Sunteți pe pagina 1din 12

TIPURI ŞI FORME ALE LUCRĂRILOR BIBLIOGRAFICE

„Bibliografia înlesneşte o acumulare raţională


a cunoştinţelor în condiţiile îmbogăţirii
excepţionale a studiilor în toate domeniile
cunoaşterii.”
Dan Simonescu

1 Consideraţii generale

În termeni de specialitate, bibliografia desemnează „activitatea ştiinţifïcă vizând cercetarea


ansamblului informaţional al tipăriturilor, organizarea şi sistematizarea acestora în lucrări
bibliografice"1 sau, într-o altă definire, bibliografia „elaborează stocuri ordonate, fie de referinţe
la documente, fie de informaţii care pot fi utilizate direct şi le face disponibile şi accesibile
utilizatorilor"2.
Realizate de bibliotecari competenţi şi conştienţi de importanţa activităţii desfăşurate de ei,
de impactul pozitiv al informaţiilor sistematizate şi furnizate în vederea mulţumirii utilizatorilor
bibliotecilor lor, bibliografiile nu sunt, însă, doar ansambluri structurate de date, ci reale tezaure de
cunoaştere, surse dinamice de informaţii pe ariile de interes ale utilizatorilor.
Potrivit concepţiei bibliografice a profesoarei Louise-Noëlle Malclès3, în stabilirea tipologiei
bibliografice operează următoarele criterii taxonomice:
1) Scopul elaborării bibliografiei;
2) Aria de competenţă;
3) Cantitatea informaţională;
4) Criteriul cronologic;
5) Locul editării lucrărilor bibliografiate;
6) Genul produselor de tipar.
Pentru criteriul ce face referire la scopul elaborării bibliografiei, câteva exemple ilustrative
sunt bibliografia de recomandare şi bibliografia analitică sau adnotată.
În privinţa bibliografiei de recomandare, ea poate fi întocmită pentru un public - care se
presupune a fi destul de numeros - interesat în domeniul sau tema aleasă pentru bibliografie.
Apariţia bibliografiei şi calitatea materialelor care sunt recomandate pot să accentueze acest interes
şi chiar să-i imprime o anumită direcţie. Se poate spune, de altfel, că şi bibliografia selectivă
întocmită pentru specialişti poate să îndrepte cercetările acestora spre anumite făgaşe cu atât mai
mare este acest rol în cazul bibliografiilor de recomandare.
Adresându-se tuturor categoriilor de cititori, această bibliografie este alcătuită, în general, pe
o tematică ancorată în actualitate şi are un puternic caracter de propagare.
Ea foloseşte metode pedagogice, în sensul că partea introductivă, aşezarea materialului
bibliografic şi adnotările oferă premisele cunoaşterii şi însuşirii, cu mai multă uşurinţă, a lucrărilor
recomandate. În cazul bibliografiei de recomandare4, selecţia urmează criteriul calitativ. Sunt
recomandate, astfel: cele mai bune cărţi, din punctul de vedere al valorii lor educative, artistice,
ştiinţifice etc. - de pe o poziţie clar definită, prin aprecierea lucrărilor cu un înalt grad de

1
STOICA, Ion. Bibliografia şi informarea documentară : repere teoretice. Bucureşti: Editura Litera, 1973, p. 27.
2
Ibidem, p. 27.
3
Cf.: MALCLÈS, Louise-Noëlle. Manuel de bibliographie. 2 éd. Paris: Presse Universitaire de France, 1969, p.14.
4
SIMONESCU, Dan. Curs de teorie a bibliografiei. Bucureşti: [s. n.], 1976, p. 74.

1
obiectivitate - precum şi cărţile cele mai corespunzătoare intereselor publicului cititor şi nivelului de
pregătire a acestuia.
Bibliografia de recomandare mai poate fi întocmită pentru o categorie de beneficiari care se
iniţiază într-un anumit domeniu sau care vor să-şi completeze şi să-şi sistematizeze cunoştinţele.
Acestea sunt formele cel mai larg cunoscute ale bibliografiei de recomandare, dar nu
singurele. Bibliografii de recomandare sunt şi acelea alcătuite de profesori sau de către o bibliotecă
pentru studenţi, în vederea unei lucrări sau a completării cursurilor.
Între cele trei forme de bibliografii de acest gen există o deosebire de nivel în privinţa
conţinutului: prima are un caracter de popularizare, cea de-a doua un caracter de specializare, la
nivelul mai redus al stadiului de început, iar cea de a treia formă, un caracter ştiinţific de iniţiere.
Selecţia care intervine în analiza conţinutului publicaţiilor este una din operaţiunile de fond
ale bibliografiei şi, desigur, cea mai importantă, pentru că ea reprezintă singurul moment al
valorificării posibilităţii de alegere, având în vedere criterii de conţinut, valoare informaţională, dar
şi diversitatea solicitărilor în funcţie de categoriile de utilizatori
Adnotarea şi clasificarea, deşi se ocupă şi ele de fondul publicaţiilor, nu fac decât să
analizeze materialele pe care le-a rezervat selecţia. Adnotarea justifică selecţia. Clasificarea se
adaptează tipului de bibliografie, determinat de principiile de selectare.
Bibliografia adnotată sau analitică este cea mai sigură cale spre bibliografia de sinteză.
Prima o condiţionează pe cea de a doua. Prestigiosul cărturar Tudor Vianu nu a şovăit să noteze:
„înainte de a privi larg peste un domeniu şi de a cuprinde cu vederea întreaga lume a orizontului, îi
este necesară cercetătorului investigarea amănuntului”5.
Bibliografia adnotată s-a impus ca o modalitate foarte utilă şi tot mai intens răspândită.
Aceasta dă, prin succintele ei caracterizări, importante indicaţii asupra problemelor şi, în cazul
bibliografiei literare, mijloceşte reliefarea unor tendinţe ale producţiei literare, făcând sesizabile
legăturile dintre curente şi sensul unor adeziuni sau respingeri programatice. Specialistul este ajutat
în acest fel să pătrundă, mai repede şi mai complet, în profunzimea ideilor şi formelor de exprimare.
Bibliografia adnotată răspunde, deci, nemijlocit, ţelurilor cercetării. În mod cert, aceasta nu implică
o judecată de valoare ce afectează ierarhizarea celorlalte modalităţi bibliografice: catalogul, indicele
bibliografic, ghidul bibliografic etc.
Din perspectiva celui de al doilea criteriu, cel al ariei de competenţă pot fi menţionate
bibliografiile generale şi cele specializate.
Primele menţionări ale unor bibliografii de mare amploare, cu un caracter general, chiar
internaţional sunt cele cu privire la : Bibliotheca universalis a lui Conrad Gesner şi Unius saecul
elenchus librorum de Johann Cless. Acestea ca şi operele următoare din secolele XVII-XVIII, chiar
XIX sunt: „bibliografii în adevăratul înţeles a cuvântului întrucât oferă datele esenţiale ale
cărţilor, au toată ambiţia omniscienţei şi a universalităţii , conform spiritului timpului."6
Bibliograful român Dimitrie Muster, abordând problema bibliografiei de specialitate a
definit-o ca fiind „...ansamblul publicaţiilor asupra unui subiect determinat sau dintr-o anumită
perioadă, sau dintr-o anumită regiune, adică liste complete dintr-un anumit punct de vedere:
subiect, perioadă, regiune".7
Există o funcţie referenţială a bibliografiei de specialitate care constă în gestionarea
pluridimensionalităţii informaţiilor în profilul său de interes. În acest sens, vor fi semnalate,
cercetate, analizate şi selecţionate informaţii faptice din domeniul de competenţă al unei
discipline, conturându-se şi referiri valorice asupra documentelor prelucrate.
5
Bibliografia literaturii române : 1948-1960. Red. Tudor Vianu. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R., 1965, p. V.
6
GEORGESCU-TISTU, Nicolae. Cartea şi bibliotecile: studii de biblioteconomie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972,
p. 72.
7
MUSTER, Dumitru. Bibliografie, bibliologie, biblioteconomie : lămuriri şi precizări. În: Hrisovul. Bucureşti, 1942, p.
3.

