Sunteți pe pagina 1din 19

Diversitatea culturală în activităţile cu preşcolarii

28APR
 „Frumusețea existențială ne este dată de celălalt, de miracolul
ieșirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat –
ca și a celui îndepărtat!”(Constantin Cucoş)
Conceptul de diversitate culturală face referire la un proces
dinamic de schimburi, de dialog, de negociere între grupuri,
precum şi de identificare a unui limbaj comun şi a unui spaţiu
comun, şi pune accentul pe interacţiunea dintre grupurile
percepute ca distincte în societate.
Acceptarea diversităţii culturilor conduce la acceptarea ideii de
coexistenţă a mai multor culturi, la adoptarea, ca politică de
gestionare a diversităţii, a multiculturalismului. Conştiinţa
deţinerii unei anumite culturi implică însă, cel puţin indirect,
raportarea la o altă cultură faţă de care individul se delimitează.
Cultura este percepută ca fiind ceva făcut de om. Foarte
adesea, analiza culturii implică analiza interacţiunii culturilor.
Diferenţele aparente dintre cum gândesc oamenii, simt şi
acţionează, sunt cele care ne fac conştienţi de propria cultură.
Prin urmare, cultura nu poate fi gândită doar ca o „cultură”, ci ca
o multitudine de „culturi”. „Mintea unui om este produsul
civilizaţiei în care a crescut şi este în mare parte
necunoscătoare în privinţa experienţelor care au condus la
formarea sa” [Hayek, 1960:24]. Ceea ce face atât de puternică o
cultură este inserţia elementelor sale în fiecare aspect al vieţii.
Cultura presupune religie, limbaj, obiceiuri, convenţii, un mod
de a privi lucrurile, morală, folclor, sentimentul apartenenţei la
un popor cu anumite trăsături, educaţie. Practic, mediul în care
individul acţionează îşi pune amprenta asupra modului său de a
acţiona, de a gândi.
In declaratia universală privind diversitatea culturală adoptata
de UNESCO in 2001, cultura este definita ca ,,ansamblu de
elemente distinctive, de ordin spiritual, material, intelectual si
emotional ale unei societati sau grup social, ce include, pe langă
artă şi literatură, stiluri de viaţă, moduri de convietuire, sisteme
de valori, tradiţii si credinţe”
Dorinţa de progres a demonstrat că se poate depăşi bariera
culturală.  Economia se mulează pe diversitatea culturală,
împrumută şi preia trăsături, se uniformizează cu instituţiile
dintr-un spaţiu.
Avuţia unei naţiuni este dependentă de cultura sa.
Modele culturale
S-au intreprins o serie de studii şi s-au elaborat diferite modele
de înţelegere a culturii. În
literatura de specialitate există mai multe modele ale culturilor
care au o largă aplicabilitate.
Unul dintre cele mai cunoscute modele este cel sub numele
de iceberg. Conform acestui model cultura poate fi asemeni
unui iceberg: numai o porţiune foarte mică din iceberg se poate
vedea deasupra apei: arhitectura, arta, gătitul, muzica, limba,
doar pentru a numi câteva. Acest vârf al iceberg-ului este
susţinut de o parte mult mai mare, dedesubtul apei, deci
invizibilă
care constituie fundaţia puternică şi este mai greu de observat:
istoria grupului, normele, valorile, părerile lor despre spaţiu,
natură, timp, etc.
Modelul de iceberg ne concentrează atenţia asupra aspectelor
ascunse ale culturii. A învăţa intercultural înseamnă, în primul
rând, a fi conştient de partea de jos a propriului iceberg şi a fi
capabil să discuţi cu alţii despre aceasta pentru a-i înţelege pe
alţii mai bine şi pentru a găsi domenii comune.
Acceptarea diversităţii
Convieţuirea împreuna cu „alţii” ne dă posibilitatea să ne
cunoaştem să luăm ce e mai bun de la fiecare si să ne ajutăm 
recoproc. Nevoia de interculturalitate înseamnă lărgirea
perspectivei  spre  modelele culturale si valorile proprii altei
culturi. Cunoaşterea şi acceptarea diversităţii culturale
pregătesc indivizii şi societăţile pentru o mai atentă deschidere
spre dimensiunea culturală a existenţei lor, educă respectul de
sine si al altora, creează condiţii pentru dezvoltarea sociabilităţii,
a prieteniei, a cooperării cu ceilalţi. Obiectivul general al
educaţiei interculturale este acela de a facilita deprinderea
acestor abilităţi de convieţuire în societatea plurală a zilelor
noastre.
 
Educaţia interculturală – o preocupare europeană de lungă
durată 
Educaţia interculturală şi-a făcut apariţia pe agenda politică a
Europei odată cu şcolarizarea copiilor imigranţilor din societăţile
vest-europene. S-a conştientizat atunci pentru prima dată că
existenţa unor grupuri provenite dintr-un fond cultural diferit de
cel al populaţiei majoritare poate constitui o provocare. La
nivelul legislaţiei internaţionale, se observă un interes pentru
rolul educaţiei în dialogul intercultural începând cu anul 1966,
când se semnează în cadrul Înaltului Comisariat al Naţiunilor
Unite pentru Drepturile Omului Convenţia Internaţională privind
Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.
