Sunteți pe pagina 1din 11

Prof unv. Dr.

ANGELA BANCIU

Curs Istoria politica a Europei secolului XX

Adaptat după lucrarea publicată: Angela


Banciu, Istoria politică a secolului al XX-lea, Editura
Politehnica Press, Bucureşti,2007,230p, ISBN 978-973-
7838-32-2

Curs Master COMUNICARE MANAGERIALĂ


2020
Curs introductiv

În loc de introducere :EUROPA SECOLULUI AL XIX-LEA.


MUTAŢII ŞI EVOLUŢII POLITICE

Cursul Istoria politică a Europei secolului XX își propune să analizeze sintetic procesele și
fenomenele istorice care au jalonat evoluția contradictorie și complexă continentului nostru în
cea mai urgisită perioadă a existenței sale. Tematica propusă încearcă să confere o imagine de
ansamblu asupra evenimentelor majore petrecute în secolul XX, ajutându-ne să înțelegem cum s-
au uzat și s-au istovit europenii în războaie cu consecințe umane, politice și sociale
inimaginabile. Rezultat al politicii de forță, al derivelor naționaliste și al practicilor totalitare,
războaiele mondiale au devastat continentul european și au condus, în final, la împărțirea forțată
a acestuia. Un loc aparte în cadrul cursului revine modelului comunist de dezvoltare, crizelor
politice apărute în interiorul sistemului, care au condus la prăbușirea lui în întreaga Europă.
Reforma gorbaciovistă și anii de cotitură 1986-1988, precum și 1989 urmat de agonia finală a
sistemului reprezintă momente importante ale istoriei recente considerată, pe bună dreptate, a fi
prima ciornă a istoriei, ea implicând in continuare îmbogățiri și reinterpretări
Am considerat necesară, în loc de introducere, o analiză de ansamblu a secolului naționalităților
pentru a pricepe mai bine rădăcinile adânci ale primei conflagrații mondiale.

1. Europa între Reacţiune şi Revoluţie (1815-1849)

Secolul al XIX-lea, numit şi secolul naţionalităţilor, desparte marea Revoluţie franceză de


primul război mondial. El semnifică lupta dusă de Europa pentru ca năzuinţele liberale să fie
îndeplinite cu preţul de suferinţă, sânge şi chin moral plătit de popoare pentru a ajunge la o stare
socio-politică mai bună. Este un secol în care se transformă prin violenţă condiţiile vieţii în
societate, tulburând temeliile adânci ale acesteia. Franţa se află în centrul transformărilor
civilizaţiei europene, iar dinamismul politic al Europei centrale şi răsăritene este remarcabil.
Chiar dacă mitul revoluţiei s-a compromis în secolul XIX prin totalitarismul comunist,
revoluţia franceză rămâne expresia unei schimbări radicale şi originea unui timp nou, fiind
considerată "mamă a civilizaţiei politice în care ne-am născut. 0 Ea a întemeiat o civilizaţie plină
de conflicte şi legitimităţi, de dezbateri politice inepuizabile care au alimentat şi frământat nu
numai secolul al XIX-lea ci şi pe cel următor. Dacă secolul al XIX-lea a crezut în republică,
secolul al XX-lea a exagerat şi mitizat revoluţia, Rusia moştenind de la Franţa opţiunea
revoluţionară, bolşevicii avându-i strămoşi pe iacobini.
Istoria secolului al XIX-lea francez poate fi considerată ca istoria unei lupte între
revoluţie şi restauraţie (1815, 1830, 1848, 1851, 1870), civilizaţia europeană derulându-se sub
impactul acestei permanente confruntări. De alminteri, Revoluţia franceză a reprezentat cel mai
puternic protest împotriva ierarhiei, privilegiilor şi opresiunii, avînd drept temei înfăptuirea
egalitarismului social la scară universală.

