Detectoare de radiatie

Una dintre problemele principale, de a cărei soluţionare depinde dezvoltarea civilizaţiei noastre, problemă
care a revenit pe planul I al preocupărilor din ultimii ani, este asigurarea cu energia necesară dezvoltării
activităţilor de baza care condiţionează evoluţia progresivă a nivelului de trai al populaţiei globului terestru.
Cantitatea de energie consumată de omenire a crescut, din epoca primitivă până acum de 2,5 milioane de
ori .Este evident că o astfel de creştere, nu poate să nu conducă la o problemă a energiei necesare pentru
dezvoltarea viitoare a omenirii . De-a lungul timpului s-au făcut cercetări pentru obţinerea de detectoare cu
scintilaţie anorganice şi plastice organice; s-a încercat realizarea de sisteme de detecţie cu scintilatoare
pentru experimente de fizică nucleară. S-au făcut totodată cercetări privind obţinerea de detectoare cu plăci
rezistive (RPC detectors) aplicabile în măsurători de timp de zbor pentru identificarea de particule în
interacţii cu ioni grei la energii relativiste şi ultrarelativiste (FOPI experiment). În final s-a încercat
dezvoltarea unor sisteme de detecţie cu RPC pentru utilizari în tomografia computerizată cu emisie de
pozitroni (PET- Tomography). Cele mai cunoscute detectoare Detecţia radiaţiilor nucleare se bazează pe
proprietatea acestora de a ioniza substantele străbătute. Cele mai utilizate detectoare sunt: contoarele cu
ionizare (camera de ionizare, contorul Geiger-Müller), contoarele cu scintilaţie (detectori cu fosfor, cristale
cu scintilaţie, scintilatori cu lichid) şi dispozitivele care vizualizează urmele particulelor (camere cu ceaţă,
camere cu scânteie, camere cu bule).

Detectorul Geiger-Müller este constituit din doi electrozi: catodul, cilindric, construit din metal, sticlă
metalizată sau grafitată, iar anodul fiind un fir metalic subţire (de obicei din wolfram, cu diametrul de 0,1-
0,2 mm), situat pe axa cilindrului.  Prin caracteristica unui detector Geiger-Müller se înţelege graficul care
exprimă dependenţa vitezei de numărare n a detectorului de tensiunea aplicată acestuia, în condiţiile unui
flux constant de particule ajunse la detector (viteza de numărare se notează cu n şi se dă în impulsuri pe
minut).

Există mai multe tipuri de detectoare Geiger-Müller: - cu gaze inerte şi vapori organici - sau gaze inerte şi
halogeni • Între electrozii detectorului Geiger-Müller se aplică tensiune electrică continuă. • Pătrunzând în
volumul sensibil al detectorului, radiaţia nucleară interacţionează cu atomii gazului, pe care îi ionizează,
creând astfel un anumit număr de perechi de ioni pozitivi şi electroni. • Ionii pozitivi sunt atraşi de catod. •
Ca rezultat în circuitul detectorului ia naştere un impuls electric de scurtă durată care se anulează atunci
când toţi electronii ajung la anod.

CAMERA DE IONIZARE Camera de ionizare este o incintă închisă, de formă cilindrică, în care se găsesc doi
electrozi plan – paraleli şi un gaz aflat în condiţii normale. Cei doi electrozi formează un condensator plan cu
electrozii aflaţi la distanţa de 3 – 6 cm unul de altul.  În lungul traiectoriei particulei nucleare încărcate care
străbate gazul camerei se produc ioni pozitivi şi electroni.  Numărul perechilor de sarcini care se produc 
depinde de natura radiaţiei care a interacţionat  cu moleculele gazului şi de energia lor cinetică.  Curentul
de ionizare este amplificat şi măsurat. El  este proporţional cu numărul total de perechi ion - electron creaţi
de particule în unitatea de timp.  Dezavantaje: în camera de ionizare curentul obţinut este mic, fapt ce
duce la necesitatea folosirii unui sistem de înregistrare complicat.