Anii 2000 marchează o aprofundare a principiilor educaţiei
interculturale la nivelul textelor Uniunii Europene, în sensul
elaborării unor metodologii specifice de implementare de facto a
acestora în pedagogia şcolară.
În iulie 2007, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
emitea Ordinul nr. 1529, în care se aborda pentru prima oară în
cadrul învăţământului românesc problematica diversităţii
culturale, stipulându-se introducerea de elemente specifice
acestei problematici atât în programele şcolare cât şi în
documentele curriculare.  Un an mai târziu, în anul european al
dialogului intercultural, se introducea materia educaţie
interculturală în programa şcolară gimnazială, însă doar ca
materie opţională în cadrul Curriculum-ului la Decizia Şcolii
(CDŞ).
Interesul Uniunii Europene pentru dialogul intercultural
culminează cu declararea anului 2008 ca an al dialogului
intercultural, prin Decizia 1983 (2006). Documentul stipulează
că dialogul intercultural trebuie să fie o prioritate orizontală şi
trans-sectorială în politicile europene, reiterând totodată rolul
central al educaţiei în promovarea diversităţii.
Coexistenţa mai multor culturi în acelaşi spaţiu a dat naştere
unui set de concepte înrudite: multicultural, intercultural,
precum şi multiculturalism, interculturalitate. Caracterul
intercultural al unui fapt este tocmai accentul pe relaţia
reciprocă dintre elementele constitutive ale schimburilor.
Acceptarea diversităţii culturilor conduce la acceptarea ideii de
coexistenţă a mai multor culturi, la adoptarea, ca politică de
gestionare a diversităţii, a multiculturalismului.
Educaţia interculturală este cea care susţine integrarea socială a
grupurilor minoritare în mod „paşnic” fără ca acestea să fie
nevoite să renunţe la propria identitate. Orice grup socio-
cultural poate contribui la îmbogăţirea vieţii comunitare prin
schimbul de elemente identitare, prin dialog şi implicare a
tuturor membrilor comunităţii indiferent de cultura din care face
parte.
Conceptul de „interculturalitate” se referă la spaţiul dintre
două sau mai multe culturi, care este prin excelenţă un spaţiu
dinamic, în permanenţă supus proceselor de negociere dintre
două grupuri percepute ca aparţinând unor culturi diferite.
Abordarea interculturală se materializează în primul rând prin
intermediul educaţiei, ca antidot al rasismului, xenofobiei,
excluderii şi marginalizării. Într-un nivel mai literar, învăţarea
interculturală se referă la un proces individual de însuşire de
cunoştinţe, atitudini sau comportament ce este conectat cu
interacţiunea diferitelor culturi.
Pentru marea parte din oamenii implicaţi în educaţia
interculturală, este evident că învăţarea poate fi realizată ca un
proces în două moduri, în care oamenii învaţă unii de la alţii
interacţionând. Crearea deschiderii spre învăţarea mutuală este
una din provocările oricui implicat în educaţia non-formală cu
care se confruntă atunci când încep să lucreze cu un nou grup
de oameni.  Cei implicaţi în educaţia formală se ocupă de
acele provocări în sălile de clasă unde sunt elevi aparţinând
unor culturi diferite.
Educaţia interculturală poate fi conturată ca promovând şi
dezvoltând:
• O mai bună înţelgere a culturilor în societăţile moderne;
• O mai mare capacitate de comunicare între oameni din diferite
culturi;
• O atitudine mai flexibilă la adresa contextului diversităţii
culturale în societate;
• O mai bună capacitate de participare în interacţiunea socială
şi recunoaşterea moştenirii comune a umanităţii.
Ca atare orice demers în acest sens va trebui să se asigure că:
• Pluralismul trebuie să fie o componentă a educaţiei dată
tuturor elevilor (chiar dacă ei aparţin unei minorităţi sau nu);
• Minorităţile nu sunt obligate să-şi uite referinţele lor culturale;
• Fiecare cultură trebuie să fie apreciată egal;
• Mecanismele de suport trebuie să garanteze rate de succes
egale pentru copiii care aparţin minorităţilor la fel ca pentru
majorităţi.