0
Francois Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 26.
După exilarea lui Napoleon, lupta politică de restaurare a vechiului regim a început la
Viena. În cadrul celebrului Congres de la Viena se reorganizează sistemul european, după
zguduirile din perioada napoleoniană, Europa revenind la normalitate.
Anul 1815, anul restauraţiei şi al Congresului de la Viena, a reprezentat un moment de
referinţă pentru evoluţia politică a Europei. Congresul a instaurat pacea pe continentul european,
a realizat o operă politică de lungă durată întemeiată pe ideea echilibrului dintre state care a
supravieţuit până în 1870-1871 şi chiar până la primul război mondial.
Ce înseamnă noţiunea de echilibru? Tendinţele hegemonice ale unor state urmau să fie
contracarate de acţiunea comună a celorlalte. Evitarea războiului se baza nu pe forţa coercitivă,
ci pe înţelegerea raţională că orice conflict nu aduce foloase nimănui. Această concepţie a fost
concretizată în cvadrupla Alianţă (Austria, Rusia, Anglia, Prusia), care a asigurat o securitate
geopolitică, iar Sfânta Alianţă o stabilitate internă statelor europene. Din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea acest rol a fost preluat de Concertul marilor puteri europene. Astfel, Europa
a fost ferită de ravagiile unui război general, ea localizând şi anihilând focarele potenţiale de
conflict, mai ales în spinoasa "problemă orientală". În acest context, e important de subliniat că
moştenirea Imperiului Otoman s-a împărţit prin lungi şi laborioase negocieri
Înainte de Viena au existat două momente de referinţă în istoria continentului, cu
implicaţii politice majore. În primul rând este vorba de Confesiunea de la Angsburg, când
suveranul este acceptat ca principala sursă de autoritate şi apoi pacea de la Westfalia, din 1648,
care elimină definitiv războiul religios, dar introduce o ordine politică extrem de permisivă, în
sensul că oricând un suveran putea porni un război dacă socotea că este necesar poporului său.
Din această perspectivă, comparativ cu epocile anterioare, Congresul de la Viena a instaurat
pentru prima oară în istorie era dialogului dintre state, faţă de brigandajul politic al secolelor
trecute.0 Dialogul a fost iniţiat între marile puteri, dar a continuat şi s-a extins în timp, treptat
luîndu-se în considerare doleanţele legitime ale naţiunilor, indiferent de cifra numerică a
acestora.
Din 1815 se iniţiază sistemul congreselor, cu rolul de a stabili un consens între marile
puteri în privinţa problemelor cu care se confruntă. Astfel, Congresul de la Viena a fost urmat de
cel de la Paris (1856) şi de cel de la Berlin (1878).
La Congresul din 1815 au participat aproape toate statele şi stătuleţele din Europa, actul
final fiind semnat de reprezentanţii a opt puteri, însă rolul determinant în discuţii l-au avut
Anglia, Rusia, Austria şi Prusia. Pentru prima oară într-un document european se stabilesc norme
comune privind navigaţia pe fluvii şi râuri (libera navigaţie, sistemul de percepere a dărilor,
întreţinerea drumurilor pe apă). Pe lângă actul final, au fost incluse pe parcurs 17 documente care
făceau parte integrantă din tratat. Dintre acestea menţionăm Declaraţia asupra desfiinţării
comerţului cu sclavi, Regulamentele comitetului de navigaţie, Regulamentul asupra rangului
între agenţii diplomatici.0
Pierre Renouvin afirma că învingătorii erau preocupaţi de două probleme: a) realizarea
unui echilibru relativ de forţe între învingători, fără să ţină seama de particularităţile lingvistice,
religioase ale teritoriilor pe care le împărţeau şi b) totodată să favorizeze autoritatea tradiţională,
feudală şi conservatoare.0
Primele articole ale Tratatului de la Viena se refereau la Polonia. Se desfiinţa Marele
Ducat al Varşoviei (1807-1813), teritoriile acestuia urmând a fi incluse în Imperiul Rus, "care le
0
V. Pe larg Jaques Droz, Histoire diplomatique de 1648 a 1919, Paris, 1972.
0
