare a existenței şi folosirii patrimoniului economic.
Bunurile economice formează averea întreprinderii, adică acea parte a
patrimoniului cu conținut concret, material, determinate fizic și economic.
Determinarea fizică a bunurilor economice denotă faptul că ele au o formă
concretă (mărfuri, produse, materiale, numerar etc.). Determinarea economică a
bunurilor se concretizează prin utilitatea bunurilor (capacitatea de a satisface
anumite cerințe ale oamenilor) și valoarea lor (exprimarea în bani).
Drepturile și obligațiile (sau sursele de finanțare ale bunurilor economice)
exprimă raporturile de proprietate în cadrul cărora se procură și gestionează
bunurile.
Relațiile de drept exprimă situația în care întreprinderea își procură o parte
din avere din sursele proprii. Astfel, bunurile respective îi aparțin de drept, iar
partea respectivă din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu propriu.
Relațiile de obligații exprimă situația în care întreprinderea își procură o
parte din avere din surse împrumutate. Bunurile respective nu îi aparțin de drept,
iar partea respectivă din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu străin.
Astfel, se realizează o dublă reprezentare a patrimoniului care poate fi
reprezentată prin următoarea schemă:
Dubla reprezentare a patrimoniului în contabilitate
PATRIMONIU

Patrimoniu Patrimoniu
economic juridic

Bunuri Drepturi și
economice obligații

Drepturi Obligații

Capital Capital
propriu străin

ACTIV PASIV
patrimonial patrimonial

Principalele trăsături ale obiectului contabilității sunt:


1) Contabilitatea studiază patrimoniul în expresie valorică;
2) Contabilitatea studiază modul de gestionare a patrimoniului, oferind informații
conducerii întreprinderii despre starea patrimoniului și gestionarea acestuia;
3) Contabilitatea studiază echilibrul global al patrimoniului, exprimat prin
egalitatea dintre bunurile economice, pe de o parte, și drepturile și obligațiile, pe
de altă parte:
Bunuri economice = Drepturi + Obligații
Din această relație se poate determina patrimoniul propriu și cel străin:
Patrimoniul propriu (net) = Bunuri economice – Obligații
Patrimoniul străin = Bunuri economice – Drepturi

