CAPITOLUL 8

8.1
Astronomia (greacă ἀστρονομία / ástronomía) este o știință naturală care
studiază obiecte și fenomene cerești. Folosește matematica, fizica și
chimia pentru a explica originea și evoluția lor. Printre obiectele de
interes se numără: planete, sateliți naturali, stelele, nebuloasele, galaxii și
comete. Fenomenele relevante includ explozii de supernove, explozii de
raze gamma, quasari, blazari, pulsari, și radiații cosmice de fond. Mai
general, astronomia studiază tot ceea ce își are originea în afara
atmosferei Pământului. Cosmologia este o ramură a astronomiei și
studiază Universul în ansamblu.[1] Astronomia este una dintre cele mai
vechi științe naturale. Civilizațiile timpurii din istoria înregistrată au făcut
observații metodice despre cerul nopții. Acestea includ babilonienii,
grecii, indienii, egiptenii, chinezii, Maya și multe popoare indigene antice
din America. În trecut, astronomia includea discipline la fel de diverse
precum astrometria, navigația cerească, astronomia observațională și
întocmirea calendarelor. În zilele noastre, astronomia profesionistă este
sinonimă cu astrofizica.[2] Astronomia profesionistă este împărțită în
două ramuri: observațională și teoretică. Astronomia observațională este
concentrată pe achiziționarea de date din observațiile obiectelor
astronomice. Aceste date sunt apoi analizate folosind principii de bază ale
fizicii. Astronomia teoretică este orientată spre dezvoltarea de modele
computerizate sau analitice pentru a descrie obiecte și fenomene
astronomice. Aceste două câmpuri se completează reciproc. Astronomia
teoretică încearcă să explice rezultatele observaționale, iar observațiile
sunt folosite pentru a confirma rezultatele teoretice. Amatorii joacă un
rol activ în astronomie. Este una dintre puținele științe în care se aplică
acest lucru. Este valabil mai ales pentru descoperirea și observarea
evenimentelor tranzitorii. Astronomii amatori au ajutat la multe
descoperiri importante, precum găsirea de noi comete.

Astronomia preistorica De la prima civilizatie a antichitatii, de la asiro-

babilonienii stabiliti in Mesopotamia s-au pastrat sute de mii de tablite de
lut pe care erau inscrise, alaturi de calcule si operatii aritmetice, in sistem
hexazecimal si inregistrari ale observatiilor lor astronomice. Asiro-
babilonienilor li se atribuie pentru prima data capacitatea de a deosebi o
planeta de o stea determinarea echinoctiilor si a solstitiilor, impartirea
eclipticii in douasprezece semne zodiacale, delimitarea constelatiilor si
realizarea primei harti ceresti, in care erau bine precizate orbitele,
conjunctiile si eclipsele planetelor. Inca din mileniul III i.e.n., anul
sumero-babilonian avea 354 de zile si 12 luni, corectia anului
calendaristic fata de anul solar facandu-se prin introducerea unei luni o
data la trei ani. De asemenea, ziua avea 12 ore duble, fiecare avand 60
minute duble iar fiecare minut avand 60 de secunde duble. Acest
principiu de subdiviziune a timpului s-a transmis pana la noi prin
intermediul evreilor, grecilor si apoi al romanilor.
Astronomia si teoriile cosmologice din Grecia antica Incepand cu secolul
VI i.e.n. grecii au studiat miscarea astrilor, forma cerului si a Pamantului,
si de la ei se pastreaza pana astazi denumirile stelelor si ale constelatiilor,
dintre care cele mai celebre sunt urmatoarele: Orion (numele marelui
vanator din mitologia greaca), Canis Major (cu cea mai stralucitoare stea,
Sirius), Canis Minor, Lepus si Taurus, Perseus, Andromeda si Cassiopeia.
Grecii au fost primii care au incercat sa explice, intr-o maniera logica si
sistematica, cum functioneaza Universul, folosind modele si observatii.
Inca din secolul VII i.e.n. grecii au considerat ca Universul este un loc
rational guvernat de legi naturale, universale si ca omul poate sa afle
aceste legi. In acest domeniu stiinta nu era capabila insa sa dea raspunsuri
sigure, absolute. Astronomia este știința care se ocupă cu studiul aștrilor
și a legilor mișcării lor, al constelațiilor, galaxiilor și al universului în
totalitatea sa.De asemenea, studiază evenimentele ce au loc dincolo de
atmosfera terestră, planetele, cometele, radiațiile cosmice de fond, forma
și formarea universului.
Metodele de cercetare astrofozica Astrofizica poate fi impartita in doua
ramuri :
*astrofizica teoretica
*astrofizica observationala
Primele observatii astronomice, consemnate pe “oasele de ghicit”
descoperite pe teritoriul Chinei, datand din sec.XIV – XIII i.e.n. se refera
la eclipsele de Luna si de Soare. Vechii chinezi cunosteau 5 planete
(Jupiter, Marte, Saturn, Venus si Mercur) pe care le puneau in conjunctie
cu cele 5 elemente (pamant, lemn, metal, foc si apa). In sec.IV i.e.n. anul
chinezesc avea 365 zile asa cum cercul avea si el 365 de grade.

8.2
Echinocţiul de primăvară - marchează începutul primăverii astronomice şi
reprezintă intrarea Soarelui în primul semn zodiacal, semnul Berbecului.
La momentul echinocţiului de primăvară Soarele traversează ecuatorul
ceresc trecând din emisfera australă a sferei cereşti în cea boreală. Când
Soarele se află în acest punct, numit punct vernal , el descrie mişcarea
diurnă în lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determină - la data
respectivă - egalitatea duratei zilelor cu cea a nopţilor, indiferent de
latitudine. Echinocţiul de toamnă Este momentul când longitudinea
astronomică a Soarelui atinge valoarea de 180 grade, el intrând în semnul
zodiacal Balanţa. Durata zilelor fiind astfel egală, indiferent de latitudine,
cu cea a nopţilor . Toamna astronomică începe în ziua de 23 septembrie.
Începând de la această dată, durata zilelor va continua să scadă, iar cea a
nopţilor să crească, până la data de 21 decembrie, când va avea loc
momentul solstiţiului de iarnă.

Radioastronomie
Radioastronomia utilizează radiații cu lungimi de undă mai mari de
aproximativ un milimetru, în afara intervalului vizibil.[45]
Radioastronomia este diferită de majoritatea celorlalte forme de
astronomie observațională prin faptul că undele radio observate pot fi
tratate ca unde mai degrabă decât ca fotoni. Prin urmare, este relativ
ușor să se măsoare atât amplitudinea cât și faza undelor radio, în timp ce
aceasta nu se face la fel de ușor la lungimi de undă mai scurte.[45] Deși
unele unde radio sunt emise direct de obiecte astronomice, un produs al
emisiilor termice, cea mai mare parte a emisiilor radio observate este
rezultatul radiației sincrotron, care este produsă când electronii
orbitează câmpurile magnetice.[45] În plus, o serie de linii spectrale
produse de gazul interstelar, în special linia spectrală a hidrogenului la
21 cm, sunt observabile la lungimile de undă radio.[10][45] O mare
varietate de alte obiecte pot fi observate la lungimile de undă radio,
inclusiv supernovele, gazele interstelare, pulsarii și nucleele galactice
active.

Astronomie infraroșie

Astronomia infraroșie se bazează pe detectarea și analiza radiațiilor

infraroșii, lungimi de undă mai lungi decât lumina roșie și în afara razei
de vedere. Spectrul infraroșu este util pentru studierea obiectelor care
sunt prea reci pentru a radia lumină vizibilă, cum ar fi planetele, discurile
circumstelare sau nebuloasele a căror lumină este blocată de praf.
Lungimile de undă mai lungi ale infraroșului pot pătrunde norii de praf
care blochează lumina vizibilă, permițând observarea stelelor tinere
înglobate în nori moleculari și miezurile galaxiilor. Observațiile de la
Wide-field Infrared Survey Explorer (WISE) au fost deosebit de eficiente
la descoperirea a numeroase protostele galactice și a roiurilor de stele
gazdă. Cu excepția lungimilor de undă în infraroșu apropiate de lumina
vizibilă, o astfel de radiație este puternic absorbită de atmosferă sau
mascată, deoarece atmosfera în sine produce emisii infraroșii
semnificative. În consecință, observatoarele cu infraroșu trebuie să fie
amplasate în locuri înalte și uscate de pe Pământ sau în spațiu.[48] Unele
molecule radiază puternic în infraroșu iar aceasta permite studiul chimiei
spațiului; mai precis poate detecta apa din comete.
Astronomie optică
Istoric, astronomia optică, numită și astronomia luminii vizibile, este cea
mai veche formă de astronomie.[50] Inițial, imaginile observațiilor au
fost desenate de mână. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în cea mai mare
parte a secolului XX, imaginile au fost realizate folosind echipamente
fotografice. Imaginile moderne sunt realizate folosind detectoare
digitale, în special folosind dispozitive cu cuplaj de sarcină (CCD) și
înregistrate pe suport modern. Deși lumina vizibilă în sine se extinde de
la aproximativ 4000 Å la 7000 Å (400 nm la 700 nm),[50] același
echipament poate fi utilizat pentru a observa unele radiații aproape
ultraviolet și aproape infraroșu.
Astronomie în ultraviolet
Astronomia în ultraviolet folosește lungimi de undă ultraviolete între
aproximativ 100 și 3200 Å (10 până la 320 nm).[45] Lumina la aceste
lungimi de undă este absorbită de atmosfera Pământului, necesitând ca
aceste observații să fie efectuate din atmosfera superioară sau din
spațiu. Astronomia în ultraviolet este cea mai potrivită pentru studiul
radiațiilor termice și a liniilor de emisie spectrale de la stelele albastre
fierbinți (stelele OB) care sunt foarte strălucitoare în această bandă de
unde. Aceasta include stelele albastre din alte galaxii, care au fost țintele
mai multor studii ultraviolete. Alte obiecte observate frecvent în lumina
ultravioletă includ nebuloase planetare, resturi de supernove și nuclee
galactice active.[45] Cu toate acestea, deoarece lumina ultravioletă este
absorbită cu ușurință de praful interstelar, este necesară o ajustare a
măsurărilor ultraviolete