Nicolae Ciochir, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, ediţia a II-a, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1998, p. 34.
0
Pierre Renouvin, Le XIX-e siecle. I, De 1815 a 1871, Paris, 1954.
va acorda o constituţie şi administraţie directă" (art. 19). Doar Cracovia rămânea "oraş
independent sub protecţia Rusiei, Austriei, Prusiei".
Congresul lua act de existenţa Confederaţiei Germane (38 de state), dintre care Austria şi
Prusia erau cele mai puternice. În politica sa expansionistă, Napoleon a avut iniţiativa de a
consolida principatele germane. Acum Metternich urmărea ca Austria să joace rolul
preponderent atât în cadrul confederaţiei cât şi în viaţa continentului european, inaugurând aşa-
numitul "sistem Metternich".
Congresul a confirmat succesul incontestabil al diplomaţiei austriece în Italia (au rezultat
9 state în urma Congresului de la Viena), Austria guvernând astfel în mod direct Lombardia şi
Veneţia.
Din punct de vedere teritorial, Franţa rămânea la graniţele din 1792, plătea o contribuţie
de 700.000 milioane de franci şi urma să fie ocupată de trupele învingătoare pe o perioadă
cuprinsă între 3 şi 5 ani (aceasta a încetat în 1818). Franţa nu a fost însă umilită la Viena, dovadă
că Talleyrand, ministru de externe francez, s-a bucurat de un prestigiu imens la Congres, în
condiţiile când Franţa fusese sufletul coaliţiei din timpul războaielor napoleoniene. Mai mult,
Talleyrand a îndeplinit la Viena rolul de purtător de cuvânt neoficial al celor învinşi.
Anglia îşi păstra imperiul colonial şi căpăta o mare influenţă în Imperiul Otoman şi
Peninsula Balcanică, ea inaugurînd aşa-numita perioadă de "pax britanica", începută la 1815 şi
sfârşită atât de dureros la 1914.
Spania şi Portugalia făceau parte din categoria a doua a marilor puteri. Ele au avut un rol
destul de important în înfrângerea lui Napoleon, dar cu toate acestea se aflau departe de alianţele
secrete ale vremii. Curând însă Revoluţia spaniolă, din 1820, va reprezenta prima mare fisură în
structura conservatoare de la Viena.
În ceea ce priveşte Suedia, ea constituia o uniune cu Norvegia, pe baza a două constituţii.
Congresul i-a sacrificat pe polonezi şi italieni, lăsându-i la discreţia habsburgilor, fapt ce
a determinat apoi mişcări naţionale puternice, desfăşurate la 1830 şi 1848.
În 1815 se confruntau două mari puteri: Rusia, ce mai puternică forţă terestră, şi Anglia,
stăpâna mărilor şi oceanelor, ele fiind denumite balena şi elefantul. În urma tratatului, Anglia
dorea să devină şi o putere terestră, ocupând Hanovra, în 1837, în timp ce Rusia dorea să devină
putere maritimă prin stăpânirea Istambulului şi strâmtorilor.
La 1815 a fost restabilită pacea şi s-a creat echilibrul între marile puteri, dar acesta a fost
limitat la Europa, generându-se un potenţial dezechilibru pe plan mondial.
Diplomaţia ţaristă, căutând să depăşească izolarea în care dorea să o aducă Anglia şi
Austria, a iniţiat Sfânta Alianţă. Aceasta constituia alianţa celor trei monarhi (Alexandru I, Franz
I, Frederick Wilhelm III), ei aparţinând cultului ortodox, catolic, şi luteran. Scopul ei era acela de
a preveni eventualele modificări din Tratatul de la Viena. Alianţa punea accentul pe naţiunile
creştine, vizând atât excluderea Imperiului Otoman, cât şi atragerea în alianţă a Franţei şi
Spaniei. Împărţirea Poloniei crease afinităţi între Austria, Rusia, Prusia, ce puteau fi folosite
împotriva mişcărilor naţionale ce se profilau la orizont. Multă vreme, în practica politică, dar mai
ales în literatura de specialitate, s-a exagerat rolul negativ al Sfintei Alianţe, deşi, în fapt,
acţiunea ei a fost de scurtă durată, încetându-şi la 1830 influenţa.0
Europa anului 1815 reprezenta o structură politică alcătuită din monarhii absolutiste şi
constituţionale. Diferenţă mare nu exista între ele, deoarece aristocraţia dispunea de putere prin
deţinerea posturilor cheie din administraţie în ambele forme de organizare. Elveţia reprezenta

