Sunteți pe pagina 1din 20

Apariţia partidelor politice: abordări comparate

Aparitia si evolutia partidelor politice 

Activitatea politica in societate se realizeaza nu numai prin intermediul statului, a institutiilor si


organismelor ce tin de acesta, ci si printr-o vasta si complexa retea de organizatii si institutii
extrastatale. Dintre acestea cele mai vechi si importante sunt partidele politice. 

Existenta partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezinta un element esential al


vietii democratice. 
Democratia incepe si exista numai odata cu aparitia si dezvoltarea partidismului. 

Notiunea de partid are o vechime milenara, ea deriva in majoritatea lumilor moderne din latinescul
pars-partis si desemneaza intr-o acceptiune semnatica: o grupare de oameni constituita in mod
voluntar, animati de aceleasi idei, conceptii, interese, scopuri care actioneaza in comun in baza
unui program, in vederea realizarii acestora. 

Partidele politice nu au avut aceiasi pondere, semnificatie si valoare in toate oranduirile sociale.
Trebuie facuta o delimitare neta intre asa-zisele partide ce au existat in sclavagism si feudalism,
fata de cele din societatea moderna, capitalista. 

Primele asocieri mai mult sau mai putin organizate si stabile apar in sclavagism si apoi in
feudalism, ele asemanandu-se foarte mult cu societatile secrete, oculte, congregatiile, corporatiile,
ordinile existente in aceste societati. Asemenea "partide" apar in statele grecesti Sparta, Atena, in
Imperiul Roman. La randul lor, oamenii politici de vaza ca Cicero, Catilina, Fratii Grachus,
Pompei, Cezar isi constituie si ei propriile lor "partide". 

In feudalism, ca urmare a predominarii formei monarhiei absolute in organizarea si conducerea


societatii, chiar si in aceasta forma, partidele decad. La nivelul social, in feudalism, societatea se
structureaza in partida nobilimii, a clerului, a taranimii, iar catre sfarsitul feudalismului in starea a
III-a ce grupa elementele antifeudale. In acelasi in feudalism, cand civilizatia este dominata de
religie, popoarele, tarile lumii sunt grupate in functie de doctrina teologica in crestinism, islamism,
budism, hindusism, etc. 

De regula, in societatea medievala asa-zisele partide apar in interiorul nobilimii, intre forma sa
laica si ecleziastica, iar catre sfarsitul acestei societati, intre nobilime si starea a III-a ce grupa
elementele viitoare burgheziei si masele populare. 

Referitor la partidismul specific sclavagismului si feudalismului se pot face urmatoarele aprecieri: 

-In aceste societati, "partidele" nu au constituit entitati politice de sine statatoare, institutii ale
structurii si functionalitatii vietii politice. Drept urmare, ele nu aveau nici un rol in definirea si
caracterizarea regimurilor politice din aceste societati; 

-"Partidele politice" din aceste societati nu desfasurau o activitate permanenta, ci una sporadica,
efemera, nefiind bazata pe un program politic coerent si clar. De regula, ele urmareau realizarea
unor interese personale sau oculte si dupa atingerea obiectivului propus sau a infrangerii, isi
incetau activitatea si se destramau; 

-Aceste grupuri nu au reusit sa atraga in circuitul vietii politice toate clasele si categoriile vietii
sociale, ci dimpotriva, importante segmente sociale, cum era cazul sclavilor in antichitate, al
taranilor, maselor populare in feudalism, al tinerilor, femeilor au ramas in afara perimetrului
actiunii lor; 

-Nefiind componente structurale, institutionale si functionale ale vietii politice, acest gen de
partide nu au putut juca un rol sau o functie deosebita in societate, in organizarea si conducerea
acesteia. Ele nu au contat in viata politica a acestor societati. 

In acceptiunea moderna a termenului, ca institutii politice bine conturate, cu statute si programe


clar fundamentate, cu activitate organizata si permanenta in care au acces toate clasele si
categoriile sociale, cu rol major in organizarea si conducerea societatii, partidele politice apar
odata cu societatea moderna, cu capitalismul. 

Geneza partidelor politice moderne trebuie cautata in perioada trecerii de la feudalism la


capitalism, in timpul luptei antifeudale purtate de burghezie. 

Revolutiile burgheze, dar si opozitia vechii clase feudale vor da nastere la fundamentele doctrinar-
politice si odata cu acestea si la instrumentele aplicarii lor-partidele politice. 

In aparitia si impunerea partidelor politice au contribuit urmatorii factori: 

-lupta antifeudala. In cadrul acestei lupte burghezia avea nevoie de sprijinul maselor populare care
insa trebuiau constientizate, organizate si conduse. Partidele politice au constituit tocmai acele
instrumente prin care burghezia a organizat si condus lupta generala antifeudala. La randul ei,
vechea clasa feudala pentru a-si apara privilegiile si interesele in lupta cu burghezia, si-a creat si ea
propriile sale partide politice; 

TEORIILE PRIVITOARE LA ORIGINEA PARTIDELOR POLITICE

Originea partidelor politice, in sensul modern este noua. La inceputul sec. XIX se vorbeste si se
actioneaza expres pe criterii care cer existenta unor formatiuni, in 1832, in Anglia,
conform "Reform Act" se statuteaza pentru prima data repartizarea in parlament a locurilor.
Cetatenii britanici activi politic, adica 7% din populatia adulta, erau reprezentati pe acest criteriu,
criteriul politic. Pentru inceput ne oprim la teoriile privitoare la originea partidelor politice.

1. Teoriile institutionale sustin ca partidele au aparut, din interiorul politicului, din institutii sau
organizatii politice deja existente, origine endogena. La baza aparitie partidelor au stat grupurile
parlamentare, ca de pilda aparitia grupului iacobin, un fel de partid iacobin, grupurile socio-
profesionale sau religioase - exemplu aparitia Partidului Laburist Englez, prin transformarea
organizatiilor sindicale in 1899 in partid politic, nasterea partidelor agrare si religioase catolice si
crestin democrate, in Tarile Scandinave, Italia, Germania, unde au aparut partide taranesti sau
confesionale; in acelasi sens au aparut partidele de dreapta sau chiar fasciste, din cercuri industriale
si

financiare, sau din grupari ale vechilor combatanti. In final, au aparut partide din societatile secrete
de factura francmasonica, au aparut Partidul Radical Francez, Partidele liberale europene, Partidul
Radical Transnational.
2. Teoriile situational-istorice - situeaza aparitii ale unor partide politice in timpul crizelor
sistemului politic, ale societatii in general, razboaie, miscari populare, depresiune economica,
explozie demografica. Se evidentiaza trei tipuri de crize, in timpul si in legatura cu care au aparut
partide politice, fie in sensul ca au explodat, dupa inlaturarea unor oprelisti, fie ca au aparut
aproape ad-hoc, pentru a rezolva probleme de tipul crizei care le-a cauzat aparitia:

- Criza de legitimitate care a impus transformarea unor miscari de eliberare nationala, ca de pilda


in Mozambic sau in alte tari din Africa si Asia, sau cazul FSN-ului in 1990, in Romania. Aceste
miscari devenite partide, se supun principiilor decurgand din sistemul

democratic.

- Criza de integrare - in procesul de formare si integrare teritoriala sau etnica. De exemplu


transformarea militiilor albaneze din Kosovo in Partidul Democrat.

- Criza de participare, explozia in politic, in participare, a cetatenilor mai ales in sec. XVIII-XIX,
dupa cucerirea Independentei sau schimbarea regimului politic. Exemplu: grupurile de culoare din
Africa de Sud, aparitia PKK, Partidul muncitorilor din Kurdistan, sau proliferarea si ascensiunea
partidelor comuniste si muncitoresti in

Europa si Asia.

3. Teorii ale dezvoltarii care explica aparitia partidelor in legatura cu modernizarea societatii,
dezvoltarea socio-economica, ce au impus disparitia unor partide ca de pilda partidele comuniste
1988-1989, fie, in Romania dupa al doilea razboi mondial, disparitia partidelor conservatoare, sau
aparitia partidelor ecologiste dupa 1989. In afara acestor trei tipuri de teorii privind originea
partidelor politice, am putea aminti si teoria lui A.D.Xenopol, care distingea in 1910, in aparitia
partidelor politice doua etape: prima etapa este cea ideologica, pentru precizarea si exprimarea
ideatica a intereselor, determinante fiind cele economice si o a doua etapa politica, revendicarea
identitatii, stabilirea obiectivelor si a mijloacelor de realizare, a ascensiunii spre putere.