Astronomie cu raze-X
Astronomia în ultraviolet folosește lungimi de undă ultraviolete între
aproximativ 100 și 3200 Å (10 până la 320 nm).[45] Lumina la aceste
lungimi de undă este absorbită de atmosfera Pământului, necesitând ca
aceste observații să fie efectuate din atmosfera superioară sau din
spațiu. Astronomia în ultraviolet este cea mai potrivită pentru studiul
radiațiilor termice și a liniilor de emisie spectrale de la stelele albastre
fierbinți (stelele OB) care sunt foarte strălucitoare în această bandă de
unde. Aceasta include stelele albastre din alte galaxii, care au fost țintele
mai multor studii ultraviolete. Alte obiecte observate frecvent în lumina
ultravioletă includ nebuloase planetare, resturi de supernove și nuclee
galactice active.[45] Cu toate acestea, deoarece lumina ultravioletă este
absorbită cu ușurință de praful interstelar, este necesară o ajustare a
măsurărilor ultraviolete

Astronomie cu raze gamma

Astronomia cu raze gamma observă obiecte astronomice la cele mai
scurte lungimi de undă ale spectrului electromagnetic. Razele gamma
pot fi observate direct de sateliți cum ar fi Observatorul de radiație gama
Compton sau de telescoape specializate numite telescoape atmosferice
Cherenkov.[45] Telescoapele Cherenkov nu detectează direct razele
gamma, în schimb detectează sclipirile de lumină vizibilă produse atunci
când razele gamma sunt absorbite de atmosfera Pământului.[51] Cele
mai multe surse emitente de raze gamma sunt de fapt explozii de raze
gamma, obiecte care produc radiații gamma doar pentru câteva
milisecunde până la mii de secunde înainte de a dispărea. Doar 10% din
sursele de raze gamma sunt surse netransitive. Acești emițători
constanți de raze gamma includ pulsari, stele neutronice și candidați la
găuri negre, cum ar fi nucleii galactici activi.

Câmpuri care nu se bazează pe spectrul electromagnetic

Pe lângă radiația electromagnetică, pot fi observate și alte câteva
evenimente originare de la distanțe mari de Pământ. În astronomia
neutrino, astronomii folosesc instalații subterane puternic protejate,
cum ar fi SAGE, GALLEX și Kamioka II/III pentru detectarea neutrinilor.
Marea majoritate a neutrinilor care circulă pe Pământ provin de la
Soare, dar 24 de neutrini au fost detectați și din supernova 1987A.[45]
Razele cosmice, care constau în particule de energie foarte ridicate
(nuclee atomice) care se pot descompune sau pot fi absorbite atunci
când intră în atmosfera Pământului, au ca rezultat o cascadă de particule
secundare care pot fi detectate de observatoarele actuale.[52] Unele
detectoarele de neutrini pot fi, de asemenea, sensibile la particulele
produse atunci când razele cosmice lovesc atmosfera Pământului.[45]
Astronomia cu unde gravitaționale este un câmp emergent al
astronomiei care folosește detectoare de unde gravitaționale pentru a
colecta date observaționale despre obiecte masive îndepărtate. Au fost
construite câteva observatoare, cum ar fi Laser Interferometru
Gravitational Observatory LIGO. LIGO a făcut prima sa detectare la 14
septembrie 2015, observând unde gravitaționale dintr-o gaură neagră
binară.[53] A doua undă gravitațională a fost detectată la 26 decembrie
2015 și observații suplimentare ar trebui să continue, însă undele
gravitaționale necesită instrumente extrem de sensibile.[54][55]
Combinația de observații făcute cu ajutorul radiațiilor electromagnetice,
neutrini sau unde gravitaționale și alte informații complementare, este
cunoscută sub denumirea de astronomie multi-mesager.

Astrometrie și mecanică cerească

Unul dintre cele mai vechi domenii în astronomie și în toată știința este
măsurarea pozițiilor obiectelor cerești. Istoric, cunoașterea exactă a
pozițiilor Soarelui, Lunii, planetelor și stelelor a fost esențială în navigația
cerească (utilizarea obiectelor cerești pentru ghidarea navigației) și în
realizarea calendarelor. Măsurarea atentă a pozițiilor planetelor a dus la
o înțelegere solidă a perturbațiilor gravitaționale și la o capacitate de a
determina pozițiile trecute și viitoare ale planetelor cu o mare precizie,
un domeniu cunoscut sub numele de mecanica cerească. Mai recent,
urmărirea obiectelor din apropierea Pământului va permite prezicerea
unor întâlniri apropiate sau a unei potențiale coliziuni a Pământului cu
acele obiecte.[58] Măsurarea paralaxei stelelor din apropiere oferă o
bază fundamentală în scara distanței cosmice care este utilizată pentru a
măsura scara Universului. Măsurările paralxei stelelor din apropiere
oferă o bază de referință absolută pentru proprietățile stelelor mai
îndepărtate, deoarece proprietățile lor pot fi comparate. Măsurătorile
vitezei radiale și mișcarea proprie a stelelor permit astronomilor să
traseze mișcarea acestor sisteme prin galaxia Căii Lactee. Rezultatele
astrometrice reprezintă baza utilizată pentru calcularea distribuției
materiei întunecate speculate în galaxie.[59] În decursul anilor 1990,
măsurarea ondulării stelare a stelelor din apropiere a fost folosită pentru
a detecta planete extrasolare mari care orbitează acele stele.

MIŞCAREA ANUALĂ APARENTĂ A SOARELUI ŞI MIŞCAREA REALĂ A

PĂMÂNTULUI ÎN JURUL SOARELUI Ecliptica
- Soarele descrie pe sfera cerească un cerc mare numit ecliptică
- Această mişcare anuală aparentă a Soarelui este aproape uniformă şi
are loc în sens direct. Perioada acestei mişcări se numeşte an sideral.
Ecliptica trece prin 12 constelaţii, numit zodiac.
Mişcarea aparentă a Soarelui pe sfera cerească. Dacă notăm pe orizont
punctele unde răsare şi apune Soarele, vom constata că, spre deosebire
de stele, aceste puncte nu sunt fixe. Prin urmare Soarele se mişcă faţă de
stele. Consecinţele mişcării anuale aparente a Soarelui
a) Anotimpurile.
b) - primăvara 92 de zile şi 20 ore;
c) - vara 93 de zile şi 15 ore;
d) - toamna 89 de zile şi 19 ore;
e) - iarna 89 de zile.

Echinoctiul de primăvară-toamnă
UNIVERS
1. Lumea în totalitatea ei,
nemărginită în timp si
spatiu; cosmos.
2. ”Iubirea este arhitectul
universului.”
Solstițiul de iarnă - vară
Solstiţiul de iarnă - consecinţa mişcării reale a Pământului în jurul
Soarelui.
Începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al
solstiţiului de iarnă, legat de mişcarea anuală aparentă a Începând de la
data de 22 decembrie, durata zilelor va creste continuu, iar cea a
nopţilor va scădea în mod corespunzător.
Solstiţiul de vară
La data de 21 iunie, este solstiţiului de vară, ce marchează începutul verii
astronomice . Pământul execută atât o mişcare anuală de revoluţie în
jurul Soarelui, cât şi o mişcare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor
tereştri. După momentul solstiţiului de vară, durata zilei va începe să
scadă, iar a nopţii să crească, timp de 6 luni, pâna la 21 decembrie,
momentul solstiţiului de iarnă.

8.3 Sistemul solar

Sistemul solar (scris și Sistemul Solar) este format din Soare împreună cu
sistemul său planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor
naturali) și alte obiecte non-stelare.[b] În afară de cele opt planete,
oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete, denumită
provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la
marginea Sistemului Solar. Existența planetei ar explica configurarea
orbitală neobișnuită a unui grup de obiecte transneptuniene (OTN).La 20
ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E. Brown de la
Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi
suplimentare indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de
orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între 10.000 și
20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal[11],
„Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât
Terra și s-ar afla la minim 200 UA. Sistemul este situat într-unul dintre
brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul Orion),
galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele. El s-a format acum 4,6
miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor
molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea
obiect ca masă fiind planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici,
Mercur, Venus, Pământul și Marte, numite planete terestre / planete
telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru planete
exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele
telurice. Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în
principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate, Uranus
și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de
topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri,
cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de
gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”). Toate planetele au
orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan
ecliptic. Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite
obiecte mici.[b] Centura de asteroizi, situată între Marte și Jupiter, este
similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre, deoarece
o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de
orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre
obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre
aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte
pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație.[14]
Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate
până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene:
Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni se
află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie
interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte
corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul lor.[c] Fiecare
planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și
alte obiecte mici. Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în
mediul interstelar o bulă cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la
marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul lui
Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea
planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă.
El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai mare
decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar
este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2

din secvența principală ce conține 99,86% din masa cunoscută a
sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional.[17] Cele mai
mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși,
constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând
împreună mai mult de 90%. Majoritatea obiectelor mari care orbitează în
jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut
și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în
timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea
unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari.[21][22] Toate planetele
și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași
direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit
de deasupra polului nordic solar).[23] Există excepții, cum ar fi cometa
Halley.Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar
constă din: steaua centrală – Soarele, patru planete interioare relativ mici
înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți patru giganți de gaz –
înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate.
Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de
asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi,
incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviene).[24]
După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar
sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei
Neptun.[25] Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem
secundar propriu, fiind orbitate de obiecte planetare denumite sateliți
naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur)
sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de
particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea
celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor
de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta
orbitată.Legile lui Kepler cu privire la mișcarea planetară descriu orbitele
obiectelor din jurul Soarelui. Urmând legile lui Kepler, fiecare dintre
aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele
acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o
semiaxă majoră mai mică) se deplasează mai repede, fiind influențate mai
puternic de către gravitația Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui
corp față de Soare variază de-a lungul perioadei sale de revoluție
(denumită „an”). Cel mai apropiat punct față de Soare de pe orbita unui
obiect este numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se
numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe
comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte
eliptice. Pozițiile corpurilor în sistemul solar pot fi prezise folosindu-se
modele numerice. Deși Soarele domină sistemul prin masa sa, el măsoară
doar 2% din momentul cinetic[26], datorat rotației diferențiale din
interiorul Soarelui gazos.[27] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară cea
mai mare parte din restul momentului cinetic datorat combinației dintre
masele, orbitele și distanțele lor față de Soare, cometele având cel mai
probabil și ele o contribuție semnificativă la total.[26] Datorită
distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale sistemului solar arată
orbitele la aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură
este mai departe de Soare, cu atât distanța dintre ea și orbita precedentă
este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se
află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)[e] mai departe de Soare
decât Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar
Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute încercări pentru a determina
relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode),
[28] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.Soarele – ce cuprinde
aproape toată materia din sistemul solar – este compus în proporție de
aproximativ 98% din hidrogen și heliu.[29] Jupiter și Saturn, care cuprind
aproape întreaga materie rămasă, au în compoziția atmosferei circa 98%
din aceleași elemente.[30][31] Există un gradient al compoziției în
sistemul solar, determinat de căldura și presiunea de radiație a luminii
care provin de la Soare; obiectele care sunt mai aproapiate de Soare, sunt
mult mai afectate de căldură și presiunea luminii, fiind compuse din
elemente cu temperaturi de topire ridicate. Obiectele care sunt mai
depărtate de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu
temperaturi de topire mai mici.[32] Granița din sistemul solar, dincolo de
care aceste substanțe volatile se pot condensa este cunoscută sub numele
de linia de îngheț și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.[33]
Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,
[34] materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt
silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare solidă în aproape toate
condițiile din nebuloasa protoplanetară.[35] Jupiter și Saturn sunt
compuși în mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de
scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular,
heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa
inițială.[35] Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul
sulfurat și dioxidul de carbon,[34] au puncte de topire de până la câteva
sute de grade kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și
temperatura ambiante.[35] Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide
sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa
inițială ele erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă.[35] Substanțe
înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor gigante,
precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de
gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui
Neptun.[34][36] Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca
volatile.[37] Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au
încercat să redea la scară relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul
antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute și ca
planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe
sau regiuni.[38] Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez,
folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholm
drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul
Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat
obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km.

Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani, în urma colapsului
gravitațional al unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular.[41] Acest
nor inițial avea un diametru de mai mulți ani-lumină și a dat naștere,
probabil, mai multor stele.[42] La fel ca și majoritatea norilor moleculari,
acesta era constituit, în principal, din hidrogen, mai puțin heliu și cantități
mici de elemente mai grele formate în generațiile anterioare de stele.
Când regiunea care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă
pre-solară,[43] a suferit un colaps, conservarea momentului cinetic a
determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde s-a concentrat cea
mai mare parte a masei, a devenit din ce în ce mai fierbinte în raport cu
discul din jur.[42] Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a
început să se aplatizeze și a luat forma unui disc protoplanetar cu un
diametru de aproximativ 200 UA, având o protostea fierbinte și densă în
centru. Protoplanetele formate în urma acreției din acest disc de praf și
gaz[46] interacționau gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din
ce în ce mai mari. Sute de protoplanete au putut exista în sistemul solar
timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete
și planete pitice, iar resturile devenind obiecte minore.
Din cauza punctului lor de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații
au putut rezista în sistemul solar interior fierbinte, aproape de Soare, iar
acestea au format planetele de rocă Mercur, Venus, Terra și Marte.
Deoarece elementele metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din
nebuloasa solară, planetele terestre nu au putut deveni foarte mari.
Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai
departe de Soare, dincolo de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui
Marte și a lui Jupiter începând de la care materia este suficient de rece
pentru a permite compușilor volatili să rămână solizi. Ghețurile care
formau aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații,
care formau planetele terestre interioare, permițându-le să devină destul
de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elementele
cele mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-
au concentrat în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul
lui Oort. Modelul de la Nisa este o explicație a creării acestor regiuni,
precum și a modului în care planetele exterioare s-au putut forma în
poziții diferite și au migrat, ajungând să aibă orbitele lor actuale prin
diverse interacțiuni gravitaționale. După 50 de milioane de ani, presiunea
și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit suficient de
mari pentru ca să înceapă fuziunea termonucleară.[47] Temperatura,
viteza de reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a
fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța
gravitațională. În acel moment, Soarele a devenit o stea din secvența
principală de stele.[48] Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul
și praful rămase din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând
capăt procesului de formare a planetelor.Sistemul solar va rămâne
aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul
Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc
peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale
de viață a Soarelui. În acel moment, nucleul Soarelui va suferi un colaps,
iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile
exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul ajungând de circa 260 de
ori mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni o gigantă
roșie. Din cauza faptului că suprafața sa va crește foarte mult, ea va fi
considerabil mai rece decât va fi fost în perioada principală a vieții lui (cu
maximum 2600 K).[49] În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor
vaporiza iar planeta Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă
mutându-se la orbita lui Marte. În cele din urmă, nucleul nu va mai fi
suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul
pentru o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele
nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și
reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale exterioare vor fi
ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de
dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea
Pământului).[50] Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este
cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul
interstelar unele din materialele din care s-a format Soarele, dar și
elemente mai grele, cum ar fi carbonul, create în Soare.Împreună cu
lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă)
cunoscute ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre
exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de kilometri pe oră,[59]
creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în sistemul solar
până la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză).[60] Această materie extrem
de rarefiată este cunoscută sub numele de mediu interplanetar. Activitatea
de pe suprafața Soarelui, cum ar fi erupțiile solare și ejecția masei
coronale, perturbă heliosfera, generând vremea cosmică și cauzând
furtuni geomagnetice.[61] Cea mai mare structură din cadrul heliosferei
este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală, creat de acțiunea
câmpului magnetic rotativ al Soarelui asupra mediului interplanetar.[62]
[63] Câmpul magnetic al Pământului împiedică atmosfera sa de a fi
deposedată de vântul solar. Venus și Marte nu au câmp magnetic și ca
rezultat, vântul solar face ca atmosferele lor să se împrăștie treptat în
spațiu.[64] Ejecțiile masei coronale și alte fenomene similare aruncă în
spațiu un câmp magnetic și cantități imense de materie de pe suprafața
Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a materialelor cu câmpul
magnetic al Pământului provoacă apariția de particule încărcate în
atmosfera superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează
aurorele observabile în apropierea polilor magnetici.Radiațiile cosmice
provin din afara sistemului solar. Heliosfera și câmpurile magnetice
planetare (pentru planetele care le au) apără parțial sistemul solar de
particulele interstelare cu înaltă energie care formează razele cosmice.
Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului
magnetic al Soarelui se schimbă în perioade lungi de timp, astfel încât
nivelul de penetrare a radiațiilor cosmice în sistemul solar variază, deși
este necunoscut cât de mult.[65] Mediul interplanetar conține cel puțin
două regiuni în formă de disc alcătuite din praf cosmic. Prima, norul de
praf zodiacal, se află în sistemul solar interior și cauzează lumina
zodiacală. Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura de
asteroizi provocate de interacțiunea cu planetele.[66] Cea de-a doua se
întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a fost
creată, probabil, de coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.

Sistemul solar interior

Planete interioare
Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă,
de roci, cu puțini sau chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt
compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații, care
formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul,
care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare
(Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a genera
vremea; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de suprafață,
cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară” nu trebuie
confundat cu termenul de „planetă inferioară”, care desemnează planetele
mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).

Mercur
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și
cea mai mică planetă din sistemul solar (0,055 mase terestre). Mercur nu
are niciun satelit natural, iar singurele caracteristici geologice cunoscute,
în afara craterelor de impact, sunt crestăturile din scoarță, care cel mai
probabil se datorează unei perioade timpurii de contracție din trecutul
său.[70] Atmosfera planetei Mercur este aproape neobservabilă și este
formată din atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar.[71]
Apariția nucleului său de fier relativ mare și mantaua subțire nu au fost
încă suficient explicate. Ipotezele includ faptul că straturile exterioare au
fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și că acreția
completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr.

Venus
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu
Pământul (0,815 mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire
de silicat deasupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și indicii
ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta este mult mai uscată
decât Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă. Venus
nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile
de la suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de
gaze cu efect de seră din atmosferă.[74] Nu a fost detectată nici o dovadă
definitivă a unei activități geologice la momentul actual pe Venus, dar
planeta nu are un câmp magnetic care să prevină epuizarea atmosferei
sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu alimentată
de către erupțiile vulcanice.

Pământ
Pământul (de asemena și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și
cea mai densă planetă interioară, singura despre care se cunoaște la
momentul actual că este geologic activă și singurul loc din sistemul solar
unde se cunoaște că există viață.[76] Hidrosfera sa lichidă este unică
printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost
observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea
a altor planete, fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ
21% de oxigen liber.[77] Planeta Pământ are doar un satelit natural, Luna,
care este singurul satelit mare al unei planete terestre din sistemul solar.

Marte
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107
mase terestre). Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din
dioxid de carbon, cu o presiune la suprafață de 6,1 milibari (aproximativ
0,6% din presiunea atmosferică de la suprafața Pământului).[78]
Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar
fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților geologice care au
persistat până relativ recent, cu două milioane de ani în urmă.[79]
Culoarea sa roșiatică provine de la oxizii de fier (rugină) din sol.[80]
Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre care
se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.

Centura de asteroizi
Asteroizii sunt obiecte mici din sistemul solar[b], compuse în mare parte
din roci refractare și minerale metalice, la care se mai adăugă gheața.[82]
Centura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță
cuprinsă între 2,3 și 3,3 UA de la Soare. Se crede ea e alcătuită din
resturile rămase în urma formării sistemului solar, care nu au reușit să se
unească din cauza interferenței gravitaționale a lui Jupiter.[83] Mărimea
asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi
microscopice. Toți asteroizii, cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt
clasificați ca obiecte mici ale sistemului solar.[84] Centura de asteroizi
conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au un diametru mai
mare de un kilometru.[85] Cu toate acestea, masa totală a centurii de
asteroizi măsoară în jur de o miime din masa terestră.[20] În centura de
asteroizi, obiectele sunt foarte rarefiate; navele spațiale au trecut cu
ușurință prin aceasta fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10
și 10−4 metri sunt denumiți meteoroizi.

Ceres
Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și
o planetă pitică.[b] Are un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă
destul de mare pentru ca propria gravitație să-i confere o formă sferică.
Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o
planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850, când
observațiilemai ample au dezvăluit existența altor asteroizi asemănători.
[87] În anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică.