0
V. Pe larg Jean Bapriste Duroselle, L'Europe de 1815 a nos jours, Paris, 1964.
singura republică, dacă exceptăm cele patru oraşe libere Germane (Hamburg, Frankfurt, Lubeck,
Bremen) şi Cracovia.0
Papa Pius al VII-lea a protestat împotriva hotărârilor luate la Viena, socotind că
prevederile tratatului nu au ţinut seama de prejudiciile aduse bisericii de Napoleon, însă cererile
lui au rămas fără răspuns.
Deşi Congresul de la Viena a însemnat reacţia Europei împotriva revoluţiei franceze,
ideile s-au răspândit în întreaga Europă, concretizate sub forma a două mişcări: o mişcare
democratică liberală, de egalitate a tuturor cetăţenilor în faţa legii, de liberă ascensiune
economică, politică, culturală. Din această tendinţă a izvorât nevoia de modernizare a instituţiilor
economice, politice, culturale ale societăţii, ceea ce a constituit premisa dezvoltării statului
naţional constituţional. Pe de altă parte, ideile revoluţiei franceze au determinat puternice mişcări
naţionale (italieni, cehi, polonezi, români, greci, sârbi). Prima mişcare izvora din raţionalismul
Secolului Luminilor. Ea a generat o concepţie raţională cu privire la naţiune, aceasta însemnând
voinţa liberă a unei colectivităţi de a trăi sub aceeaşi legislaţie şi totodată produsul aderării
constante a indivizilor la un sistem politic. Revoluţia franceză a extins asupra popoarelor
doctrina drepturilor naturale, în două rânduri Adunarea şi Convenţia Naţională adoptând
declaraţii conform cărora popoarele, la fel ca şi indivizii, au dreptul natural de a trăi liber. A doua
mişcare a generat o altă concepţie despre naţiune, văzută ca produs organic al dezvoltării istorice,
ea fiind de fapt un "suflet colectiv", în sensul că individul nu-şi poate alege liber naţiunea printr-
un act de voinţă, printr-o opţiune liberă, ci naţiunea este cea care-l integrează pe individ
indiferent de opţiunea sa şi îl supune legilor ei. Din felul cum naţiunea a fost percepută fie ca o
categorie raţională, fie ca o categorie emoţională au rezultat acţiuni concrete şi mişcări cu
caracter naţional care au zguduit secolul al XIX-lea. Toate aceste mişcări au constituit o sfidare
faţă de "legitimitatea" pe care Congresul de la Viena încerca să o impună prin Sfânta Alianţă.
Astfel, mişcarea de renaştere a poporului elen, cunoscută sub denumirea de Eteria (1814-1821),
urmărea, cu sprijinul burgheziei greceşti şi în amintirea frumoasei Elade a antichităţii, să
contribuie la emanciparea şi eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană. În
Serbia (1813-1815), Spania (1814-1819), Portugalia (1820-1821), Italia (1820-1821),
Principatele Române (1821), în Rusia (mişcarea decembriştilor din 1825 împotriva
absolutismului lui Nicolae I) se dezvoltă mişcări puternice care marchează sfârşitul erei
revoluţiei franceze şi începutul erei revoluţiei europene.
Revoluţia europeană izbucneşte la 1830, în Franţa, Belgia, Italia, Polonia. Franţa a luptat
împotriva restauraţiei bourbonilor – Ludovic al XVIII-lea (1815-1824) şi Carol al X-lea (1824-
1830) – având ca rezultat instituirea monarhiei constituţionale prin Ludovic Filip de Orleans
care devine primul monarh burghez.
Belgienii au luptat împotriva olandezilor alegându-l ca monarh pe Leopold de Coburg, în
urma revoluţiei marile puteri recunoscând şi neutralitatea Belgiei (1831), ea adoptând cea mai
democratică constituţie, ce va reprezenta un model pentru Constituţia României de la 1866..
În Italia a activat "Italia tânără" a lui Giuseppe Mazzini. Ea va constitui nucleul mişcării
de mare amploare "Europa tânără", care va organiza şi pregăti o revoluţie generală europeană
pentru libertate. La Londra se va constitui, apoi, un Comitet Central democratic european cu rol
