PERSPECTIVE TEORETICE ÎN ABORDAREA PSIHOLOGICĂ A

PERSONALITĂŢII

În viaţa cotidiană utilizăm destul de frecvent termenul personalitate. Despre o crainică de

televiziune care are şarm, e convingătoare şi are stil în prezentare spunem că „are multă perso-
nalitate", în timp ce despre alta care pare ştearsă şi fără farmec spunem că „nu are personalitate". În
aceste aprecieri luăm în considerare doar „efectul exterior", impresia pe care o produc unii oameni
asupra altora sau puterea de a-i influenţa pe ceilalţi. Sunt însă adecvate astfel de utilizări ale
termenului aflat în discuţie?

În caracterizarea personalităţii se ia în calcul şi impresia produsă asupra altor persoane, dar,

pentru un psiholog, afirmaţii de genul „individul X are mai multă sau mai puţină personalitate" sunt
nerelevante şi chiar inadecvate. În termeni psihologici, oricine dispune de personalitate. Cei lipsiţi de
farmec sunt la fel de dotaţi, din punctul de vedere al profilului psihologic, ca şi cei care au farmec.

1. Ce este personalitatea?

Termenul personalitate îşi are originea în cuvântul latin persona care însemna „mască". Era
vorba despre masca pe care o purtau actorii în teatrul antic şi care permitea spectatorului să
înţeleagă şi să prevadă comportamentul celui de pe scenă. La fel, personalitatea unui individ,
percepută de ceilalţi, le permite acestora din urmă să înţeleagă actele individului şi să îi prevadă
comportamentele viitoare.

Problematica personalităţii a făcut obiectul a numeroase cercetări care au dus la proliferarea

definiţiilor propuse pentru acest concept.

Psihologul american Gordon Allport defineşte personalitatea drept organizarea dinamică în

individ a acelor sisteme psiho-fizice care îi determină gândirea şi comportamentul. În Dicţionarul de
psihologie (1995) al lui Norbert Sillamy, personalitatea este definită ca elementul stabil al conduitei
unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de altă persoană.

Dincolo de diferenţe, definiţiile date personalităţii au câteva elemente comune:

• Subliniază faptul că fiecare individ are o personalitate unică şi originală care se

exprimă în modul propriu, concret şi irepetabil de a fi, de a gândi, de a acţiona şi de a
simţi.
• Atrag atenţia asupra faptului că ansamblul trăsăturilor care definesc personalitatea
rămâne stabil o perioadă mare de timp şi se manifestă constant în conduită. Nu se
poate vorbi despre personalitate în afara unor trăsături stabile prin care ea să devină
identificabilă în pofida variaţiilor situaţionale: cine este înzestrat cu răbdare şi calm
dovedeşte aceste calităţi în repetate rânduri şi numai în mod excepţional se
manifestă altfel.
• Postulează ideea existenţei unor trăsături tipice de personalitate care sunt proprii
tuturor oamenilor indiferent de timp şi loc. De exemplu, o anumită formă de

1
 reactivitate, un anumit dinamism în acţiune, o anumită disponibilitate pentru a intra
în relaţii cu ceilalţi constituie elemente care caracterizează orice individ şi perso-
nalitatea lui.
Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare. Ea nu poate fi redusă la ceea ce este
general uman, dar nici nu poate fi judecată exclusiv prin prisma a ceea ce deosebeşte un individ de
altul. Umanitatea dă generalul, iar individualul conferă specificitatea fiecărei personalităţi.
Personalitatea - ca organizare distinctă a structurilor de adaptare la mediu - nu este formată la
naştere, dar se poate spune că începe la naştere, iar procesul devenirii ei continuă de-a lungul întregii
vieţi sub influenţa unui cumul de factori. Ereditatea joacă un rol important în conturarea
personalităţii. În acelaşi timp, personalitatea se formează în contextul relaţiilor interpersonale şi
sociale. Prin urmare, omul este considerat o fiinţă bio-psiho-socială.