4) Contabilitatea studiază echilibrul intern al patrimoniului, exprimat prin


egalitatea dintre transformările calitative și cantitative în volumul și structura
patrimoniului. Efortul făcut de întreprindere pentru realizarea obiectului ei de
activitate este măsurat de contabilitate prin cheltuieli (C), iar efectul obținut prin
venituri (V). Din compararea celor doi indicatori se formează rezultatul
financiar (R), respectiv profitul sau pierderea:
R=V–C
În obiectul contabilității se înscriu şi procesele economice desfășurate de
întreprinderi pentru realizarea obiectului lor de activitate. Procesele economice
sunt activități şi operații specifice derulate sistematic în fazele circuitului economic
care produc modificări şi transformări cantitative în structura şi valoarea
patrimoniului unității.
Corespunzător celor trei stadii ale circuitului economic, conținutul
proceselor economice îl formează aprovizionarea, producerea şi vânzarea.
Procesul de aprovizionare cuprinde activitățile efectuate pentru procurarea
bunurilor economice, lucrărilor şi serviciilor de la terți necesare realizării
obiectivului de activitate al întreprinderii. Ca activități ale procesului de
aprovizionare pot fi menționate: lansarea comenzilor şi încheierea contractelor de
aprovizionare cu furnizorii, transportul bunurilor şi obiectelor achiziționate,
recepția lor la intrarea în întreprindere, depozitarea şi gestionarea în perioada de
stocare etc.
Procesul de aprovizionare generează cheltuieli cu prețul de cumpărare a
bunurilor economice, cheltuieli de transport, încărcare, descărcare, comisioane,
taxe, cheltuieli cu recepția şi stocarea (depozitarea) bunurilor. Toate aceste
elemente de cheltuieli formează costul de achiziție al bunurilor economice
procurate.
Procesul de producție cuprinde ansamblul operațiunilor tehnologice şi
activităților din secțiile principale şi auxiliare, precum şi din alte structuri
operaționale ale întreprinderilor, realizate pentru obținerea produselor finite,
semifabricatelor sau pentru executarea de lucrări şi prestarea de servicii destinate
pieței.
În acest proces se fac cheltuieli cu consumul de materii prime şi materiale,
energie şi apă, combustibil şi piese de schimb, semințe şi alte materiale biologice;
cheltuieli cu salariile şi alte drepturi ale personalului; cheltuieli cu amortizarea,
repararea şi întreținerea imobilizărilor (mijloacelor fixe) etc.
În procesul de producție se formează costul de producție al produselor finite
şi lucrărilor executate, precum şi cel al producției în curs de execuție. Totodată,
procesul de producție generează venituri din producția de imobilizări, precum şi
venituri din produsele stocate şi producția în curs de execuție.
Procesul de vânzare include activitățile şi operațiile efectuate pentru
comercializarea produselor finite şi a mărfurilor. Acestea constau, în principal, din
angajarea livrărilor pe baza comenzilor şi contractelor încheiate cu clienții,
ambalarea şi formarea loturilor de produse sau mărfuri, întocmirea documentelor
de livrare, expedierea, transportul bunurilor livrate la clienți, întocmirea altor
formalități legale sau contractuale.
Procesul de producție ocazionează cheltuieli de livrare (desfacere) prin care
se materializează toate veniturile din vânzări de bunuri (produse, mărfuri etc.),
precum şi veniturile din lucrări şi servicii prestate.
2.2. Activele entității, caracteristica și clasificarea acestora
Activele reprezintă resursele economice identificabile și controlate de
întreprindere ce provin din faptele economice trecute din a căror utilizare se
așteaptă obținerea unor beneficii economice. Denumirea de active provine de la
caracteristica bunurilor economice de a se afla în continuă mișcare și transformare
în cadrul circuitului economic.
Conținutul activului este stabilit în baza a două criterii:
1. Modul de valorificare a bunurilor economice – se referă la felul în care ele
participă la procesul de producție, se consumă și își transmit valoarea asupra
produselor obținute. Astfel, bunurile economice pot fi de două categorii:
a) Bunuri cu o durată mare de funcționare, care se consumă și se valorifică în
mod treptat, pe parcursul a mai multor cicluri de exploatare (de exemplu,
clădirile, transportul, utilajele etc.);
b) Bunuri care se consumă dintr-o dată și se valorifică imediat, pe parcursul unui
singur ciclu de exploatare (de exemplu, combustibilul, îngrășămintele, apa
etc.).
2. Gradul de lichiditate a bunurilor economice – reflectă capacitatea bunurilor
economice de a se transforma în bani lichizi.
În funcție de criteriile menționate, activele se împart în: active imobilizate și
active circulante.
Activele imobilizate reprezintă bunurile economice cu o durată de folosință
îndelungată (mai mare de un an) sau pentru a fi transmise în folosință terților și
care nu se consumă la prima utilizare.
Activele imobilizate cuprind următoarele categorii de imobilizări:
Imobilizările necorporale nu au formă materială, sunt identificabile și
