FUNDAMANTELE PSIHOTERAPIEI

Conf.univ.dr. Adela Mihaela ȚĂRANU

Unitatea 1. Domeniului psihoterapiilor – repere conceptuale și evoluție

Domeniul psihoterapiilor este puternic legat de problematica promovării sănătății
mintale și prevenirii tulburărilor psihice. O serie de rapoarte recente care descriu situația
sănătății mintale și sistemele de sănătate mintală din țările europene (Samele, Frew& Urquia,
2013, Organizația Mondială a Sănătății, Biroului Regional pentru Europa, 2008, Eva
Woelbert, 2015) oferă informații destul de limitate cu privire la tratamentul psihoterapeutic
pentru boli psihice comparativ cu îngrijirea psihiatrică, acordată de un medic. Deși există
dovezi solide în sprijinul utilizării psihoterapiei ca tratament pentru diferite afecțiuni mintale,
disponibilitatea acestora este variabilă și limitată în foarte mult între țări, iar reglementările
extrem de eterogene. De altfel, semnificația termenului de psihoterapie cu care se operează
cotidian în diferite țări, inclusiv la nivel academic, pendulează între a oferi o asistență
psihologică de rutină și a implica tratamentul unei patologii mai severe.
Psihoterapia ca tratament coerent al tulburărilor psihice a apărut urmare a studiilor lui
Sigmund Freud, la începutul secolului 20 și s-a dezvoltat semnificativ de atunci. Dacă
rădăcinile acesteia sunt în ritualurile religioase și vindecătore ale preoților, șamanilor sau
tămăduitorilor din societățile primitive, în ultimul secol au fost realizate studii de evaluare a
rezultatelor care aderă la aceleași standarde riguroase ca cele aplicate în medicina bazată pe
dovezi. Totodată, prezentul este marcat de o dezvoltare fără precedent filierelor de formare și
practică diferențiate pe tehnici psihoterapeutice, fenomen ce nu este favorabil întăririi
identității psihoterapeuților, și așa insuficient fixate în unele sisteme (cum este și cazul
României).

Ce este psihoterapia? Definiții de lucru

Termenul psihoterapie (“grijă pentru suflet”, din gr. Psyche = suflet și gr.
Therapeutikos=grija pentru altul) se referă, în sens larg, la o terapie non-medicamentoasă și
non-invazivă, care implică de obicei o interacțiune verbală (dicuții) între un client sau un
grup de clienți și unul sau mai multi profesioniști cu competențe în specialitatea psihoterapie.
Conform Asociaţiei Europene de Psihoterapie (European Association of Psychotherapy -
EAP), ”psihoterapia reprezintă o disciplină stiinţifică de sine stătătoare ce tratează, într-o
manieră cuprinzătoare şi planificată, disfuncţii, suferinţe, tulburări de comportament şi boli
datorate unor cauze atât psihosociale, cât şi psihosomatice”.
Definiția propusă de EAP include următoarele specificații de natură să unifice reglementarile
naționale:
 ideea de acreditare a metodelor: tratamentul este realizat cu ajutorul unor metode
stiinţifice psihoterapeutice şi non-medicale sau non-chimice, în cadrul unei relaţii
terapeutice dintre una sau mai multe persoane tratate şi unul sau mai mulţi
psihoterapeuţi formaţi într-o manieră generală şi specială.
 ideea unei orientări explicite a procesului terapeutic: obiectivele unui astfel de
tratament sunt de a ameliora sau elimina simptomele, de a favoriza modificarea
tiparelor comportamentale, a atitudinilor şi relaţionărilor perturbate, a procesului
de maturizare, de dezvoltare şi a stării de bine fizic şi mental a persoanei.