Grupuri de asteroizi
Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și
familii de asteroizi, în funcție de caracteristicile orbitale pe care le au.
Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează în jurul unor asteroizi
mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată
fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de
asteroizi conține de asemenea și comete de centură principală, care se
poate să fi fost sursa de apă a Pământului.[88] Troienii lui Jupiter sunt
localizați în punctele Lagrange L4 sau L5 ale lui Jupiter (regiuni stabile din
punct de vedere gravitațional care precedă sau urmează planeta pe
orbita sa); termenul de troian este folosit de asemenea pentru a
desemna corpuri mici din orice punct Lagrange al unei planete sau unui
satelit. Asteroizii din familia Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta
Jupiter; aceasta înseamnă că ei orbitează în jurul Soarelui de trei ori la
fiecare două orbitări ale lui Jupiter.[89] În sistemul solar interior există
de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele
planetelor interioare

Sistemul solar exterior

Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții
gazoși și sateliții lor. Multe comete cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii,
orbitează de asemenea în această regiune. Din cauza distanței foarte
mari de la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o
proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi apa, amoniacul și
metanul, decât planetele de roci din sistemul solar interior, deoarece
temperaturile mai reci permit menținerea acestor compuși în stare
solidă.

Planetele exterioare
Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete
joviene), dețin împreună 99% din masa care orbitează în jurul Soarelui.
[d] Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare decât cea
a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus
și Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt
compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred
că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”.[91] Toți cei
patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este
ușor de observat de pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu
trebuie confundat cu cel de planetă superioară, care desemnează
planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât planetele
exterioare cât și pe Marte.

Jupiter
Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului,
este de 2,5 mai masiv decât toate celelalte planete din sistemul solar
laolaltă. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura sa
internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-
permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată
Roșie. Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți,
Ganymede, Callisto, Io și Europa prezintă similarități cu planetele
terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea internă.[92] Ganymede, cel
mai mare satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.
Saturn
Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de
observat de pe Pământ, este asemănător cu Jupiter din punctul de
vedere al compoziției atmosferice și al magnetosferei. Deși Saturn are
60% din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din masa
acestuia (95 de mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din
sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de rocă
și gheață. Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și
Enceladus, poartă semne de activitate geologică, deși aceștia sunt în
mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani).[93] Titan, al doilea satelit
ca mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și singurul
satelit din sistemul solar care posedă o atmosferă substanțială.

Uranus
Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai
mică dintre toate planetele exterioare. Este singura planetă care
orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o parte”; înclinația axei de rotație
este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică. Planeta are
un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de
căldură radiată în spațiu este foarte mică.[94] Uranus are 27 de sateliți
cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.

Neptun
Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai
masiv (aproximativ 17 mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El
radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de multă ca Jupiter sau
Saturn.[95] Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este
geologic activ, având probabil gheizere de azot lichid.[96] Triton este
singurul satelit mare cu o orbită retrogradă. Neptun este însoțit pe
orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun,
care au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.

Centauri
Centaurii sunt obiecte de gheață asemănătoare cometelor, cu o semiaxă
mare mai mare decât cea al lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a
lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur cunoscut, 10199 Chariklo, are
un diametru de aproximativ 250 km.[97] Primul centaur descoperit,
2060 Chiron, a fost, de asemenea, clasificat drept cometă (95P)
deoarece acesta dezvoltă o coadă ca și cometele, atunci când se apropie
de Soare
Comete
Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,[b] de obicei cu dimensiuni
de doar câțiva kilometri, compuse în mare parte din gheață volatilă. Au
orbite puternic excentrice și în general periheliul lor se află între orbitele
planetelor interioare iar afeliul, la mare distanță dincolo de planeta
pitică Pluto. Când o cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa
de Soare cauzează sublimarea și ionizarea suprafeței sale înghețate,
creându-se astfel o coamă, urmată de o coadă lungă de gaz și praf care
este adesea vizibilă cu ochiul liber.
Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai scurtă de două
sute de ani, iar cele de perioadă lungă au perioade orbitale de ordinul
miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă scurtă își au originea în
centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp),
în norul lui Oort. Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au
format prin fragmentarea unei comete-părinte.[99] Unele comete cu
orbite hiperbolice pot să provină din afara sistemului solar, dar
determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă.[100] Cometele bătrâne,
care și-au consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii
solare, sunt categorizate de obicei ca asteroizi.

Regiunea transneptuniană
Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare
parte neexplorată. Ea conține o mulțime de lumi mici (cea mai mare
având un diametru de doar o cincime din cel al Pământului și o masă
mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață.
Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar
exterior”, deși alții folosesc acest termen pentru a desemna regiunea de
dincolo de centura de asteroizi. În literatura astronomică internațională,
corpurile cerești situate în regiunea transneptuniană sunt abreviate, de
obicei, ca TNO (Trans-Neptunian Object).

Centura Kuiper
Centura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi, similar cu centura de
asteroizi, în el fiind în principal obiecte care sunt compuse în primul rând
din gheață.[103] Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la Soare. Deși se
consideră că conține zeci de planete pitice, ea este compusă în principal
din corpuri mici ale sistemului solar. Multe dintre obiectele mai mari din
centura Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot fi recunoscute ca
planete pitice dacă vor fi date suplimentare despre ele. Se estimează că
acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de 50 km,
dar masa totală a centurii Kuiper se consideră a fi doar o zecime sau
chiar o sutime din masa Pământului.[19] Multe obiecte din centura
Kuiper au mai mulți sateliți,[104] iar cele mai multe au orbite care le duc
în afara planului ecliptic.Centura Kuiper poate fi împărțită în centura
clasică și rezonantă.[103] Obiectele rezonante au o orbită legată de cea a
lui Neptun (de exemplu, orbitează în jurul Soarelui de două ori pentru
fiecare trei orbitări ale lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima
rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte
care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA
până la 47,7 UA.[106] Obiectele din centura clasică Kuiper se clasifică ca
cubewano, după ce a fost descoperit primul obiect de acest fel, (15760)
1992 QB1, și până acum au o orbită asemănătoare cu orbita lor inițială
care avea o excentricitate mică.

Pluto și Charon
Planeta pitică Pluto (distanța medie de la Soare: aprox. 39 UA) este cel
mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper. Când a fost descoperit în
1930, era considerat a noua planetă; această clasificare s-a schimbat în
2006, când s-a adoptat o definție formală mai riguroasă a unei planete.
Pluto are o orbită relativ excentrică, înclinată la 17 grade față de planul
eclipticei, iar distanța sa față de Soare variază între 29,7 UA la periheliu
(situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu.Charon, cel mai
mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu Pluto, deoarece
cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat deasupra
suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt
cunoscuți alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume:  P5, Nix, P4,
și Hydra.

Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că Pluto
efectuează două revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei revoluții complete ale lui
Neptun. Obiectele din centura Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt cunoscute ca
obiecte obiecte plutino

8.4 elementele DE MECANICĂ

CEREASCĂ
  We este viteza unghiulară a Pământului;
 Wp este viteza unghiulară a planetei;
 Te anul terestru, perioada de rotație a Pământului în jurul Soarelui;
 Tp perioada de rotație a planetei în jurul Soarelui, numită și
perioada siderală
 Modelul Geocentric al Sistemului Solar — Reprezentare din 1568
a sistemului geocentric, autorul fiind cosmograful şi cartograful
portughez Bartolomeu Velho
 Elongatie
 Durata T a unei elongații pentru o planetă se determină cu formula:
 Atunci când o planetă inferioară este vizibilă după apus înseamnă
că este aproape de elongația maximă estică.
 Atunci când o planetă inferioară este vizibilă înainte de răsăritul
soarelui atunci ea este aproape de elongația maximă vestică.
Valoarea elongației maxime (estică sau vestică) pentru Mercur este
între 18° și 28° și pentru Venus între 45° și 47°.
 Elongatia unei planete este ungiul dintre soare si planeta;
 Grecul Aristarh din Samos, in sec. III-lea i.e.n, a fost primul care a
sugerat ca Pamantul se roteste in jurul soarelui care sta fix. Abia
peste 1800 de ani, in sec. VI-lea, preotul, matematicianul si
astronomul Nicolae Copernic a prezentat un model al sistemului
heliocentric.
 Conceptia heliocentrica a universului
 Ipoteza lui Copernic: Pamantul se roteste in jurul axei sale si
impreuna cu celelalte planete se misca in jurul soarelui;
 Idee preluata si dezvoltata de Giordano Bruno si Galileo Galilei;
 ASTRONOMIA EGIPTEANA
 ASTRONOMIA BABILONIANA
 cunoșteau poziția Lunii si a Soarelui pentru fiecare zi a lunii;
 puteau prezice Luna nouă;
 au calculat pozițiile planetelor.
Astronomie
Egiptenii aveau puternice cunoștințe astronomice;
toate piramidele de pe platoul Gizeh sunt aranjate exact ca o oglindă pe
Pământ a constelației Orion. Egiptenii credeau că acolo este casa lui
Osiris, zeul morților;
Astronomie-cuvint grecesc
studiul științific al tuturor obiectelor dincolo de lumea noastră;
legile fizice și originile universului nostru .
Sanctuarele de la Sarmizegetusa
STONEHENGE
calendare solare
ziua de 21 iunie (Solstițiul de vară)-semnificație deosebită;
Cercul Gropilor lui Aubrey: un calendar lunar
in scopul calcularilor si a prevederii eclipselor;
rotirea a catorva pietre, cu rol de marcatori in interiorul cercului de gropi;
Conceptia geocentrica a universului
Pamantul- centru sferic, imobil al universului in jurul caruia se invirt
uiform pe epiciclu soarele si celelalte astre;
primul sistem si conceptie astronomica a civilizatiilor antice: grecii,
evreii, romanii, egiptenii, babilonienii, etc;
patru cercuri concentrice construite din pietre;
Cercul exterior (cercul Sarsen-33 m în diametru)-30 de blocuri imense de
piatră
Dupa pozitia lor fata de Pamint:
Mecanica cereasca
planete inferioare: Mercur, Venus;
planete superioare: Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton;
ramura a astronomiei care se ocupa cu miscarile corpurilor ceresti;
problema pozitiilor planetelor ce dateaza de peste trei mii de ani;
SISTEMUL SOLAR
CONSTELATIILE
una dintre cele 88 de zone în care este împărțită bolta sau sfera cerească;
grupare aparentă de stele, care, unite printr-o linie imaginară, se
aseamănă cu un anumit obiect, animal, zeu etc.
Nicolaus Copernic, astronom polonez, inlatureaza in sec XVI-lea
conceptia geocentrica a astronomului polonez Claudiu Ptolomeu prin
ipoteza sa heliocentrica.