controlabile de întreprindere, sunt deținute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai
mare de un an în activitatea întreprinderii sau sunt destinate transmiterii în
folosință persoanelor fizice şi juridice. Acestea includ cheltuieli ocazionate de
constituirea sau dezvoltarea întreprinderii (taxe și cheltuieli de înmatriculare,
emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, publicitate etc.), cheltuieli de
cercetare–dezvoltare, brevete, licențe, mărci, programe informatice etc.
În componența imobilizărilor necorporale se includ:
1) Imobilizări necorporale în curs de execuție – sunt imobilizările necorporale
aflate în procesul de creare, modernizare și de pregătire pentru utilizarea
prestabilită;
2) Imobilizări necorporale în exploatare – sunt imobilizările necorporale transmise
în exploatare sub formă de brevete, licențe și mărci, drepturi de autor, programe
informatice, website-uri etc.;
3) Fondul comercial – diferența pozitivă sau negativă dintre costul de intrare și
valoarea justă, la data tranzacției, a părții dintre activele nete achiziționate de
către o entitate.
Imobilizările corporale reprezintă activele care îmbracă o formă fizică
naturală, sunt deținute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în
activitatea întreprinderii sau pentru a fi transmise în folosință terților sau se află în
procesul creării și nu sunt destinate vânzării.
Imobilizările corporale după componență și omogenitate pot fi divizate în
următoarele grupe mari:
1) Imobilizări corporale în curs de execuție – imobilizări corporale procurate sau
aflate în procesul de creare și de pregătire pentru utilizare după destinație, până
la transmiterea lor în exploatare (de exemplu, construirea clădirilor; asamblarea
și instalarea utilajului; plantarea, creșterea și îngrijirea plantațiilor perene etc.).
2) Mijloace fixe – reprezintă imobilizări corporale care îndeplinesc cumulativ două
condiții: au o durată normală de funcționare mai mare de 1 an și o valoare
unitară mai mare decât limita stabilită de lege (6000 lei).
Mijloacele fixe se caracterizează printr-o durată lungă de funcționare, luând
parte direct sau indirect la mai multe cicluri de exploatare, prin transmiterea
valorii lor treptat asupra produselor la a căror fabricare şi comercializare
participă.
Mijloacele fixe se regăsesc în întreprinderi sub forma construcțiilor (productive
şi neproductive); mașini și utilaje; aparate şi instalații de măsurare, control şi
reglare; mijloace de transport; animale și plantații; mobilier, echipamente de
protecție etc.
3) Terenuri – imobilizări corporale sub formă de teritorii funciare (pământ) aflate
în proprietatea întreprinderii sau primite în arendă funciară. În această grupă de
imobilizări se includ: terenurile fără construcții utilizate în scopuri de producție,
cum ar fi suprafețele agricole destinate livezilor, viilor și cultivarea culturilor
agricole; terenurile pe care sunt amplasate clădiri și construcții speciale ale
întreprinderii; terenurile cu zăcăminte. Terenurile au durata de utilizare
nelimitată, fiind singurele elemente ale imobilizărilor corporale ce nu se
amortizează.
4) Resurse minerale – imobilizări corporale sub formă naturală concretă de rezerve
de petrol, gaze, piatră, nisip, calcar, material lemnos etc., extrase în cursul unei
perioade îndelungate.
5) Active biologice imobilizate – active biologice mature care asigură obținere
multiplă a produselor agricole și a activelor biologice adiționale pe parcursul
unei perioade ce depășește 1 an (de exemplu: vii, livezi, vaci, ovine, porcine
etc.), precum și activele biologice imature (de exemplu, viile și livezile
plantate).
6) Investiții imobiliare – proprietate imobiliară deținută, în special, în scopul
închirierii sau pentru creșterea valorii acesteia (de exemplu, clădirile destinate
închirierii).
După durata de utilizare se disting imobilizări corporale:
● amortizabile – activele care au o durată de utilizare (exploatare, extracție)
limitată, la care se calculează amortizarea;
● neamortizabile – activele care au o durată de utilizare nelimitată sau se află în
proces de creare. Acestea cuprind terenurile şi imobilizările corporale în curs de
execuție.
Investiții financiare pe termen lung – active sub formă de valori mobiliare
(acțiuni și obligațiuni), cote de participație în capitalul social al altor întreprinderi
deținute de întreprindere mai mult de 1 an în scopul exercitării controlului,
obținerii veniturilor sau altor beneficii economice.
Investiții financiare pe termen lung se clasifică în:
a) Investiții financiare pe termen lung în părți neafiliate – au loc atunci când
investitorul deține o parte nesemnificativă din capitalul social al întreprinderii în
care a investit. În cazul dat, din partea investitorului nu există nici influență, nici
control asupra întreprinderii în care s-a investit;
b) Investiții financiare pe termen lung în părți afiliate – includ investițiile în
întreprinderile asociate sau întreprinderile fiice. Întreprinderea asociată este
întreprinderea în care investitorul exercită o influență semnificativă și deține o