Obiective ale educaţiei – învăţării interculturale
a. Dezvoltarea încrederii şi respectului – capacitatea de a
comunica despre diferenţe, perspective, diferenţe şi sentimente
fără să ne simţim judecaţi atunci când o facem şi fără să
judecăm atunci când reprezentanţii altor grupuri culturale
prezintă perspectivele acestora.
b. Înţelegerea propriei identităţi – înţelegerea experienţelor
prin care am trecut la nivel individual şi de grup pentru a deveni
ceea ce suntem.  Înţelegerea propriei dezvoltări identitare este
esenţială în raportarea la celălalt, nu îl putem înţelege pe
celălalt dacă nu ne putem înţelege pe noi înşine.
c. Relativitatea reprezentărilor cu privire la realitate – nu
există o unică raportare la realitate ci reprezentări multiple ale
acesteia. Este esenţial să
înţelegi că celălalt poate avea o perspectivă cu totul diferită, să
te poţi raporta la ea şi să o poţi discuta şi relativiza. În final
acest exerciţiu poate conduce la capacitatea de a opera cu
perspective diferite asupra lumii.
d. Dialogul cu celălalt – presupune raportarea la celălalt ca la
o persoană diferită şi valoroasă care tocmai prin faptul că este
diferit îmi permite să cunosc mai bine cine sunt eu şi mă ajută
să mă dezvolt şi să mă construiesc în lume.
e. Provocare şi schimbare – comunicarea şi învăţarea
interculturală sunt o permanentă provocare la adresa noastră ca
indivizi şi da reprezentanţi ai unor grupuri culturale. Nu ştim
unde ne va duce integrarea, adaptarea culturală. Dar cu
siguranţă comunicarea şi învăţarea interculturală ne vor oferi
provocări noi şi oportunităţi noi de schimbare.
f. Implicare complexă, comprehensivă – învăţarea
interculturală presupune o implicare completă în învăţare –
cognitivă, afectivă, comportamentală, atitudinală.
Comunicarea şi învăţarea interculturală devin instrumente
importante în respectarea drepturilor omului şi evitarea
excluderii, marginalizării şi discriminării minorităţilor.
Aceste obiective îngăduie specificări materializate în conduite
interculturaleconcrete, precum:
1. Deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit.
Această deschidere este dificilă, pentru că ne obligă să ne
punem la încercare încrederea în noi, propria noastră viziune
despre lume, dispoziţia pentru a trăi experienţe noi.
2. Aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin.
3. Acceptarea celulilalt ca fiind altul. Avem obiceiul de a-l
interpreta pe altul ca fiind similar sau identic, fie de a-l percepe
ca pe un duşman şi a ne îndepărta de el.
4. Trăirea situaţiilor ambigue, ambivalente. Situaţiile
ambivalente ne derutează. Nu dorim ambiguitate. Ea ne
provoacă frică.
5. Aptitudine afavorabilă de a experimenta. În linii generale,
pretindem reţete, reguli bine fixate. Doar aşa ne simţim în
siguranţă. Este posibil să ne apropiem de altul având curajul de
a experimenta, explorând moduri existenţiale diferite.
6. Alungarea fricii faţă de altul. Sentimentul de xenofobie face
parte din zestrea cea mai veche pe care istoria ne-a transmis-o.
Această frică trebuie să dispară pentru a-l primi pe celălalt.
7. Capacitatea de apune în discuţie propriile norme. Cu cât ne
dovedim mai incapabili să ne recunoaştem propriul sistem de
referinţă, cu atât rămânem orbi sau insensibili faţă de ceilalţi.
Învăţarea interculturală este o provocare pentru identitatea unei
persoane – dar poate deveni un mod de a trăi, o modalitate de
a-ţi îmbogăţi identitatea în timp, aşa cum reliefează Bennett:
întrucât învăţarea interculturală este un proces, este esenţial să
înveţi cum să trăieşti împreună, cum să trăieşti într-o lume
diversă. Învăţarea interculturală este punctul de plecare pentru
o convieţuire paşnică. Astăzi marea problemă a socităţii noastre
este cum să te descurci cu diferenţa. Cum ar trebui să
recunoaştem şi să valorificăm diferenţele culturale şi, în acelaşi
timp, să promovezi integrarea culturală autentică şi dezvoltarea
integrală a copiilor noştri, în primul rând la şcoală, şi mai târziu,
în societate?
Dubla funcţie a şcolii, de educare şi instruire, trebuie să asigure
dezvoltarea maximă a fiecărui elev, asigurându-se că, culturile
pot fi transmise în spiritul deschiderii către ceilalţi.
Educaţia interculturală ar trebui să fie obiectul tuturor şcolilor
din societatea de azi! Dacă nu ţinem cont de acest lucru riscăm
să creăm o uniformitate împovărătoare ce este bazată pe
segregaţie şi elitism!
Câteva reforme ale sistemului educaţional recomandă
utilizarea metodelor de predare inductive centrate pe
interesele elevului. Astfel, tipul de pedagogie care se
potriveşte obiectivelor şi principiilor educaţiei interculturale
este pedagogia constructivistă, conform căreia nu există
adevăruri absolute. Acesta este şi unul din principiile de bază
ale educaţiei interculturale. În cadrul pedagogiei constructiviste
profesorul, ca agent central al schimbării, ar trebui să ofere
experienţe de învăţare şi oportunităţi ce promovează şi acceptă
toate culturile în spiritul democraţiei. Comisia Internaţională
pentru educaţia secolului XXI pune accentul pe educaţia
interculturală, ca fiind una vitală în dezvoltarea unei societăţi
armonioase. Ea corespunde ceui de-al treilea stâlp al educaţiei
care se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi,
„prin dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a tradiţiilor
şi a spiritualităţii sale”. Este imperativ ca generaţiile aflate în
procesul socializării să deprindă abilităţi de bază care să
permită o convieţuire paşnică cu grupuri care revendică
diferenţa, fie ea etnică, identitară, culturală sau de interese.