direct în sprijinirea mişcării naţionale europene. Din acest comitet a făcut parte şi emigraţia
română de la 1848, în frunte cu Dimitrie Brătianu.
Polonia, la 1830, a luptat împotriva Rusiei, avându-l în frunte pe Adam Czartoryski. Dar
revoluţia a fost înăbuşită în sânge de generalul rus Paschievici, iar 500 de exilaţi polonezi au
0
Nicolae Ciachir, op.cit., p. 36.
împânzit Europa. Agenţii polonezi au venit şi în ţările române arătând primejdia rusească şi
îndemnând românii să lupte împotriva pericolului ţarist.
Anul 1948 reprezintă un an revoluţionar în întreaga Europă. Revoluţia paşoptistă nu
pătrunde în Rusia şi Anglia, ambele puteri fiind ferite de revoluţii datorită unor cauze diferite. În
Rusia, absolutismul ţarului nu permitea nici o mişcare democratică, în cealaltă erau deja drepturi
şi libertăţi câştigate la 1842.
În 1848-1849 frământările politice din Europa se delimitează în trei zone principale:
a) revoluţii propriu-zise (Franţa, Conferinţa Germană, Italia, Imperiul Austriac, Principatele
Române);
b) încercări de revoluţie şi chiar tulburări pe cale de a se transforma în insurecţii (Spania,
Irlanda);
c) sub influenţa revoluţiilor din Europa, parlamentele au pus în aplicare legi constituţionale sau
le-au revizuit în spirit liberal pe cele existente (Elveţia, Belgia, Olanda, Danemarca).0
Tipologia revoluţiei de la 1848 diferă în funcţie de obiectivele urmărite de fiecare popor
în parte. Dacă în Franţa accentul a fost pus pe obţinerea libertăţilor politice şi sociale, în
majoritatea ţărilor europene factorul important a fost cel naţional. În acest din urmă caz, întâlnim
două situaţii diferite: pe de o parte, o mişcare naţională de unire în cadrul unui singur stat a
teritoriilor dezbinate din punct de vedere politic, cazul tipic fiind Germania, unde Parlamentul de
la Frankfurt pe Main a avut drept obiectiv unitatea Germaniei, pe care nu a izbutit să o realizeze;
pe de altă parte, o mişcare naţională centrifugă de desprindere din cadrul statelor multinaţionale a
teritoriilor asuprite, exemplul revelator fiind revoluţia din Imperiul Habsburgic. Revoluţia
română aparţine tipului mixt, revendicările politice fiind îmbinate cu cele naţionale, iar mişcarea
centrifugă de desprindere a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei din Imperiul Habsburgic s-a
combinat cu cea centripetă de unire a Moldovei cu Ţara Românească.
Deşi revoluţiile paşoptiste au fost reprimate de autorităţi, ideile programatice ale acestora
se vor împlini, în mare măsură, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.0
"Anul 1848 a fost o placă turnantă a istoriei, dar în jurul ei istoria n-a reuşit să se
rotească"0 afirmă, pe bună dreptate, un istoric britanic. Dacă concluzia rămâne valabilă pentru
"durata scurtă" a istoriei, în perspectiva "duratei lungi", revoluţiile paşoptiste sunt victorioase,
întrucât toate problemele ridicate de revoluţionari au fost înfăptuite până la 1918. Structurile
vechi nu au fost brusc înlocuite, dar până la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost răsturnate
vechile regimuri, sistemele de stat moderne de guvernare triumfând în întreaga Europă. Sub
influenţa ideilor liberal-naţionale sistemul economic industrial şi valorile burgheze se răspândesc
pe întregul continent.
La sfârşitul anilor 1848-1849, Rusia apare ca arbitru necontestat al Europei. Ea a salvat
Austria, a oprit valul revoluţionar în sud-estul Europei, a pus la punct Prusia, astfel că Rusia
apare acum ca cea mai mare putere continentală, care îşi canalizează acţiunile în trei direcţii: spre
Europa Centrală (stăpânind Polonia, Balcanii şi strâmtorile), precum şi spre Pacific şi Asia