parte importantă din capitalul social sau de acțiuni. Întreprinderea fiică este
întreprinderea care se află sub controlul altei întreprinderi (mamă) ce deține
peste 50% din capitalul social sau de acțiuni.
Creanțe pe termen lung și alte active imobilizate din componența cărora fac
parte:
1) Creanțe pe termen lung – valori economice avansate temporar de întreprindere
altor persoane fizice și juridice pe o perioadă mai mare de 1 an și pentru care
urmează să primească un echivalent valoric;
2) Cheltuieli anticipate pe termen lung – cheltuielile suportate în perioada de
gestiune, dar care urmează să fie trecute la costurile și cheltuielile perioadelor
viitoare în curs de peste un an;
3) Alte active imobilizate – includ cheltuielile anticipate pe termen lung, precum și
alte active imobilizate.
Activele circulante cuprind bunuri economice care se utilizează pe o
perioadă scurtă (până la 1 an) în activitatea întreprinderii și participă la un singur
circuit economic. Ele se consumă imediat și își transmit dintr-o dată valoarea
asupra produsului nou creat.
Activele circulante își schimbă continuu forma materială în cadrul circuitului
economic (aprovizionare–producție–vânzare). Astfel, în faza de aprovizionare,
activele circulante sub formă de bani se transformă în stocuri de materii prime și
materiale; în faza de producție, stocurile de materii prime și materiale se consumă
integral, rezultând stocuri de producție în curs de execuție, care după prelucrare
devin produse finite; în faza de vânzare produsele finite sunt vândute clienților,
transformându-se astfel în bani:
B→M→B
Din punct de vedere al lichidității, activele circulante se grupează în:
Stocuri – reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor din cadrul unei
întreprinderi, deținute fie pentru a fi vândute în aceeași stare sau după prelucrarea
lor în procesul de producție, fie pentru a fi consumate în procesul de producție sau
prestare a serviciilor. Ele cuprind:
1) Materiile prime și materialele de bază – bunuri care participă direct la fabricarea
produselor, prestarea serviciilor și executarea lucrărilor;
2) Materialele consumabile – bunuri care participă la procesul de producție sau
prestare a serviciilor fără a se regăsi în produsul finit (de exemplu, combustibil,
piese de schimb, materiale pentru ambalare etc.);
3) Obiecte de mică valoare și scurtă durată – bunuri a căror valoare unitară nu
depășește plafonul stabilit de legislație (6000 lei) indiferent de durata de
funcționare SAU cu o durată de funcționare ce nu depășește un an, indiferent de
valoarea unitară;
4) Producția în curs de execuție – bunuri care nu au parcurs toate stadiile de
prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, produsele care nu au fost supuse
probelor tehnice sau nu au fost completate în întregime, costurile aferente
serviciilor și lucrărilor în curs de execuție;
5) Produse – bunuri fabricate în cadrul entității care includ semifabricate, produse
finite, produse secundare;
6) Mărfuri – bunuri procurate de entitate în vederea revânzării, produse transmise
spre vânzare magazinelor proprii.
Creanțe curente și alte active circulante care includ:
1) Creanțe curente – reprezintă valori economice avansate temporar de
întreprindere altor persoane fizice sau juridice pe un termen mai mic de 1 an,
pentru care aceasta urmează să primească un echivalent valoric. În structura
creanțelor curente se includ:
a) Creanțe comerciale – creanțe privind bunurile vândute, serviciile prestate și
lucrările executate;
b) Creanțe calculate – creanțe ale bugetului, creanțe ale personalului, avansuri
acordate curente etc.;
c) Alte creanțe curente – creanțe privind asigurările, creanțe privind dividendele
calculate, creanțe preliminare (care încă nu sunt obligatorii spre stingere) etc.
2) Alte active circulante – includ cheltuielile anticipate curente, precum și alte
active circulante.
Investiții financiare curente – reprezintă valori mobiliare investite de
întreprindere în capitalul social al altor entități pe un termen de până la 1 an în
vederea obținerii veniturilor.
Numerar și documente bănești – în ultima fază a circuitului economic,
activele circulante materiale din sfera circulației se transformă în active bănești, ca
urmare a încasării lor de la clienți. Activele bănești sunt reprezentate prin
numerarul aflat în casieria întreprinderii, disponibilitățile bănești existente în
conturile de la bănci, carnete de cec, documente bănești (mărci poștale şi timbre
fiscale, tichete de călătorie, bilete de tratament şi odihnă etc.).
Componența, modul general de clasificare a activelor, recunoașterea și
evaluarea acestora sunt reglementate de prevederile următoarelor Standarde
Naționale de Contabilitate:
 SNC ,,Prezentarea situațiilor financiare”
 SNC ,,Stocuri”
 SNC ,,Imobilizări necorporale și corporale”
 SNC ,,Creanțe și investiții financiare”
 SNC ,,Părți afiliate și contracte de societate civilă”.
Schematic structura activelor poate fi reprezentată astfel:
ACTIVE