2
Lipsa timpului, nivelul înalt de rigurozitate, abordarea strictă a unui subiect îi face pe cei mai
mulţi dintre cercetători, profesori, studenţi să ceară informaţii la obiect. Intr-un astfel de context,
bibliografiile de specialitate sunt foarte solicitate pentru calităţile lor:
- sunt rezultatul consultării publicaţiilor pe teme de mare interes;
- se referă strict la o singură disciplină, la un autor, la o epocă;
- pentru domeniile ştiinţifice, informaţiile prelevate sunt dintre cele mai recente;
- referinţele bibliografice sunt adunate şi sistematizate după anumite criterii;
- difuzează rezultatele cercetărilor;
- unele dintre aceste bibliografii conţin recenzii ale publicaţiilor specializate;
- sunt elaborate, adesea, de mari organisme de documentare;
- având în vedere evoluţia tehnologiilor, pot fi şi informatizate.
Indiferent de caracterul ei, retrospectiv sau curent, bibliografia de specialitate oferă
cercetătorului informaţiile necesare pentru a stabili nivelul investigaţiilor în domeniul de care este
interesat, nivel de la care trebuie să pornească în cercetările următoare, iar studentului sau altui
cititor dornic sa-şi însuşească anumite cunoştinţe de fundamentale ale domeniului îi pune la
dispoziţie informaţii despre sursele bibliografice existente.
Bibliografiile de specialitate sunt investiţii informaţionale care pot sprijini procesul de
comunicare, precum şi performanţele intelectuale ale beneficiarilor, în urma consultării lor. Se
poate spune deci, că „bibliografia de specialitate este o structură comunicaţională activă şi
dinamică, cu posibilităţi multiple de a oferi beneficiarilor informaţii fiabile, pertinente, rapide şi
exhaustive”8, indiferent din ce mediu profesional ar proveni utilizatorii.
În funcţie de forma de redactare, există: bibliografii de specialitate de semnalare, analitice şi
critice. După modul de ordonare, o bibliografie de specialitate poate fi: cronologică, alfabetică şi
sistematică.
Indiferent de criteriul ales în întocmirea lor, bibliografiile de specialitate pot fi retrospective
sau curente. În cazul celor retrospective, cererile de consultare vin, mai ales din partea specialiştilor
în ştiinţe umane şi sociale, pentru că acest tip de bibliografii relevă o viziune istorică a domeniului
de interes.
Bibliografii de specialitate retrospective:
J.Furst. Biblioteca judaica. Leipzig, 1849-1863.
London Bibliography of the Social Sciences. London, 1931-1932, 4 vol.
Bibliografia istorică a României : 1944-1969. Bucureşti: Editura Academiei Române,
1970-1976, 7 vol.
Dimpotrivă, bibliografiile de specialitate curente prezintă interes, mai ales pentru specialiştii
în ştiinţe exacte, pentru că informaţiile din aceste domenii au un grad mult mai ridicat de perimare in
timp in ceea ce priveşte actualitatea informaţiilor. Ca exemple, amintim:
C. J. Ruprech. Bibliotheca philologica. Gottingen, 1848.
Index to Legal Periodical Literature. New York, 1886.
Potrivit afirmaţiei profesorului Dan Simonescu, prin bibliografie critică: „trecem de la
lucrarea bibliografică descriptivă la bibliografia de apreciere, care pătrunde în conţinutul cărţilor
şi lămureşte pe cititor asupra acesteia; semnalează greşelile şi le corectează, arată lipsurile şi la
completează: Referatele, recenziile sunt lucrări bibliografice critice”9.
Caracteristicile cât şi obiectivele unei bibliografii critice sunt într-o
interdependenţă cu categoria de utilizatori căreia i se adresează; iar analiza şi selectarea informaţiilor
interesante şi pertinente are la bază o apreciere critică construită pe criteriul obiectivităţii.
Potrivit concepţiei că lucrările de referinţă reprezintă pilonii de susţinere ai unui
domeniu, bibliografiile critice se constituie, în acelaşi timp, în lucrări de referinţe pentru literatura
8
NICULESCU, Zenovia. Bibliografii speciale : curs universitar. Bucureşti: ABBPR, 1999, p. 47.
9
SIMONESCU, Dan. Curs de teorie a bibliografiei. Bucureşti: [s. n.], 1976, p.74.