8.5 Soarele
Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape
perfectă din plasmă fierbinte,[15][16] ținută de gravitație și modelată de
un câmp magnetic.[17] Este de departe cea mai importantă sursă de
energie pentru viața de pe Pământ. Diametrul său este de aproximativ
1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori mai mare decât al Terrei),
iar masa sa este de aproximativ 330.000 de ori mai mare decât a Terrei.
Reprezintă aproximativ 99,86% din masa totală a Sistemului Solar.[18]
Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (~
73%); restul este în mare parte heliu (~ 25%), cu cantități mult mai mici

.
de elemente mai grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier Soarele este
o stea cu secvență principală de tip G (G2V). Ca atare, este denumită în
mod informal și nu complet exact o pitică galbenă (lumina ei este mai
aproape de alb decât de galben). S-a format cu aproximativ 4,6 miliarde
de ani în urmă [a][11][20] din colapsul gravitațional al materiei într-o
regiune a unui nor molecular mare. Cea mai mare parte a acestei materii
s-a adunat în centru, în timp ce restul s-a aplatizat într-un disc orbitant
care a devenit Sistemul Solar. Masa centrală a devenit atât de fierbinte și
densă încât în cele din urmă s-a inițiat fuziunea nucleară în nucleul său.
Se crede că aproape toate stelele se formează prin acest proces. În
prezent, Soarele fuzionează aproximativ 600 de milioane de tone de
hidrogen în heliu în fiecare secundă, transformând 4 milioane de tone de
materie în energie. Această energie, care poate dura între 10.000 și
170.000 de ani să scape din nucleul său, este sursa luminii și a căldurii
Soarelui.Când fuziunea hidrogenului din nucleu se va diminua până la
punctul în care Soarele nu mai este în echilibru hidrostatic, nucleul său va
suferi o creștere însemnată a densității și temperaturii în timp ce straturile
sale exterioare se extind, transformând în cele din urmă Soarele într-o
gigantă roșie. S-a calculat că Soarele va deveni suficient de mare pentru a
încorpora orbitele actuale ale lui Mercur și Venus și va face Pământul de
nelocuit – dar după aproximativ cinci miliarde de ani. După aceasta, își va
revărsa straturile exterioare și va deveni un tip dens de stea în răcire
cunoscută sub numele de pitică albă și nu va mai produce energie prin
fuziune, dar va continua să strălucească și va elibera căldură din fuziunea
sa anterioară. Efectul enorm al Soarelui pe Pământ a fost recunoscut încă
din timpurile preistorice, iar Soarele a fost considerat în unele culturi o
zeitate.
Nucleu
Se crede că nucleul Soarelui se extinde de la centru până la aproximativ 20-25% din
raza solară.[36] Are o densitate de până la 150 g/cm3 [37][38] (de aproximativ 150
de orimai mare decât densitatea apei) și o temperatură de aproximativ 15 milioane
de grade Kelvin.[38] În schimb, temperatura suprafeței Soarelui este de aproximativ
5.800 K. Analiza recentă a datelor misiunii SOHO favorizează o viteză de rotație mai
rapidă în nucleu decât în zona de radiație de deasupra.[36] De-a lungul vieții
Soarelui, energia a fost produsă prin fuziunea nucleară în regiunea de bază printr-o
serie de reacții nucleare numite lanțul p-p (proton-proton); acest proces transformă
hidrogenul în heliu.[39] Doar 0,8% din energia generată de Soare provine dintr-o altă
secvență de reacții de fuziune numită ciclul CNO, deși se preconizează că această
proporție va crește pe măsură ce Soarele va îmbătrâni.Nucleul este singura regiune
din Soare care produce o cantitate apreciabilă de energie termică prin fuziune; 99%
din putere este generată în 24% din raza Soarelui, iar la o distanță de 30% față de
centru, fuziunea s-a oprit aproape în întregime. Restul stelei este încălzit prin căldură
transferată din nucleu către exterior. Soarele emite 384,6 jottawați (3,846 × 1026 W)
energie, ceea ce corespunde la 9,192 × 1010 megatone TNT pe secundă. Această
energie este echivalentă cu 4,26 milioane tone. Rata de fuziune în nucleu este într-o
stare de echilibru: o rată ușor mai mare de fuziune ar determina nucleul să se
încălzească mai mult și să se extindă ușor în ciuda presiunii straturilor exterioare, iar
acest lucru ar reduce rata de fuziune, corectând perturbarea; iar rată ușor mai mică
ar face ca nucleul să se răcească și să se contracte ușor, care ar duce la creșteea ratei
de fuziune și revenirea la viteza actuală.
Zona radiativă
În straturile aflate la mai mult de 25% din raza solară plecând din centrul
Soarelui, practic nu există o transformare nucleară a elementelor și
generarea de căldură, ci doar conducerea căldurii din nucleu, motiv
pentru care se utilizează termenul înveliș în raport cu aceste
straturi.Materia solară este suficient de fierbinte și densă pentru a permite
transferul de căldură din centru spre exterior prin radiații termice.
Convecția termică nu are loc în această zonă; deși temperatura din această
zonă scade pe măsură ce distanța de nucleu crește (de la aproximativ
7.000.000 K la 2.000.000 K), gradientul de temperatură este mai mic
decât gradientul adiabatic plasmatic, nepermițând apariția convecției.[38]
Transferul de energie are loc prin interacțiunea radiațiilor de căldură cu
particulele care formează plasma; ionii de hidrogen și heliu emit fotoni
care parcurg doar o scurtă distanță înainte de a fi reabsorbți de alți ioni. În
zona radială, densitatea scade de 100 de ori, de la 20 g/cm3 la 0,2 g/cm3.

Tahoclina
Zona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un strat de tranziție
numit tahoclină. Aceasta este o regiune în care mișcarea de rotație
generală a Soarelui (rotație diferențială datorită naturii gazoase) și
convecție produc un câmp de viteze care forțează plasma să se scurgă
printre liniile de forță ale câmpului magnetic local.[46] Acestă trecere
între cele două regimuri distincte de rotație este destul de bruscă și se
produce la baza zonei convective. Estimarea grosimii acestui strat variază
între 0,016-0,038 raze solare. În prezent, se consideră ipoteza că un
dinam magnetic din acest strat generează câmpul magnetic al Soarelui.

Zona convectivă
Zona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze solare (500.000
km) până aproape de suprafață. În acest strat, plasma solară nu este
suficient de densă sau suficient de caldă pentru a transfera energia
termică a interiorului spre exterior prin radiații - cu alte cuvinte, nu este
suficient de opacă. În schimb, densitatea plasmei este suficient de mică
pentru a permite curenților convectivi să dezvolte și să mute energia
Soarelui în exterior spre suprafața sa. Materialul încălzit în tahoclină
ridică căldura pe care nu o poate radia către straturile superioare, se
extinde, ceea ce-i reduce densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se
dezvoltă o mișcare ordonată a masei în celulele termice care transportă
cea mai mare parte a căldurii spre exterior, până la fotosferă. Când
materia se răcește difuziv și radiat chiar sub suprafața fotosferică,
densitatea acesteia crește și se scufundă până la baza zonei de convecție,
 unde din nou ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și ciclul
convectiv se repetă. În fotosferă, temperatura scade la 5700 K și
densitatea la 0,2 g/m3 (aproximativ 1/6000 densitate de aer la nivelul
mării).Coloanele de materie fierbinte care se ridică în zona de convecție
formează o urmă pe suprafața Soarelui, oferindu-i un aspect granular
numit granulație solară la cea mai mică scară și supergranulație la scări
mai mari. Convecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului solar
creează o acțiune dinamică „la scară mică” care generează câmpuri
magnetice locale cu propriii poli nordici și sudici împrăștiați pe întreaga
suprafață a Soarelui. Coloanele de materie fierbinte ale Soarelui sunt
celule Bénard și iau forma prismelor hexagonale.

Fotosfera
Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În
acest strat, cei mai mulți fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară
transparentă de deasupra lui și devin radiații solare, lumina solară.
Fotosfera are o grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat
este o mică parte din raza stelei, fenomene importante apar în ea, iar
proprietățile materiei pe care o construiește se schimbă semnificativ. În
acest strat temperatura scade de la 7.610 la 4465 K. Deoarece partea
superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară, imaginea
Soarelui apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un
fenomen cunoscut sub numele de întunecarea marginii.[48] Spectrul
luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut negru care
radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de absorbție atomică din straturile
diluate de deasupra fotosferei.Fotosfera are o densitate a particulelor de ~
1023 m−3 (aproximativ 0,37% din numărul de particule pe volumul
atmosferei Pământului la nivelul mării, adică fotosfera este puțin mai
transparentă decât aerul curat de pe Pământ). Acest strat nu este complet
ionizat - gradul de ionizare este de aproximativ 3%, lăsând aproape tot
hidrogenul în formă atomică.[49] În timpul studiilor timpurii ale
spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de absorbție care
nu corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În 1868,
Norman Lockyer a emis ipoteza că aceste linii de absorbție erau cauzate
de un element nou pe care l-a numit heliu, după zeul grec al Soarelui,
Helios. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ.

Atmosfera
Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv
atmosfera solară.[48] Există cinci zone principale în afara fotosferei:
stratul de temperatură minimă, cromosfera, regiunea de tranziție, coroană
și heliosferă.[48] Aceste straturi pot fi observate cu telescoape care
 operează în întreagul spectru electromagnetic de la unde radio, lumina
vizibilă până la razele gamele. Zona cea mai rece a Soarelui este stratul
de temperatură minimă care se extinde până la cca 500 km deasupra
fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4.100 K.[48] Această
parte a Soarelui este suficient de rece pentru a permite existența unor
molecule simple, cum ar fi monoxidul de carbon și apa, care pot fi
detectate prin spectrele lor de absorbție.Cromosfera, regiunea de tranziție
și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața Soarelui.[48] Motivul
nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot avea
suficientă energie pentru încălzirea coroanei.[52] Deasupra stratului de
temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km grosime în
spectrul căruia domină liniile de emisie și absorbție.[48] Se numește
cromosferă din grecescul χρώμα (croma), care înseamnă „culoare”,
deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la
sfârșitul eclipselor solare totale.[45] Temperatura cromosferei crește
treptat odată cu altitudinea, până la aproximativ 20.000 K în partea
superioară a stratulu.[48] În partea superioară a cromosferei, heliul devine
parțial ionizat
 8.6 Stelele
O stea este în general un anumit tip de corpuri cerești, masiv și
strălucitor, deseori de formă aproximativ sferică, alcătuit din plasmă în
oarecare echilibru hidrostatic, și care a produs în trecut sau încă mai
produce și azi energie pe baza reacțiilor de fuziune atomică din interiorul
său Stelele „împodobesc” cerul nocturn. Pentru un observator terestru ele
apar ca puncte de diverse culori, cu un diametru aparent egal dar cu
fluctuații de luminozitate. Ochiul uman distinge pe cerul nocturn până la
circa 6.000 de stele. Distanța până la stele este măsurată cu ajutorul
paralaxei stelare, iar unghiul rezultat este de ordinul sutelor de miimi
dintr-o secundă de arc.