ACTIVE IMOBILIZATE ACTIVE CIRCULANTE

Imobilizări necorporale Stocuri

Imobilizări corporale Creanțe curente și alte active


circulante
Investiții financiare pe termen
lung Investiții financiare curente

Creanțe pe termen lung și alte Numerar și documente


active imobilizate bănești

2.3. Sursele de proveniență a activelor (pasivele) şi clasificarea lor


Pasivele reprezintă sursele de proveniență sau constituire a activelor care au
la bază relațiile juridice generatoare de drepturi şi obligații (datorii).
Conținutul pasivului este stabilit în baza a două criterii:
1. Modul de finanțare a bunurilor economice – se referă la modul de dobândire
economică și susținere financiară a activelor întreprinderii. Pentru procurarea
bunurilor economice o întreprindere folosește:
a) surse proprii – sunt asigurate de proprietarul întreprinderii sub formă de
capital personal sau capital social, la care se mai adaugă rezervele și profitul;
b) surse străine – sunt asigurate de persoane terțe sub formă de credite și
împrumuturi.
2. Gradul de exigibilitate a (exigibil=obligatoriu) surselor de finanțare – se referă la
termenul de decontare (achitare) a surselor de finanțare (mai mare sau mai mic
decât perioada de gestiune – 1 an).
În funcție de modul de finanțare a bunurilor economice, pasivele se împart
în: capital propriu și datorii.
Capitalul propriu reprezintă mărimea rămasă în activele întreprinderii după
scăderea datoriilor. La capitalul propriu se referă:
1) Capitalul social – se constituie la înființarea întreprinderii și reprezintă
valoarea nominală a aportului proprietarilor întreprinderii la patrimoniul acesteia.
Pe parcursul funcționării întreprinderii, poate apărea necesitatea de a modifica
mărimea capitalului social. Astfel, majorarea capitalului social se poate efectua
prin plasarea de noi acțiuni sau majorarea valorii nominale a acestora. Micșorarea
capitalului social se efectuează prin retragerea unei părți din acțiuni.
2) Primele de capital – reprezintă excedentul (diferențele favorabile) dintre
valoarea efectivă și valoarea nominală a părților sociale depuse în capitalul social;
valoarea nominală a obligațiunilor și valoarea nominală a acțiunilor în care acestea
au fost convertite; valoarea nominală și valoarea de retragere a părților sociale
proprii răscumpărate.
3) Rezervele – se formează pe baza profitului în funcție de cotele stabilite și
sunt destinate pentru protejarea capitalului în cazul în care perioada de gestiune s-a
încheiat cu pierderi (capital de rezervă), pentru plata dividendelor acționarilor
(rezerve statutare) și alte scopuri (alte rezerve).
4) Profitul (pierderea) include:
a) profitul net (pierderea netă) al perioadei de gestiune – este rezultatul financiar al
perioadei de gestiune după impozitare;
b) profitul nerepartizat (pierderea neacoperită) al anilor precedenți – o parte din
capitalul propriu care nu a fost utilizată sau repartizată între proprietarii
întreprinderii sub formă de dividende sau venituri din participații;
c) corecții ale rezultatelor perioadei precedente – rezultatele corectării efectuate în
anul de gestiune la operațiunile aferente perioadelor precedente;
d) profitul utilizat al anului de gestiune.
5) Rezervele din reevaluare – surplusul de reevaluare stabilit în urma
reevaluării imobilizărilor corporale. Ele apar ca diferența dintre valoarea obținută
la reevaluare și valoarea de înregistrare în contabilitate.
6) Alte elemente de capital propriu includ orice elemente ale acestuia care nu
au fost incluse în categoriile menționate mai sus, inclusiv subvențiile. Subvențiile
reprezintă ajutorul de stat acordat întreprinderii sub forma unor transferuri de
resurse în schimbul respectării anumitor condiții referitoare la activitatea
operațională a acesteia.
Datorii – exprimă angajamentele contractuale sau legale ale întreprinderii
față de diferite persoane fizice și juridice cu privire la bunurile și valorile din
patrimoniul său. În structura patrimoniului se includ următoarele categorii de
datorii:
 Datorii financiare – se formează în urma primirii creditelor de la bancă, precum
și a împrumuturilor de la alte persoane fizice și juridice;
 Datorii comerciale – se formează în urma cumpărării bunurilor și serviciilor de
la furnizori, precum și avansurilor primite de la cumpărători;
 Datorii calculate – acestea includ datoriile față de personal (de exemplu, datorii
privind retribuirea muncii), datorii privind contribuțiile de asigurări sociale de
stat și primele de asigurare obligatorie de asistență medicală, datorii față de
buget (de exemplu, datorii privind impozitul pe venit din salariu), alte datorii (de
exemplu, datorii privind asigurarea bunurilor).
În funcție de gradul de exigibilitate, datoriile se delimitează în:
 Datorii pe termen lung, cu durata de achitare mai mare de 1 an;
 Datorii curente, cu durata de achitare până la 1 an.
Provizioane – datorii cu exigibilitate sau valoare incertă (nesigură). Ele
includ:
1) Provizioane pentru beneficiile angajaților – se constituie pentru datoriile
entității față de personal privind concediul de odihnă, pensiile și alte plăți rezultate
din contractele colective și individuale de muncă.
2) Provizioane pentru garanții acordate cumpărătorilor – se constituie
pentru acoperirea cheltuielilor de reparație și deservire a activelor vândute, pentru
returnările și reducerile de preț la bunurile vândute și alte garanții rezultate din
contractele încheiate cu clienții.
3) Provizioane pentru impozite – se constituie pentru diferențele de impozite
rezultate din operațiunile de control nefinalizate, impozite pentru care entitatea are
deschise procese în instanța de judecată, precum și în alte situații care pot genera
datorii aferente impozitelor și taxelor.
4) Alte provizioane – se constituie pentru acoperirea cheltuielilor ce țin de
litigii, de protecția mediului, de ieșirea imobilizărilor corporale, de restructurarea
entității etc.
Schematic structura pasivelor poate fi reprezentată astfel:

PASIVE

CAPTALUL PROPRIU DATORII

Capital social Datorii pe termen lung Datorii curente

Prime de capital
 Datorii financiare  Datorii financiare
 Datorii calculate  Datorii comerciale
Rezerve  Datorii calculate

Profit (pierdere) Provizioane

Rezerve din
reevaluare Provizioane Provizioane Provizioane Alte
pentru pentru garanții pentru provizioane
Alte elemente de beneficiile acordate impozite
capital propriu angajaților cumpărătorului

Componența, modul general de clasificare a elementelor de pasiv,


recunoașterea și evaluarea acestora sunt reglementate de prevederile următoarelor
Standarde Naționale de Contabilitate:
 SNC ,,Prezentarea situațiilor financiare”
 SNC ,,Capital propriu și datorii”
 SNC ,,Părți afiliate și contracte de societate civilă”.
2.4. Noțiuni privind cheltuielile, veniturile și rezultatul financiar, conținutul și
componența acestora
Cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice sub formă de
ieșiri, reduceri ale valorii activelor sau de creștere a datoriilor care contribuie la
diminuarea capitalului propriu.
În funcție de destinație cheltuielile se împart în trei grupe:
1. Cheltuieli ale activității operaționale – sunt generate de fabricarea și
comercializarea produselor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor,
achiziționarea și vânzarea mărfurilor etc. Acestea includ:
a) Costul vânzărilor – cuprinde valoarea contabilă a produselor și mărfurilor
vândute, costul serviciilor prestate și lucrărilor executate etc.;
b) Cheltuieli de distribuire – cheltuieli aferente promovării și comercializării
produselor, mărfurilor și serviciilor (de exemplu, cheltuieli de publicitate,
costul materialelor utilizate în procesul de ambalare și comercializare a
produselor);
c) Cheltuieli administrative – cheltuieli aferente organizării, deservirii și
gestionării întreprinderii. La ele se referă: cheltuieli privind retribuirea muncii
personalului administrativ, cheltuieli privind delegarea personalului
administrativ, cheltuieli pentru paza obiectelor administrative etc.;
d) Alte cheltuieli ale activității operaționale – cuprind valoarea contabilă a altor
active circulante vândute (de exemplu, materiale, OMVSD), cheltuieli sub
formă de sancțiuni, dobânzi pentru credite și împrumuturi etc.
2. Cheltuieli ale altor activități care includ:
a) Cheltuieli cu active imobilizate – cheltuieli aferente ieșirii activelor
imobilizate, cu excepția lipsurilor și deteriorărilor constatate la inventariere
(de exemplu, valoarea contabilă a utilajului vândut);
b) Cheltuieli financiare – includ cheltuielile sau pierderile rezultate din
operațiunile financiare ale întreprinderii (de exemplu, diferențele de curs
valutar);
c) Cheltuieli excepționale – sunt condiționate de evenimente atipice, care nu se
manifestă permanent sau cu regularitate (de exemplu, calamități naturale,
modificări ale legislației, perturbări politice (acțiuni militare, revoluții)).
3. Cheltuieli privind impozitul pe venit – cuprind suma totală a cheltuielilor
privind impozitul pe venit, luată în considerare la calcularea profitului (pierderii)
net al perioadei de gestiune.
Schematic structura cheltuielilor poate fi reprezentată astfel:
CHELTUIELI