3
română semnalând direcţii şi orientări, călătorind de la un autor la altul, conferindu-i o valoare în
plus disciplinei. Acest tip de bibliografie ajută studentul, profesorul sau cercetătorul în munca
intelectuală, oferindu-i atât o perspectivă de ansamblu cât şi una de detaliu.
Criteriul de clasificare ce face referire la cantitatea informaţională repertoriată de
bibliografie poate fi ilustrat, de exemplu, prin categoria bibliografiei selective.
În vederea realizării acestui tip de bibliografie, alegerea lucrărilor după
importanţa aportului lor, mai ales în domeniul ştiinţific şi tehnic, ţine seama de noutatea
materialelor, considerând că acestea contribuie, în cea mai mare măsură, la progresul cercetărilor şi
al realizărilor tehnice.
Pentru bibliografia selectivă precizarea principiilor de detaliu este extrem de importantă,
bibliografie de acest gen fiind alcătuită pe baza unor judecăţi de valoare, cât se poate de obiectivă,
păstrând, de la început până la sfârşit, acelaşi caracter.
Având în vedere atât locul editării lucrărilor bibliografiate cât şi criteriul cronologic,
bibliografiile naţionale şi bibliografiile locale constituie exemplificări pentru aceste criterii de
clasificare.
În conformitate cu lexiconul lui Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii10, bibliografia
naţională „cuprinde toate publicaţiile tipărite pe teritoriul unei ţări, cele în limba ţării apărute
peste graniţele ei, ale autorilor care aparţin prin naţionalitate acelei ţări, indiferent unde şi în ce
limbă au publicat, precum şi lucrările despre acea ţară şi poporul ei”, iar bibliografia locală
(regională) „oglindeşte publicaţiile editate într-o zonă geografică restrânsă (judeţ sau altă unitate
administrativă)”. Prin urmare bibliografia locală ar trebui să aibă ca obiect toate segmentele
bibliografiei naţionale, diferită fiind doar aria de cuprindere.
Pornind de la aceste nuanţări şi definiri conceptuale, rolul bibliografiei naţionale a unei tari
este acela de a identifica şi înregistra publicaţiile editate pe teritoriul naţional, precum şi pe cele
apărute în afara graniţelor şi în limba ţării, publicaţii, semnate de autori naţionali indiferent de limbă
şi publicaţii referitoare la ţara respectivă şi cetăţenii acesteia, indiferent de naţionalitatea autorilor.
Cu alţi termeni, se poate spune cà „bibliografia naţională face parte din conştiinţa de sine a
unui popor, Conştiinţa culturală, lingvistică. etnică... Ea nu are deci doar un scop pur informativ.
A înregistra valorile naţionale şi universale înseamnă a fi conştient de ele şi a le preţui”11.
În prezent, crearea, producerea şi distribuirea bibliografiilor naţionale curente intră, în
general, în atribuţiile bibliotecilor naţionale care îndeplinesc şi funcţia de agenţii bibliografice
naţionale, fapt reglementat prin legea depozitului legal. Pe de altă parte, bibliografiile naţionale
curente nu mai sunt singurul mod de a înregistra apariţiile editoriale naţionale. Astăzi, există, însă, şi
numeroase bibliografii neoficiale - de exemplu bazele de date şi serviciile web ale librarilor sau
editorilor. Astfel, bibliografiile naţionale curente întâmpină dificultăţi serioase în concurenţa cu
sectorul comercial care produce şi distribuie mai rapid date prin intermediul cataloagelor editoriale
si de librărie, difuzate pe suport electronic.
Funcţiile majore ale bibliografiilor naţionale sunt specificate în legea depozitului legal12:
- oferă informaţii legate de apariţiile editoriale curente;
- sunt memorie a publicaţiilor naţionale;
- creează, de asemenea, un produs bun de vânzare.
„Bibliografiile naţionale curente oferă informaţii despre apariţiile editoriale naţionale,
servesc ca referinţă pentru achizitori, înregistrările din aceste bibliografii sunt refolosite în

10
OLTEANU, Virgil. Din istoria şi arta cărţii : lexicon : vademecum pentru editori, ziarişti, tipografi, bibliotecari,
librari, documentarişti, arhivişti, muzeografi, profesori şi studenţi. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1992, p. 46.
11
SFRÂNGEU, Elena. Aspecte ale Bibliografiei Naţionale Curente. În: Biblioteca : revistă de bibliologie şi ştiinţa
informării, 1992, nr. 9-10, p. 26-27.
12
Cf.: LUPU, loana. Bibliografia românà azi. În: Biblioteca : revistă de bibliologie şi ştiinţa informării, nr.7, 1994, p. l.

