Sunteți pe pagina 1din 335

Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d.

1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predIon
Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6]
[7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de
carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5]
[6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer
de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al
Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al
Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu
titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.
La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.
Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice
ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.
Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea
puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.isoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1
iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de
stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele
Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra
și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și
ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-
ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882,
Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România)
a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului
Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial,
atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al
Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23
august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14
iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava,
Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră,
(general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier General[10] al Armatei în
Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii
Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4
septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României cu titlul
de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea Jilava.pușcare la închisoarea
Jilava.Ion Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2] – d. 1 iunie 1946,[3]
[4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar și om de stat român,
ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din Marele Cartier
General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de
război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al
României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Partidele democrate au refuzat să colaboreze cu Statul
Național-Legionar, desființat ca urmare a Rebeliunii legionare din 21–23 ianuarie
1941. După acea dată, Antonescu a girat singur exercitarea puterii de stat,
făcându-se responsabil pentru atrocitățile comise împotriva evreilor și romilor în
România și în teritoriile controlate de statul român.

Ion Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea


puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești
pierdute în 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov
vor fi retrocedate României. Politica sa externă profund falimentară s-a dovedit,
inițial, câștigătoare, România reușind să dobândească pentru scurt timp teritoriile
cedate Uniunii Sovietice și Transnistria.

Soarta războiului antisovietic fiind întoarsă la Stalingrad și teritoriile estice


ocupate de Armata Roșie, Antonescu a fost demis de la conducerea statului de către
rege, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, fiind arestat și predat spre pază
comuniștilor, apoi deținut în Uniunea Sovietică. La 17 mai 1946 a fost condamnat la
moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București. La 1 iunie
1946 a fost executat prin îmIon Antonescu (n. 2/14 iunie 1882, Pitești, România[2]
– d. 1 iunie 1946,[3][4][5][6][7][8][9] Jilava, Ilfov, România) a fost un militar
și om de stat român, ofițer de carieră, (general), șeful Biroului Operațiilor din
Marele Cartier General[10] al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la
Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat
Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a
fost prim-ministru al României cu titlul de „Conducător al Statului”.

La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri de către Carol al II-lea. În contextul pierderilor
teritoriale din 1940, Ion Antonescu l-a constrâns pe rege să abdice în favoarea
foarte tânărului principe moștenitor Mihai (sub a cărui domnie nominală a guvernat
cu puteri dictatoriale). Par