Atmosfera stelară
Singura parte vizibilă a unei stele este atmosfera. De exemplu, atmosfera
Soarelui are înălțimea de 320 de km și diametrul de 1.392.000 de km.
Chiar atunci când atmosfera este relativ mică în comparație cu
dimensiunea stelei, astronomii pot aduna de la ea informații importante
despre stea. Lumina emisă de o stea are mai multe proprietăți:
magnitudinea este cea cu care astronomii măsoară strălucirea unei stele
luminozitatea reprezintă intensitatea totală a luminii pe care steaua o
emite. Astronomii se folosesc de luminozitate pentru a clasifica spectrul
din care face parte steaua; ea mai oferă date și despre temperatura și
compoziția chimică a stelei.
Magnitudinea stelelor
Inițial astronomii au clasificat stelele după magnitudinea aparentă sau
după strălucirea relativă a lor[necesită citare]. Au împărțit stelele în șase
grupuri, sau magnitudini, care corespund câte unui factor de strălucire.
Cele mai strălucitoare sunt clasificate ca având magnitudinea 1; o stea
de magnitudinea 2 prezintă o strălucire de 2,5 ori mai mică. Cea mai
„palidă” stea are o magnitudinea 28
Magnitudinea aparentă nu redă strălucirea reală a stelelor. Unele stele
 pot apărea cu o magnitudine aparentă mică, doar pentru că sunt la o
distanță foarte mare de pământ. De aceea, astronomii folosesc și o altă
magnitudine, numită magnitudine absolută (sau intrinsecă), și care redă
factorul de strălucire după proprietățile fizice ale stelei.
Luminozitatea stelelor
Luminozitatea unei stele este strălucirea intrinsecă sau totalitatea
radiațiilor emise pe secundă. Energia stelelor este generată de reacțiile
termonucleare care se produc în interiorul acestora. Luminozitatea
depinde și de vârsta stelei. Stelele emit energie sub forma radiațiilor
electromagnetice care includ și radiațiile ultraviolete, lumina vizibila,
razele infraroșii și undele radio. Printr-o șansă unică, ecranul protector
de ozon din stratosfera Terrei reține cea mai mare parte a radiației
ultraviolete nocive din cosmos, făcând astfel posibilă viața pe Pământ.
Calculul exact al luminozității presupune măsurarea radiației totale
direct în spațiul cosmic, prin intermediul sateliților. Luminozitatea
stelelor variază mult de la stea la stea. Stelele pot avea o luminozitate
chiar și de 500 000 de ori mai intensă decât a Soarelui nostru

Spectrul stelar

Astronomii determină spectrul stelelor cu ajutorul unui instrument

numit spectroscop. Acesta împarte lumina într-o bandă de culori
străbătută de numeroase linii mai închise la culoare numite Liniile
Fraunhofer. Aceste linii ne arată elementele de pe suprafața stelară.
Spre exemplu, hidrogenul apare în linii de culoare roșu închis, sodiul
apare în linii de culoare galben închis, fierul apare în aproape toate
culorile. Fiecare element din atmosfera stelară care apare în spectru
 depinde de temperatura și presiunea gazului respectiv. După multe
cercetări, astronomii au reușit să realizeze o clasificare a spectrelor după
temperatura pe care o emite fiecare stea[necesită citare]. De la cea mai
fierbinte la cea mai rece, tipurile sunt O, B, A, F, G, K, și M. Fiecare tip de
culoare se împarte mai departe în câte 10 subcategorii: O0, O1, O2,
O3,...O9; B0, B1, B2, etc.
Soarele nostru este de tip G2, stea de culoare galbenă, care are
temperatura la suprafață de aprox. 6.000 °C. Mai fierbinți, stelele de tip
A, au culoare albă și o temperatură de aproximativ 10.000 °C. Cele mai
fierbinți sunt cele de tipurile B și O și au culoarea albastră, iar cele mai
reci, de tip M, au culoarea roșie cu o temperatură la suprafață de aprox.
3.000 °C. Diagrama H-R compară strălucirea stelelor cu temperatura
acestora. Linia diagonală (de la stânga sus la dreapta jos), este diagonala
de referință; stelele aflate deasupra diagonalei (numite giganți roșii) sunt
foarte strălucitoare, chiar dacă culoarea lor este roșie, iar cele de sub
diagonală (numite și piticele albe) sunt de culoare albă, dar nu foarte
strălucitoare. Acest spectru a fost conceput de Ejnar Hertzsprung
(astronom danez) și Henry Norris Russell (astronom american)Corelarea
între spectru și diagramă nu este perfectă; aceasta nu arată culorile
reale ale stelelor din spectru, pentru că nu ține cont de distanța lor până
la Pământ
Temperatura efectivă a stelelor
Temperatura unei stele variază de la centrul stelei și până la stratul
atmosferic. De exemplu, miezul soarelui poate atinge 27 de milioane de
°C, pe când atmosfera acestuia este de circa 5.800-6.000 °C. Astronomii
măsoară temperatura atmosferei stelare comparând spectrul față de un
așa-numit corp negru (corp care absoarbe perfect și în totalitate toate
radiațiile pe care le întâlnește, dar asta doar teoretic).

8.7 NOŢIUNI DE COSMOLOGIE

Cosmologia este studiul istoriei universului, mai ales originilor și
destinului său. Este studiată în astronomie, filozofie și religie. Etimologic,
cosmologie provine din cuvintele grecești κόσμος (cosmos = lume) și
λογος (logos = știință). La începutul secolul XX, teoria Big Bang s-a
impus în lumea științifică drept cel mai probabil model al nașterii
universului.
Cosmologia fizică
Big Bang
forma universului în cadrul teoriei Big Bang
Formarea universului
Radiația cosmică de fundal
 soarta universului
Structura la scară mare a cosmosului
Formarea galaxiilor
Energia întunecată (sau neagră)
Materia întunecată (sau neagră)

Cosmologii non-standard
 Cosmologie a plasmei
 Teoria stării staționale

Cosmologie filozofică
filozofi presocratici
principiul antropic

Cosmologie religioasă

Mitul creației (cosmogonie)