4
cataloagele locale din bibliotecile din întreaga ţară, ca şi în lucrările bibliografice internaţionale
realizate cu scopul promovării producţiei editoriale naţionale”13.
Bibliografiile naţionale curente continuă să fie publicate atât în versiune tipărită (pe hârtie)
cât şi în versiune CD-ROM. Cercetări recente arată că hârtia rămâne formatul preferat şi cel mai
obişnuit pentru bibliografiile naţionale curente, iar versiunea CD-ROM rămâne unul dintre cele mai
bune instrumente pentru încărcarea de date într-un catalog local şi pentru conversii retrospective. În
ceea ce priveşte publicaţiile electronice off-line, bibliografia curentă le înregistrează în mod similar
(în versiune pe hârtie şi CD-ROM.
Principala schimbare în modelul de publicare este aceea ca a apărut un nou mediu pentru
aceste bibliografii sub forma unei versiuni on-line disponibilă pe site-ul web al bibliotecii naţionale.
Prin urmare, nu se pune problema accesului on-line la bibliografia naţională curentă ci a accesului
online prin intermediul web-ului.
Totuşi, „adevărata revoluţie o reprezintă nu web-ul ca nou format pentru bibliografia
naţională curentă, ci web-ul ca un nou mijloc de publicare a documentelor (incluzând resurse
electronice online, dar şi servicii web) care trebuie să fie listate într-o bibliografie curentă pentru
că ele sunt incluse în noua legislaţie a depozitului legal”14
Spre deosebire de bibliografia naţională, bibliografia locală se constituie dintr-un ansamblu
de instrumente bibliografice prin care se evidenţiază, după diverse criterii de conţinut şi formă,
informaţiile strânse, cu intenţia de exhaustivitate, din regiunea de interes.
Bibliografia locală trebuie să cuprindă publicaţiile apărute într-o diviziune administrativ -
teritorială sau istorică a unui stat (judeţ, provincie istorică, localitate).
În sens larg, termenul de bibliografie locală cuprinde un sistem de instrumente ce au ca
obiect de cercetare publicaţiile editate sau tipărite pe teritoriul respectiv: lucrări referitoare la
teritoriul delimitat, apărute în alte teritorii; naţionale şi internaţionale: lucrările personalităţilor şi
despre personalităţile locale, indiferent de locul de apariţie, de conţinut şi de locul unde trăieşte şi
activează personalitatea aparţinând prin naştere spaţiului respectiv.
Elaborarea bibliografiei locale este influenţată direct sau indirect de condiţionarea cerere -
ofertă, care a determinat, practic şi la nivel local, mutaţii concretizate în activitatea biblioteconomică
prin:
„- dezvoltarea activităţii de cercetare locală cu transfer de interes spre problemele de
amănunt ale teritoriului cercetat atât din documentele editate la nivel local, indiferent de suportul
informaţional, cât şi din cele apărute în alte locuri;
- dezvoltarea activităţii editoriale şi publicistice locale şi necesitatea evidenţierii
conţinutului, preponderent local, al acestor lucrări;
- apariţia unor publicaţii proprii, tipărite de întreprinderi, instituţii, organizaţii de
importantă locală;
- apariţia în alte lucrări naţionale sau internaţionale a unor informaţii ample,
amănunţite, referitoare la spaţiul respectiv;
- plasarea, frecventă, în literatura beletristicà a evenimentelor, a trăirilor, a eroilor din
spaţiul respectiv;
- prezentarea de reproduceri artistice, fotografii sau alte semne ale unei culturi specifice
zonei de interes, în albume de artă sau alte lucrări, indiferent de locul de apariţie.”15

13
BAUDIQUEZ, Marcelle. What will be the Usefulness of National Bibliographies in the Future? In: IFLA Journal, vol.
28, 2002, nr. l, p. 29.
14
Ibidem, p. 29.
15
PARIZA, Maria. Bibliografîa locală — componentă a sistemului naţional de informare ( II ). În: Biblioteca : revistă
de bibliologie şi ştiinţa informării, nr. 7, 1996, p. 177.

5
În plan teoretic, constituirea sistemului de informare bibliografică locală răspunde unor
imperative precum16:
- dreptul la informare şi documentare al fiecărei persoane, aparţinând unui anumit spaţiu
geografic, cu toate avantajele pe care le presupune accesul rapid la surse;
- mărturia existenţei spirituale şi materiale din trecut şi din prezent, a unei comunităţi, într-un
spaţiu, prin inventarierea celor scrise în şi despre acea regiune geografică.
Realizată pe principii unitare standardizate, bibliografia locală, poate coopera „dinspre şi
înspre" cu întreg sistemul naţional şi chiar internaţional de informare bibliografică, cu toate nuanţele
specifice, conştientizând asupra acestui spaţiu dincolo de necesităţile locale.
Spre deosebire de bibliografia naţională, cea locală ţine o evidenţă informaţională şi
documentară cât mai completă din perspectivă actuală şi retrospectivă a producţiei teritoriale şi
tipografice din şi despre judeţ, incluzând toate tipurile de suporturi.
Urmărind localizarea, înregistrarea, sistematizarea şi valorificarea datelor în scopul
informării, cercetării şi documentării, bibliografia locală presupune combinarea mai multor factori:
„stabilirea posibilităţilor reale care stau la baza realizării ei, segmentele de activitate abordate,
baza documentară, resursele umane şi financiare”17.
Bibliografia locală poate fi considerată o bază de date pe suport tradiţional ce se
subordonează criteriului geografic şi de conţinut. Ea presupune o colaborare permanentă între
biblioteca judeţeană şi biblioteca naţională, chiar şi în acţiunea de elaborare a unei bibliografii.
Prin bibliografia locală nu se realizează numai o evidenţă şi valorificare a materialelor din
trecut şi prezent, ci se stabileşte un flux informaţional ce conturează tendinţele culturale, sociale,
economice, politice ale zonei. Prin acest tip de lucrare, „bibliotecarii şi-au depăşit condiţia de
bibliotecari - bibliografi, ieşind din sfera informării curente locale şi de evidenţiere strictă a
propriilor colecţii, aria informării cu caracter ocazional, făcând o muncă de cercetare.”18
Bibliografia locală reflectă publicaţiile editate într-o zonă geografică restrânsă (judeţ sau altă
unitate administrativă), fiind un instrument de completare a bibliografiei naţionale. Are ca sferă de
investigaţie teritoriul actual şi istoric, după subiect, dezvoltare socială, politică şi culturală.
Aşadar, instrumentelor de lucru cu acoperire naţională li se pot adăuga realizările locale, cu
meritele şi lacunele lor. Acestea din urmă, avantajate de o micşorare a spaţiului investigat, pot sonda
în adâncime aspecte mai greu surprinse de o cercetare naţională. Poate că până la urmă bibliografia
naţională se va realiza ca o însumare a bibliografiilor locale.19
Criteriile în sine generează organizarea fluentă a referinţelor bibliografice, stabilesc tipologii,
sintetizând caracteristicile lucrărilor bibliografice şi încercând să răspundă cerinţelor reale şi
potenţiale ale beneficiarilor.
O astfel de clasificare este cea preluată de Jaquette Reboul de la Louise-Noëlle Malclès,
conform căreia, bibliografiile pot fi:
„- primare, sau la prima mână, atunci când au fost preluate şi redactate direct din
publicaţii;
- secundare, atunci când sunt redactate după alte bibliografii;
- signaletice, atunci când nu redau decât notiţa catalografică a publicaţiilor;
- analitice sau adnotate, când cuprind deopotrivă analize, rezumate sau comentarii de text;
- descriptive, când descriu exemplarele din punctul de vedere al istoriei cărţii;

