Referat intocmit de Vladut Matreata

Punerea sub interdictie judecatoreasca in sistemul nostru: la granita dintre

drept si abuz de drept

Punerea sub interdictie judecatoreasca este acea masura de ocrotire, de drept civil,
pe care instanta o aplica persoanei fizice lipsita de discernamantul necesar pentru a se
ingriji de interesele sale datorita alienatiei sau debilitatii mintale, si care consta in lipsirea
de capacitate de exercitiu si instituirea tutelei.
Aceasta institutie este si trebuie inteleasa ca un mijloc de ocrotire a persoanei
fizice lipsite de discernamantul necesar pentru a se ingriji de interesele sale, si nu ca o
sanctiune de drept civil prin care se limiteaza capacitatea de exercitiu.
De lege lata, aceasta institutie de drept civil este reglementata in Cap II, titlul III
al Codului Familiei, iar Decretul 32/1954 reglementeaza procedura punerii sub
interdictie.
Dupa cum am mentionat anterior, interdictia judecatoreasca vizeaza doar
capacitatea de exercitiu a persoanei fizice, ea nu se rasfrange si asupra continutului
capacitatii de folosinta.
Pentru ca o persoana sa poata fi pusa sub interdictie, trebuie intalnite cumulativ 3
conditii esentiale si de fond:
- persoana sa fie lipsita de discernamant
- cauza lipsei de discernamant sa fie alienatia ori debilitatea mintala.
- lipsa discernamantului sa nu-i permita persoanei in cauza sa se ingrijeasca de
interesele sale.
Continutul notiunilor de alienatie sau debilitate mintala se stabilesc de medicul
de specialitate. Atat doctrina, cat si practica au subliniat caracterul limitativ al conditiilor
prevazute in art 142 Codul familiei.Prin urmare, doar lipsa discernamantului necesar
pentru ingrijirea propriilor interese poate sa duca la punerea sub interdictie
Cauze precum batranetea, boala, infirmitatea fizica nu justifica necesitatea punerii
sub interdictie; in aceste cazuri, persoanei in cauza i se va putea numi un curator.
Procedura punerii sub interdictie demareaza cu o cerere inaintata judecatoriei,
instanta competenta, de catre “oricine are interes”, conform art 143 Codul Familiei, si
contine 2 faze: faza necontradictorie si contradictorie
In faza necontradictorie sunt adunate si pregatite elementele necesare celei de a
doua faze. Potrivit art 30-32 din Decretul 32/1954, aceasta faza cuprinde urmatoarele acte
si fapte procesuale:
- Presedintele instantei, dupa ce a primit cererea impreuna cu inscrisurile
anexate, ia masuri ca acestea sa fie comunicate procurorului.
- Procurorul dispune efectuarea masurilor pe care le considera necesare, fiind
obligat sa ceara si parerea unei comisii de medici specialisti, iar daca cel a
carui punere sub interdictie se cere se afla internat intr-o unitate sanitara,
 trebuie sa se ia si parerea medicului specialist sub supravegherea caruia se
afla.
- Avand concluziile procurorului, instanta poate dispune internarea celui vizat,
pe o durata de maxim 6 saptamani, daca sunt intalnite cumulativ urmatoarele
conditii: este necesara observarea mai indelungata a starii mintale a
pacientului, potrivit avizului medicului specialist, iar aceasta observare nu se
poate face altfel.
- Dupa ce primeste rezultatul cercetarilor procurorului si avizul comisiei de
medici specialisti, instanta fixeaza termen de judecata, dispunand citarea
partilor si comunicarea cererii si a tuturor inscrisurilor celui a carui punere sub
interdictie urmeaza a fi judecata.