CONTORUL GEIGER - MŰLLER  Contorul Geiger–Műller face parte din categoria detectorilor cu ionizare in
gaz.  Acest detector are o construcţie  simplă, fiind alcătuit din doi  electrozi introduşi într-un tub  de
sticlă sau de metal.  Tubul conţine şi un gaz nobil la presiune joasă ( zeci de torri). De obicei, electrozii au
geometrie cilindrică, anodul fiind un fir metalic, subţire, dispus pe axul unui cilindru care constituie catodul.
Acesta din urmă poate fi un strat conductor depus pe peretele interior al tubului de sticlă, iar dacă tubul
exterior este metalic, va servi chiar el drept catod. Între cei doi electrozi se aplică o diferenţă de potenţial. 
În regiunea din jurul firului central se obţine un câmp electric intens în care electronii sunt acceleraţi
puternic şi în deplasarea lor spre anod produc ionizări în avalanşă. La trecerea unei radiaţii prin volumul
contorului se produce excitarea şi ionizarea moleculelor gazului. În funcţie de natura radiaţiei incidente,
ionizarea se poate face direct, în cazul particulelor cu sarcină electrică, sau indirect, prin intermediul
electronilor smulşi din peretele contorului de radiaţiile X şi , respectiv al unei particule încărcate rezultate
dintr-o reacţie nucleară produsă de neutroni. Ionii şi electronii formaţi, dacă sunt acceleraţi în câmp electric,
pot produce la rândul lor ionizări secundare. Caracterul descărcării interioare depinde de tensiunea aplicată
pe contor.  Sarcinile electrice apărute în urma trecerii unei particule sunt colectate şi provoacă variaţia
într-un timp scurt a tensiunii aplicate pe contor, deci un puls de tensiune care apare la bornele contorului şi
care este transmis prin condensator la instalaţia de numărare.  In cazul contorului Geiger–Műller apare
multiplicarea în gaz a sarcinilor prin ionizări secundare, adică descărcarea în avalanşă. Dar, funcţionarea
contorului Geiger–Műller se bazează pe existenţa unui câmp electric de intensitate mare, astfel că
descărcarea în avalanşă se intensifică şi este însoţită de avalanşe secundare. Astfel, pulsurile de tensiune
care apar au amplitudine mare (1-10 V sau mai mult) şi pot fi numărate direct, fără amplificare prealabilă. 
Acest detector permite numai numărarea particulelor nucleare fără a determina alte proprietăţi ale
acestora.

Detector cu scintilaŢii. FOTOMULTIPLICATORUL  Fenomenul pe care se bazează funcţionarea acestor

detectori constă în apariţia de scintilaţii în cristale anorganice sau substanţe organice. La baza construcţiei
unui scintilator stă fenomenul de fluorescenţă care constă în schimbul de energie dintre particulele nucleare
şi materialul scintilatorului. Lumina produsă de scintilator este transportată la fotomultiplicator.
Fotomultiplicatorul este un instrument care transformă un semnal luminos într-un semnal electric. El este
construit dintr-un tub de sticlă vidat în care se află: un fotocatod, un ansamblu de dinode, un divizor de
tensiune şi un anod.  Fotonii apăruţi în scintilator (scintilaţiile) cad pe fotocatod, care transformă fotonii în
electroni (numiţi şi “fotoelectroni”) prin efect fotoelectric. Între fotomultiplicator şi prima dinodă, între
dinode şi între ultima dinoda şi anod se aplică diferenţe de potenţial, cu ajutorul unui divizor de tensiune.
Aceste valori cresc, între 900 V şi 2500 V. Sub acţiunea câmpului electric, fotoelectronii sunt acceleraţi spre
prima dinodă de unde extrag prin emisie secundară mai mulţi electroni care sunt acceleraţi spre următoarea
dinodă, unde produc din nou emisie secundară de electroni şi procesul se repetă. Deci dinodele au rolul de a
multiplica curentul produs de fotonii iniţiali pe fotocatod (scinţilatiile).  Amplitudinea pulsului de tensiune,
obţinut cu ajutorul fotomultiplicatorului, este proporţională cu numărul de scintilaţii produse de particula
încărcată la trecerea prin cristal, deci cu energia acesteia. Datorită acestui fapt, detectorul cu scintilaţie se
foloseşte atât la numărarea radiaţiilor nucleare cât şi la măsurarea energiei acestora.

DETECTORII CU SEMICONDUCTORI  Interacţiunea unei radiaţii nucleare cu semiconductorul, generează

electroni în banda de conducţie şi goluri în banda de valenţă care vor fi colectaţi şi transformaţi în semnal ca
urmare a scăderii rezistivitaţii joncţiunii.  În funcţie de numărul de perechi de sarcină formate (care sunt
dependente de energia radiaţiei), avem intensităţi diferite ale impulsurilor înregistrate.  Purtătorii de
sarcină colectaţi, prin aplicarea unei diferenţe de potenţial, formează un puls a cărui amplitudine este
proporţională cu energia particulelor nucleare înregistrate.  Datorită rezoluţiei energetice foarte bune,
detectorii cu semiconductori înlocuiesc treptat ceilalţi detectori în cercetările de fizică nucleară.