Huntington vorbeste de patru etape in aparitia si evolutia partidelor:

1. antepartid, factionalismul, factiuni de legislativ sau organizatii de tip radical-revolutionar;

2. polarizarea - trecerea factiunilor la politica de partid;

3. extinderea  - cucerirea puterii si transformarea societatii conform programului;

4. institutionalizarea - realizarea unui program, care impune mai multe cai in functie de situatia
specifica.

In aceasta situatie ne intoarcem la preistoria partidelor politice, dar istoria fenomenului partizan.

          Facand trimitere la antichitate si la modelul democratic grec, nu putem vorbi de partide in


Atena. In Atena, dupa reformele lui Clistene, se creeaza ceea ce am putea numi azi, fara a gresi, un
parlament bicameral. Prima Camera, Bule-sfat, format din 50 de reprezentanti, alesi prin tragere la
sorti, din partea fiecaruia din cele 10 triburi. Existau niste conditii pentru a fi ales, sau numit prin
tragere la sorti: varsta minima 30 de ani, cetatean al Atenei si un examen formal de oralitate. A
doua Camera, era formata din toti cetatenii apti de a purta arme. Baza era asigurata de prima
Camera, in care alesii nu puteau avea decat de doua ori un mandat a cate un an, si in calitate de
membri ai triburilor, de fapt toti cetatenii Atenei puteau accede la conducerea Cetatii, mai mult,
fiecare trib asigura conducerea Sfatului 35-39 de zile si din randurile lor se alegea presedintele
Sfatului "epistates".

          Modelul este de o rationalitate perfecta, din nefericire doar pentru acel spatiu si timp. Este
important sa spunem ca adunarea poporului reprezinta intreaga societate, putea corija greselile
legislative ale primei Camere. Din punct de vedere al reprezentarii, nici un regim democratic n-a
ajuns pana azi la performanta, ca toti cetatenii sa fie alegatori, sa se considere in mod just,
reprezentanti in organele puterii si mai ales toti cetatenii sa fie ei reprezentanti, intr-un fel sau altul,
in organele de pute

re. Cresterea imensa a populatiei si profesionalizarea institutiilor reprezentative face imposibila


aplicarea modelului atenian, care ramane un tip ideal, imposibil de atins. Analizand viata politica
ateniana, Aristotel gasea trei feluri de grupe de interese, pe care din lipsa de limbaj, le-ar putea
numi partide:

- partidul celor de la campie - interesele aristocratiei funciare

- partidul celor de la malul marii -clasa de mijloc de negustori,

comercianti, navigatori

- partidul celor de la munte - agricultori si pastori.

          Pornind de la reforma lui Clistene avem grupe de interese convergente. Cam aceasta este
existenta unor prototipuri de partide in Grecia, a unor grupuri care se manifesta ca partide.

          In lumea romana, beneficiara a sistemelor politice ale teritoriilor cucerite, lucrurile vor fi
mai radicale, mai limpezi, cuceriri, instaurarea imperiului si imparatului, lupta de factura partizana
degenereaza in razboaie civile avand ca miza puterea, lupta intre patricieni si plebei si, cum zice J.
Blondel, spre sfarsitul republicii romane se naste un sistem de partide, care separa pe conservatori
de traditionalisti sau progresisti. Notiunea este moderna.

          Drumul spre democratie in Roma nu a fost lung si a esuat, au intervenit ostracizarile,


asasinatul politic care ingusteaza aria parlamentara. Declinul post-roman al societatii poate fi privit
din punct de vedere al partidelor politice, al unor puseuri de democratie. Entitatile statale sau
modest imperiale nu sunt tentate sa aprecieze democratiile. Din punct de vedere socialpolitic
putem vorbi de o decadere si o intoarcere dincolo de civilizatie. De abia in Evul Mediu incipient se
va relua procesul partizanal sub forma unor germene ale partidelor politice, mai pregnant social, ca
anexa a conflictului dintre rege si parlament. E vorba de revigorarea unor genuri de manifestare
politica in republicile italiene, Venetia, Genova, Florenta, Zurich, dincolo de nordul Italiei. In
societatea florentina Guelfi si Ghibelini vizau puterea si legitimitatea, putem vorbi de doua partide
politice. Lupta se duce intre cei doi capi, Papa si Imparatul, pe tema legitimitatii. Partidele politice
sunt formate din partizanii celor doua tabere, Guelfii pentru Papa, Ghibelinii pentru Imparat.
Impartirea nu este aleatorie, ei sunt mai mult instrumente ale Papei decat obiecte de putere.
Partizanii Imparatului sunt aristocratii inceputului de sec. XIII, in conflictul declarat intre Papa si
Imparat. Fenomenul partizan apare in toate orasele mari, vorbim de fenomenul partizan, nu de
partid. Nu este vorba de exprimarea politica partidista, cercurile de oameni sunt interesate si
restranse. In orasele flamande taberele sunt mai bine precizate, formula de partid ar fi mai
potrivita, fiind vorba de partizanii Regelui - Leleiaerdii si Klawaertii (plebea).

3.2. ETAPE IN APARITIA SI EVOLUTIA PARTIDELOR POLITICE

Daca ar fi sa facem o istorie a partidelor politice putem spune ca forme


incipiente nepurtand aceasta denumire au existat inca din Antichitate, insa
partidele apar in secolul   XVIII-XIX. Partidele politice apar in interiorul
Parlamentului si sunt niste forme de organizare contestate in numele unitatii
politice. In societatea moderna partidele politice s-au impus ca realitati
incontestabile. Procesul aparitiei lor trebuie privit in stransa corelatie cu aparitia
si dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare in viata publica.
In ansamblul institutiilor unei societati cele mai apropiate pot fi considerate statul
si partidele polititce care desigur nu trebuie confudate.