1
  ideea de specializare în formarea profesională: psihoterapia include cunoştinţele
generale știinţifice psihoterapeutice, precum şi şcoli psihoterapeutice cum sunt
psihoterapia psihanalitică, umanistă, sistemică şi de familie, cognitivă şi
comportamentală.
Definițiile diferiților autori surprind atât elementele descriptive cât și aspectele acționale ale
conceptului:
 ,,ca disciplină ştiinţifică destinată să faciliteze schimbări ale comportamentului uman
prin operaţii tehnice specifice” sau ca ,,o încercare de a descoperi sensuri ale
existenţei umane prin autoexplorare şi întelegere, mediata de un terapeut”
(N.N.Strupp, G.Blackwood: Recent Methods of Psychoterapy, 1976).
 ,,un demers mutual între terapeut şi pacient, demers orientat spre investigarea şi
înţelegerea naturii suferinţei psihice a celui din urmă, în scopul vindecării suferinţei”
(T.B.Karasu-Psychoterapy with Psysically Patients. Techniques in individual
psychoterapy, 1980)
 ,,o relaţie de îngrijire profund umană şi de încredere reciprocă între două persoane,
pacientul care suferă de o tulburare psihică şi terapeutul, care posedă pregătirea,
aptitudinile şi motivaţia de a diminua această suferinţă prin interactiuni conştiente,
verbale şi nonverbale” (T.J. Psalina, Psychoanalticic Psychotherapy, 1981).
 ”psihoterapia poate fi definită ca o procedură de tratament sau ca o gamă de
proceduri de tratament, mediate printr-un schimb verbal între pacient şi clinician, al
caror scop este ameliorarea simptomelor şi îmbunătăţirea adaptarii sociale”
(NJ.,Walton:Individual Psychoterapy-London,1983)
 ”o multitudine de intervenţii cu caracter psihologic care au ca obiectiv ameliorarea
problemelor umane şi implicit al determinării funcţionabilităţii eficiente a persoanei
în societate” (Smith, Fredrickson, Nolen-Hoeksema, Loftus, 2005).

Alte concepte de lucru asociate psihoterapiilor sunt:

Metoda de psihoterapie constituie expresia aplicativă a unei teorii filozofice, psihologice
sau psihopatologice, cu privire la modul de funcţionare a psihicului sau la cauzele
tulburărilor psihice. În funcţie de acest cadru teoretic terapeutul își organizează observațiile
şi intervențiile. La nivel acțional, metoda reprezintă un ansamblu de tehnici, în mare lor
majoritate de comunicare verbală, aplicate în contextul unei relații de ajutor terapeut-
pacient/client, în scopul ameliorarii simptomelor sau îmbunătățirii adaptarii sociale.
Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat, de investigare de
către terapeut a problemelor de viaţă ale pacientului şi a originii dificultăților în experienţa de
viaţă ale acestuia, respectiv de intervenție în vederea schimbării/vindecării.
Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de intervenţie psihologică -
ştinţifică sau empirică - în cadrul practicii. Alături de cadrul teoretic și metodă, atitudinea
implică atributele personale ale terapeutului - de tipul angajare, dorinţa autentică de sprijin,
empatie corectă - în vederea aplicării corecte a metodei şi obținerii schimbărilor dorite.