2. Modele de analiză a personalităţii

Personalitatea este concepută ca o unitate cu o structură şi o dinamică proprii. Pentru a

explica structura personalităţii au fost construite mai multe teorii sau modele. Unele pleacă de la
ideea unicităţii persoanei şi încearcă să prezinte un tablou detaliat al personalităţii prin analiza
manifestărilor individuale ale acesteia. Altele pleacă de la analiza asemănărilor dintre personalităţile
indivizilor, stabilind trăsăturile comune care caracterizează membrii unui grup social şi cultural.
Modelele descrise în continuare ilustrează fiecare dintre aceste abordări.

2.1. Modelul psihanalitic

Cea mai cunoscută explicaţie asupra personalităţii care accentuează individualitatea este
teoria psihanalitică fondată de medicul vienez Sigmund Freud. Acesta, plecând de la observarea
comportamentului pacienţilor cu tulburări de personalitate, imaginează organizarea psihismului
uman pe trei niveluri: inconştientul, preconştientul şi conştientul.

Inconştientul este nivelul cel mai profund al psihismului

uman. El este sediul dorinţelor şi actelor refulate (reprimate), al
instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al nevoilor primare.

Preconştientul conţine toate gândurile, informaţiile,

deprinderile care nu sunt în prezent conştiente, dar care pot fi
actualizate uşor în conştiinţă. Acest nivel al psihismului acţionează ca
un fel de „filtru" care permite accesul în conştiinţă doar acelor
impulsuri şi tendinţe care sunt acceptabile pentru ea.

2
 Conştientul este partea de la suprafaţă a aparatului psihic, iar conţinutul lui este reprezentat
de un flux continuu de percepţii, sentimente, informaţii. Funcţia lui principală este de a răspunde
cerinţelor realităţii, de a evita pericolul şi de a menţine un comportament acceptabil din punct de
vedere social.

Această primă construcţie explicativă asupra psihismului uman a fost completată de Freud
prin crearea unui model al personalităţii alcătuit din trei instanţe: Sinele (Id), Eul (Ego) şi Supraeul
(Superego).

Sinele este partea cea mai profundă şi mai primitivă a

personalităţii de la care se formează, prin diferenţiere, celelalte
două. El ţine de domeniul inconştientului şi este prezent încă de la
naştere. Sinele este sediul instinctelor, dar şi al dorinţelor
nesatisfăcute (refulate). Freud distinge două categorii de instincte:
instinctul vieţii (Eros), care include foamea, autoapărarea, dorinţa
sexuală, şi instinctul morţii (Thanatos), responsabil de impulsurile
agresive şi distructive. Sinele este imperativ. El cere satisfacerea
imediată a impulsurilor şi operează in baza principiului plăcerii.

Eul se dezvoltă curând după naştere, pe măsură ce copilul caută să se adapteze la cerinţele
mediului. Este un intermediar între Sine şi realitatea externă. Această intermediere este necesară
deoarece exigenţele Sinelui nu pot, de cele mai multe ori, să fie satisfăcute sub forma lor iniţială.
Activitatea Eului se bazează pe principiul realităţii, conform căruia solicitările Sinelui trebuie
îndeplinite într-o manieră care să corespundă cu realitatea. Eul este cel care oferă soluţia la
conflictele cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile. Sarcina Eului este dificilă şi, de multe ori, el
nu poate realiza adaptările cerute.

Supraeul se dezvoltă începând din copilăria timpurie. Reprezintă valorile pe care cei din jur le
transmit copilului drept cerinţe cărora trebuie să se conformeze. Părinţii au rolul principal în crearea
Supraeului. Ei sunt cei care îi învaţă pe copii ce este bine şi ce este rău. Aceste obligaţii şi interdicţii
sunt interiorizate de copil şi îi vor ghida propriul comportament. Indivizii cu un Supraeu puternic au
tendinţe accentuate de culpabilizare în situaţii care implică o dilemă morală, iar cei cu un Supraeu
mai slab încalcă mai uşor regulile fără a-şi face probleme de moralitate.