CAMERA CU CEAŢĂ  Camera cu ceaţă, cunoscută şi sub numele de cameră Wilson, este utilizată pentru
detecţia particulelor de radiaţie ionizantă. În cea mai elementară formă, o cameră cu ceaţă este un mediu
sigilat care conţine vapori de apă sau alcool, superrăciţi, suprasaturaţi. Când o particulă alfa sau o particulă
beta interacţionează cu vaporii, îi ionizează. Ionii rezultaţi se comportă ca nuclei de condensare, în jurul
căreia se va forma ceaţă (deoarece amestecul este în pragul condensului).  Energiile mari ale particulelor
alfa şi beta înseamnă că rămâne o urmă, datorită faptului că se produc mulţi ioni de-a lungul căii particulei
încărcate electric. Aceste urme au forme distincte (de exemplu, urma unei particule alfa este largă şi
dreaptă, iar cea a unui electron este mai îngustă şi prezintă semne de deviere). Când se aplică un câmp
magnetic vertical, particulele încărcate pozitiv şi negativ vor avea traiectorii curbate în direcţii opuse. 
Traiectoriile particulelor încărcate apar în camera cu ceaţă sub forma unor urme vizibile la o iluminare
laterală şi pot fi fotografiate. Traiectoriile particulelor alfa apar în majoritatea cazurilor practic rectilinii
(figura alăturată). Traiectoriile se caracterizează prin grosimea şi continuitatea lor, care se datorează
puternicei ionizări specifice, adică a numărului mare de perechi de ioni formaţi pe unitate de lungime de
drum. Pe fotografii mărite se pot vedea amănunte importante: multe traiectorii se pot termina  printr-o
cotitura brusca (“cârlig”), în alte  cazuri se văd deviaţii sub unghi mic în puncte  mai mult sau mai puţin
depărtate de capătul  traiectoriei. Foarte rar, unghiul de deviaţie este  mai mare; mai rar, încă, traiectoria
se termină  printr-o furcă.

CAMERA CU BULE  O cameră cu bule este un vas umplut cu un lichid transparent supraîncălzit (cel mai
adesea hidrogen lichid) folosit pentru a detecta particule încărcate electric care se deplasează prin el. A fost
inventat în 1952 de Donald Glaser, pentru care acesta a primit în 1960 Premiul Nobel pentru fizică. 
Camera cu bule este similară camerei cu ceaţă în aplicaţii şi în principiul  de bază. În mod normal este
realizată prin  umplerea unui cilindru mare cu un lichid încălzit  până aproape de punctul său de fierbere.
În timp  ce particulele intră în cameră, un piston îi reduce  brusc presiunea, iar lichidul intră într-o fază de
 supraîncălzire, metastabilă. Particulele încărcate  creează o urmă de ionizare în jurul căreia lichidul  se
evaporă, formând bule microscopice.  Densitatea bulelor în jurul unei urme este  proporţională cu
cantitatea de energie pierdută de particulă.  Bulele cresc în mărime cu cât camera îşi creşte volumul, până
devin destul de mari pentru a fi văzute sau fotografiate. Câteva camere foto sunt montate în jurul ei,
furnizând o imagine tridimensională a experimentului. Au fost folosite camere cu bule cu rezoluţii până la
câţiva micrometrii. Întreaga cameră este supusă unui câmp magnetic constant, ceea ce determină
particulele încărcate să se deplaseze în spirală, cu raza determinată de raportul sarcină-masă. Dat fiind că
pentru toate particulele subatomice încărcate electric şi cu viaţă lungă, sarcina lor este cea a unui electron,
iar raza de curbură este astfel proporţională cu impulsul.  În fotografia următoare se văd traseele unor 
particule în camera cu bule. Camera cu bule este  plasata într-un câmp magnetic omogen şi 
perpendicular pe figură, astfel încât traiectoriile  par curbate ca urmare a forţei Lorentz ce acţionează
asupra lor. Traseele care parcurg camera orizontal şi sunt puţin curbate în sus, aparţin unui fascicul de
protoni. Traseele spirale (în sus şi în jos) aparţin unui electron şi unui pozitron, produşi ca pereche sub
influenţa unei radiaţii gamma care nu este vizibila în imagine