Cheltuieli ale Cheltuieli ale


activității altor activității
operaționale Cheltuieli privind
impozitul pe venit

Costul vânzărilor Cheltuieli cu active


imobilizate

Cheltuieli de
distribuire Cheltuieli
financiare

Cheltuieli
administrative Cheltuieli
excepționale

Alte cheltuieli din


activitatea
operațională

Veniturile reprezintă creșteri ale beneficiilor economice sub formă de intrări


sau majorări ale valorii activelor, sau de diminuare a datoriilor care contribuie la
creșterea capitalului propriu.
În funcție de sursele de intrare, veniturile se împart în două grupe:
1. Venituri din activitatea operațională care includ:
a) Venituri din vânzări – cuprind veniturile din vânzarea produselor și
mărfurilor, prestarea serviciilor etc. Acestea se recunosc în baza
contabilității de angajamente;
b) Alte venituri din activitatea operațională – includ veniturile din ieșirea altor
active circulante, sub formă de sancțiuni, recuperări de daune materiale,
plusuri de active imobilizate și circulante constatate la inventariere etc.
2. Venituri din alte activități cuprind:
a) Venituri din operațiuni cu active imobilizate – reflectă veniturile din ieșirea
imobilizărilor necorporale și corporale, investițiilor financiare pe termen
lung, investițiilor imobiliare etc.;
b) Venituri financiare – cuprind veniturile sub formă de active imobilizate și
circulante primite cu titlu gratuit, diferențele de curs valutar etc.
c) Venituri excepționale – cuprind sumele primite de la organele de stat,
companiile de asigurări, persoanele fizice și juridice sub formă de
compensare a pierderilor din calamități naturale, modificarea legislației,
perturbări politice etc.
Schematic structura veniturilor poate fi reprezentată astfel:
VENITURI

Venituri din Venituri din alte


activitatea activități
operațională

Venituri cu operațiuni
Venituri din vânzări din active imobilizate

Alte venituri din Venituri financiare


activitatea operațională

Venituri excepționale

La finele perioadei de gestiune conturile de venituri și cheltuieli se închid


prin trecerea veniturilor și cheltuielilor acumulate la rezultatul financiar total.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) reprezintă diferența dintre
veniturile financiare și cheltuielile financiare într-un exercițiu financiar. În situația
în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, se obține profit, iar în situația în
care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, se obțin pierderi.
În funcție de natura operațiilor care îl generează, rezultatul financiar este
structurat astfel:
 Rezultatul din activitatea operațională;
 Rezultatul din alte activități.
Schematic structura rezultatului financiar poate fi reprezentată astfel:

Rezultatul financiar
(profit sau pierdere)

Rezultatul din activitatea Rezultatul din alte


operațională activități
= =
Profit brut (pierdere brută)
Venituri din alte
+ activități
m Alte venituri din -
activitatea operațională
Cheltuieli ale altor m
-
activități
Cheltuieli de distribuire
-

-m
m

Cheltuieli administrative
-

-m
m

Alte cheltuieli din


-
m
activitatea operațională
m
Suma acestor două categorii de rezultate financiare formează rezultatul
(profit sau pierdere) până la impozitare. La scăderea cheltuielilor privind
impozitul pe venit din rezultatul până la impozitare se obține profitul net
(pierderea netă) al perioadei de gestiune.
Veniturile și cheltuielile, precum și rezultatul financiar se reflectă în Situația
de profit și pierdere.
Componența, modul general de clasificare a elementelor de cheltuieli,
venituri și rezultate financiare, recunoașterea și evaluarea acestora sunt
reglementate de prevederile următoarelor Standarde Naționale de Contabilitate:
 SNC ,,Prezentarea situațiilor financiare”
 SNC ,,Stocuri”
 SNC ,,Cheltuieli”
 SNC ,,Venituri”
 SNC ,,Capital propriu și datorii”.