Cuvantul partid provine din latina pars, 'parte, directie', la modul general o asociere de persoane
care impartasesc opinii si perspective politice, sociale si economice asemanatoare si care doresc sa
dobandeasca influenta in sfera statala. In acest sens, au existat partide ca formatiuni mai mult sau
mai putin bine conturate inca de pe vremea oraselor-state de pe vremea antichitatii si a Romei
republicane, precum si in perioada miscarilor politice si religioase din secolele XVI-XVII.
Dezvoltarea partidelor moderne ca structuri stabile si bine organizate s-a petrecut pe parcursul
secolelor XVIII-XIX, sub influenta exemplelor politice din Anglia, unde formatiunile 'tory' si
'whig' s-au distins in secolul XVIII ca fiind niste structuri destul de stabile, cu luari de pozitie
decise si alternand la putere (sistem bipartidist). Grupari partinice mai bine conturate s-au
dezvoltat pe parcursul luptelor de independenta americane si a Revolutiei Franceze, mai apoi si in
miscarile constitutionale germane ale 'Vormärz-ului' (). Obiectivul unui partid sau al unei asocieri
de partide de a obtine majoritatea parlamentara (partide de coalitie, partide majoritare), castigand
astfel puterea de a influenta sfera politicului; adversarii din parlament ai acestuia sunt partidele de
opozitie. Alternanta la putere a partidelor este una din premisele fundamentale ale vietii
constitutionale moderne si mai ales ale sistemului parlamentar. Atunci cand un partid pretinde a fi
singurul care da glas adevaratelor dorinte ale poporului sau se considera a face el singur parte din
elita politica, se poate ajunge la un sistem monopartidist (de ex. in dictaturi). () Cu toate ca
partidele au un rol de baza, definitoriu in viata constitutionala, in majoritatea statelor ele nu sunt
incadrate in Constitutie, pentru ca deputatii si senatorii sunt considerati prin textul fundamental a fi
reprezentanti ai poporului, si nu ai unui partid anume. Doar in Constitutia Germaniei si intr-o
oarecare masura si in cea a Marii Britanii ele sunt recunoscute in mod oficial.
O tipologie de partid se orienteaza dupa criterii precum organizarea, obiectivele politice, structura
membrilor si functia politica. Tipuri de partid care se definesc prin modul in care sunt organizate
sunt de ex. partidele de cadre si de masa. Pentru partidele ideologice, de interese si de program,
obiectivele politice au o pondere covarsitoare, in timp ce in cazul partidelor populare si de clasa,
structura membrilor este cea care da tonul. Din punct de vedere al functiei pe care o ocupa acestea
in diferitele sisteme politice distingem intre partide de stat si partide democratice. In realitate
gasim insa multe partide care intrunesc mai multe din caracteristicile enumerate mai sus, acest
lucru fiind valabil mai ales in sistemele democratice ().            In Evul Mediu formatiunile politice
respective erau compuse, indeosebi, dintr-un grup restrans, adesea ocult, format din exponenti ai
ierarhiei sociale laice si religioase, reprezentanti ai noii clase aflata in ascensiune, care se luptau
fiecare impotriva altuia, sau toti laolalta impotriva monarhului absolutist sau Papei. Insa, aceste
formatiuni politice incipiente nu pot fi socotite inca partide politice in sensul modern al cuvantului.
Noua clasa sociala, burghezia, a intuit cu o deosebita claritate rolul sifunctia sociala ale partidelor
politice, vazand in ele instrumente de lupta impotriva feudalismului si a absolutismului monarhic,
ca si impotriva pretentiilor nobilimii de a- si intari dominatia. Constientizand functia sociala a
partidelor, burghezia a facut pasul urmator: si-a imbracat interesele si aspiratiile de clasa intr-o
haina ideologica si a faurit programe revolutionare pentru a le impune prin formele luptei
parlamentare. Din acest moment, se poate spune ca procesul formarii partidelor politice, reflectand
conditiile social-istorice in care s-a fermentat, a intrat in faza finala. Revolutia burghezo-
democratica din 1848 a grabit in Europa faurirea statelor nationale si odata cu acestea, intarirea
institutiilor democratice. Pe aceasta baza generoasa, partidele si moderne si-au desavarsit in scurta
vreme fizionomia, fiind institutionalizate ca segmente importante ale sistemului politic.
Partidele moderne s-au nascut in paralel cu dezvoltarea parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat
dinlauntrul acestora, ca fractiuni sau aripi. In ceea ce priveste notiunea de formatiuni sau forte
politice, trebuie remarcat faptul ca dreptul constitutional a imprumutat din vocabularul sociologiei
politice sau al politologiei anumiti termeni, proprii acestor stiinte, pentru a defini notiunile
respective, tinand seama de faptul ca acestea reflecta, in special, realitati sociologice si fenomene
politice. Din aceasta perspectiva, intr-o acceptiune destul de larga,
expresia " forte politice " desemneaza un ansamblu de fenomene sociologice si politice care au
caracteristica esentiala de a situa individul in anumite raporturi cu puterea politica. Din punct de
vedere institutional, prin forte politice se inteleg partidele politice si organizatiile sociale care
actioneaza in vederea infaptuirii anumitor obiective programatice si care au vocatia de a determina
sau influenta cursul evenimentelor social politice. Din punct de vedere al dreptului constitutional,
cele mai importante forte politice si sociale, care se revendica a fi, fiecare, un corp intermediar
sunt: partidele politice, asociatiile sau organizatiile sindicale si grupurile de presiune. Ele sunt
indispensabile pentru functionarea unui regim politic domocratic. Continutul activitatii acestora si
caracterul lor difera insa in functie de tipul de regim politic:democratic sau autoritar, tiranic.   In
toate tarile socialiste au existat partide politice, uniuni sindicale, asociatii profesionale, culturale,
chiar si religioase, dar toate aceste corpuri intermediare au fost simple instrumente de manipulare a
cetatenilor, menirea lor fiind de a inregimenta ideologic si politic masele de cetateni si de a
contribui la guvernarea ( dominarea ) acestora de catre o elita de conducere care a acaparat
intreaga structura piramidala a puterii si a folosit-o in propriul sau interes. 

In sens strict partidele politice exista de cel mult un secol si jumatate. Termenul de partid a fost
folosit si pentru a desemna "factiunile" ce divizau cetatile antice, clanurile Evului Mediu si
cluburile deputatilor din ansamblurile revolutionare, comitetele care pregateau alegerile censitare
in monarhiile constitutionale.

Daca acum fenomenul reprezentativ se fundamenteaza pe fenomenul partizan, intr-o prima etapa
acesta din urma a fost o consecinta a fenomenului reprezentativ. Reprezentarea la inceput nu a
tinut de fenomenele democratice, ci doar de o necesitate de a limita puterile suveranului. Partidele
apar printre reprezentanti la nivelul parlamentului ca niste grupari neclar structurate, adesea oculte,
capabile sa promoveze anumite interese, sa exercite anumite presiuni ca sa obtina un avantaj,
grupari care aveau un caracter provizoriu. Ele se apropiau mai mult de notiunea moderna de grup
de presiune decat de cea de partid politic.

          Incepand cu prima jumatate a sec. al XIX-lea, partidele s-au cristalizat in diferite forme
organizationale, devenind organele esentiale ale vietii politice. Vorbind de aparitia partidelor
moderne in Anglia, SUA si Franta pornim de la axioma lui Xenopol De fiecare data cand opinia
publica este pusa in fata marii lor probleme de baza, ea tinde sa se cristalizeze la doi poli
opusi -  bipartidism.

In cadrul acestei probleme avem trei momente:


1. primordialitatea engleza - fenomenul partizan devine partid politic

2. fenomenul partizan si partidele politice in SUA

3. experienta istorico-politica franceza in partidism

1. Primordialitatea engleza

          Procesul aparitiei partidelor politice moderne are trei radacini, nu esentialmente diferite,
impunand o coloratura specifica. Debutul sau a fost marcat de convocarea parlamentului de catre
regele Carol I Stuart, in 1640, fiind urmat de un razboi civil sangeros intre sustinatorii regelui
(cavalerii) si tabara parlamentara (capetele rotunde). In cele din urma, tabara parlamentara va iesi
victorioasa, monarhia va fi inlaturata (1649) si se va instaura 'republica' (Commonwealth), apoi
protectoratul, avandu-l in frunte pe Oliver Cromwell. Intre 1648-1688, cand se realizeaza
Revolutia glorioasa, se desfasoara lupta pentru putere si definitivarea a doua tabere, pe de o parte
urmasii Capetelor rotunde, ai invingatorilor din 1688, anume Wigs, pe de alta parte, mostenitorii

Cavalerilor, invinsilor din 1688, Tories. Lupta politica va dura pana in 1832, cand

se va metamorfoza, in sensul definirii unui raport de forte mai pregnant. Cele doua

partide vor defini urmatoarele pozitii si componente de forta:

a. Tories - partizani ai Regelui, ai monarhiei absolute de drept divin, ai randuielilor sociale si


politice evidente, reprezentau marea proprietate funciara, protectionisti.

b. Whigs - in opozitie cu Tories, sustineau Parlamentul bicameral de larga reprezentare, a claselor


suprapuse, burghezia, bancherii, industriasii.

Inalta burghezie, prin Camera Comunelor si aristocratia prin Camera Lorzilor. Whigs erau
partizanii unui parlament adept al liberalismului, apara drepturile Parlamentului amenintat de
tendintele absolutiste ale lui Carol I, in felul acesta reprezinta nu doar partide distincte ci o forma
definitorie pentru regimul democratic.

          In Anglia fenomenul partizan dupa 1688 si pana la 1832 a facut posibila nasterea a doua
partide politice. Whigs reprezinta primul grup politic care se opune legitimitatii traditionale, in
care predomina monarhia absoluta de drept divin, pe care o respinge.

Dupa 1832, conform Reform Act, se coboara censul, se mareste numarul votantilor la 7% din
populatia adulta, dar ramaneau in afara drepturilor politice taranii, patura inferioara, femeile.
Francois Borella vorbeste de un evolutionism britanic al partidelor engleze, urmarind strict cifrele,
in 1832 7% din populatie avea drept de vot, 1867 se ajunge la 16% din populatia adulta, intre
1884-1885 gradual se ajunge la 28%, in 1918 obtin drept de vot toti barbatii peste 21 de ani si toate
femeile peste 30 de ani, ceea ce mareste corpul de alegatori la 74%, iar dupa miscarea feminista
femeile obtin un tratament politic egal cu al barbatilor, ceea ce inseamna de fapt nu doar vot
universal ci si dezvoltarea bazei pentru partidele politice.

Comitetele electorale britanice au jucat un dublu rol: au asigurat inregistrarea cetatenilor, care
dobandeau progresiv dreptul de vot si au selectionat si sustinut candidatii. Comitetele electorale au
aparut dintr-un impuls dat de deputati, pentru ca acestia sa fie realesi trebuiau sa mentina legatura
cu electoratul.