16
Cf.: DUMITRU - ZAMFIR, Constantin. Bibliografia locală : schiţă de sistematizare. În: Biblioteca : revistă de
bibliologie şi ştiinţa informării, nr. 8-9-10, 1994, p. 6-8.
17
PETRESCU, Victor. Bibliografia locală. În: Biblioteca şi societatea. Bucureşti: Ager, 2001, p.60.
18
DONEA, Marilena. Bibliografia locală - context în schimbare. În: Studia Bibliologica. Bucureşti: Biblioteca
Municipală „Mihail Sadoveanu”, 1994, 1, p. 43.
19
Cf.: NAZARE, Daniel. Criterii folosite în vederea redactării dicţionarului bio-bibliografic al personalităţilor braşovene.
În: Biblioteca: revistă de bibliologie şi ştiinţa informării, 1998, nr. 5, p. 147 –148.

6
- exhaustive, când cercetează publicaţiile unui domeniu dat în toată dimensiunea sa;
- selective, când alege publicaţiile după anumite criterii: dată, valoare, etc.;
- retrospective, când publicaţiile pe care le semnalează sunt anterioare anului în curs;
- periodice sau curente, când recenzează publicaţiile anului în curs, pe săptămână, lună,
trimestru, semestru sau an”20.
Esenţial este însă faptul că bibliografiile pot întruni doar una sau, cel mai adesea, mai multe
din aceste caracteristici simultan.

2. Criterii de clasificare a bibliografiilor

Alături de istoria cărţii şi tiparului, de biblioteconomie, bibliografia formează un domeniu


deschis, cel al bibliologiei. Este o disciplină auxiliară de mare importanţă teoretică, dar mai ales
practică. Bibliografia este un mijloc de informare rapidă şi completă în munca ştiinţifică, este prima
etapă a sistemului informaţional mondial.
Astăzi, când în diferitele ramuri ale cunoaşterii, dar mai ales în ştiinţă şi tehnică, se publică o
imensitate de studii, în cărţi sau articole de periodice, se face simţită mai intens ca oricând nevoia de
a cuprinde cât mai mult din volumul cercetărilor ştiinţifice.
Obligaţia de seamă a cercetătorului contemporan este cunoaşterea realizărilor obţinute
pe plan naţional şi mondial în studierea problemelor specifice, atât de personalităţile ce au scris
istoria domeniului cât şi de contemporani.
Specialistul care nu este la curent cu stadiul actual al cercetării nu realizează o muncă
ştiinţifică eficientă.
În cadrul taxonomiei principalelor tipuri, moduri şi forme ale bibliografiilor, acestea
identifică, regăsesc, comunică şi valorifică informaţiile specifice anumitor domenii ale cunoaşterii
umane. Ele susţin documentar şi informaţional cercetarea ştiinţifică în diferite sfere de interes şi au
capacitatea de a reflecta atât diacronic cât şi sincronic stadiul cercetărilor atins în domeniul
bibliografiat.
În vederea elaborării unor categorii de bibliografii, dintre cele mai diverse, selecţia, alegerea
materialului din mulţimea de tipărituri sau de manuscrise, se dovedeşte a fi esenţială. Dar dacă
operaţiunea este comună mai multor tipuri de bibliografii, nu acelaşi lucru se poate spune despre
principiile directoare, proprii fiecărui gen de bibliografie.
Principiile care indică prima orientare în ceea ce priveşte selecţia au în vedere tipologia
bibliografică. De exemplu, precizarea domeniului bibliografiei, factor determinant pentru
structurarea bibliografiilor în generale şi speciale constituie, în acelaşi timp, şi elementul care
stabileşte alegerea materialelor dintr-o singură ramură sau din toate ramurile de cunoştinţe; limitele
cronologice formează criteriul după care bibliografiile se împart în retrospective şi curente şi după
care, totodată, sunt selectate materiale din perioade de timp mai vechi sau din perioada actuală;
teritoriul şi limba în care au apărut publicaţiile, precum şi ţara şi naţiunea la care se referă
publicaţiile alcătuiesc criteriile de deosebire a bibliografiilor naţionale de cele universale şi
potrivit cărora are loc selecţia pentru bibliografiile respective; forma materialelor - carte,
periodic, articol din periodice, manuscris - determină împărţirea bibliografiilor în tot atâtea
categorii, constituind, în acelaşi timp, criteriul de selectare pentru fiecare categorie. Extinderea
materialelor bibliografiilor determină clasificarea bibliografiilor în exhaustive şi selective.
S-ar părea, în primul moment, că această împărţire contrazice afirmaţia făcută la început, în
ceea ce priveşte caracterul de operaţiune comună tuturor formelor de bibliografii pe care îl are
selecţia. Dacă cercetăm lucrurile mai îndeaproape, vedem însă că bibliografiile exhaustive nu sunt
20
MALCLÈS, Louise-Noëlle. Manuel de bibliographie. 2 éd. Paris: Presse Universitaire de France, 1969, p.14. Apud:
REBOUL, Jacquette. Du bon usage des bibliographies. Paris: Gauthier, 1973, p. 68.