3
 Freud consideră că aceste trei instanţe care determină
personalitatea unui individ se află într-un permanent conflict:
Sinele încearcă să obţină satisfacerea impulsurilor, în timp ce
Supraeul stabileşte uneori standarde morale foarte înalte şi greu
de atins. Eul este cel care trebuie să asigure echilibrul între cele
trei tipuri de exigenţe care îi sunt impuse: de către Sine, de către
Supraeu şi de către realitate. Pentru a se proteja împotriva
presiunilor exercitate de Sine şi de Supraeu, Eul elaborează o serie
de mecanisme de apărare: refularea, negarea, proiecţia,
raţionalizarea, sublimarea.

Aprofundare:
Mecanisme de apărare ale Eului

Refularea este un mecanism primar de apărare prin care

împiedicăm manifestarea conştientă a dorinţelor şi gândurilor
dezagreabile, a amintirilor neplăcute, dureroase, a experienţelor
triste (a se vedea teoria uitării motivate). Un exemplu ar putea fi
reprimarea amintirii unei corigențe la matematică pe care un elev a
avut-o în clasa a noua. Pentru a-şi păstra respectul de sine, lucrul cel
mai simplu pe care îl poate face este să „uite" această experienţă
neplăcută. Tendinţele refulate se strecoară totuşi în conştiinţă, însă
într-o formă deghizată (acte ratate, lapsusuri, vise).

Negarea este refuzul de a accepta realitatea. De exemplu,

neacceptarea situaţiei că individul de lângă tine este mai bun la
psihologie, a dispariţiei unei fiinţe dragi, a pericolului pe care-l
reprezintă fumatul pentru sănătate.

Proiecţia este mecanismul prin care atribuim propriile gânduri, dorinţe sau sentimente
indezirabile unei alte persoane. Dacă putem acuza pe alţii, suntem scutiţi de neplăcerea de a ne
acuza pe noi înşine. Uneori, când antipatizăm o persoană, spunem că ea este cea care ne
antipatizează.

Raţionalizarea constă în găsirea unei scuze rezonabile pentru o faptă dezonorantă. Nereuşita
la un examen o punem pe seama dificultăţii exagerate a subiectelor, a deficienţelor de organizare, a
corectorilor etc.

Sublimarea este mecanismul prin care impulsurile sexuale şi agresive sunt exprimate indirect
în forme acceptabile din punct de vedere social. De exemplu, impulsurile agresive pot fi sublimate
prin practicarea sportului, iar instinctul sexual prin activităţi creative (dans, poezie, muzică).

2.2. Modelul trăsăturilor

Imaginaţi-vă că vi se cere să caracterizaţi personalitatea unui prieten apropiat. Spuneţi
despre el, de exemplu, că este vesel, optimist, cu simţul umorului, comunicativ sau, dimpotrivă, că
este tăcut, retras, sobru, chibzuit în tot ceea ce face. De unde ştiţi acest lucru? Din observarea
comportamentului lui în nenumărate situaţii. Rezultă de aici că, în viaţa cotidiană, obişnuim să
descriem oamenii cu ajutorul unor trăsături. Ele se referă la modul de a fi al unei persoane, la relaţiile
cu ceilalţi şi chiar la aspectul fizic. Unele trăsături nu pot fi observate direct, dar pot fi deduse din
comportamentul unei persoane. De regulă, noi indicăm drept trăsături ale unei persoane pe acelea
care s-au manifestat cu o anumită frecvenţă în comportament, o perioadă mai mare de timp şi în
situaţii diferite.

4
 Şi psihologii au utilizat acest model al trăsăturilor pentru a descrie personalitatea. Obiectivul
lor este de a identifica trăsăturile definitorii ale personalităţii şi de a elabora teste care să indice
diferenţele dintre indivizi în funcţie de aceste trăsături.

Trăsăturile sunt acele caracteristici generale, relativ stabile şi de durată, care permit
explicarea şi evaluarea comportamentului.