          La nivelul parlamentului s-a trecut progresiv de la grupurile parlamentare bazate pe criteriul
provenientei geografice sau locuri de intalnire, la grupuri bazate pe ideologie comuna.

          In momentul in care s-a stabilit o coordonare permanenta intre grupul parlamentar si
comitetele electorale putem vorbi de un partid veritabil.

2. Partidele politice in SUA

          Perioada Razboiului de independenta SUA gaseste doua tabere intr-o lupta partizana.
Aparitia partidelor politice in SUA are la baza o multitudine de motivatii si obiective, in principal
statutul de colonie sub aspect economic. Razboiul de eliberare porneste de la Revolta ceaiului, sub
forma de boicot economic. In timpul razboiului apar atitudini tinand de mijloacele de lupta, de
persistenta si insistenta, exista grupari diferite privind mijloacele ce au in vedere:

- noul regim si Constitutia,

- problema uniunii si a drumului de urmat,

- problema implicarii SUA in marile probleme continentale si mondiale.

          Dupa obtinerea pe calea armelor a independentei in Executiv apar clivaje intre monarhisti si
republicani, apar nucleele unor viitoare partide politice, pe de o parte Loialistii in jurul lui
Hamilton, pe de alta, Republicanii in jurul lui Jefferson.

Aparitia partidelor in SUA are doua radacini: pe de o parte una provenind din conceptiile diferite
privind guvernarea in Executiv, pe de alta, din realitatea sociala a tarii.

          In Statele Unite miza prezidentiala jucata intre lideri ce cauta sprijin pentru a fi alesi a
contribuit decisiv la geneza partidelor. Sistemul conventiilor partidelor la fiecare nivel pentru a
alege candidatii si sistemul conventiei nationale pentru alegerea candidatului la alegerile
prezidentiale, devine mai putin democratic deoarece la nivel municipal el presupune alegerea
candidatilor de catre electori insisi, la celelalte nivele fiind vorba de un sistem de reprezentanti
bine controlat de partid, prin intermediul unor politicieni profesionisti - boss, veritabili
antreprenori electorali. Acest sistem face ca partidele sa piarda rapid aspectul ideologic, ele
devenind adevarate masini electorale.

3. Experienta politico-istorica franceza in partidism Daca revolutia engleza pune problema


legitimitatii puterii si n-o rezolva in mod democratic, daca experienta americana rezolva brutal
problema legitimitatii, lasand loc apoi unui liberalism dus la extrem, specificul Frantei in sistemul
partidelor politice este ghilotina publica, francezii nu s-au marginit la pragmatismul alegerilor, ci
au incercat sa defineasca masura in care reprezinta natiunea exprimarea plenara a suveranitatii
poporului. Suveranitate devine

cuvantul cheie. Revolutia franceza da nastere unui laborator constitutional si politic, s-au
transformat regimurile politice, organizatiile puterii, rolul statului, problema societatii civile, locul
bisericii, educatia moravurilor economice. Apar cluburile care reunesc deputatii mai intai pe
criterii teritoriale - clubul deputatilor bretoni, pentru ca mai apoi sa se reuneasca pe criterii
ideologice - clubul girondinilor sau clubul iacobinilor.

Partidele in sensul actual al cuvantului au aparut odata cu impunerea sufragiului universal.

1. Partide politice înainte de secolul al XIX-lea

Partidele politice sunt entităţi şi organizaţii care participă la gestionarea colectivă a intereselor
sociale şi ale resurselor unei societăţi. Istoria lor, în sensul în care înţelegem noi astăzi o astfel de
organizaţie politică, este relativ nouă. Devenite la sfârşitul secolului trecut asociaţii-organizaţii
care participă la puterea politică, partidele politice îşi pot căuta strămoşii încă în Grecia veche,
când Aristotel vorbea despre <asociaţii politice>. Istoria modernă şi medievală a Europei a
cunoscut o astfel de realitate organizatorică la nivelul câmpului politic, în special prin intermediul
Parlamentului englez şi prin Adunarea Stărilor în Franţa. Fără a se numi partide politice şi fără a
avea caracteristicile organizatorice pe care le au partidele contemporane, grupările Torry şi Whigs,
gruparea nobililor sau a reprezentanţilor oraşelor în Franţa, precum şi Girondinii sau Montagnarzii
din timpul Revoluţiei franceze, pot fi socotite ca realităţi politice apropiate de partidele politice
conservatoare şi liberale pentru cazul englez, de partidele regionale pentru cazul Revoluţiei
franceze.

Până la începutul secolului al XIX-lea partidele politice erau prin excelenţă grupări politice care
aveau drept criteriu de construcţie personalitatea unui om politic, clientele, moduri comune de
definire a unei realităţi sociale sau politice sau anumite afinităţi ideologice. Putem spune că
partidele politice în sens propriu îşi au istoria începuturilor în Reforma electorală engleză, celebrul
Reform Act din 1832, care încerca să pună capăt fenomenului britanic de erodare a legitimităţii
reprezentării electorale, cunoscut sub numele de <burgurile putrede>.

Ce însemnau aceste “oraşe putrede”? Răspunzând la o astfel de întrebare pe linia prelegerilor


ţinute de N. Iorga la începutul anilor ’20 la Universitate şi strânse de I.Bădescu în lucrareaEvoluţia
ideii de libertate (1986), vom avea şi o primă sugestie referitoare la fenomenul structurării
partidelor politice în realităţi organizaţionale eficiente în câmpul politic, pe de o parte, la
structurarea sistemelor de partide în Europa de vest, pe de altă parte. Un astfel de fenomen este
lărgirea dreptului de vot, care va permite la mijlocul secolului al XIX-lea apariţia partidelor
socialiste şi social-democrate în unele ţări europene.

În decursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea idealul reprezentativităţii care era identificabil în


Revoluţia engleză a început să se erodeze treptat, prin intermediul unei dezvoltări economice
legate de revoluţia industrială. Astfel, oraşe care aveau reprezentanţi în Parlamentul britanic în
secolul al XVIII-lea încep să piardă din importanţa economică în favoarea altora ce se aflau în
zone cu resurse economice şi care fuseseră populate de muncitori şi reprezentanţi ai burgheziei.
Aceste oraşe noi nu erau trecute în harta electorală, ajungându-se ca oraşele foste prospere cu
reprezentanţi în Parlament să devină depopulate şi să aibă totuşi delegaţi în Camera Comunelor.
“Burgurile putrede” deţineau astfel o legitimitate care se erodase puternic prin dispariţia lor ca
forţe sociale legitimizante, alte oraşe precum Manchester, Shefield, etc. crescând mult numeric faţă
de vechile burguri, dar ne având reprezentare parlamentară. Scopul reîntemeierii legitimităţii în
reprezentarea politică a fost asumat de Reform Act (1831-1832), care restabileşte harta electorală a
Camerei Comunelor, lărgind suportul electoral al reprezentanţilor politici. (1)
 

1. Perioade în istoria fenomenului partidist

I. Aşa cum se poate observa, apariţia partidelor politice a fost un proces continuu ce se întinde pe
mai multe secole de organizare şi instituire a politicii în statul modern. Ştiinţa politică asociază
însă, de regulă, apariţia partidelor politie şi a sistemelor de partide cu apariţia şi dezvoltarea
parlamentelor şi cu extinderea graduală a dreptului de vot. Poate observaţia cea mai generală cu
privire la procesul de constituire a partidelor politice în modernitate îi aparţine lui Max Weber,
observa J. Lapalombara şi M. Weiner în The Origin of tPolitical Parties (1966), care se referă la
divizarea istoriei partidelor politice în: a. perioada ale clicilor aristocratice: b. perioada grupurilor
mici de notabili; c. perioada democraţiei plebiscitare. (M.Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie,
în Hans Gerth, C.Wright Mills (eds.) From Max Weber: Essays in Sociology, New York, Oxford
University Press, 1946, 102-107).

II. Maurice Duverger oferă şi el în Les Parties politiques (1951) o perspectivă istorică pentru
apariţia partidelor politice moderne. El consideră că se pot deosebi următoarele perioade în
istoricul constituirii partidelor politice:

1. crearea grupurilor parlamentare

2. organizarea de comitete electorale

3. stabilirea unor relaţii permanente între grupurile parlamentare şi comitetele electorale.