Centrală. Baronul Stockmar consemna, la 1851, "În timpul tinereţii mele Napoleon domina
Europa iar în prezent este ţarul. Nu este exclus ca în câţiva ani să dicteze legile continentului"0.
Evenimentele politice petrecute în Europa între anii 1850-1871 au generat mutaţii
profunde în societatea europeană, având repercusiuni asupra întregii lumi. În 1850 toate
0
V. şi Camil Mureşanu, Europa modernă, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 61-62.
0
V. Pe larg Gh. Platan, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România modernă, o
perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 1993.
0
Cf. Camil Mureşanu, op.cit., p. 68.
0
Cf. Nicolae Ciochir, Istoria universală modernă. Partea a II-a (1789-1919), Bucureşti, 1994, p. 100.
aspiraţiile revoluţionare ale popoarelor se sting, iar ordinea se restabileşte pretutindeni în Europa.
Din Schönbrunn, împăratul Austriei – tânărul Franz Josef – îi scria, la 26 august 1851,
arhiducesei Sofia: "Noi am aruncat principiul constituţional peste bord, iar Austria nu are de
acum înainte decât un singur stăpân"0. Metternich, simbol al ordinii instaurate la Viena în 1815,
după ce părăsise ţara, revine la 20 august 1851. Ţarul Rusiei Nicolae I îl felicită pe tânărul
împărat austriac, iar acesta îi este recunoscător ţarului pentru ajutorul acordat în înăbuşirea
revoluţiei de la 1848.
La 31 decembrie 1851, Franz Josef aboleşte constituţia din 1849, încurajat de lovitura de
stat a lui Louis Napoleon din 2 decembrie 1851.
Prin rolul important pe care-l joacă în centrul Europei începând cu Congresul de la Viena,
Austria imperială şi modelul ei Rusia ţaristă reprezintă revenirea la ordinea veche,
consaervatoare, precum şi eşecul temporar al visurilor democratice şi revoluţionare din anii '50 0.
Prin influenţa pe care o au pe continent, ele reprezintă un model care prevalează în statele
germane şi principatele italiene, cu excepţia Piemontului unde regele Victor Emanuel al II-lea
proclamă ataşamentul său faţă de Statutul de la 1848. Mai ales în statele germane triumful
reacţiunii capătă mai mare amploare, presa fiind supusă cenzurii, iar asociaţiile politice interzise,
în acelaşi timp cu anchetarea şi arestarea liderilor liberali şi socialişti.
La 1851 Rusia reprezenta cea mai puternică forţă terestră a Europei. Teama puterilor
Europei faţă de creşterea influenţei Rusiei s-a concretizat în coalizarea lor în războiul Crimeei
(1853-1856), Rusia fiind pentru prima oară înfrântă, după ce ani în şir avusese victorii
răsunătoare împotriva turcilor. Eşecul Rusiei în acest război a fost de natură politică, nu militară,
chiar dacă asediul Sevastopolului a durat 11 luni. Războiul Crimeei a schimbat sensibil raportul
de forţe din Europa, diminuând pentru o bună vreme ţarismul ca forţă.
La Congresul de la Paris din 1856, Napoleon al III-lea devine, printr-o politică abilă,
arbitrul Europei. Napoleon al III-lea, deşi o personalitate imprevizibilă din punct de vedere
politic, a fost cel mai modern dintre monarhii timpului său, devenind primul şef de stat al unei
mari puteri care a crezut sincer în principiul naţionalităţilor. Până la 1859 politica lui Napoleon al
III-lea a fost echilibrată, calculată, urmărea slăbirea Rusiei şi Austriei şi o colaborare cu Anglia,
ceea ce a făcut ca mişcările naţionale şi principiile democratice să se afirme în Europa,
relevându-se paradoxul revoluţiilor înfrânte, în sensul că programele acestora au fost aplicate în
practica vieţii politice europene. Dar, după această dată face compromisuri în politică, favorizând
doar parţial mişcările de eliberare naţională. A recoltat din plin fructul imprudenţei sale în 1871,
când Franţa este învinsă de Germania care înglobează cele două provincii, Alsacia şi Lorena.