2
Psihoterapia în contextul profesiilor PSY
Sub titulatura de profesiuni PSY se află reunite o serie de activități profesionale de sprijin/
ajutor al persoanelor care se confruntă cu probleme de natură emoțională sau mintală. Unii
profesionişti sunt rapid identificaţi ca atare - psihiatrii și psihologii clinicieni; alţii, precum
medicii de diferite specialități, asistentele medicale de psihiatrie, consilierii pe variate direcții
(de dezvoltare personală, de carieră, de parenting, coaching etc.), asistenţii sociali, preoţii sau
profesorii, încep să fie şi ei încadraţi, în literatura de specialitate, în rândul acestor
profesionişti. În acest noian de specialiști, fiecare adresându-se unei nevoi/ problematici
distincte, psihoterapeutul vine cu o ofertă de nișă, excentrică deci facultativă din perspectiva
serviciilor de sănătate mintală. Fragmentarea acestor intervenții, într-o tendintă de rezolvare
specializată a problemelor, aduce cu sine riscul degradării relației de ajutor (ab initio profund
umană) și transformă persoanele și comportamentele lor în diagnostice (”o depresie”, ”o
anorexie”, mulți elevi sunt ”hiperactivi” etc.; limbajul între profesioniști este de multe ori
transparent în acest sens).
Există câteva condiţii fără de care nu se poate vorbi despre relație/ acțiune de
sprijin/ajutor/suport:
1. existenţa unui specialist capabil să acorde ajutor şi a unei persoane care are nevoie
de el şi care este de acord să fie ajutată.
2. dorinţa specialistului de a acorda ajutor. Distingem între nevoia de a ajuta, pe care
o poate resimţi cineva, şi intenţia acestuia de a ajuta. Un profesionist eficient este acela care
îşi conştientizează nevoile şi reușește, pe parcursul acțiunilor sale, să se desprindă de acele
aspiraţii interioare care pot periclita relaţia de sprijin, prin deplasarea accentului şi a
interesului dinspre client spre propria persoană (avem în vedere nevoile de recunoaştere, de
împlinire, putere, de a fi admirat, încredere în sine etc).
3. competențele învăţate/dezvoltate de a acorda ajutor de specialitate.
4. existența unor condiţii/ cadru în care se realizează intervenția şi care trebuie să
asigure confort și siguranță, totul în limitele bine definite ale unui interval de timp.

În cele ce urmează, vom încerca o comparaţie între principalele profesiuni de sprijin

care acționează pe domeniul psihoterapiei – psihologia clinică, psihiatria, asistenţa socială şi
consilierea psihologică – din punctul de vedere al formării profesionale şi al rolurilor fiecărui
specialist. Graniţele acestor profesiuni nu sunt foarte clare, rolurile se confundă cum este
cazul psihoterapiei și consilierii psihologice, sau cazul se extind, ca în cazul situaţiilor în care
psihiarii sau psihologii clinicieni practică (şi) terapie iar consilierii psihologi și
psihoterapeuţii ocupă posturi de asistenţi sociali. Dincolo de această relativă flexibilitate, se
menţin o serie de importante diferenţe între aceşti specialişti, diferenţe care provin pe de o
parte din formarea teoretică şi practică a fiecăruia şi pe de altă parte din tradiţiile de practică
şi din acreditările formale.
Psihiatria. Diferenţa esenţială între un psihoterapeut şi un psihiatru pare, la prima vedere,
faptul că doar ultimul are dreptul legal să prescrie tratament medicamentos cu sedative sau
psihotropice. Psihiatrii au pregătire medicală (facultatea de medicină, cu o specializare în
psihiatrie) şi au abilităţi pentru identificarea și tratarea tulburărilor mintale de etiologie
fiziologică sau de natură psihopatologică.
Psihologii clinicieni sunt specializați în studiul (cercetare, psihodiagnoza) și intervenția
asupra factorilor psihologici cu relevanţă pentru stările de sănătate şi de boală. Ei pot avea