Eforturile noastre educaţionale, printr-o participare activă în
societate,  trebuie să arate oamenii în toate diferenţele şi
asemănările lor culturale, şi să demonstraze dreptul culturilor de
a se dezvolta prin ele însele.
In dezvoltarea demersurilor educaţiei interculturale există
pericolul ca acţiunile noastre să fie părtinitoare, mai mult sau
mai puţin conştient. Există două „capcane” pe care profesorii ar
trebui să le evite:
1) reducerea realităţii culturale a copiilor spre o o rapidă
generalizare;
2) interpretarea sistematică a tuturor conflictelor dintr-un punct
de vedere cultural, uitând factorii psihologici şi sociologici ce au
contribuit la un asemenea comportament.
Dimensiunile educaţiei interculturale
Dimensiunea diversităţii reprezintă prima axă pe care se
plasează conţinuturile educaţiei interculturale. Este vorba de
redarea realităţii sociale ca fiind compusă din elemente diverse
(grupuri, indivizi, interese…). Tot pe axa diversităţii se află şi
preocuparea pedagogică de a oferi elevului posibilitatea de a
comunica şi de a coopera cu ceilalţi în cadrul unor grupuri
eterogene. Acestea au menirea de a reflecta diversitatea
punctelor de vedere, de a familiariza elevul cu existenţa unor
perspective diferite de a sa.
Cea de-a doua dimensiune a educaţiei interculturale se referă
la echitate. Care preupune înţelegerea faptului că alte puncte
de vedere pot fi la fel de de valabile şi poate la fel de „corecte”
ca şi propria perspectivă.  Este vorba de punerea în aplicare a
principiilor relativismului cultural, însă la micronivelul gândirii
individului.
Această dimensiune a educaţiei interculturale presupune de
asemenea abordarea conceptelor legate de drepturile omului
(căci toţi indivizii se nasc egali).
Factorii educaţiei interculturale
Un prim factor al educaţiei interculturale il reprezintă politica
educaţională. Măsurile din domeniul educaţiei, menite să pună
în aplicare educaţia interculturală, trebuie să promoveze
echitatea şi respectul diversităţii, principiile drepturilor omului,
educaţia în scopul prevenirii şi combaterii rasismului, a
xenofobiei, a discriminării de orice tip, a marginalizării şi
excluziunii sociale.
La graniţa dintre nivelul mediu al instituţiei şcolare şi cel micro,
al gândirii elevului, se află unul din factorii cheie din aplicarea
educaţiei interculturale, şi anume cadrul didactic. Rolul
profesorului în internalizarea principiilor educaţiei interculturale
de către elevi este crucial.
Profesorul competent din punct de vedere intercultural, cel care
pregăteşte elevii pentru ziua de mâine, nu poate lucra cu
pedagogii ale „zilei de ieri”. profesorul este mai degrabă un
„facilitator” al învăţării, un „mediator cultural”, un „moderator al
dialogurilor”. Sarcina este să stimuleze dialogul între elevi, să
încurajeze autonomia elevului. Este esential să creeze relaţii
pozitive în interacţiunea dintre semeni, să favorizeze relaţiile
constructive în grup, pentru da posibilitatea tuturor de a trăi
sentimentul propriei identităţi.
Profesorul trebuie sa fie “intercultural”. Acest lucru presupune
ca el să aibă experiente interculturale, să înveţe  conştient sau
întâmplător, să aplice ulterior activităţile cu elevii şi îi ajuta si pe
alţii în procesul de învăţare. În plus, este fundamental necesar
ca profesorul să fie conştient de propria sa cultură şi să-şi
perceapă mecanismele preconcepţiilor sale, credinţei,
principiilor morale şi valorilor.
Aşa cum rolul profesorului este modelat de principiile
pedagogiei constructiviste, la fel, în oglindă, este determinat şi
rolul elevului în acelaşi cadru. Acesta trebuie aşadar încurajat
să-şi asume un rol activ, reflexiv, constructiv dar şi critic, în
interacţiunea cu profesorul şi în dialogul cu ceilalţi elevi, să se
simtă valorizat în propria sa identitate culturală, etnică şi
religioasă.
Vârsta unui copil este unul dintre cei mai importanți factori de
laut în considerare pentru a începe o discuție cu privire la orice
subiect care scoate în evidenţă faptul că oamenii sunt
diferiţi. Cel mai important lucru de a păstra în minte este că
niciodată nu este prea devreme sau prea târziu, pentru a vorbi
cu copiii despre respectarea diversității.