7
înţelese a fi, în acelaşi timp, şi generale, adică nu îmbrăţişează toate domeniile, ci se limitează, după
cum am văzut, la un domeniu sau la o temă, ceea ce înseamnă dintr-o dată selecţie. În privinţa
denumirii de bibliografie selectivă care se atribuie unor bibliografii, aceasta nu neagă caracterul
selectiv al bibliografiilor exhaustive, în sensul arătat (din punctul de vedere al domeniului sau
temei), ci introduce un principiu de selecţie diferit, după valoarea conţinutului materialelor.
În ceea ce priveşte operaţiunea de selectare a lucrărilor din trecut, putem spune că ea se
foloseşte de ierarhia de valori creată de perspectiva timpului. De aceea, dacă investigaţia este mai
uşoară pentru bibliografiile curente decât pentru cele retrospective, atunci când se pune
problema selecţiei, situaţia se inversează. În afară de aceasta, cantitatea mare de tipărituri şi ritmul
de apariţie a publicaţiilor fac mai dificilă aprecierea lor de către contemporani.
O bibliografie selectivă trebuie să păstreze, de la început până la sfârşit, acelaşi caracter. Prin
simplul fapt că indică, spre consultare, anumite lucrări, orice bibliografie are un caracter de
recomandare, chiar dacă nu afirmă în mod expres acest scop.
Există o categorie de bibliografii pe care le putem numi „pseudoselective”, în care, de fapt,
bibliograful nu procedează la alegerea materialului, ci înregistrează ceea ce reuşeşte să găsească. În
acest caz, termenul de selectiv arată numai că bibliografiile nu sunt complete.
Fixarea genului bibliografiei echivalează deci, cu determinarea principiului de selecţie
dominant. Aplicarea acestui principiu obligă apoi la precizarea unor alte puncte de vedere, care
merg treptat spre amănunt şi care, împreună cu ideea dominantă a bibliografiei, alcătuiesc principiile
acesteia. Asemenea puncte de vedere pot însă diferi chiar la bibliografiile de acelaşi gen.
Aşa se explică de ce prefaţa bibliografiilor trebuie să expună punctele de vedere ale autorilor.
Titlul bibliografiei indică ideea dominantă a acesteia, caracterul ei general sau special, retrospectiv
sau curent, naţional sau universal etc., dar nu şi diferitele principii de detaliu.

3 Tipologii ale lucrărilor bibliografice

În perimetrul ştiinţific al disciplinelor bibliologice conceptele de spaţiu şi timp se regăsesc în


mod firesc, constant, cu preponderenţă în bibliografiile universale şi naţionale.
Coordonatele spaţiale se reflectă în tipologia bazată pe criteriile taxonomice de spaţiu
geografic în bibliografiile universale, naţionale şi locale, iar cele temporale impun tipologia
bibliografiilor curente şi retrospective.
Un prim exemplu pentru evoluţia ideii de bibliografie universală receptată în spaţiul
românesc a fost activitatea bibliografică a lui Alexandru Sadi Ionescu (1873 – 1926). Format la
şcoala bibliografică de la Biblioteca Academiei Române, acesta a colaborat cu Paul Otlet şi Henri
Lafontaine. Activitatea lui s-a concretizat nu numai prin realizarea unor bibliografii şi contribuţii la
Repertoriul bibliografic universal - fiind un colaborator activ la această grandioasă lucrare
bibliografică - ci şi prin cea dintâi traducere în limba română a tabelelor zecimale universale.
Doar câţiva ani mai târziu, tot la noi, profesorul Ioachim Crăciun, un alt corifeu al
domeniului, emitea deja unele judecăţi de valoare cu privire la fundamentele tehnice ale
bibliografiei, considerând ca absolut necesară constituirea unei mişcări bibliografice, pentru început
fiind esenţială realizarea unei metodologii unitare şi înscrierea într-un cumul de norme
internaţionale a descrierii bibliografice.
În 1932, el afirma21 că Georg Schneider a remarcat absenţa unei bibliografii româneşti
curente dar şi aceea a unei bibliografii retrospective complete pe specialităţi, a unei biobibliografii
a scriitorilor români din toate timpurile şi nu în ultimul rând absenţa unei bibliografii de
bibliografii după modelul lui Petzholdt sau Stein.
21
Cf.: CRĂCIUN, Ioachim. O ştiinţă nouă : bibliologia în învăţământul universitar din România: lecţie de deschidere
ţinută la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cluj în ziua de 12 noiembrie 1932. Cluj: Tipografia “Cartea
Românească”, 1933, p. 18.