3
abilități în domeniul consilierii psihologice și/sau psihoterapiei iar specializările unt distincte
de psihologia clinică.
Asistenţa socială. Deşi rolul tradiţional al asistentului social este strâns legat de categoriile
sociale defavorizate (pentru care asistenţii sociali joacă/jucau un rol de avocaţi sau sfătuitori),
după anii ’90 acest specialist este pregătit să îşi asume inclusiv roluri de consilier şi uneori de
psihoterapeut pentru persoane cu diferite probleme sociale.
Consilierea psihologică este intervenţie psihologică (a) în scopul optimizării,
autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi/sau (b) în scopul promovării sănătăţii, prevenţiei şi
remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
Confuzia între consiliere psihologică și psihoterapie este una dintre cele mai prezente,
inclusiv în literatura de specialitate. La mijlocul secolului trecut, lucrurile erau destul de
clare: cuvântul orientare era asociat cu direcţionarea precisă a clientului, cu accente
moralizatoare, iar psihoterapia era considerată în relaţie cvasidirectă cu psihanaliza.
Consilierea era atunci termenul neutru care putea satisface aspirațiile de „imagine” ale
oricărui specialist din “profesiunile de sprijin” (mental health workers/professionals).
Psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru psihopatologie sau patologie
somatică în care sunt implicaţi factori psihologici, în timp ce consilierul psihologic se
focalizează pe optimizare, dezvoltare personală şi ameliorarea problemelor (subclinice)
psiho-emoţionale şi de comportament.
Deși, în final, ambele urmăresc schimbări de comportament, o altă diferență constă în
accentul pus pe prevenție/ respectiv reacție la problemă: consilierea încearcă să prevină
potenţiale probleme, să sprijine deciziile clientului pentru un plan de acţiune care să îi
asigure, undeva în viitor, succesul într-un domeniu sau altul; psihoterapeutul se ocupă de cele
mai multe ori de tratarea unor probleme deja existente, chiar dacă elementul proactiv nu este
eliminat cu totul din sfera psihoterapiei.

Foarte scurtă istorie a apariției psihoterapiei

”Psihoterapia are un trecut lung și o scurtă istorie. Dacă avem în vedere termenul,
psihoterapie înseamnă activități prin interediul cărora o persoană autorizată vindecă probleme
psihoce, deci istoria sa este aceeași cu istoria omenirii. Ca activitate specializată a unei
persoane cu o identitate profesională specifică, psihoterapia are o istorie destul de scurtă ce
nu poate fi urmărită mai devreme de apariția psihiatriei (tratamentul medical al tulburări
psihice) ca ramură autonomă de medicină, în secolul al optsprezecelea” (Tringer, 2004).
În acest caz, preistoria psihoterapiei începe odată cu practicile primitive de vindecare. Ele
erau un amestec interesant de mijloace și efecte magice sau mistice – sfaturi igienice, băi și
masaje, obstetrică elementară, substanțe psihedelice, incantații, dansuri, obiecte de cult etc.,
practicate de șamani, vraci, vrajitoare sau preoți. Grecii antici au realizat un salt important,
asociind tulburarea psihică cu o condiție medicală și raționalizând astfel procesul terapeutic.
După cum se va putea constata în continuare, istoria psihoterapiei este strâns legată de istoria
filozofiei, medicinei și a psihologiei, în special sub aspectul evolutiei ideilor despre minte,
suflet și subiectivitate.
Henri F. Ellenberger (în The Discovery of the Unconscious: The History and Evolution of
Dynamic Psychiatry, 1970) citează studiul de antropologie al lui Forest Clements (Primitive
Concepts of Disease, 1932) care distingea cinci tipuri fundamentale de tratament la baza
cărora stau raţionamente foarte simplu de tipul cauză – efect:

4
 Teoria bolii
Penetrarea organului bolnav
Pierderea sufletului
Posesia demonică
Violarea unui tabu
Vrăjitorie – magie
Tratament
Extragerea organului bolnav
Cântarea, întoarcerea şi reintegrarea sa
Exorcitism
Extragerea mecanică a intrusului
Trimiterea demonului într-o altă fiinţă vie
Confesiune
Contra-vrăjitorie

Acelaşi autor descrie alte tipuri de practică precum vindecarea prin satisfacerea frustrărilor
sau vindecarile ceremoniale. În vindecarea prin incubaţie, bolnavul trebuia să petreacă o
noapte într-o grotă, culcat pe sol, pentru a avea o viziune onirică care îl va vindeca. E curios
de constatat că anumiţi bolnavi atinşi de schizofrenie utilizează uneori acest procedeu de
auto-terapie: se întind pe sol, alături de pat sau sub pat, cu braţele încrucişate. Această
reîntoarcere simbolică la mamă se regăseşte în prescripţiile de ”fixare”/ cura de pat
prelungită, foarte frecvente inclusiv în urmă cu un secol.