In învăţământul preşcolar este esențial să se cunoască
următoarele stadii de dezvoltare atunci când abordează
problema de diversităţii cu copiii.
Aproape de vărsta de 2 ani, copiii încep să observe aspectele
fizice ale identității. Pe la vârsta de 2, copiii devin tot mai
conștienți de sex. Aceasta este urmată de curiozitate cu privire
la culoarea pielii, culoarea părului si textura, forma ochilor si
culoarea, precum și alte atribute fizice. Conștientizarea de
handicap tinde să vină mai târziu.
Incepând cu vârsta de 3 ani ei încep să recunoască diferențele
etnice, observând că copiii manâncă alimente diferite și
sărbătorile sunt diferite sau, invers, nu sărbătoresc.  Pe măsură
ce începe să observe diferențele, copiii pot da semne de frică
sau disconfort. Ei nu au instrumentele necesare să-şi exprime
trăirile lor, ei pot evita sau ignora un copil pe care îl percep a fi
diferit.
După  4-ani începe să extindă observațiile și să caute explicații
pentru aceste diferențe. El pune întrebări despre cum au ajuns
anumite persoane să fie altfel decât ei sau de ce ei sunt altfel
decât ceilalţi. E.Cory, în studiul,,Talking about differences
children noticesugerează:
– răspundeţi prompt întrebărilor copiilor , dacă ocolim
răspunsurile , aceştia vor deduce că ceva nu este bine în ceea
ce priveşte întrebarea sau persoana la care se referă aceasta;
– răspunsurile să fie simple, legate de experienţa copiilor şi
nivelul lor de cunoaştere;
Incepând cu vârsta de 5 ani încep să-şi construiască o
identitate de grup etnic, precum și o identitate individuală. Ei pot
explora mai mult gama de diferențe în cadrul și între grupuri
rasiale și etnice, precum și gama de similitudini între grupuri. Ei
pot începe acum să înțeleagă explicații științifice pentru
diferențele de culoare a pielii, textura parului, si forma
ochilor. Ei acceptă utilizarea de categorii și caută să știe unde
se potrivesc.
Mediul de dezvoltare al unui copil (precum și ceea ce este
absent) oferă informații importante despre cine și cum este (nu
este) el. Prin urmare, ar trebui să se facă toate eforturile pentru
a crea un cadru bogat în posibilități pentru explorarea diversității
culturale. Pentru aceasta se recomandă decorarea spaţiilor cu
obiecte realizate dintr-o varietate de materiale aparţinând unor
culturi diferite, redarea muzicii cu texte din limbi diferite și
relizarea de jocuri din întreaga lume. Pot fi demarate proiecte
de artă care introduc diverse tradiții culturale. Dansuri populare
și povestiri sunt două modalități eficiente mai ales de a
introduce copiii în tainele altor culturi. Crearea unui mediu
bogat în posibilități pentru explorarea diversității, încurajarea
copiilor în dezvoltarea ideilor despre ei înșiși și despre alții
creează condițiile în care copiii inițiază conversații despre
diferențele existente şi oferă adulţilor cadrul pentru introducerea
activităților cu privire la diversitate.
Un ultim factor care poate interveni în mod crucial în educaţia
interculturală sunt părinţii. Aceştia joacă un rol determinant în
generarea credinţelor şi a atitudinilor copiilor, şi ca atare pot
influenţa – pozitiv sau negativ – deprinderile pe care elevul şi le
însuşeşte în cursurile de educaţie interculturală. Stereotipurile
părinţilor sunt transmisibile la copii, şi se pot dovedi greu de
înlăturat atunci când, odată dărâmate în cadrul cursurilor de
educaţie interculturală, sunt reinstaurate în mediul familial.
Poate apărea atunci conflictul intern al elevului care primeşte
acasă un set de orientări şi de criterii de evaluare a realităţii
înconjurătoare, iar şcoala şi cursurile de educaţie interculturală
încearcă să dezrădăcineze tocmai aceste imagini şi stereotipuri
primite.
Toţi factorii trecuţi în revistă sunt supuşi influenţelor din mediul
social din care fac parte.
Este greşit sa credem ca formarea cadrelor didactice în
legătură cu discriminarea, segregarea, şi alte tematici
conexe este necesara numai în instituţiile în care învaţă
copii de etnii diferite. Este bine ca toţi copiii să vină în contact
şi să cunoască şi aspecte legate de alte culturi, În acest context
sunt tot mai numeroase ocaziile de implementare şi derulare a
proiectelor, prin care grupuri de copii, dar şi educatori se implică
în acţiuni specifice, bine structurate, bazate pe principii
pedagogice, temeinic studiate, elaborate şi îndeajuns
experimentate şi aplicate în timp. Respectarea principiilor
interculturalităţii în grupa de copii ne va ajuta să răspundem
nevoilor fiecărui copil, să le recunoaştem aptitudinile, să le
asigurăm medierea de care aceştia au nevoie şi să veghem ca
fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului. Necesitatea unei
abilitări adecvate în rândul educatoarelor în sensul preţuirii şi
valorificării diversităţii culturale este evidentă.