Duverger împinge istoria partidelor politice înapoi doar până la apariţia şi structurarea
parlamentelor în ţările din vestul Europei. Cluburile politice care au devenit apoi nuclee de
organizare de partid au funcţionat atât în Franţa cât şi în Anglia cu mult înainte de perioada
extinderii dreptului de vot. De exemplu, Clubul Breton se întâlnea încă din perioada
prerevoluţionară a Franţei, acesta devenind în timpul Revoluţiei franceze nucleul pe care s-a
constituit partida iacobină. Un astfel de club era “…ceva mai mult decât o simplă clică legislativă
întemeiată pe criterii geografice regionale; în acelaşi fel, cluburile politice şi saloanele aristocratice
care au persistat în Anglia de-a lungul secolului al XIX-lea erau, în mod esenţial, adunări în care se
făceau aranjamente pentru alegerea de notabili în parlament şi, mai rar, pentru a strânge
împreună lawmakers cu vederi similare.” (Joseph Lapalombara, Miron Weiner, “The Origin and
Development of Political Parties”, în Lapalombara şI Weiner (eds.), Political Parties and Political
Development, 1966; preluat din studiul cuprind de Peter Mayer (ed.), The West European Party
System, Oxford University Press, Oxford, 1990, pp. 25-36)

1. Dimensiunea organizaţională în apariţia partidismului

Fenomenul apariţiei partidelor politice este legat de două realităţi organizaţionale care fac referire
la crearea unor legături în interiorul unui grup de membri bine structurat la nivel local şi regional,
regulile de construcţie şi de apartenenţă ale grupului fiind de multe ori unele tacite şi non-formale.
Elementele de bază ale apariţiei unităţilor politice de tipul partidelor sunt, după M.Duverger două.

1. Caucusul

Această unitate dezorganizare a intereselor de grup în ţările occidentale poate fi denumit comitet,
clică politică, grup de interese, etc. El este alcătuit dintr-un număr mic de membri şi nu foloseşte
propaganda pentru aderenţa la grup. Fiind, de regulă, un grup închis, puterea sa nu depinde de
numărul de membri sau de recrutarea acestora. Caucusul este un grup de interese care deţine putere
e influenţă la nivel politic prin intermediul poziţiei de care se bucură membrii acestuia. Lipsit de o
structurare organizatorică reală, organizat pe principiu consideraţiei şi calorii individuale,
Caucusul este grupare ce strânge membri ai elitelor tradiţionale. El poate fi considerat un tip arhaic
de structură de partid politic. Într-o perspectivă generală, el este organizat şi funcţionează pe
principiile organizatorice şi de acţiune ale viitoarelor partide de notabili. Pentru secolul al XIX-lea,
înainte de extinderea dreptul de vot în cadrul unei poliarhii masculine, partidele politice erau
“federaţii de caucusuri”.

2. Organizaţia locală (The Branch)

Acest termen se referă la unităţi organizatorice cu valoare politică ce aparţin unei unităţi mai mari,
în afara cărora nu pot acţiona. Definirea acestui tip de organizare politică poate fi făcută prin apelul
la caracteristicile comitetelor de notabili (caucusuri) prezentate anterior. De exemplu, spre
deosebire de caucus, unitatea locală face apel l propagandă de un tip au altul pentru a recruta noi
membri. Departe de a fi o uniune de notabili slab structurată, organizaţia locală apelează la mase,
urmărind să rămână în legătură cu acestea. Organizaţia locală are o activitate şi o funcţionalitate
permanentă, spre deosebire de natura semi-permanentă a caucusului. Organizaţiile locale au apărut
în acest sens la nivelul partidelor socialiste şi social-democrate, ele aparţinând de unităţi
administrative locale precum comuna, spre deosebire de caucus care, mergând pe diviziunea
administrativă de tip francez, funcţionau la nivelul arondismentelor.

Toţi autorii care se ocupă de partidele politice sunt însă de acord asupra faptului că partidele
politice, în sensul în care folosim astăzi termenul, sunt creaţii ale secolului al XIX-lea. Ceea ce s-a
petrecut în această zonă a inovaţiei politice prin apariţia unor organizaţii structurate şi cu scopul
explicit al exercitării puterii politice ţine de specificul cultural şi organizaţional al fiecărei ţări în
parte. Vom analiza în continuare acest proces de creare a partidelor politice pe cazuri exemplare de
societăţi capitaliste organizate într-un orizont al valorilor democrat-liberale. Începem cu modelul
britanic.

4. Geneza partidelor politice

1.

1. Cazul britanic

În ceea ce priveşte originea partidelor politice, părerile specialiştilor sunt împărţite.


Este departe de orice îndoială că, dacă acceptăm ideea originii partidelor politice ca fenomen ce
derivă din parlamentarism, cazul englez este exemplar în acest sens, el oferind posibilitatea de a
urmări închegări de grupări partizane în epoci diferite, care se grupează în jurul unei idei-cheie
cum ar fi limitele puterii monarhului. Parlamentarismul englez ar putea fi împins înapoi în istorie
până în secolele XII-XIII, când monarhii englezii îşi caută consilieri reprezentanţi ai mai multor
oraşe, până la sfârşitul secolului al XIII.lea, când unii istorici stabilesc că se poate deja vorbi
despre Parlamentul englez ca despre o instituţie formală, închegată, în vremea lui Eduard III, din
fostul Consiliu Regal.

Reacţii sociale de contestare a atribuţiilor Parlamentului şi ale celor două Camere – Camera
Lorzilor (reprezentare ereditară) şi Camera Comunelor (alegeri prin vor censitar restrâns) vor
deveni puncte de reper pentru o istorie a închegării fenomenului partizan în Anglia. Contestările
cele mai serioase ale puterii politice se vor fi făcut în 1649, când execuţia regelui va fi actul
suprem de contestare atât a formei de guvernământ, cât şi a legitimităţii acesteia. Revoluţia
glorioasă din 1688, soldată cu ceea ce Marx numea “compromisul de clasă”, va readuce dinastia
Tudorilor şi instaurarea unei monarhii constituţionale în care Executivul şi Legislativul au atribuţii
diferite. De-a lungul secolului al XVIII-lea relaţia dintre cele două grupări rezultate ideologic clar
din “compromisul de clasă” – gruparea Torry, susţinători ai monarhiei ereditare de drept divin, şi
gruparea Whigs, susţinători ai monarhiei cu atribuţiuni limitate de Parlament, se vor concretiza în
retrageri succesive ale atribuţiilor monarhului, care vor trece în rândul grupărilor partizane sau ale
Parlamentului. Să le urmărim.

Parlamentul britanic va fi constituit pe temeiul votului cenzitar şi în acelaşi timp pe temeiul


principiului nobiliar prin instituţia bicamerală a Legislativului (Camera Comunelor şi Camera
Lorzilor). În secolul al XVII-lea, instituţia parlamentară reuşise să impună dreptul de a controla
impozitele şi impunerea lor, ajungând până la ideea responsabilităţii ministeriale, atunci când
cancelarul filosof Fr.Bacon fusese disgraţiat prin confiscarea bunurilor pentru abuzurile comise în
calitate de funcţionar public. Ceea ce era la vremea respectivă un act de independenţă al Camerei
de Jos faţă de puterea executivă, în timpul unuia dintre regii care au dispreţuit în mod făţiş
Parlamentul (Iacob I, 1603-1625).

După mai multe impeachments, urmate de suspendarea monarhiei în timpul Revoluţiei lui


Cromwell, Revoluţia glorioasă de la 1688 va stabili competenţele puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească. Cu toate momentele de opoziţie ale Coroanei, după 1707, istoria constituţională a
Marii Britanii nu a mai înregistrat nici-un refuz al regelui de a sancţiona o lege, iar din 1783 a
dispărut procedura de demitere a unui prim ministru de către Coroană. (2) Câştigurile obţinute de
Camera de Jos în raport cu Camera Lorzilor şi cu instituţia Coroanei erau însă însoţite de paşi
înapoi la nivelul instituţiei reprezentativităţii. La peste o jumătate de secol de la întemeiere (1215-
1216), această instituţie pierduse multe din calităţile sale democratice dobândite după Revoluţia
glorioasă (1689), prin apariţia a ceea ce s-a numit “Burgurile putrede”. Astfel, în 1830 Camera
Comunelor va avea un număr însemnat de deputaţi ai unor oraşe care fuseseră înfloritoare şi
avuseseră semnificaţie politică, sub aspectul concentraţiei de populaţie, cu un secol în urmă, în
secolul al XVIII-lea ele depopulându-se prin decăderea activităţilor economice. Mai mult, comune
mici precum Newtown trimiteau câte doi reprezentanţi în Camera de Jos.