Pe plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţii de a răspunde în acelaşi

fel la o varietate de stimuli. O persoană veselă optimistă la locul de muncă se va manifesta la fel şi în
relaţiile cu familia, cu prietenii.

Gordon Allport a arătat că dicţionarul unei limbi cuprinde mii de

termeni care descriu trăsăturile de personalitate. Numai că în timp ce
trăsăturile descriu comportamente care sunt comune mai multor persoane,
personalitatea fiecărui individ comprimă o constelaţie unică de trăsături.
Psihologul invocat apreciază că la fiecare individ se pot descoperi două-trei
trăsături cardinale care domină şi controlează celelalte trăsături. Urmează apoi
un grup de trăsături principale sau centrale (zece, cincisprezece) ce pot fi
recunoscute cu uşurinţă la o persoană, fiindu-i caracteristice. Şi, în sfârşit,
există sute de trăsături secundare, care sunt slab exprimate şi, de aceea, mai
greu de identificat.

Aşadar, personalitatea nu este o simplă sumă de trăsături, ci o structură organizată ierarhic.

Pentru a face o predicţie valabilă, trebuie surprinsă configuraţia, structura ş trăsătura sau trăsăturile
cardinale care controlează şi orientează întreg sistemul de personalitate. O trăsătură cardinală este
atât de dominantă încât colorează fiecare aspect a comportamentului unei persoane. Pentru unii
trăsătura dominată este zgârcenia, pentru alţii generozitatea, la unii domină tendinţele egoiste, la
alţii cele altruiste.

Aplicaţie
Printre personajele istorice sau literare găsim suficiente exemple care ilustrează modul de
manifestare a trăsăturii cardinale. Gândiţi-vă la obsesia puterii în cazul lui Napoleon sau Hitler, la
zgârcenia lui Harpagon sau a lui Hagi-Tudose, la gelozia lui Othello sau la cameleonismul lui
Talleyrand. Iată o ilustrare a zgârceniei, aşa cum este ea realizată de Moliere: „Mi s-au rătăcit minţile,
nu mai ştiu unde sunt, cine sunt, nici ce fac! Vai, bănişorii mei, bănişorii mei, prietenii mei drăgălaşi,
cum aţi pierit? Şi de când am rămas fără voi nu mai găsesc sprijin, nici mângâiere, nici bucurie pe
lume! S-a sfârşit cu mine, numai am nici un rost în viaţă! Fără de voi nu mai pot trăi. Gata, m-am dus,
mor, am murit şi m-a îngropat! Nu se găseşte nimeni să mă învieze?" (Avarul).

Găsiţi in literatură şi alte ilustrări ale modului de manifestare a trăsăturii cardinale.

Allport consideră că în viaţa reală sunt puţine persoane care au o trăsătură dominatoare
(precum aceea descrisă, capabilă să caracterizeze întreaga personalitate. Majoritatea oamenilor au,
de regulă, mai multe trăsături dominante care se temperează reciproc.

2.3. Modelul factorial

Aplicând o metodă statistică numită analiza factorială, s-a putut identifica un număr de
factori comuni prin care poate fi descrisă personalitatea. O selecţie reprezentativă a factorilor de
personalitate este realizată de psihologul american Raymond B. Cattell. Acesta a căutat între termenii
dicţionarului un prim inventar al diferitelor aspecte ale personalităţii. Pe această bază foarte largă,
Cattell a cules observaţii direct de la subiecţi, a aplicat chestionare şi a procedat la analize factoriale

5
numeroase, care i-au permis identificarea a 16 trăsături de bază sau factori ai
personalităţii. Aceşti factori pot fi utilizaţi pentru a furniza un profil al
personalităţii fiecărui om. Semnificaţia celor 16 factori bipolari identificaţi de
Cattell este indicată în tabelul nr. 2.