Dezvoltarea abilităţilor interculturale ale cadrelor didactice
trebuie sa fie în vizorul oricărei instituţii de învăţământ.
Diversitatea culturală este o realitate care trebuie fructificată în
mediul şcolar.  Absenţa unei reale abordări interculturale poate
fi interpretată ca uniformizare potrivit căreia „toţi copiii sunt la
fel”. Din negarea diversităţii în favoarea principiului echităţii, se
poate deduce tratarea nediferenţiat al elevilor atât în timpul unei
zile obişnuite de şcoală, cât şi cu prilejul unor evenimente.
Educaţia interculturală constituie „o opţiune ideologică în
societăţile democratice şi vizează pregătirea viitorilor cetăţeni în
aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze
în contextele multiplicării sistemelor de valori” (Constantin
Cucoş, 1996).
Sugestia Ministerului Educaţiei şi Cercetării de a aborda « noile
educaţii » ca teme de studiu în învăţământul preşcolar, ne
determină să aducem în practică, la grupă proiecte şi activităţi
care să ducă în viitor la rezolvarea câte puţin din problemele
lumii contemporane.          Grădiniţa are rolul de a pune bazele
învăţării diversităţii culturale, egalând şansele educaţionale ale
tuturor copiilor indiferent de cultura în care s-au nascut şi cresc,
facilitând comunicarea în cazul întâlnirilor interculturale.
Perspectiva interculturala de concepere a educatiei conduce la
evitarea conflictelor. Cum majoritatea copiilor împărtăşesc
grădiniţa ca o experienţă timpurie de învăţare structurată, unul
din rolul-pereche este acela al profesorului-elev. Inca de la
varsta prescolara, copilul este sprijinit să-şi formeze deprinderea
de a comunica (a asculta si a vorbi), de a lua decizii in mod
democratic, în cadrul  grupului, de a se implica în rezolvarea
problemelor interpersonale.  Educatoarele trebuie sa acorde o
atentie deosebită educării copiilor , în sensul dezvoltării
personale şi a inserţiei în comunitate. 
Diversitatea culturală în grădiniţa noastră
Societatea noastră devine din ce în ce mai complexă. Explozia
circulaţiei oamenilor şi a ideilor, multiplicarea contactelor,
dispariţia frontierelor sunt realităţi evidente. Trebuie să învăţăm
modalităţi de convieţuire în această pluralitate a culturilor.
Trebuie să acceptăm interacţiunea socială, să recunoaştem, să
acceptăm şi să preţuim diferenţele.
“Dumnezeul tau este evreu.
Masina pe care o ai este japoneza .
Pizza este italiana,
Iar couscous-ul este algerian.
Democratia pe care o practici este greceasca.
Cafeaua este braziliana,
Ceasul  iti este elvetian.
Camasa este indiana .
Radioul tau este coreean.
Vacanţele tale sunt turcesti, tunisiene sau marocane,
Cifrele tale sunt arabe,
Scriitura iţi este latină,
Si…îi reprosezi vecinului tau ca este strain.”
Nu suntem singuri pe pamant”.
În realitatea zilnică din grădiniţă, se poate porni de la o afirmaţie
de bază: diferenţele dintre copii, culturi şi comportamentele lor
sunt fireşti. Copiii sunt egali nu pentru că ar fi toţi la fel, ci
pentru că sunt diferiţi. De aceea, ei nu trebuie să fie forţaţi să
devină copii ale unui model predefinit din perspectiva unei optici
dominate de stereotipuri şi prejudecăţi culturale, purtate de
adulţi.
Stiind că grădiniţa este terenul unei învăţări timpurii a regulilor
sociale cadrele didactice au luat cunoştinţa de programe
proiectate şi planificate la acest nivel pentru integrarea
educaţională, socială şi culturală a copiilor şi au derulat
activităţi în acest sens chiar dacă, la noi, nu s-au semnalat
grupuri de copii din culturi diferite. Copilul se descoperă pe sine
cu adevărat, nu atât în microuniversul familiei, în desfăşurările
sale solitare, cât în universul real al copilăriei, în cadrul
colectivităţii. Năzuinţa şi bucuria lui reală de a se afla în mijlocul
grupurilor de copii pot constitui simptom al faptului că unele din
valorile de preţ în universul copilăriei le constituie comunicarea
interumană.
Pentru a şti cine este, copilul trebuie să ştie cine i-au fost
strămoşii, să-şi cunoască portul, obiceiurile tradiţiile, muzica
populară şi dansul. Cunoscându-le, va înţelege că prezentul
este valoros împreună cu trecutul, toate acestea nu trebuie să
dispară, iar noi, dascălii şi copiii trebuie să fim păstrătorii şi
continuatorii acestora, purtând un contact direct, permanent cu
izvoarele folclorului şi mai mult, să trăim în prietenie şi armonie
alături de conaţionalii nostrii dar şi sa avem conştiinţa existenţei
altor naţii.