Pe de altă parte, apăruseră oraşe noi, care erau în plină înflorire socio-economică şi nu aveau
deputaţi în Camera Comunelor. Prin mituire şi presiuni de intimidare, Camera Lorzilor controla o
mare parte din Camera Comunelor (3). După Actul de Uniune (1801) prin care Irlanda era
încorporată Regatului Unit al Marii Britanii (stabilită oficial în 1707), numărul deputaţilor creştea
cu 100 iar practicile de corupţie curentă deveniseră semioficiale: se ştia că un loc în Cameră costă
cam 7000 de lire. Pe de altă parte, Birmingham, Bradford, Seed, Manchester, Sheffield şi Halifax
erau oraşe nou apărute, cu o populaţie numeroasă şi care nu aveau reprezentanţi în Camera de Jos.
Câţiva lorzi controlau, de exemplu, în 1827 circa 276 de locuri în Camera Comunelor. La nivelul
reprezentativităţii, în ajunul Reformei electorale, din cei aproximativ 17 milioane de locuitori ai
Regatului, doar 100.000 aveau drept de vot. Situaţia se schimbă după Reform Act (1832) când
populaţia cu drept de vot aproape se dublează, ajungând la raportul de1/40, prin micşorarea
censului şi scăderea limitei de jos a vârstei celor cu drept de vot. Reforma produsă la nivelul
reprezentativităţii nu era nici pe departe pe placul radicalilor ce veneau în urma unei activităţi
instituţionalizate încă din 1780, când a fost întemeiată “Societatea pentru informare
constituţională”. Apariţia mişcării chartiste cu o propagandă de tip revoluţionar desfăşurată între
1837-1848 nu pare, astfel, deloc întâmplătoare. Ea cerea votul universal şi secret, circumscripţii
egale, parlament anual, indemnizaţii pentru membrii parlamentului. Noua reformă electorală va fi
votată abia în 1867 de către Camera Comunelor, percepută până atunci de către reformiştii radicali
ca reprezentanta unui corp electoral conservator. Consecinţele acestuiact reformist din 1867 au fost
acelea ale adăugării a încă un milion de votanţi la corpul electoral, organizat încă pe votul cenzitar,
stabilit însă la proprietăţi şi venituri sub limita celor din 1832. Muncitorilor şi târgoveţilor care
intrau acum în corpul electoral li se vor adăuga, după reformele electorale din 1884 şi 1885,
reprezentanţi ai muncitorilor agricoli, primii deputaţi laburişti apărând la alegerile din 1892. Viaţa
politică instituţională şi reprezentativitatea politică în Regatul Unit evoluau acum spre proiecte din
ce în ce mai ambiţioase, datorate schimbării structurii politice a Camerei de jos. După primul
război mondial liberalii îşi încep declinul, pentru ca în mai puţin de un deceniu să dispară ca forţă
politică de guvernare, în favoarea laburiştilor. În preajma primului război mondial însă, spaţiul
britanic încorporase o bună parte dintre mecanismele instituţionale ale organizării de tip liberal.
După George III, care încercase să restabilească prestigiul monarhiei prin provocarea atribuţiilor
Camerelor, instituţia Coroanei este aproape fără încetare un simbol al puterii politice care conferă
legitimitatea tradiţiei unui Parlament în care partidul învingător dă primul ministru. Care prim
ministru poate mări substanţial prestigiul Coroanei, prin proclamarea reginei Victoria ca
împărăteasă a Indiei în 1871, cum este cazul lui Disraeli. (4)

Politologii francezi, de exemplu, socotesc fie cazul britanic, fie cazul american pentru o istorie a
partidelor politice din perspectiva originii acestora. Jean Blondel, de exemplu, consideră că
Reform Act (1832) este punctul de referinţă pentru o istorie a partidelor politice în sensul apropiat
de sensul modern al partidului politic. Prin intermediul acestei reforme electorale, populaţia cu
drept de vot a Angliei atinge procentul de 7%, cel mai mare procent al populaţie cu drept de vot la
vremea aceea în Europa şi în lume.

Dinamica reformelor electorale din Marea Britanie pe parcursul unui secol va contribui decisiv la
structurarea unui sistem de partide definibil în termenii partidului modern. E adevărat, în formula
unei evoluţii lente, factorul hărţii electorale nu este singurul de natură să explice apariţia partidelor
politice în Marea Britanie. El este însă un indicator extrem de important, în sensul că oferă o
imagine clară asupra fenomenului de delegare de utee de către lumea socială, convertită aici în
populaţie cu drept de vot. Prima reformă electorală după Refrom Act este cea din 1867, când
corpul electoral creşte de 7% la 16%. În deceniul următor al secolului trecut, între 1884-1885,
corpul electoral britanic se ridică la 28%, pentru ca în 1918 toţi bărbaţii de peste 21 de ani şi toate
femeile de peste 30 de ani să aibă drept de vot, ceea ce însemna un procent de 74% din populaţia
matură a Marii Britanii. În 1928, se instaurează sufragiul universal, toată populaţia matură de peste
21 de ani primind drept de vot. În secolul XX însă, încă din primii săi ani, se poate vorbi despre
partide politice britanice în sensul modern al cuvântului. Mai mult, structura sistemului de partide
din Anglia va suferi modificări de natură reprezentativă, prin apariţia muncitorilor în segmentul
electoral, locul Partidului tradiţional liberal fiind luat de Partidul Laburist, întemeiat pe
organizaţiile sindicale.

4.2. Cazul american

Alexis de Tocqueville lega fenomenul apariţiei partidelor politice de conflictul social, atunci când
analiza democraţia în America, o carte scrisă în urma unui proiect de studiu ce avea la începutul
său cu totul alte obiective (cercetarea sistemului justiţiei şi al penitenciarelor).

Conform opiniei acestuia, partidele politice sunt rezultatul unui conflict social care se regăseşte în
divergenţe referitoare la principiile fundamentale ale guvernării. O astfel de diferenţiere duce la
coagularea de formaţiuni şi organizaţii sociale care îşi asumă un scop politic.

Particularitatea cazului american în ceea ce priveşte apariţia fenomenului partidist este legată de
divergenţe privind formula Executivului şi de realitatea socială americană. Istoria ideologiilor
politice în Statele Unite trebuie căutată în conflictul dintre modurile de raportare ale diferitelor
grupări politice la relaţiile coloniilor americane cu Coroana britanică. Declaraţia de Independenţă
din 1776 venea să pună problema unei ideologii politice întemeiată pe dreptul natural, formulă
politică în care J.Locke era de departe cel mai influent teoretician. Puritanismul britanic, alături de
alte dezbateri de idei în epocă referitoare la forma de guvernământ, cum este cazul broşurii
incendiare a lui Thomas Paine, The Common Sense (1776) ridicau o problemă serioasă de
legitimitate şi de formă de guvernământ, pe de o parte, de formula pe care trebuia să o ia
Executivul, pe de altă parte. Cine trebuie să guverneze America?, se întreba Th.Paine. Şi tot el
dădeau un răspuns care va deveni principiu de întemeiere a guvernării SUA nu peste mult
timp:Legea trebuie să guverneze America.

Dezbaterile ideologice din coloniile americane au sfârşit prin coagularea a două tabere politice în
preajma Revoluţiei americane, care se defineau prin poziţia faţă de limitele de intervenţie ale
Coroanei britanice în treburile coloniilor. Patrioţii – grupare partizană a autodeterminării, în sensul
de guvernare autonomă în raporturile cu puterea imperială britanică, se opunea Loialiştilor, a căror
ideologie se întemeia pe loialitate faţă de regele britanic George III, după cum observă Daniel-
Louis Seiler în De la comparaison des partis politiques (1986). (5)

Mergînd pe linia de analiză a lui Seiler, George Voicu face referire în Pluripartidismul. O teorie a
democraţiei (1998), la clivajele politico-ideologice care au făcut posibilă constituirea unor grupuri
ce se defineau pe linia independenţei coloniilor britanice şi a apartenenţei acestora în formulă
autonomă la Imperiul britanic. Continuarea acestor dispute ideologice realizează grupări politice
identificabile: gruparea federaliştilor, în jurul lui Alexandere Hamilton, secretariul trezoreriei;
gruparea republicanilor, în jurul lui Thomas Jefferson, secretarul de stat şi artizanul Declaraţiei de
Independenţă din 1776, despre care ne spunea câteva decenii mai târziu că fusese elaborată în
spiritul epocii. Precizarea pe care o aduce o astfel de declaraţie vine să întărească faptul că la 1776,
ideea independenţei totale a coloniilor faţă de Coroana britanică nu era generalizată, aşa cum nici
ideea republicană de guvernare nu bine întipărit în ideologia momentului.