8
Subliniind observaţia lui Schneider, Ioachim Crăciun s-a simţit dator să precizeze faptul că,
în 1933, existau totuşi 3 bibliografii de bibliografii româneşti pe care le enumeră în ordinea
cronologică a apariţiei lor: „Ioachim Crăciun. Bibliografia la români. O încercare de bibliografie a
bibliografiilor româneşti. Bucureşti: Cartea Românească, 1928; Gheorghe Cardaş. Tratat de
bibliografie. Bucureşti: Tipografia Bucovina, 1931 (conţinând la sfârşit o listă de bibliografii
româneşti); Nicolae Georgescu-Tistu, Bibliografia literară română. Bucureşti: Academia Română,
1932 (cu o informaţie foarte bogată). Dar nici una dintre cele trei lucrări nu a fost realizată după
modelul lui Petzholdt şi Stein şi nu cuprind bibliografiile din toate specialităţile apărute până în
1933 în România.”22
Odată cu trecerea timpului s-a produs o sedimentare firească a unor aspecte teoretice, în
permanenţă îmbinate cu activitatea bibliografică practică a specialiştilor. Astfel se şi justifică
diversitatea de clasificări realizate de cercetătorii domeniului, clasificări care, în esenţa lor converg
spre aceleaşi tipologii bibliografice.
În Bibliografia generală23, lucrare răsăriteană de specialitate, V. N. Denisiev menţiona
faptul că lucrările bibliografice pot avea un caracter diferit şi pot îmbrăca forme diferite în funcţie de
următoarele criterii:
1) Din punct de vedere al scopului pentru care este destinată, bibliografia poate fi: a)
de evidenţă şi înregistrare, b) informativă, c) critică, d) de recomandare.
2) În funcţie de extinderea subiectului, bibliografia poate fi: a) generală sau universală
(cuprinde cărţile din toate domeniile cunoaşterii), b) specială sau pe ramuri (cuprinde cărţi în
legătură cu un anumit domeniu de cunoaştere sau o anumită problemă), c) personală (înregistrează
operele unei anumite persoane sau cărţile despre această persoană sau şi una şi alta).
3) După genul produselor de tipar pe care le cuprind se deosebesc următoarele forme
bibliografice: bibliografia de cărţi, bibliografia de periodice, bibliografia de recenzii, bibliografia de
note muzicale, bibliografia de hărţi geografice etc.
4) Din punct de vedere al volumului materialului cuprins bibliografia poate fi: a) completă
( de exemplu, bibliografia de evidenţă şi înregistrare), b) selecţionată( de exemplu, bibliografia de
recomandare).
5) După cuprinsul cronologic al materialului şi după datele apariţiei lui, bibliografia poate fi:
a) curentă (care oglindeşte lucrările apărute într-o anumită perioadă: săptămână, lună, an), b)
retrospectivă (care cuprinde cărţile pe o anumită perioadă istorică).
6) Din punct de vedere al locului editării produselor de tipar: a) internaţională, b) naţională,
c) locală sau regională.
În Europa Occidentală, Louise-Noëlle Malclès prezenta bibliografiile având în vedere mai
multe criterii de elaborare şi le clasifica24:
1) În funcţie de conţinut: a) repertorii generale, în care textele semnalate au ca obiect de
studiu orice domeniu; b) repertorii specializate, în care textele semnalate au ca obiect de studiu
doar un singur subiect sau subiecte conexe.
2) În funcţie de limba textului: a) repertorii internaţionale, în care textele semnalate sunt
scrise în diverse limbi şi sunt menţionate în limba originară; b) repertorii naţionale, în care textele
semnalate sunt scrise în limba sau limbile naţionale, sau publicate pe teritoriul unei naţiuni.
3) După ordonarea notiţelor bibliografice, repertoriile pot fi: a) cronologice, în funcţie de
datele de publicare ale textelor; b) alfabetice, în funcţie de numele autorilor sau de titlurile lucrărilor

22
Ibidem, p. 18.
23
DENISIEV, V. N. Bibliografia generală. Bucureşti: Editura Consiliului Central al Sindicatelor, 1953, p. 29 – 33.
24
Cf.: MALCLÈS, Louise-Noëlle. Manuel de bibliographie. 2 éd. Paris: Presse Universitaire de France, 1969, p.14 –
15.

9
anonime; c) sistematice, în funcţie de clasificarea notiţelor bibliografice pe secţiunile şi
subsecţiunile unui sistem de clasificare ales.
4) După forma exterioară de prezentare, bibliografiile se pot concretiza în: a) repertorii
bibliografice, b) fascicule anexate la reviste, c) periodice propriu-zise, d) articole inserate în
periodice, e) bibliografii „ascunse”- referinţele bibliografice inserate în lucrări elaborate pentru
diverse domenii, care menţionează, fără pretenţia unei organizări metodice, titlurile consultate în
vederea realizării lucrărilor respective.
5) În funcţie de rolul repertoriilor bibliografice, acestea pot avea două finalităţi: a) de
identificare a textelor – constă în regăsirea documentelor plecând de la bibliografia la prima mână;
b) de informare asupra subiectelor – constă în regăsirea integrală şi parţială a textelor cu privire la
un anumit subiect care au fost publicate într-un interval de timp bine determinat.
După trei decenii de la clasificarea bibliografei franceze, în lucrarea sa Curs de metode
bibliografice de cercetare, Dan Stoica25 menţionează tipurile de repertorii bibliografice: cataloage de
bibliotecă, bibliografii, indexuri şi realizează o clasificare a repertoriile bibliografice, după mai
multe criterii:
1) După natura documentelor descrise: a) cărţi, b) periodice, c) articole din periodice, d)
capitole din cărţi, e) alte tipuri de documente.
2) După domeniul de cunoaştere acoperit: a) repertoriu general, b) repertoriu specializat.
3) După aria geografică acoperită: a) repertoriu regional, b) repertoriu naţional, c) repertoriu
internaţional.
4) După perioada acoperită: a) repertoriu retrospectiv (trebuie precizată perioada), b)
repertoriu curent (trebuie precizată periodicitatea).
5) După gradul de exhaustivitate: a) repertoriu exhaustiv, b) repertoriu selectiv (trebuie
precizat criteriul de selecţie).
6) După tipul de descrieri din repertoriu, acesta ar putea fi: a) signaletic (de semnalare, cu
caracter mai sumar al descrierilor), b) descriptiv (descrierile sunt complete, dar nu se adaugă nici o
referinţă cu privire la valoarea conţinutului), c) critic (descrierile sunt completate cu adnotări /
rezumate, menite să dea acces, în linii mari, la conţinutul documentului şi să exprime şi o judecată
de valoare asupra acestuia).
Iar în Cours de bibliographie générale, Anne-Laure Dodey26 realizează o analiză a tipurilor
de repertorii de referinţe, clasificându-le:
1) După tipul de repertoriu de referinţe: a) catalogul de bibliotecă, b) bibliografia.
2) După conţinutul repertoriului:
a) în funcţie de natura documentelor recenzate: cărţi, periodice, articole din periodice, alte
tipuri de documente;
b) în funcţie de domeniul cunoştinţelor prezentate: repertoriu general, repertoriu specializat
(cu precizarea domeniului);
c) în funcţie de aria geografică acoperită: repertoriu internaţional, repertoriu naţional ( cu
precizarea ţării sau a limbii):
d) în funcţie de perioada acoperită: repertoriu retrospectiv (cu precizarea perioadei),
repertoriu curent (cu precizarea periodicităţii);
e) în funcţie de gradul de exhaustivitate: repertoriu exhaustiv, repertoriu selectiv (cu
precizarea criteriilor de selecţie);

25
STOICA, Dan. Curs de metode bibliografice de cercetare. Iaşi: Editura Universităţii „Al. 1. Cuza", 2000, p. 40 - 41.
26
DODEY, Anne – Laure. Cours de bibliographie générale, p. 4-6. [Citat: 18 martie 2006]. Accesibil pe Internet:
http://dodey.chez-alice.fr/menuintrog.htm.