Sentimentul apartenentei la o comunitate multiculturala se
formează din primii ani ai vieţii, altfel spus, în cei “şapte ani de-
acasă”, care includ, firesc, anii  petrecuţi în grădiniţă.
Planificările din grădiniţa noastră au o abordare interculturală,
bazată pe valori ca solidaritatea, egalitatea şi respectul faţă de
diversitate. Interculturalitatea este considerata o parte
componentă  a realităţii zilnice din grădiniţă si nu o tema sau o
activitate adăugată.
Copilul este sprijinit să-şi formeze deprinderea de a comunica
(a asculta şi a vorbi), de a lua decizii în mod democratic în
cadrul grupului, de a se implica în rezolvarea problemelor
interpersonale. Educatoarele acordă o atenţie deosebită
educării copiilor pentru a-şi stăpâni emoţiile primare şi  a evita
altercaţiile, educării respectului de sine şi al altora, toleranţa faţă
de opiniile diferite. Toleranţa  înseamnă cunoaşterea,
recunoaşterea şi acceptarea modului de a fi al persoanelor şi
grupurilor. Aceasta presupune alegerea deliberată de a nu
interzice, a nu împiedica, a nu interveni în comportamentul unei
persoane sau al unui grup chiar dacă noi dezaprobăm acea
purtare şi avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau
împiedica.
Este cunoscut faptul că  toleranţa cere să acceptăm diferenţele
individuale, oricât de diferite ar fi, de valorile noastre. Să nu
considerăm că cei care au opinii diferite sunt duşmanii noştri, să
ne susţinem propriile opinii cu argumente solide, să acceptăm
că şi opiniile altora pot fi valoroase. Încă de mici, copiii sunt
„antrenaţi” să asculte „povestea” altui copil fără să emită
judecăţi, să-şi prezinte propria „poveste” nealterată şi fără frica
de a fi judecat de ceilalţi. Copiii sunt  sprijiniţi să adreseze
întrebări, să compare propriile convingeri cu ale colegilor, să
identifice similitudinile şi diferenţele între acestea.
Munca cu preşcolarii se continuă şi în rândul părinţilor,
subliniind faptul că grădiniţa, şcoala în general, se călăuzeşte
pe principii precum egalitatea sau complementaritatea valorilor,
exploatează diferenţele spirituale şi valorile locale.
Deschiderea spaţiului grădiniţei către comunitate şi specificul ei
se face prin organizarea unor întâlniri, excursii, serbări cu
specific intercultural în scopul egalizării şanselor de afirmare.
În grădiniţa noastră, familiarizarea copiilor cu elemente din alte
culturi decât cea în care s-au născut, se face prin multiple tipuri
de activităţi:
o Initiere în limba … (engleză),
o Confectie de steaguri,
o Mâncarea specifica a … (preparare/degustare),
o Jocurile si jucăriile copiilor din … – activitate practică,
o Cum arata casa unui … – lecturi după imagini,
o Cum se salută copiii din… –  joc didactic,
o Infaţişarea copiilor din … (diferite culturi sau zone ale
globului),
o Spectacole interculturale,
o Vizite. (in comunităti apartinând unei anumite culturi, la
muzee),
o De vorbă cu…. (comunicarea între membrii diferitelor
culturi),
o Vizionare de filme,
o Parteneriate,
o Vizionare de fotografii ce reflecta activităţile desfăşurate
de populaţiile diferitelor culturi,
o Prezentarea  unor produse culturale (obiecte, obiceiuri,
alimente, imbracaminte, unelte, sarbatori traditionale,
ocupatii),
o Basme internaţionale,
o Ateliere de lucru cu tema culturală,
o Invătare de cântece şi jocuri din diferite culturi,
o Activităţi artistico-plastice  (decorarea unor obiecte
aparţinând anumitor culturi sau cu decoraţiuni specifice unei
culturi),
o Memorizări şi invăţare de cântece,
o Observări.
Pentru a le face cunoscută copiilor existenţa altor ţări cu secificul
lor, eu am derulat activităţi de convorbiri sprijinite de imagini şi
filmuleţe, reviste, planşe, albume, emisiuni T.V, copiii
cunoscând diversitatea oamenilor (de culoare, aspect). Prin
intermediul povestilor şi povestirilor cu întâmplări, preocupări
ale copiilor şi adulţilor din ţara noastră şi din alte ţări, au
concluzionar că în fiecare ţară copiii au aceleaşi preocupări : se
joacă, dansează, cântă, desenează, chiar dacă după aspectul
fizic, ei par diferiţi.