Creaționism

Capitolul 9

9.1Etapele de dezvoltare
a tabloului fizic al lumii
Se consideră că primele cunoştinţe în domeniul
fizicii au fost obţinute încă în antichitate. Tales din
Milet (sec. VI î.Hr.) ştia că chihlimbarul frecat cu
ţesătură de lână atrage corpuri uşoare, iar magne
tita atrage obiectele din fier. În secolele V–IV î.Hr.,
Leucip şi Democrit au formulat ideea despre exis
tenţa unei limite a divizibilităţii substanţei, a unor
particule indivizibile – a atomilor. Aristotel
(sec. IV. î.Hr.) a pus bazele mecanicii: a descris miş-
carea mecanică, a evidenţiat mişcările rectilinii şi
curbilinii, a formulat regula compunerii deplasărilor
reciproc perpendiculare.
În secolul următor, Euclid a formulat legea pro
pagării rectilinii a luminii, a stabilit legile reflexiei
luminii, iar Arhimede a obţinut unele rezultate în
domeniul mecanicii: a introdus noţiunile de centru
de greutate şi de moment al forţei, a formulat legea
pârghiei, a stabilit legea hidrostaticii (cunoscută în
prezent ca legea lui Arhimede) şi condiţiile de plu
tire a corpurilor.
În era noastră, Heron din Alexandria (sec. I) a
descris o serie de mecanisme simple: scripeţii, pana, şurubul, vârtejul, iar
Ptolemeu (sec. II) a descris s o serie de mecanisme simple: scripeţii, pana,
şurubul, vârtejul, iar Ptolemeu (sec. II) a descris
fenomenul refracţiei luminii, a elaborat forma defi
nitivă a sistemului geocentric al lumii.
Tabloul ştiinţific al lumii constituie unul din elementele principale ale
cunoaşterii ştiinţifice, care asigură sistematizarea cunoştinţelor în limitele
ştiinţei corespunzătoare. Totodată tabloul ştiinţific al lumii funcţionează
in calitate de program de cercetare, care orientează la inaintarea
obiectivelor de cercetare atât la nivelul empiric, cât şi la nivelul teoretic,
şi la alegerea mijloacelor de rezolvare a acestora.Al doilea bloc al
fundamentului ştiinţei îl constituie tabloul ştiinţific al lumii. În
dezvoltarea disciplinelor ştiinţifice contemporane un rol deosebit îl au
schemele generalizate – imaginile obiectelor de cercetare, prin
intermediul cărora sunt stabilite caracteristicele sistemice ale realităţii
cercetate.Aceste imagini deseori sunt numite tablouri speciale ale lumii.
Noţiunea „lumea” este aplicată aici în sens specific – ca imagine a unui
domeniu al realităţii, studiată de către ştiinţa dată („lumea fizică”, „lumea
biologică” e.t.c...) Pentru a evita discuţiile terminologice, are sens de-a
folosi o altă noţiune – tabloul realităţii cercetate. Cel mai cercetat model
al ei este tabloul fizic al lumii. Astfel de tablouri exista în cadrul fiecărei
ştiinţe, pe masura ce ea se constituie în calitate de ramură independentă a
cunoştinţei ştiinţifice. Caracteristica generalizată a obiectului de cercetare
este inclus în tabloul relităţii prin intermediul reprezentărilor 1) despre
obiectele fundamentale, din care, se presupune, că sunt construite toate
celelalte obiecte, studiate de ştiinţa corespunzătoare, 2) despre tipologia
obiectelor studiate, 3) despre legile generale a legăturilor reciproce dintre
acestea, 4) despre structura spaţio-temporală a realităţii. Toate aceste
reprezentări pot fi descrise în sistemul principiilor ontologice, cu ajutorul
cărora este explicat tabloul realităţii cercetate şi care se prezintă în
calitate de fundament al teoriei ştiiţifice al disciplinei corespunzătoare.
De exemplu, principiul: lumea este compusă din corpuscule nedivizibile;
interacţiunea se înfăptuieşte se mişcă într-un spaţiu absolut cu scurgerea
timpului absolut – descriu tabloul fizic al lumii, format în cea de-a doua
jumătate a sec.XVII şi a obţinut mai tărziu denumirea de tabloul
mecanicist al lumii. Trecerea de la tabloul mecanicist la cel
electrodinamic, iar mai târziu la cuantic-relativist al realităţii fizice este
urmat de schimbările sistemului de principii ontologice ale fizicii. În
deosebi el a fost radical în perioada de constituire a fizicii cuantico-
relativiste.Legătura tabloului lumii cu situaţii ale experienţei reale în
deosebi se manifestă atunci, când ştiinţa începe a studia obiecte, pentru
care nu sunt încă create teorii şi care sunt cercetate prin metode
empirice.O situaţie tipică în acest caz poate fi rolul tabloului
electrodinamic al lumii în cercetarea empirică a undelor catodice.
Depistarea lor întâmplătoare în experienţă a pus în faţă problema despre
natura agentului fizic descoperit. Tabloul electrodinamic impunea ca
toate procesele naturii să fie concepute ca interacţiune a „materiei
luminoase” (oscilaţii ale eterului) şi particule ale substanţei, care pot fi
încărcate electric sau electric neutre. De aici au apărut ipoteze despre
natura undelor catodice: una din ele presupunea, că agenţii noi fizici
prezintă în sine un torent de particule, alta concepea aceşti agenţi ca o
varietate a radiaţiei. Corespunzător cu aceste ipoteze s-au înaintat
obiective experimentale şi s-au elaborat planuri ale experienţelor, prin
intermediul cărora a fost clarificată natura undelor catodice şi rontgen.
Tabloul fizic al lumii orienta aceste experienţe, ultimele au avut o acţiune
inversă aupra tabloului lumii, stimulând concretizarea, dezvoltarea şi
concretizarea ei(de exemplu, clarificarea naturii undelor catodice în
experienţele lui Perren şi Tomson a fost una din motivele, datorită cărora
în tabloul electrodinamic al lumii au fost incluse reprezentările despre
electroni ca despre „atomi ai electricităţii”, care nu se reduc la „atomii
materiei”). În afara legăturii nemijlocite a experienţei cu tabloul lumii
mai sunt şi legăturile indirecte cu fundamentele teoriei, care formează
schemele teoretice şi legile formulate în raport cu ele. Tabloul lumii poate
fi analizat în calitate de model teoretic al realităţii cercetate. Dar aceasta
este un model distinct, deosebit de modelele, care se află la baza teoriilor
concrete. În primul rând, ele se deosebesc după gradul de generalizare. Pe
unul şi acelaşi tablou al lumii se pot baza o milţime de teorii, inclusiv şi
fundamentale. De exemplu, de tabloul mecanic al lumii au fost legate
mecanica lui Newton – Euler, termodinamica şi electrodinamica lui
Amper. De tabloul electrodinamic al lumii au fost legate nu numai bazele
electrodinamicii lui Maxwell, dar şi bazele mecanicii lui Hertz.În al
doilea rând, tabloul special al lumii poate fi distins de schemele teoretice,
analizând abstracţiile lor formate (obiectele ideale). Aşa, în tabloul
mecanic al lumii procesele naturii se caracterizau cu ajutorul unor astfel
de abstracţii, ca „corpusculă nedivizibilă”, „corp”, „interacţiunea
corpurilor, care propagă momentan în formă liniară starea de schimbare a
corpului în mişcare”, „timp absolut” şi „spaţiu absolut”. În ceea ce
priveşte schemele teoretice, care se află la baza mecanicii newtoniene şi
care caracterizează esenţa proceselor mecanice prin intermediul altor
abstracţii, sunt „punctul material”, „forţa”, „sistema inerţială de
referinţă”. În mod analogic pot fi dezvăluite distincţiile dintre
constructele schemelor teoretice şi constructele tabloului lumii, referindu-
ne la modelele contemporane ale cunoştinţelor teoretice. Aşa, în cadrul
schemei teoretice fundamentale ale mecanicii cuantice procesele
microcosmului sunt caracterizate în termenii raportului vectorial al
stărilor particulelor faţă de starea dispozitivului. Tot aceste procese pot fi
descrise în mod „mai puţin strict”, de exemplu, în termenii însuşirilor
corpuscular-undă a particulelor, interacţiunea particulelor cu instrumentul
de măsurare de un tip anumit, corelarea însuşirilor microobiectelor în
raport cu condiţiile macro şi etc. Acesta nu este limbajul propriu al
descrierii teoretice, dar el completează limbajul tabloului fizic al lumii,
legat de el. Obiectele ideale, care formează tabloul lumii şi obiectele
abstracte, care formează prin legăturile sale schema teoretică, au un statut
diferit. Ultimile reprezintă în sine idealizări şi neidentitatea lor cu
obiectele reale este evidentă. Orice fizician înţelege, că „punctul
material” nu există în natură, deoarece în natură nu există corpuri, lipsite
de mărimi. Dar urmaşii lui Newton, care au acceptat tabloul mecanic al
lumii, considerau că atomii nedivizibili există în realitate ca „cărămizi
primare” ale materiei. Identificau cu natura abstracţiile schematizate şi
simplificate, în sistemul cărora se crează tabloul fizic al lumii. Care
anume trăsături ale acestor abstracţii nu corespund cu realitatea – aceasta
cercetătorul clarifică de cele mai multe ori numai atunci, când ştiinţa lui
intervine în regiunea limită, de înlocuire a tabloului vechi al limii cu cel
nou. Fiind distincte de tabloul lumii, schemele teoretice totdeauna sunt
legate de el. Stabilirea acestor legături este o condiţie obligatorie de
construcţie a teoriei.Tabloul lumii se construieşte în corelaţie cu schema
metodei, exprimată în idealurile şi normele ştiinţei. În măsura cea mai
mare acesta se referă la idealurile şi normele de explicare, în
corespundere cu care se includ postulatele ontologice ale ştiinţei.
Modalitatea de explicare şi descriere expusă în ele include în formă
vualată toate determinaţiile sociale, care definesc apariţia şi funcţionarea
idealurilor şi normelor corespunzătoare ale ştiinţificităţii. Cu toate acestea
postulatele tabloului ştiinţific al lumii suferă şi influienţa nemijlocită a
obiectivelor conceptuale, care domină în cultura unei epoci. De exemplu,
reprezentările despre spaţiul absolut al tabloului mecanic al lumii. Ele au
apărut în baza ideii despre omogenitatea spaţiului. Amintim, că ideea
aceasta a avut rolul concomitent de premisă a idealului de întemeiere
experimentală a cunoştinţei ştiinţifice, deoarece permitea să se afirme
principiul de reproducere a experienţei. Formarea acestei idei şi afirmarea
ei în ştiinţă, istoric este legată de schimbarea sensurilor conceptuale a
categoriei spaţiului la răscrucea dintre Evul mediu şi epoca Modernă.
Reformarea acestor sensuri, care a început în epoca Renaşterii, a fost
urmată de o nouă înţelegere a omului, a locului lui în lume şi a raportului
lui faţă de natură. Modernizarea sensurilor categoriei de spaţiu a avut loc
nu numai în cadrul ştiinţei, dar şi în cele mai diferite sfere ale culturii. În
acest sens este semnificativ, că constituirea concepţiei spaţiului omogen,
euclidian în fizică rezona cu procesele de formare a ideilor noi în artă ale
epocii Renaşterii, când pictura începe a folosi perspectiva liniară a
spaţiului euclidian, concepută ca realitate senzorială veritabilă a naturii.
Reprezentările despre lume, care se includ în tablourile realităţii
cercetate, totdeauna suferă o anumită influienţă a analogiilor şi
asocierilor, spicuite din diferite domenii ale activităţii de creaţie,
incluzând conştiinţa obişnuită şi experienţa de producere a unei epoci
istorice. Nu este greu de descoperit, că reprezentările despre fluidul
electric şi caloric, incluse în tabloul mecanic al lumii din sec.XVIII s-a
format sub influienţa imaginilor obiectelor, luate din sfera experienţei
cotidiene şi de producere corespunzătoare epocii. Sensului obişnuit din
sec. XVIII îi este mai uşor să fie de acord cu existenţa forţelor
nemecanice, imginându-le după chipul şi asemănarea celor mecanice, de
exemplu, imaginea unui torent de căldură ca torent a unui lichid
imponderabil – caloricul, care se manifestă asemenea unui şuvoi de apă
de la un nivel la altul şi, care produce din acest cont lucru în, aşa fel, cum
produce lucru apa în instalaţiile hidraulice. Cu toate acestea includerea în
tabloul mecanic al lumii a reprezentărilor despre diferite substanţe –
purtătoare de forţă – conţinea şi momente de cunoştinţe obiective.

9.2Astronomia şi concepţia
ştiinţifică despre lume

 
Concepţia despre lume şi tipurile sale istorice. Problema
fundamentală a filosofiei. Obiectul de
studiu al filosofiei şi specificul cunoştinţelor filosofice în raport cu
ştiinţa, religia, morala, estetica, dreptul şi
politica.
 
Filozofia este una din principalele forme a manifestării spiritului uman,
conştiinţei umame. Ea este teoriadespre lume şi om în unitatea lor
dialectică. Denumirea filozofiei provine de la cuvintele din limba greacă
phileo
 – 
 
dragoste şi sophos – 
 
înşelepciune, ce înseamnă iubire de înţelepciune.Concepţia despre lume
este totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui
înaceastă lume, este totalitatea de cunoştinţe despre natură, societate şi
om şi raportullui faţă de această
lume. Filoz
ofia este nucleul concepţiei despre lume.
 
a.)
 
Concepţia mitologică
 
este cea mai veche, era caracteristică pentru oamenii din comuna
primitivă caunica formă a conştiinţei sociale. Concepţia mitologică
includea în sine diferite cunoştinţe primitive,
credin
ţe şi mituri nesistematizate
.
 
În concepţia mitologică nu există diferenţiere clară dintre om şi
natură,gîndire şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipseşte
cauzalitatea, era totul contopit,
nedezmembrat.
b.)
Concepţia religioasă
apare
 pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe
primitiveformulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din
dedublarea lumii în două părţi: naturală şisupranaturală. Specific pentru
această concepţie este că lumea supranaturală este adevărata lume, că
eaeste primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea
supranaturală, ori divină, dirigează cudezvoltarea naturii, vieţii umane.
 
c.)
Concepţia filozofico
-
ştiinţifică
 
este generată de mai multe necesităţi umane şi tipuri de activitate.
ecaracteristic demonstrarea logică. Concepţia filozofico
-
stiinţifică este in acelaşi timp metodologiatransformării naturii, societăţii
şi lumii spirituale a omului. Concepţia filozofică are obiectul său nu atît
lumea ca atare,
cît sensul existenţei omului în lume.
 