Din acest punct de vedere, opinam ca ar fi fost benefic a fi avut in vedere de catre
legiuitorul actual ( pe calea “micii reforme” ) obligativitatea parcurgerii fazei
necontradictorii – potrivit dec. 32/1954 – exclusiv de catre autoritatile administrative si
de catre procuror si, numai in masura existentei unei certitudini cenzurabile privitoare la
rezultatul cercetarilor si avizul comisiei medicale dosarul sa ajunga pe masa judecatorului
si sa se declanseze faza contradictorie. Or, de lege lata, cererea de punere sub interdictie
se depune direct la instanta, obligand astfel judecatorul sa aplice principiul “a fortiori
rationae” si sa parcurga atat faza necontradictorie cat si faza contradictorie, trenand astfel
o judecata a unei proceduri partial judiciare, partial extrajudiciare.
Faza contradictorie imbraca forma unui proces civil obisnuit, cu urmatoarele
particularitati:
- Judecata se face cu ascultarea obligatorie a concluziilor procurorului.
- Ascultarea persoanei a carei punere sub interdictie se solicita este obligatorie.
Instanta, dupa deliberare, va dispune admiterea ori respingerea cererii. Faza
contradictorie se incheie la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti.
Ridicarea interdictiei se face intocmai ca si pronuntarea ei, potrivit principiului
simetriei actelor juridice.
In literatura, s-au formulat o serie de critici referitoare la institutia punerii sub
interdictie. Spre exemplu, art 142 Codul Familiei prevede ca va fi pusa sub interdictie
persoana lipsita de discernamant din cauza debilitatii mintale, si aici semnalam o prima
eroare: utilizarea expresiei “debilitate mintala” in textul de lege dat nu acopera spiritul
reglementarii, fiind de dorit inlocuirea acestei expresii cu expresia “oligofrenie”.
Organizatia Mondiala a Sanatatii a stabilit, dupa anumite criterii clinice si psihometrice
urmatoarele grade de oligofrenie: debilitate mintala (I), imbecilitatea (II) si idiotia (III).
Desi expresia “debilitate mintala” are consacrare juridica, o sonoritate sugestiva, asa cum
afirma Constantin Belu, ea este gresit utilizata in textele de lege si tot gresit preluata de
doctrina, astfel ca “nici un autor nu a exprimat intre cauzele lipsei discernamantului
pentru instituirea interdictiei decat alienatia sau debilitatea mintala”. Stiinta dreptului
trebuie sa se adapteze, in mod treptat, la noile rezultate ce reies din cercetarile in
domeniul psihopatologiei si psihiatriei, mai ales cand isi intemeiaza anumite institutii pe
baza acestor relevari stiintifice.
O alta critica este adusa art 151 Codul Familiei, potrivit caruia “Daca au incetat
cauzele care au provocat interdictia, instanta judecatoreasca va pronunta, ascultand
concluziile procurorului, ridicarea ei”. Ridicarea interdictiei se cere, prin urmare, cand
persoana in cauza nu mai sufera de alienare sau debilitate mintala si se poate ingriji de
interesele sale. O astfel de reglementare nu concorda cu realitatea: daca cele doua cauze
pot determina lipsa discernamantului, justificand astfel punerea sub interdictie, la
ridicarea interdictiei poate fi invocata doar incetarea uneia din aceste cauze, si anume
alienarea mintala. Oligofrenia “se caracterizeaza printr-o stare de nedezvoltare psihica
globala determinata de leziuni cerebrale provocate de factori ce au actionat asupra
individului inainte de nastere sau in primii sai ani de viata, ori aceasta defectivitate are
caracter ireversibil”. Prin urmare, daca lipsa discernamantului este provocata de
oligofrenie, “retinem ca este vorba de o retardare nevindecabila”, iar persoana pusa sub
interdictie “va sfarsi ca... interzis”. Cauzele de vindecare a bolilor ce se caracterizeaza
prin alienare mintala sunt singurele care justifica reglementarea unei proceduri de ridicare
a interdictiei judecatoresti.
In ceea ce priveste participarea procurorului in procedura punerii sub interdictie,
Decretul 32/1954 prevede ca acesta va dispune efectuarea cercetarilor ce le va socoti
necesare. Practica a descris nenumarate situatii in care procurorul, in faza cercetarilor
prealabile, dispune organului de politie efectuarea anchetei sociale la domiciliul
persoanei in cauza ori, in opinia unora, aceste cercetari ar trebui efectuate de insusi
procurorul care se ocupa de caz, in virtutea institutiei pe care o reprezinta, a sarcinilor ce
ii incumba si, nu in ultimul rand, in virtutea valorilor sociale pe care le apara.