Cele două curente ideologice care au dat partide politice în sensul modern al cuvântului –
republicanii şi federaliştii, se vor contura un deceniu mai târziu, în condiţiile în care o parte din
reprezentanţii statelor americane foste colonii la Adunarea Constituantă vor refuza să semneze
noua Constituţie elaborată între 1887-1888. Clivajul centralist-periferist, cel federalist-republican
se vor fi definitivat atunci când propaganda reprezentată de eseurile din The Federalist vor fi
lămurit problema nevoii de Uniune, iar Statele Unite ale Americii iau forma unei federaţii în care
puterile locale deleagă puterea unei puteri federative pentru rezolvarea unei serii de probleme de
ordin comun.

4.3. Cazul francez

Revoluţia franceză aducea în 1789 o schimbare radicală la nivelul sistemului politic, atacând serios
formula de legitimare de tipul monarhiei de drept divin. În urma câtorva secole de dispute teoretice
referitoare la dreptul natural, forma cea mai potrivită de guvernământ, tipologia puterilor în stat şi
a relaţiilor dintre ele, Revoluţia franceză înlocuieşte legitimitatea de drept divin a Coroanei cu
legitimitatea secularizată a poporului. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, care va
deveni un preambul al Constituţiei franceze din 1789 va propune pe scena politică o instanţă
suverană nouă. Regele Franţei va răspunde de acum înainte în faţa Naţiunii, a Poporului şi abia în
al treilea rând în faţa lui Dumnezeu. Principiul legitimităţii puterii politice fusese definitiv coborât
pe pământ. Apăruse individul-cetăţean, cu drepturi politice într-un spaţiu în care egalitatea şi
libertatea deveniseră principii întemeietoare. Încheiată cu o reîntoarcere la centralizare, după cum
se exprimă Tocqueville în L’Ancien Regime et la Revolution, Revoluţia franceză va eşua
momentan în Consulatul, apoi Imperiul lui Napoleon, urmat de Restauraţia monarhiei.

Fenomenul partidist în Franţa va evolua în condiţii dificile, suveranitatea Poporului fiind pe


aproape o jumătate de secol un principiu marginalizat pe scena politică. Va fi nevoie de încă o
Revoluţie, pentru reapariţia acestui principiu. Este cazul Revoluţiei de la 1848, care va bulversa
din nou ideologia dominată a legitimităţii politice şi a formei de guvernământ. Monarhia lui
Ludovic Filip, abolită pe timp de patru ani (1848-1852) va fi înlocuită din nou de forma politică de
guvernănînt centralizată în Imperiul lui Napoleon III, care va dura până la Republica a III-a în
1870-1871. Care au fost condiţiile în care s-au constituit partidele politice în spaţiul francez?

Până la Revoluţia de la 1848,

“Termenul de partid evoca însă o simplă tendinţă. Abia în timpul Revoluţiei de la 1848 ceea ce se
numea <partidul uvrier> desemna o grupare politică de tip partid constituit în vederea apărării
intereselor muncitorilor, în această perioadă existând mai multe partide muncitoreşti. Termenul de
“partid” ia sensul de organizaţie politică structurată abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, când se
pun bazele a două tipuri diferite de partide: <partide ale ordinii> şi <partide de tip revoluţionar>,
care apar o dată cu Internaţionalele socialiste (1846-1891). Partidele politice actuale sunt
organizaţii politice foarte diferite de partidele politice ale secolului trecut. (6)

Date fiind toate aceste evoluţii diferite ale fenomenului partidic, noţiunea de “partid politic”
trebuie definită cu grijă. Ea ar putea avea ca punct de reper răspunsuri la întrebări simple precum
cele referitoare la individualitatea sa în raport cu alte tipuri de organizaţii politice sau non-politice
şi cu întrebări referitoare la rolul acestui tip de organizaţie în cadrul competiţiei pentru putere, în
cadrul guvernării şi al altor probleme care fac activitatea politică în cadrul sistemelor de partide,
văzute astfel ca subsistem al sistemului politic.
 

5. Definiţii generale ale partidului politic

I. Numărul mare de definiţii pe care le-a primit partidul politic este legat de istoria analizei acestui
tip de organizaţie politică şi de diferite elemente semnificative pe care autorii definiţiilor el au
considerat satisfăcătoare şi suficiente pentru a individualiza acest tip de organizare a intereselor
sociale.

Putem astfel identifica o definiţie pe cât de largă, pe atât de confuză la Benjamin Constant, pentru
care

un partid politic este o reuniune de indivizi care profesează aceeaşi doctrină politică, în sensul că
împărtăşesc o perspectivă comună de reprezentare a realităţii social-politice (cluburi).

Kelsen H. diferenţiază ceva mai mult organizaţia politică de tip partid, definind-o drept

formaţiune care grupează indivizi de aceeaşi opinie pentru a le asigura o influenţă veritabilă în
gestionarea afacerilor publice. Adăugând ideea de influenţare şi scopul unei astfel de organizaţii
politice, Kelsen reuşeşte să se aproprie de o definiţie destul de modernă a partidului politic.

Debbasch şi Pontier ne spun în Introduction a la politique (1995) că, în analiza politică a ultimilor


ani, o serie de autori au propus definirea partidelor politice ca trebuind să aibă drept temei ceea ce
constituie tocmai preocuparea lor esenţială – orientarea spre cucerirea puterii politice. Este vorba
despre şcoala realistă care propune o definiţie de genul următor:

Un partid politic este o grupare organizată pentru a participa la viaţa politică, în vederea cuceririi
parţiale sau totale a puterii, având scopul de a face să prevaleze interesele şi ideile membrilor săi.

II. La începutul anilor şaizeci, un politolog francez punea problema definirii partidelor politice în
termeni asemănători. Astfel, Georege Burdeau considera că partidul politic este un grup de indivizi
care, profesând aceeaşi vederi politice, se străduiesc să le facă să prevaleze, atrăgând cel mai mare
număr de cetăţeni posibil şi căutând să cucerească Puterea sau, cel puţin, să-i influenţeze
deciziile.” (7)

III. Dacă în ştiinţa politică franceză abordarea partidelor politice printr-o definiţie care să
subsumeze elementele grup, influenţarea deciziei politice sau cucerirea puterii, atragerea de
simpatizanţi se puneau abia la mijlocul secolului nostru, în dezbaterile din anii ’20 de la Academia
Română doctrinarii şi analiştii români ai fenomenelor de partid şi ai doctrinelor politice propuneau
o definiţie cel puţin la fel de serioasă ca cea a şcolii realiste franceze sau cea a politologului
G.Burdeau. (8)

Astfel D. Gusti şi P.P. Negulescu analizau partidele politice în termeni de


entităţi organizate care participă indirect la exercitarea suveranităţii naţionale în cadrul unui sistem
politic de tip democratic.

După P.P.Negulescu, “actul esenţial al vieţii constituţionale e astfel alegerea reprezentanţilor


naţiunii. (…) În adevăr, scopul organizării constituţionale este să facă posibilă guvernarea
popoarelor prin ele însele. Aşa fiind, reprezentanţii pe care o naţiune şi-i alege, la un moment dat,
spre a le încredinţa puterea de a hotărî în numele său, trebuie să aibă părerile care predomină în
masele sau asupra necesităţilor la ordinea zilei, şi să aibă şi capacitatea cerută spre a le traduce în
legi bine chibzuite.” P.P. Negulescu, Partidele politice, Garamond, Bucureşti, 1996 (1926), pp. 43-
44 (9)

Astfel, importanţa partidelor politice este hotărâtoare, spune Negulescu, pentru o viaţã politică de
tip constituţional, valoare fiecărui partid politic în parte fiind determinatã de măsura în care reuşesc
sã participe la realizarea scopurilor asumate de o organizare constituţional-democraticãa statului.