Cattell a elaborat un chestionar de evaluare a personalităţii cunoscut

sub denumirea de 16PF (Personality Factor). Fiecare factor este evaluat
printr-un număr de itemi (10 - 13). Pornind de la scorurile obţinute prin
aplicarea chestionarului 16PF, Cattell a realizat profiluri de personalitate
pentru diferite grupuri profesionale (scriitori, artişti, piloţi). În tabelul nr. 2
sunt reprezentate profilurile realizate de psihologul american piloţilor şi
scriitorilor. Piloţii sunt persoane stabile din punct de vedere emoţional,
maturi, calmi, conştiincioşi, tenaci, cu o capacitate ridicată de autocontrol, realişti, firi practice (mai
puţin imaginativi), controlaţi, preocupaţi de imagine, destinşi, liniştiţi.

Cercetările actuale asupra personalităţii acreditează ideea că personalitatea poate fi descrisă

cu ajutorul a cinci factori bipolari. Respectivul model de descriere şi analiză a personalităţii a fost
numit BIG-FIVE şi întruneşte un larg consens din partea specialiştilor. Aceşti factori sunt:
extraversiunea, agreabilitatea, conştiinciozitatea, stabilitatea emoţională şi cultura (intelectul).
Descrierea acestor factori este ilustrată în tabelul nr. 1:

Factorul Polul pozitiv (+) Polul negativ (-)

retras, tăcut, sobru,

Extraversiune sociabil, vorbăreţ, jovial
rezervat, singuratic

entuziast simpatic, gentil, suspicios, rece, dur,

Agreabilitate
săritor, bun neiertător

ordonat, disciplinat, dezorganizat, iresponsabil,

Conştiinciozitate
responsabil, atent, grijuliu neatent, nepăsător

Stabilitate
calm, controlat, stăpânit neliniştit, nervos, tensionat
emoţională

imaginativ, preferinţă pentru practic, preferinţă pentru

Cultură (intelect) varietate, independent, rutină, conformist, interese
interese largi restrânse

Tabelul nr. 1. Modelul celor cinci factori ai personalităţii (BIG-FIVE)

6
7
 Modelul BIG-FIVE are o aplicabilitate largă, putând fi utilizat atât în explicarea personalităţii
copiilor, cât şi a adulţilor.

Teoreticienii consideră că personalitatea este formată dintr-un număr de factori interni,

stabili. Aceşti factori sunt consecvenţi şi oferă indivizilor capacitatea de a se comporta similar în
diferite situaţii. Astfel, este de aşteptat ca o persoană caracterizată ca fiind agreesivă sau, dimpotrivă,
timidă să se comporte asemănător într-o gamă largă de situaţii. Totuşi, o serie de cercetări au
evidenţiat efectul pe care îl are asupra comportamentului situaţia particulară în care se află individul.
De exemplu, individul poate reacţiona calm sau agresiv şi în funcţie de caracteristicile situaţiei. În
consecinţă, în analiza şi evaluarea personalităţii, trebuie să luăm în considerare atât factorii de
personalitate, cât şi situaţia în care se află o persoană.

3. Rezumat
o Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o
caracterizează şi o diferenţiază de alte persoane.
o Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare. Ea se formează pe parcursul
vieţii individului. În formarea ei intervin: factori biologici (ereditatea), factori
psihologici şi factori sociali.
o Modelul psihanalitic al personalităţii (elaborat de S. Freud) diferenţiază trei
componente: Sinele, Eul şi Supraeul. Modelul trăsăturilor analizează personalitatea
ca o structură specifică de însuşiri stabile şi de durată care se reflectă în
comportamentul persoanei. Modelul factorial reduce diversitatea trăsăturilor de
personalitate la un număr de factori comuni şi elaborează teste care să indice
diferenţele dintre indivizi în funcţie de aceşti factori.

4. Întrebări şi teme de evaluare

1. Analizaţi relaţiile dintre Sine, Eu şi Supraeu.
2. Caracterizaţi personalitatea unui prieten apropiat, grupând trăsăturile după modelul
lui G. Allport.