In materia cauzei care a determinat punerea sub interdictie, si aici practica a
cunoscut numeroase abuzuri, pe baza carora doctrina a formulat controverse. Spre
exemplu, A formuleaza o cerere de punere sub interdictie a lui B, pe care o depune
instantei. Causa proxima este indiscutabil limitarea capacitatii de exercitiu prin punerea
sub interdictie. Cat despre causa remota, aceasta genereaza permanent o stare de
incertitudine, intrucat, in cazul de fata, A dorea sa obtina un bun de la B, bun pe care, atat
timp cat B avea capacitate de exercitiu, nu i l-ar fi vandut, imprumutat sau donat.
Intelegand sa ceara punerea sub interdictie a lui B, A spera ca va cumpara bunul respectiv
printr-un contract incheiat cu cel sub a carui ingrijire se afla B, iar banii rezultati din
aceasta vanzare sa fie folositi exclusiv in folosul lui B. Desi legal incheiat, acest contract
nu serveste intocmai interesul celui pus sub interdictie, deoarece, inaintea pronuntarii
hotararii judecatoresti, cand era prezumat a avea discernamant, a refuzat permanent sa-si
manifeste consimtamantul in privinta incheierii unui asemenea act.
Prin prisma celor discutate pana acum si a exemplelor pe care le-am oferit,
observam ca atat doctrina cat si practica au lansat numeroase controverse legate de
aceasta institutie, controverse care genereaza permanent numeroase intrebari, al caror
raspuns nu a fost si nu este, nici pana in prezent, unanim acceptat. Spre exemplu:
- daca rezultatul expertizei medicale releva faptul ca pacientul nu are
discernamant, iar in cadrul procedurii de ascultare, judecatorul intelege ca
persoana are discernamant, va putea acesta din urma sa pronunte hotararea ex
propriis sensibus? Dar daca rezultatul expertizei (proba stiintifica) releva
faptul ca persoana are discernamant, iar judecatorul, ascultand-o, observa ca
discernamantul este afectat, si ca persoana nu se poate ingriji de interesele
sale?
- Care este rolul procurorului in toata aceasta procedura? Apara oare acesta
interesul general intr-un mod eficient? De ce acesta dispune organelor de
politie efectuarea cercetarilor, cand aceste sarcini ar trebui sa ii revina in
exclusivitate in virtutea calitatii conferite ce Constitutie si de Legea
 organizarii judiciare ? Asa cum procurorul efectueaza urmarirea penala – in
anumite cauze expres prevazute de lege – asa opinam ca ar trebui sa se
petreaca lucrurile si in materia atat de sensibila a punerii sub interdictie care,
prin finalitatea ei, scoate individul temporar sau definitiv din categoria
subiectelor de drept, “amputandu-i” astfel vocatia naturala de a “sta in
societate” si “de a exista” din punct de vedere juridic.
- Daca cel care cere punerea sub interdictie a unei persoane depune, ca material
probator, diverse avize medicale privind starea de sanatate psihica a celui a
carui interdictie se doreste, procurorul le poate insusi in cadrul procedurii de
cercetare pe care trebuie sa o desfasoare, sau este obligat sa ceara personal
efectuarea unei expertize si rezultatul acesteia?

In lumina celor aratate anterior, este de dorit ca, de lege ferenda, institutia punerii
sub interdictie sa cunoasca unele modificari, astfel incat sa raspunda exigentelor realitatii
cotidiene, sa se raporteze la opiniile “de ultima ora” ale medicinei legale, sa se adapteze
mai bine in noul context social, sa acopere o serie de goluri lasate de reglementarea
actuala, intrucat, ca institutie fundamentala a dreptului civil, trebuie sa le garanteze
persoanelor ce au nevoie de ocrotirea legala ca vor fi, intr-adevar, ocrotite de lege.