Altă sursă a psihoterapiei moderne o reprezintă practicile medicale orientale antice în cadrul
cărora sfatul reprezenta calea prin care era transmisă informația. Herodot face o relatare
semnificativă în legătură cu „originea informaţională” a terapiei medicale: „Cum ei
(mesopotamienii) nu au medici, îi transportă pe bolnavi în pieţele publice; fiecare se apropie
şi, dacă au avut aceeaşi boală sau a avut pe cineva care a avut-o, îl ajută pe bolnav cu
sfaturile sale. Nu este îngăduit să se treacă pe lângă un bolnav fără a-l întreba care îi este
răul.”
Boala este adeseori prezentată (la egipteni, chinezi şi indieni) ca o sancţiune primitivă a unor
comportamente necorespunzătoare. Atitudinea terapeutică în vechea medicină egipteană este
implorativă (vindecarea fiind rezultatul bunăvoinţei zeului) sau imperativă (omul, sau mai
exact magicianul, luptă cu forţele demonice prin vrăji, descântece, rituri). În ambele cazuri
bolnavul este pus în situaţia de a interveni direct în propria vindecare chiar dacă aceste
iniţieri sunt limitate, medicina fiind un monopol al preoţilor. Cuvântul, frecvent utilizat în
medicina egipteană, posedă o valoare magică, incantatorie, cu o deosebită forţă de sugestie.
În China antică, concepţia de sănătate şi boală este legată de raportul de echilibru între Yang
și Yin. Terapeutul va determina cauza dezechilibrului şi va regla influxul nervos prin metode
cantitive (alopate) sau calitative (homeopate), inclusiv metode de cultură fizică medicală în
care mișcarea (imitând-o pe cea a unor animale/păsări) are o puternică rezonanță la nivelul
corpului și spiritului.
O contribuţie deosebită o reprezintă vechie tehnici indiene Yoga, îndeosebi Hatha-Yoga,
ramură care s-a specializat exclusiv în explicitarea şi amplificarea tehnicilor preliminare ale
meditaţiei. Descoperirile psihologice ale yoghinilor în ceea ce priveşte concentrarea au
influenţat nemijlocit tehnicile moderne de relaxare.
Pentru grecii antici, boala mintală este mai degrabă o stare medicală decât una demonică,
sănătatea reprezentând un element esenţial al realizării de ”sine”. Pitagora (c.569 - c.475