10
3) După caracteristicile descrierilor bibliografice: a) de semnalare, b) descriptive, c)
analitice, d) critice ;
4) După modul de acces la descrierile bibliografice:
a) suport electronic – cheie de căutare: autor, titlu, subiect, alte chei de căutare (de precizat):
căutare booleană;
b) suport tradiţional:
- clasificare principală: alfabetică (după autori, după titluri, după subiecte, după alte criterii),
sistematică pe subiecte (cu precizarea clasificării utilizate), cronologică (cu precizare), geografică
(cu precizare), în ordinea intrărilor;
- clasificări secundare (cu precizarea clasificării utilizate);
- index şi sau tabel(e): index (cu precizarea criteriului de ordonare), tabel(e) (cu precizarea
criteriului de ordonare);
5) După utilitatea repertoriilor: a) pentru identificare (ale căror notiţe specifică suportul şi
modalităţile de organizare şi acces); b) pentru achiziţie; c) pentru localizare.
Clasificarea asupra căreia ne-am oprit şi va face obiectul unei prezentări mai detaliate este o
prelucrare după Louise-Noëlle Malclès, preluată şi dezvoltată în literatura de specialitate
românească atât de domnul profesor dr. Dan Simonescu27 cât şi de doamna profesoară dr. Zenovia
Niculescu28:
1. bibliografii în funcţie de scopul lucrărilor bibliografice (de evidenţă şi înregistrare,
informative sau signaletice, critice, de recomandare);
2. bibliografii din perspectiva sferei tematice şi a extinderii subiectului (generală sau
universală, specială, personală);
3. bibliografii după genul produselor de tipar (cărţi, periodice, cărţi şi periodice etc.);
4. bibliografii raportate la volumul materialului (exhaustivă, selectivă);
5. bibliografii din punct de vedere cronologic (retrospectivă, curentă);
6. bibliografii în funcţie de locul editării (internaţionale, naţionale şi locale).
Indiferent, însă, de locul ocupat în cadrul uneia sau altei tipologii, bibliografiile sunt
caracterizate, intrinsec, prin faptul că documentele consultate pot fi aranjate în ordine cronologicà,
alfabeticà, sistematicà (logică sau tematică) sau didactică (de la simplu la complex).
O bibliografie bine întocmită trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să conţină date
suficiente pentru a identifica materialul, să fie exactă, clară şi uniformă (în aceeaşi bibliografie), iar
normele descrierii bibliografice trebuie să fie unitare, aceleaşi în toate instituţiile care fac
bibliografii.
Informarea documentară în vederea realizării unei bibliografii parcurge trei etape de lucru,
şi anume: selectarea, descrierea şi sistematizarea unui fond documentar; iar operaţiile specifice
bibliografice sunt: investigarea - din fondul nelimitat de informaţii, bibliotecarul / bibliograf
sistematizează materialul, alegând publicaţiile care-i sunt necesare profilului bibliografiei,
selecţia - trebuie să aibă în vedere actualitatea şi noutatea informaţiilor şi descrierea documentului,
care poate fi:
a) bibliografică (presupune enumerarea elementelor exterioare, caracteristicà tipăriturilor,
într-o anumità ordine) şi
b) documentară (atunci când bibliografia este urmată de o caracterizare a conţinutului
lucrării în forma condensată).
Dezavantajul major al bibliografiilor signaletice sau descriptive faţă de cele adnotate este
conţinutul informaţional limitat al titlurilor. Aici intervine munca bibliografùlui. Imposibilitatea ca
omul să cuprindă cu mintea sa numărul mare de lucrări ce se elaborează în toate domeniile, de

27
Cf.: SIMONESCU, Dan. Curs de teorie a bibliografiei. Bucureşti: [s. n.], 1976, p. 74 – 96.
28
Cf.: NICULESCU, Zenovia. Bibliografii speciale : curs universitar. Bucureşti: ABBPR, 1999, p. 115 - 138.

11
valoare adesea inegală, a dus la condensarea sau concentrarea informaţiilor în aşa-numite
„surogate", care transmit informaţii selectate, sistematizate şi cu un volum mai redus.
Salutară în aceste condiţii, digitizarea permite gestionarea superioară a unor baze de date
incomensurabile şi sistemele bibliografice trebuie fundamentate pe baza principiului sistematizării
profunde a informaţiei. „În relaţie eu informaţia totul este, mai ales, analiză, pentru ca, în relaţie cu
utilizatorii totul să devină, mai ales, sinteză. Ştiinţa sintezei a venit spre biblioteci dintr-o nevoie
esenţialà a actului cultural.
[...] În biblioteci, sinteza şi-a găsit locul în bibliografie şi în toate activităţile de orientare
informaţională. Ea a devenit o ştiinţă a continuităţii, a obligaţiei faţă de viitor, un indispensabil
exerciţiu de condensare [...]. Numai ştiinţa sintezei, permanent rafinată, poate împăca peste timp
filosofia cumulativă a bibliotecii tradiţionale cu filosofia distributivă a bibliotecii virtuale”29.

Lect. dr. Cristina Popescu

29
STOICA, Ion. Criza în structurile infodocumentare : sensuri şi semnificaţii contemporane. Constanţa: Ex Ponto,
2001, p. l47-148

12