2.5. Metoda contabilității și elementele acesteia


Prin metoda contabilității se înțelege totalitatea elementelor, cu ajutorul
cărora se studiază obiectul contabilității și subiectele acestuia. Metoda contabilității
dezvăluie esența obiectului, îl caracterizează multilateral, permite a evidenția toate
modificările intervenite în componența patrimoniului întreprinderii, a stabili
structura surselor proprii și atrase, bunurile procurate și utilizate, dă posibilitate de
a determina veniturile, cheltuielile și rezultatul financiar.
Metoda contabilității permite furnizarea informației privind faptele și
procesele economice ce au loc în cadrul întreprinderii. În acest scop folosește un
șir de procedee care sunt grupate în trei grupe:
1. Procedee comune tuturor științelor. Printre procedeele comune tuturor
științelor pe care le folosește și contabilitatea se regăsesc:
a) Observația – este o metodă fundamentală de culegere a datelor și reprezintă
un act de urmărire și descriere a fenomenelor și proceselor economice atât în
cadrul întreprinderii, cât și în afara ei. În cadrul observației are loc constatarea
și notarea sistematică a faptelor economice, așa cum se desfășoară ele în
realitate;
b) Comparația – constă în alăturarea a două sau a mai multor elemente, fapte sau
fenomene, cu scopul de a stabili asemănările sau deosebirile dintre ele. Se
efectuează între elementele componente ale patrimoniului, între venituri și
cheltuieli, de asemenea față de structurile patrimoniale ale altor întreprinderi
(de exemplu, comparația costului 1q de struguri în dinamică la întreprindere și
în comparație cu alte entități);
c) Clasificarea – este o metodă logică prin care obiectele dintr-o mulțime dată
sunt distribuite în submulțimi în funcție de asemănările și deosebirile dintre
ele. Compararea se face dintr-un anumit punct de vedere, numit criteriu. În
contabilitate, aceasta servește pentru repartizarea bunurilor economice și
surselor de formare a acestora. Se efectuează prin separarea elementelor
patrimoniale cu trăsături comune de cele cu caracteristici diferite. Astfel, este
folosită împărțirea sistematică pe clase a elementelor, faptelor și fenomenelor
economice;
d) Analiza – constă în descompunerea obiectului sau subiectului cercetat în
părțile sale componente. În contabilitate, analiza asigură studierea aprofundată
a fiecărui element contabil în parte pentru a determina locul și implicația
acestuia în cadrul ansamblului dat. Se aplică în cele mai diverse cazuri,
începând cu înregistrarea faptelor economice până la întocmirea și prezentare
situațiilor financiare;
e) Sinteza – este o metodă științifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe
trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge
la generalizare; îmbinare a două sau a mai multor elemente într-un tot întreg.
Permite generalizarea indicatorilor atât la nivel microeconomic, cât și
macroeconomic. În ambele cazuri, sinteza are drept scop elaborarea politicilor
economice și financiare în perspectivă.
2. Procedee comune și altor științe economice. Procedeele metodei contabilității
care sunt comune și altor științe economice includ:
a) Documentarea – cuprinde totalitatea mijloacelor de informare referitoare la o
problemă sau la un domeniu de activitate. Ea permite consemnarea datelor
privind patrimoniul în diverse documente care atestă înfăptuirea lor;
b) Evaluarea – permite exprimarea valorică a elementelor patrimoniale și a
operațiunilor referitoare la modificarea elementelor patrimoniale. Ea constă în
transformarea unităților naturale în unități valorice, în monedă națională;
c) Calculația – reprezintă un ansamblu de operații matematice utilizate pe tot
parcursul ciclului de prelucrare a datelor și informațiilor furnizate de
contabilitate, începând cu calculul rezultatelor financiare și a indicatorilor de
eficiență economică din întreprinderi. Astfel, calculația se utilizează la
valorizarea bunurilor economice în documentele primare pentru înregistrarea
acestora în conturi, la stabilirea totalurilor sumelor, în lucrările de inventariere
a patrimoniului etc.;
d) Inventarierea – acțiunea de control și autentificare documentară a existenței
elementelor patrimoniale ale întreprinderii, din punct de vedere cantitativ și
valoric.
3. Procedee specifice metodei contabilității. Procedeele care sunt specifice doar
metodei contabilității cuprind:
a) Bilanțul – este modul de generalizare sistematizată a informației privind
bunurile economice și sursele de constituire a acestora pe o perioadă de
gestiune conform legislației în vigoare. Bilanțul se utilizează pentru analiza
situației economico-financiare a întreprinderii;
b) Contul – este instrumentul cu ajutorul căruia se ține evidența operațiilor
economice. Cu ajutorul contului se urmărește operativ existența și mișcarea
elementelor patrimoniale ale întreprinderii. Exprimarea se realizează în etalon
valoric (bani) cu ajutorul cărora se evaluează bunurile, datoriile și faptele
economice. Contul contabil se prezintă ca o balanță, sau sub forma literei T,
partea stângă purtând numele de Debit, iar partea dreaptă purtând numele de
Credit. Într-o parte a contului se înregistrează creșterile, iar în cealaltă parte se
înregistrează scăderile. Totalitatea conturilor utilizate de o întreprindere
formează sistemul de conturi;
c) Dubla înregistrare – presupune înregistrarea simultană (concomitentă) a
fiecărei operațiuni economice în două conturi distincte, și anume în debitul
unui cont și în creditul altui cont la una și aceeași sumă. Între cele două
conturi se stabilește o legătură reciprocă care poartă numele de
"corespondența conturilor" (iar conturile folosite se numesc "conturi
corespondente"). Reprezentarea dublei înregistrări se realizează prin
intermediul unei egalități valorice denumită formulă contabilă;
d) Balanța de verificare – asigură verificarea exactității înregistrărilor în conturi,
legătura dintre conturi și bilanț, precum și centralizarea datelor contabilității
curente.
Toate procedeele menționate se află într-o strânsă interdependență,
asigurând furnizarea de informații cu privire la desfășurarea faptelor și
fenomenelor economice în cadrul întreprinderii într-o anumită perioadă de timp.