5
i.e.n.) este unul din primii învatati care a făcut distincția între un “psyche” nemuritor cu care
capturăm rațional lumea inteligibilă și corpul material și muritor în care psyche-ul sălășuiește
temporar. Hipocrate (c.460 - c.370 i.e.n.), considerat părintele medicinei moderne, nega
influența spiritului și a demonilor în geneza bolilor, boli care pot fi cunoscute doar prin
observație și logică. Cucerirea şi păstrarea sănătăţii, boala şi vindecarea vor implica profunde
semnificaţii morale pentru greci care vedeau unitar ființa umană.
În acest sens trebuie înţeleasă şi convingerea lui Heraclit (c. 535 i.e.n. - c.475 i.e.n.) că
„aceleaşi remedii vindecă bolile grave şi eliberează sufletul de nenorocirile existente”, primul
filosof care aduce ideea subiectivității, a eului (”am fost în căutarea mea”).
Stoicii considerau că, aşa cum se vorbeşte de boli ale corpului (podagră, gută), tot astfel
există şi boli ale sufletului (dragostea exagerată de glorie sau de plăceri), ambelor fiindu-le
comună slăbiciunea. Ei erau buni cunoscători ai dinamicii afectivităţii, schiţând o semiologie
a tulburărilor din care nu lipsesc gelozia, tristeţea, mâhnirea, confuzia, groaza, ezitarea,
anxietatea, ura, mânia, pasiunea erotică, resentimentul, furia, sadismul, care atrag sufletul
spre moleşeală şi spre părăsirea virtuţilor. Bucuria, prudenţa şi voinţa, veselia şi buna
dispoziţie, pudoarea şi castitatea, bunavoinţă, calmul, blândeţea şi afecţiunea sunt
comportamente propuse ca antidoturi pentru pasiunilor negative. Terapeutica lor reflecta un
sistem etic bazat pe unitatea persoanei umane, aspiraţia spre perfecţiune, cultul raţiunii şi al
virtuţii. Consideră rațiunea ca o instanţă supremă de control, sunt încredinţați că prin
cunoaştere se poate ajunge la echilibru iar principiul fundamental al vieţii şi
comportamentului este conformitatea cu natura, realizabilă mai ales prin respectarea justei
măsuri. Filosofia li se înfăşişeză ca o „terapie a tulburărilor sufletului” înfăptuită prin puterea
restitutivă a cuvântului purtător de „înţelepciune”.
Sub aspect metodologic, filosofia greacă are o mare contribuţie prin maieutica socratică -
modalitate dialectică a comunicării, metodă prin care adevărul se naşte din cugetul
interlocutorului şi este descoperit de acesta prin propriul său efort intelectual. Socrate
propune interlocutorului, ca premisă a cunoaşterii adevărului cunoaşterea de sine. Postulând,
ca moment iniţial, afirmarea propriei ignoranţe („tot ce ştiu că e nu ştiu nimic”) interlocutorul
demonstrează implicit că posedă ideea de ştiinţă deoarece este conştient de ignoranţa sa.
Această clarificare pune în mişcare cadrul metodic: ironia, metoda negativă care ne
eliberează de evocare, ne purifică, ne aduce în situaţia de a privi adevărul, urmată de
maieutică, metoda pozitivă care ne pune în posesia adevărului, oferindu-ne mijloacele de a-l
descoperi în noi înşine.
Anumite elemente ale stoicismului influenţează începuturile creştinismului, cum ar fi relația
corp – sufletesc, valoarea terapeutică a educaţiei morale și analogia între funcţia educaţională
şi cea terapeutică. Începuturile Inchiziției nu lasă însă spațiu de dezvoltare acestor idei
”progresiste”, iar superstițiile și credințele în demonologie reînvie.
Analogia educator – terapeut, prezentă în scrierile teologice ale Evului Mediu, nu-şi află un
corespondent în tratamentul aplicat bolnavilor psihici. Socotiţi a fi posedaţi de diavol, având
relaţii cu făpturile malefice descrise amănunţit în demonologii, bolnavii erau supuşi unui
tratament sever. Cânturile, biciul şi jugul, erau folosite pentru a combate „influenţele
demonice” şi a-i sili pe demoni să părăsească trupul şi spiritul bolnavului. În acest climat,
terapia întemeiată pe convingere cu ajutorul argumentelor logice și pe o viziune integralistă
asupra omului în natură nu-şi putea găsi un cadru de utilizare şi de dezvoltare. Un medic,
precum celebrul Paracelsus, născut Theophrastus von Hohenheim (1493 – 1541) are
„concepţii psihiatrice” pe cât de bizare pe atât de brutale: în concepţia lui, bolnavul se află în
strânsă legătură cu o planetă ce corespunde simptomului respectiv ,stea aflată la randul ei în
relaţie cu un anumit animal caracterizat printr-un comprotament emoţional specific. Boala ar