Activităţile pe care ni le planificăm în preajma unor evenimente
internaţionale cum ar fi :1 Iunie, Spring Day în Europa, 8 Martie,
21 mai Ziua mondială a diversităţii culturale,  etc. au rolul de a-i
sensibiliza pe copii asupra îndemnurilor la prietenie, ajutor,
toleranţă. Integrarea României în U.E. face ca unul dintre
obiectivele majore la preşcolari să fie « a învăţa să trăim
împreună, a învăţa să trăim cu ceilalţi ». Evenimentele şi
acţiunile ce au avut loc şi continuăm să le desfăşurăm cu copiii
au menirea de a-i familiariza pe aceştia cu U.E. şi cu ceea ce
înseamnă sau reprezintă această uniune.
Cu ocazia Zilei Europei – 9 mai –am organizat un « Colţ al
Europei » în care au fost expuse materiale (imagini, pliante,
postere, lucrări ale copiilor) prin intermediul cărora copiii să
cunoască aspecte legate de tradiţii, obiceiuri, port, artă
culinară, religie, preocupări şi evenimente ale unor popoare
europene.
Prin intermediul Internetului am vizionat cu copiii filme ce
reliefau aspecte din activitatea copiilor din diferite grădiniţe ale
Europei. Am observat care sunt preocupările acestora,
activităţile pe care le desfăşoară, cum arată grădiniţele din alte
ţări, etc. Astfel au putut ajunge la concluzia că toţi copiii Europei
ca şi ai lumii întregi au aceleaşi vise : prietenie, pace, iubire,
înţelegere, speranţă într-o viaţă mai bună, mai frumoasă.
Dispunând şi de alte căi de exprimare, cum sunt : desenul,
jocul, dansul, cântecele, copiii au făcut dovada unor multitudini
de idei pe care adulţii le-ar putea invidia. Concursurile
internaţinale (cum este Europreşcolarul) au  ajutat copiii să
înţeleagă faptul că în lume sunt alţi copii cu preocupări la fel ca
ale lor.
Educatia interculturală se poate realiza atăt in cadrul
activităţilor curriculare obligatorii cât si în cadrul activitatilor
extracurriculare. Activitatile alese si jocurile liber creative
desfasurate pe arii de stimulare ( joc de rol, biblioteca, jocuri de
constructii, arta si jocuri de masa), cu o diversitate de materiale
dau posibilitatea copiilor sa-şi promoveze diversitatea culturala
pregatind mâncăruri specifice, colectând obiecte de artizanat
etc. In cadrul activitatilor de educarea limbajului copiii au prilejul
sa înveţe versuri populare întelegând graiul zonei respective,
să-şi povesteasca întâmplări. Activităţile extracurriculare dau
posibilitatea să se manifeste liber si să se cunoască între ei prin
organizarea de vizite, excursii, intâlniri cu reprezentanţi ai
comunităţii si să organizeze jocuri distractive.
A învăţa de la alţii care sunt altfel decât tine nu înseamna decat
să înveţi să fii om.
Autor: Prof. înv. preşc. GHERGHINA CHIRIAC, G.P.P.NR 38
PLOIESTI
Bibliografie
1. CIOBANU, O, COZĂRESCU, M. (coord.), Manual de
educaţie interculturală, Editura ASE, Bucureşti, 2010.
2. COZMA, T., O nouă provocare pentru educaţie:
interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
3. CUCOS C. : Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale,
Ed. Polirom, Iaşi
4. CUCOŞ, C., COZMA, T., „Locul educaţiei pentru
diversitate în ansamblul problematicii educaţiei
5. DASEN, P., PERREGAUX, C., REY, M., Educaţia
interculturală, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
6. DUMINICĂ, G., IVASIUC, A., O şcoală pentru toţi?
Accesul copiilor romi la o educaţie de calitate, Ed. Vanemonde,
Bucureşti, 2010.
7. http://www.constantincucos.ro/tag/interculturalitate CO
NSTANTIN CUCOS “Altul – prilej de descoperire și delimitare a
eu-lui cultural”  august,  2009
8. IONEL, I.C., GRIGORE, V., UDRESCU, V., Educaţie
incluzivă. Dialog intercultural. Suport curs de formare, Giurgiu,
Edago, 2009.
9. NEDELCU, A., Fundamentele educaţiei interculturale,
Editura Polirom, Iaşi, 2008,
10. NEDELCU, A., Învăţarea interculturală în şcoală. Ghid
pentru cadrele didactice, Humanitas Educaţional, Bucureşti,
2004.
11. PĂUN, E., POTOLEA, D., Pedagogie. Fundamentări
teoretice şi demersuri aplicative, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
12. PERREGAUX, C., „Pentru o abordare interculturală în
educaţie”,
13. RUS, C., „Educaţia interculturală – modalităţi de
concretizare şi evitarea tentaţiilor culturaliste”, în Institutul
Intercultural Timişoara,
14. Vlăsceanu, L., Dicţionar de sociologie, Editura Polirom,
Iaşi, 1993
15. http://www.dromesqere.net , accesat în aprilie 2013.