Dimitrie Gusti privea partidele politice dintr-o perspectivã,.,.,.,.,.

10)-Gusti

Concluzii privind definirea partidelor politice

1. Un partid politic nu este o comunitate ci o asociaţie de comunităţi

2. Un partid politic este o uniune de grupuri mici dispersate pe întreg teritoriul unei ţări (asociaţii
locale, organizaţii teritoriale, comitete locale, etc.)

3. Aceste organizaţii sunt legate între ele prin instituţii centrale sau regionale cu rol coordonator.

1. Criteriile de definire a partidelor politice

Având în vedere multitudinea de definiţii care s-au dat şi diferitele componente pe care autorii lor
le-au propus, vom încerca, în continuare, nu să dăm cea mai bună definiţie partidelor politice, ci să
identificăm “definiţia cea mai puţin rea cu putinţă”.

O astfel de propunere ţinteşte la identificare unor criterii fundamentale pe care să se construiască


diferitele definiţii. Ne vom ocupa astfel, după schema de analiză propusă de Debbasch şi Pontier
în Introduction a la politique (1998) de următoarele criterii:

1. caracteristicile juridice; 2. caracteristicile sociologice; 3. rolul partidelor politice; 4. funcţiile


diferite pe care acestea le joacă în societatea contemporană:

6.1. Caracteristicile juridice ale partidelor politice


 

1.a. Persoane de drept public-persoane de drept privat

Un partid politic este o organizaţie de drept privat, care exersează activitatea în cadrul unui stat şi
care, în această postură, devine semnatar al unor acte de drept public.

Tudor Drăganu face o demonstraţie serioasă a acestui aspect juridic al partidelor politice, punând
în balanţă definiţia şi comportamentul partidelor politice româneşti ca persoane de drept public, ele
fiind de fapt, constituţional vorbind, persoane de drept privat. (11)

Partidul politic este un tip particular de asociaţie. Gruparea politică de tip partid este, pe linia lui
B.Constant, o asociere de indivizi care au o opinie comună. E adevărat, această opinie poate fi
rezultatul unei producţii individuale, asociaţia fiind, de fapt o grupare de indivizi în jurul unui şef
politic. Gruparea poate fi, de asemenea, rezultatul unei asocieri comune pe ideea existentă deja,
liderii de partid având aici doar un şef şi o conducere de tip funcţional şi managerial pentru
realizarea acestei idei.

1.b. Partide politice care îşi definesc în mod pluralist scopul şi partide politice de tip monopolist.

Partidele pluraliste sunt partide politice de tip democratic, ce acceptă concurenţa şi competiţia


politică, propunându-se ca partide politice într-o scenă politică pluralistă, în care pot câştiga sau
pot pierde.

Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu acceptă un alt adevăr decât cel profesat de
propria ideologie. Decizia de partid nu poate fi decât decizia Centrului, restul membrilor de partid
fiind obligaţi să o respecte. Modelul exemplar de astfel de partid este partidul comunist centralizat
propus de Lenin, care nu accepta ideea diversităţii de opinii şi de participare democratică a
membrilor de partid la luarea deciziei. Un astfel de partid tinde ca, după ce va ajunge la putere, să
elimine adversarii. Exemple clare pentru partide care împărtăşesc o astfel de caracteristică este
partidul Comunist Român, care, ajungând la putere a absorbit o parte din Partidul Social Democrat,
eliminând rând pe rând toate celelalte partide politice.

1.c. Partidul, tipologia membrilor de partid şi a susţinătorilor

În cadrul partidului politic şi în rândul susţinătorilor direcţi sau indirecţi ai acestuia, se pot distinge
mai multe categorii, de la membri activi, până la simpatizanţi sau electorat care votează
circumstanţial cu un partid politic. Care sunt aceste categorii?

a. Grupul cel mai larg de persoane care împărtăşesc aceeaşi opinie politică este cel alalegătorilor.
Acest tip de membru al grupului este alcătuit din cei care votează cu partidul, fără a fi membri de
partid în sens juridic. Votanţii pot fi alcătuiţi dintr-un segment fidel partidului, care votează cu
partidul în orice condiţii, şi dintr-un segment flotant, care este constituit circumstanţial şi care la
alegerile următoare poate avea o cu totul altă opţiune de vot.
 

b. Simpatizanţii sunt acea categorie de membri ai grupului ce împărtăşeşte aceeaşi opinie, ei fiind


interesaţi de diferite manifestaţii ale partidului, cum este cazul unor reuniuni publice şi care,
ocazional, acceptă să doneze o sumă de bani partidului. Ei nu sunt membri de partid.

c. aderenţii sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea în partid. Trebuie
menţionat că această categorie e aderenţi este cel mai uşor de identificat sub aspectul
dimensiunilor sale pentru cazul partidelor de masă. Pentru cazul românesc, fiecare partid politic
are cel puţin 10 000 de aderenţi pentru a fi înscris la tribunal. Din acest punct de vedere,
observăm că ceea ce Duverger numea “partide de cadre”, practic nu mai există în România ca
realitate juridică, cel puţin.

d. militanţii sunt acea categorie dintre aderenţi care sunt activi. Ei îşi asumă sarcini de partid şi
executarea lor şi dedică o parte din timpul lor rezolvării acestora. Anumiţi militanţi devin
funcţionari de partid, putând fi plătiţi pentru activităţile desfăşurate. Dintre ei se recrutează, de
regulă, liderii de partid.

e. liderii de partid sunt cei care răspund de activitatea partidului. Ei stabilesc strategia de partid,
programul, doctrina şi căile de acţiune ale partidului. Legea partidelor politice din românia
stabileşte în mod expres că liderii de partid sunt aleşi în mod democratic, printr-o strategie de
delegare de putere de jos în sus.

Liderii de partid stabilesc şi reprezintă partidul în relaţiile cu alte partide din ţară sau străinătate şi
în relaţiile cu autorităţile publice.

6.2. Caracteristici sociologice ale partidelor politice

J.La Palombara şi M.Weiner au stabilit în 1966 în Political Parties and Political Developmentcă
există patru criterii necesare şi suficiente pentru a avea de-a face cu o realitate organizaţională
semnificată prin conceptul de “partid politic”. (12)

Sociologic vorbind, o astfel de realitate organizaţională şi ideologică trebuie să îndeplinească o


serie de caracteristici. Care sunt acestea?

1. Organizaţie durabilă. Partidul politic nu este legat ca durată de viaţă de liderii sau membrii săi
fondatori. O organizaţie politică este partid dacă reuşeşte să depăşească durata de viaţa a
conducătorilor săi.

Acest criteriu însă este discutabil pentru că un partid politic poate să dispară prin fuziune sau să fie
absorbit de către un alt partid mai mare, împreună cu liderii şi electoratul său. Acesta este motivul
pentru care criteriul duratei de viaţă nu este total funcţional în analiza contemporană a tipologiei
partidelor politice.

2. Al doilea criteriu este cel de organizaţie perfecţionată la toate nivelurile de organizare.

Acest criteriu presupune existenţa unor filiale locale care să întreţină relaţii permanente cu centrul
partidului. De altfel, durata de viaţă a partidului este direct legată de teritorialitate, în sensul
organizării şi activităţii la nivel teritorial. Partidele care nu au în teritoriu organizaţii puternice nu
pot rezista pe termen lung.

3. Al treilea criteriu se referă la voinţa deliberată a conducătorilor de la nivelele locale şi centrale


de a cuceri puterea politică şi de a o exercita, singuri, sau împreună cu alte partide politice în
cadrul sistemului politic existent. Acest criteriu este şi el discutabil. Există grupuri de presiune care
în activitatea lor pot deveni partide politice. Un exemplu în acest sens este Alianţa Civică.

4. Căutarea de susţinere populară prin orice mijloace: alegeri, propagandă la centru sau în teritoriu,
influenţarea opiniei publice şi manipulare, etc.

6.3. Criteriul funcţional în definirea partidelor politice

a. Funcţia de organizare a alegerilor

1. încadrarea opiniei

2. încadrarea aleşilor

b. Funcţia de educaţie politică

1. acţiunea de informare

2. rolul educativ al partidelor

c. Funcţia de integrare socială : educarea de masă, integrarea socială, socializare politică,


administrarea resurselor sociale atunci când devin partide de guvernământ, organizarea cadrului
legislativ, ca partide parlamentare.

S-ar putea să vă placă și