Problema fundamentală a filosofiei
-
raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie.Această problemă
este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material
şi spiritual nu poate
exista nici
un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată. Toate celelalte probleme
(ontologice,gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai dacă le privim
prin prisma problemei fundamentale careare două laturi
-
ontologică şi gnoseologică. În dependenţă de a
ceia ce se ia ca factor primordial- materiasau ideia -
toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism.
 
Materialismul
este un curent filozofic care în explicarea lumii reesă din recunoaşterea
existenţei,materiei ca factor prin şi cauză a
 
realităţii.
 
Idealismul
 
afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că
spiritualul există pînă lanatură, pînă la lucruri şi este cauza lor. Deosebim
două varietăţi a idealismului – 
 
obiectiv şi subiectiv.
Idealismul obiectiv (Plat
on, Hegel) afirmă primordialitatea ratiunii universale, ideei care există
obiectiv(există real şi independent de voinţa omului). Idealismul subiectiv
(Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile
subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în
afarăşi independent de conştiinţa umană, independent de retrăirile
subiectului.
Deasemenea este: monism- un început (fie el material ori
spiritual),dualism -
R.Deacartes două
 începuturi
 –– 
 
materială şi spiritual,plural
ism- mai multe începuturi (Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea
lumii, este problemaidentităţii gîndirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei
apar aşa curente ca optimism gnoseologic (acei
care
afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială
posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism(acei care neagă cognoscibilitatea
lumii).
 
Obiectul filozofiei.
 
Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se deie într 
-
o formă
 
maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul
filozofiei este generalul însistemul ―lume – 
 
om‖. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – 
 
―lume‖ şi ―om‖.
Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiune
a laturilor
 – 
patru aspecte: ontologic, gnoseologic,
axiologic şi
spiritual-practic.

Problema metodei în filosofie. Dialectica şi metafizica. Funcţiile

filosofiei. Filosofia, tehnica şitehnologiile. Scientismul şi
antiscientismul
 
Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca teorie şi ca
metodă.Cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc funcţia
teoretică si funcţia metodologică. Metodatrebuie să corespundă
următoarelor cerinţe
-
să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită dearbitrar şi
haos, orientată cu un scop bine determinat.
 1) metode particular-
ştiinţifice, care se folosesc într 
-
o ştiinşă concretă
 2) metode general-
ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe (metoda informaţională,
cibernetică,sistemică, analogia);
 
3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se
bazează pe legităţile universale arealităţii (dialectica şi metafizica).
Dialectica
este teoria despre cele mai generale legităţi a
d
ezvoltării existenţei şi cunoaşterii şitotodată ea este metodă universală de
asimilare a realităţii.
 
Heraclit sub dialectică înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a
lumii, sau dialectica obiectivă.Socrate şi Platon vedeau în dialectică
măiestria discuţiei, dialogului. Reprezentantul dialecticii idealiste afost
Hegel care a creat dialectica ca teorie şi metodă. Dialectica materialistă
-
K.Marx şi F.Engels.
Metafizica
 
are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte
fenomenele şi
procesele naturii ca ceva separate.2. Acea parte a filosofiei în care
se studiau problemele speculative, ce
depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu). Noţiunea de metafizică a
fost formulată de urmaşii luiAristotel pentru a evidenţia operele filosofice
a profesorului lor. În lucrările stagiritului filosofia
ca principii universale a existenţei urma după fizică, teoria despre natură ş
i semnifica în sensul strict alcuvîntului aceea ce urmează după fizică
(meta ta physica). Capătă o dezvoltare în
operele lui F.Bacon,
I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. neajunsurile: : neînţelegerea 
esenţei dezvoltării;absolutizarea stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii
ori discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori
calitative, unilateralit
atea., ignorarea conexiunii universale; premărirea formei mecanice de
mişcare,reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare
 
Funcţiile filozofiei.
 
: ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică,
etică,estetică, axiologică, praxiologică ş.a. Toate aceste funcţii pot fi
reduse la prei momente:
 
Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide
nivelului de dezvoltare aştiinţei, culturii şi experienţei istorice.
 
Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume.
 
Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului
în lumea înconjurătoare.
 
Filozofia este instrumentul principal de perfecţionare a omului şi vieţii
sociale. Ea se ocupă cu aşa probleme care se referă la lume în întregime,
care ne dau posibilitatea de a înţelege ce prezintă lumea
.
TEHNICĂ
(gr.
techne
-
meşteşug, măiestrie)
- sis
temul de organe artificiale ale activităţiisocietăţii
. Ea
se dezvoltă prin intermediul procesului istoric de obiectivare în materialul
natural alfuncţiilor de muncă, al deprinderilor, al experienţei şi
cunoştinţelor prin modalitatea de cunoaştere şiutilizare a forţelor şi
legităţilor naturii. Istoria T. constă
din trei
etape: uneltele manuale de muncă
(instrumente); m
aşini (nivelul mecanizării); automatele (maşinile automatizării).
 
TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE
 
 – 
 
totalitatea metodelor utilizate în procesul activităţii deelaborare, păstrare,
transmitere şi utilizare
 
a socioinformaţiei sub aspect de cunoştinţe.
 
SCIENTISM
(lat.
scientia
-
cunoaştere, ştiinţă)
-
 poziţie conceptuală la baza căreia stă reprezentareadespre cunoaşterea
ştiinţifică ca cea mai înaltă valoare culturală. Idealul S. îl reprezintă
, în primul rînd,
cunoaşterea ştiinţelor naturale. sf. sec. XIX, apare şi poziţia conceptuală
opusă
-
antiscientismul.
Ultima
subliniază posibilităţile limitate ale ştiinţei, iar în formele sale extreme o
interpretează ca pe o forţăstrăină.
Tendinţele antiscientismului sunt promovate de aşa direcţii filosofice ca:
existenţialism, filosofia fenomenologică etc

Conceptul de ştiinţă şi obiectul său de studiu. Ştiinţa
- institut social, sistem de
cunoştinţe, proces de cunoaştere
 
Ştiinţa constituie o formă a conştiinţei sociale, un domeniu de activitate al
cărui scop este de astudia fenomenele şi procesele din natură, societate şi
gîndire, însuşirile, raporturile dintre ele.
 
Criteriile ştiinţei :obiectivitate,raţionalitate,demonstravitate,legitate
 Începînd din antichit
ate filozofia se găseşte permanent în interacţiune cu ştiinţele concrete.
Nuîntîmplător mulţi savanţi vestiţi au fost şi filozofi (Platon, Aristotel, N.
Copernic, R.Descartes,ş.a.). Filozofia
 
 permanent primeşte şi prelucrează informaţia din diferite domenii, integr
eazădiverse cunoştinţe umane şe formează un tablou ştiinţific al lumii
unic. În acelaşi timp filozofianu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor, de a
include în sine toate cunoştinţele. Ştiinţele concrete auobiectul său de
studii, metodele şi
 
legile sale, nivelul său de generalizare a cunoştinţelor.
Filozofiageneralizează generalizările ştiinţelor concrete, are de a
face cu un nivel mai înalt de
generalizare, un nivel mai înalt de teoretizare. Dacă primul nivel de
generalizare duce la
formul
area teoriilor şi legilor ştiinţelor concrete, atunci al doilea nivel – 
 
la evidenţierea celor maigenerale legităţi şi tendinţe, aceaste este logica
dezvoltării ştiinţei însăşi, logica dezvoltăriigîndirii umane. Cele mai
importante descoperiri în ştiinţele concrete contribuiau şi la
dezvoltareaintensivă a ştiinţei. Însă filozofia nu numai este influenţată de
ştiinţele concrete, ci şi singurăacţionează asupra dezvoltării lor. Filozofia
nu trebuie să rezolve problemele ştiinţelor concrete, eaacţionează asupra
lor prin concepţia filozofică, care înfluenţează viziunea savantului,
atitudinealui către lume şi cunoaştere.
 4.
 
Specificul cunoştinţelor biomedicale. Medicina şi Farmaceutica drept
ramuri ale ştiinţei
contempor.
. Filosofia şi medicina. Filosofia contemporană
-
filosofie a supravieţuirii
 
Din ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filozofia
interacţionează permanent. Ca şifilozofia medicina are obiectul său omul.
Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu
poate exista. Iar pe
ntru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie competenţi în
problemele naturalist-
ştiinţifice, social
-
 politice, economice ş.a.De aceea cei mai mari medici aufost şi filozofi
(Empedocle, Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sext Empiric, Avi
cena, F.Bacon,
Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, Lametri, K.Linnei, Z. Freud,
K.Jaspers, H. Selie ş.a.).Filozofia ajută pe medici să pătrundă mai
profund în specialitatea sa, mai bine şi efectiv săfolosească cunoştinţele
medicale pentru teorie şi
 
 practică.
 
Filozofia contemporană trebuie să fie o filozofie a supravieţuirii.
Omenirea nu poate exista decîtîn limitele unor parametri strict
determinate a mediului fizic, biologic şi social. Omenirea ca partea
noosferei a întrat în epoca dezvoltării ireversibile,
care depinde de acutizarea problemelor
globale. Problema cheie actualmente este elaborarea ―Strategiei Omului‖
coordonată
cu ―Strategia Naturii‖. Strategia omenirii presupune totalitatea diferitor a
ctivităţi ce ar asigura coevoluţiaomului şi mediului ambiant. Strategia
omenirii trebuie să accepte şi noi modernizări, deaceea eatrebuie să aibă o
nouă filozofie – 
 
filozofia supravieţuirii. Medicina, care se ocupă cu problemeleomului şi
optimizării condiţiilor sociale, poate să contribuie la elaborarea strat
egiei omenirii, la
rezolvarea problemelor globale, la
elaborarea noilor orientări valorice. Pentru formareaconştiinţei globale e
necesar de a reconştientiza toate relaţiile sociale: relaţiile omului cu
natura,relaţiile dintre diferite comunităţi, relaţiile dintre om şi om,
atitudinea către trecut, istorie, cultură,strămoşi ş.a.