2. Măreţia devenirii Europei moderne (1850-1870)

Există o diferenţă între mişcările naţionale înainte de 1850 şi cele declanşate după această
dată. Înainte de 1850 reprezentanţii mişcărilor naţionale militau pentru drepturi individuale,
căutând să pună în practică principiile democratice cu sprijinul maselor. După 1850 mişcările
naţionale sunt sprijinite de conducerea de stat, adepţii lor acceptând restrângerea drepturilor
individuale în favoarea asigurării unităţii statale. În acest fel, în Europa se afirmă statul naţiune,
iar de "Era statului naţiune" se leagă sistemul modern de guvernare.

0
Cf. Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, Istoria continentului european. De la 1856 până la sfârşitul secolului
al XX-lea, Editura Cartier, 2001, p. 15.
0
Ibidem, p. 16.
Aşa după cum afirmă, pe bună dreptate, istoricul francez Durroselle, unificarea Italiei şi
Germaniei reprezintă cel mai mare eveniment politic după revoluţia franceză.0 În anii '70 ai
veacului al XIX-lea, Europa se organizează, din punct de vedere politic, în state naţionale, care
deschideau accesul cetăţenilor la viaţa politică. Ideile naţionale reprezentau o forţă formidabilă şi
un număr tot mai mare de oameni aderau la crezul naţional, sentimentul datoriei faţă de patrie
mobilizând energiile populare în direcţia organizării unor schimbări socio-politice de amploare,
care conduc ţările europene spre apogeul puterii lor.
Unificarea Italiei s-a realizat în etape şi cu sprijinul Franţei împotriva austriecilor. În
Italia existau mai multe mişcări cu caracter naţional reprezentate de Mazzini, Garibaldi, Cevour,
precum şi o mişcare de sorginte catolică. În unificarea Regatului Sardiniei rolul principal l-a
avutcontele Cavour, considerat unul din cei mai buni maeştri al Realpolitic.
Unificarea Italiei a început odată cu colaborarea franco-sardă dintre Napoleon al III-lea şi
contele Cavour, prim-ministrul Piemontului, împotriva Austriei (1858). Între 1859-1870 au
alternat fazele militare cu fazele populare. În 1859, războiul purtat împreună de Franţa şi
Piemont împotriva Austriei a dus la eliberarea Lombardiei şi alipirea ei la regatul piemontez. A
doua etapă a fost cea populară, care a consacrat figura eroului naţional Garibaldi. El debarcă,
împreună cu 1000 de voluntari, în Sicilia şi răstoarnă dinastia de Bourbon care domnea la
Neapole, aceasta renunţând la putere şi acceptând unirea Nordului şi Sudului peninsulei sub
dinastia regală de Savoia. La Villafranca, la 11 iulie 1859, în urma armistiţiului cu austriecii, ia
naştere Confederaţia statelor italiene, aflată sub preşedinţia onorifică a papei. La 1861, la
Florenţa, se înfiinţează primul parlament al Italiei unificate. Statul modern italian înfiinţat, la
1861, va îngloba apoi în 1866 Veneţia, după ce Prusia învinge Austria. Statul papal, cu excepţia
unui spaţiu din Roma (cetatea Vaticanului), este alipit în 1870. Prin amploarea consecinţelor ei,
unificarea Italiei a reprezentat unul dintre cele mai extraordinare fapte ale secolului al XIX-lea.
Unificarea Germaniei a reprezentat o iniţiativă politică de la vârf, impusă prin forţa
armelor de monarhia prusacă. Unificarea e legată de numele lui Otto von Bismarck care iniţiază
proiectul de uniune a statelor germane sub egida Prusiei, prin "foc şi sabie". Această acţiune a
inclus derularea a trei mari războaie: războiul cu Danemarca pentru provinciile Schleswig şi
Holstein (1864), războiul cu Austria, când în 1866 la Sadova în Podişul Boemiei armata austriacă
e zdrobită de von Moltke şi războiul cu Franţa având drept pretext candidatura lui Leopold de
Hohenzollern la tronul Spaniei. În urma înfrângerii de la Sedan din 1870 Franţa pierde Alsacia şi
Lorena, fiind obligată să plătească Germaniei 5 miliarde de franci.
Imperiul german reprezenta o federaţie alcătuită din 26 de state, 3 oraşe având statul
special (Hamburg, Bremen, Lubeck). Fiecare stat dispunea de guvern şi administraţie proprie.
Exista o Cameră a Deputaţilor (Reichstag) şi un consiliu federal. Guvernul central al Reichului
se suprapunea celor 26 de state. Autoritatea era reprezentată de împărat şi cancelar, iar puterea
executivă nu era responsabilă în faţa Reichstagului. Reich-ul german, la începuturile sale, a fost
fructul unei concepţii moderate privind principiul naţionalităţilor. El a reprezentat un compromis
între concepţia franceză cu privire la naţiune, înţeleasă ca un proiect civic şi politic, şi concepţia
germană, care vede în naţiune un produs al spiritului popular, o moştenire culturală, cu toate
aspectele sale etnice şi lingvistice.0 Diplomat de factură metternichiană, Bismark a fost adeptul
unei "Germanii mici", având un sincer sentiment de menţinere a Europei în sfera unui echilibru
al puterii. Angajându-se să menţină un statu-quo favorabil, Bismark lasă în afara graniţelor
Reichului o populaţie numeroasă de origine germană, printre care cea din Austro-Ungaria, dar

0
Jean Baptiste Durroselle, op.cit., p. 57.
0
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 73.
înglobează, în acelaşi timp, minorităţi negermane (danezi, alsacieni, polonezi) cărora le acordă
drepturi civile şi politice similare germanilor.
Din 1870, Bismarck devine figura centrală a politicii europene timp de 20 de ani. Pe bună
dreptate el însuşi nota în memorii: "soarta a făcut să mă nasc la 1 aprilie, să mă fac diplomat şi să
păcălesc pe toţi"0. El a încercat să devină un mediator în problemele europene şi să-i domine pe
cei trei monarhi europeni ai vremii, din Germania, Rusia şi Prusia. Deşi nu era direct interesat în
problema moştenirii otomane, Bismark nu putea concepe, totuşi, să fie lăsat în afara rezolvării
acestei importante probleme europene. La Congresul de la Berlin (1878), Bismark şi-a asumat
rolul principal în reglementarea politicii europene cu scopul de a potoli şi a obstrucţiona
pretenţiile Rusiei, victorioasă în războiul împotriva Turciei. Bismark a ştiut să controleze
permanent conflictul autro-rus, generat de împărţirea moştenirii otomane, fapt, din păcate, prost
gestionat de succesorii săi.0
Dacă Italia şi Germania şi-au înfăptuit unificarea, înaintea lor au realizat parţial unirea
Principatele Române, iar întreaga Europă autoritară era zdruncinată începând cu anii 1860 de
reînnoirea aspiraţiilor democratice şi de explozia mişcărilor naţionale.
Înfrângerea Austriei la 1866 va da naştere dualismului austro-ungar (1867), ceea ce va
creşte rolul naţiunii maghiare în viaţa politică a Europei, ea înglobând Transilvania, Croaţia,
Voivodina. În 1867 Austria capătă o nouă constituţie: un parlament după model britanic cu 2
camere (una superioară numită de împărat şi cealaltă inferioară aleasă prin sufragiu cenzitar), iar
Ungaria dispune de un regim parlamentar bicameral, după model austriac.
În Rusia, Alexandru al II-lea (1855-1881) aboleşte şerbia prin decretul din 1861 şi
înfăptuieşte reforme în domeniul justiţiei, zemstvele devenind adunări alese de proprietari, ţărani
şi orăşeni, cu împuterniciri în domeniul economic, social, cultural. Totuşi, aceste reforme nu au
avut amploarea celor realizate de Petru cel Mare. Dar, după o perioadă de guvernare în sens
liberal, ţarul are o schimbare bruscă de atitudine datorită creşterii revendicărilor sociale şi
aspiraţiilor revoluţionare ale tinerilor.
În Franţa, la 1875, se instaurează definitiv Republica. La 1867 în Anglia, Disraeli
coboară nivelul censului, ridicând la 2 milioane corpul electoral exclusiv masculin, faţă de
800.000 cât era înainte, iar Camera Lorzilor cedează iniţiativa Camerei Comunelor. De
asemenea, tot în Anglia baza sufragiului se lărgeşte progresiv, votul secret fiind declarat de
Gladstone în 1872.
Sufragiul universal pentru bărbaţi este introdus în Franţa în 1848, Danemarca în 1849,
Grecia în 1864, Germania în 1871, Elveţia în 1874, Bulgaria în 1879.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Franţa împreună cu Anglia şi ţările din Europa
de Nord (Danemarca, Norvegia, Suedia) constituie primul bloc democratic, la care se adaugă
Belgia, Ţările de Jos (Olanda Luxemburg) şi Elveţia. Dacă în vest democraţia liberală e în plină
ascensiune şi regimul parlamentar triumfă, în est autoritarismul şi autocraţia capătă o lovitură,
apărând primele rădăcini liberale, deşi aici regimurile democratice instaurate sunt departe de a fi
o democraţie în sensul autentic al cuvântului, procesul evoluând anevoios şi lent.0
În acest context, în întreaga Europă, peste spaţiul politic divizat se suprapune un spaţiu
economic deschis, liberul schimb după model britanic extinzându-se între 1850-1870. Statul îşi
asumă pretutindeni rolul de conducător al vechilor şi noilor naţiuni, privite acum ca fiind o

0
Cf. Nicolae Ciochir, Istoria universală modernă, ed. cit., p. 122.
0
V. Peter Calvocoressi, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Editura Polirom, 2003, p. 9-25.
0
Jean-Michel Gaillard, Antony Rowley, op.cit., p. 19-22.
comunitate a elitelor şi mai puţin a popoarelor. Sensibilele schimbări socio-politice anunţau
sistemul modern de guvernare europeană.
După unificarea Italiei şi Germaniei, precum şi a transformărilor petrecute în majoritatea
statelor europene, harta Europei se înfăţişa sensibil schimbată. Ea reflecta deplasarea echilibrului
de putere spre continent şi implicit apariţia primelor semne ale unei crize politice care va deveni
globală.