6
fi rezultatul unui conflict emoţional dintre individ şi universul său, o victorie a animlului
corespunzător stelei şi ca atare, o victorie a influenţei acesteia asupra spiritului divin.
Bolnavul psihic va fi admonestat, încurajat să se confeze, i se va explica în ce constă răul
(influenţa animalului din om) apoi va cere vecinilor să-l convingă; dacă nici în acest fel nu se
obţine renunţarea la „rătăcirile” sale, singura soluţie râmâne ajutorul bisericii, carcera şi chiar
arderea, pentru a-l împiedica pe bolnav să devină o unealtă a diavolului.
Vagi încercări de sistematizare a tratamentului psihic se înregistrează în secolul al XVII-lea,
odată cu înființarea azilurilor. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoria psihiatriei moderne
a înregistrat „gestul lui Phillip Pinel” (1792), unul dintre reformatori, care a scos din lanțuri
bolnavii psihic de la azilul La Bicetre din Paris. Pledând pentru umanitate și decență în
terapia bolnavului psihic el a introdus termenul de ”tratament moral”, opus celui punitiv, cu
scopul restaurării la pacient a speranței în vindecare. Cu toate acestea, concepțiile și
practicile medicale în acest domeniu continuau să perpetueze concepția medievală depre
geneza bolii psihice.
A doua parte a secolului al XVIII-lea, supranumit ”Secolul luminilor” sau ”Secolul rațiunii”,
a reprezentat și epoca de glorie a hipnozei. Unul dintre precursori este Joseph Gassner (1727-
1779), preot catolic într-un mic oras din Elvetia, rămas în istorie ca unul din marii exorciști.
”Gassner credea în existența a trei feluri de boli: “circumsession”, o imitație a unor boli
naturale, dar cauzate de prezența diavolului în pacient, “obsession”, ca efect al vrăjitoriei și
“possession”, dată de posedarea pacientului de către diavol. Ședința se desfășura astfel:
Gassner stătea pe scaun iar pacientul îngenunchia în fata lui, după care pacientul era întrebat
dacă crede în numele lui Hristos, dupa care Gassner striga la demonul presupus a fi în pacient
să-și manifeste prezenta prin simptomele pe care le generase. Dacă simptomele erau
evidente, atunci aceasta era o probă că boala era produsa de diavol și se trecea la exorcizarea
pacientului. Daca simptomele nu apareau, pacientul era trimis la doctor” (Ellenberger, 1994,
apud. Radu Vrasti).
Figura cea mai proeminentă a acelei perioade este însă medicul austriac Anton Franz
Mesmer (1734 – 1815) care susține în teza „Dizertaţie fizico-medicală privind influxul
planetar” existenţa unui fluid „intermediar între om şi Cosmos”, preluat apoi în magnetismul
animal înțeles ca sesibilitatea corpului animalului la gravitația lunii. Boala este rezultatul
unei „proaste canalizări”, a fluidilui, o perturbare pe care poate fi corijată printr-un reglaj
magnetic ca efect al interacțiunii dintre corpul medicului și cel al pacientului. Terapia implica
plasarea pe corpul pacientului a unor magneți, într-un butoi plin cu apa și sârme, teraputul
atingând cu mâinile sau cu o baghetă pacientul. Efectele adeseori benefice au determinat
numirea, de către regele Ludovic al XVI-lea, a unei echipe de reputați intelectuali să
investigheze eficiența metodei lui Mesmer. Investigația a fost numită ”primul studiu de
validare științifică din psihiatria și psihologia modernă” (Dingfelder, 2010, apud. Radu
Vrasti) iar rezultatele, chiar dacă au infirmat teoria magnetismului, au confirmat existența
fenomenului hipnotic, mesmerismul fiind considerat precursorul hipnozei.
La începutul secolului al XIX-lea putem vorbi de izvoarele psihoterapiei în sensul educației
terapeutice, dezvoltată ca urmare a experienţelor primilor surdo-pedagogi și reformei
asistenţei psihiatrice. Se afirmă clar ideea că educaţia poate realiza mai mult decât modelarea
unor copii sănătoşi în scopul inserţiei sociale, că poate îndrepta devierile patologice și repara
deficitele fiziologice. Poziţiilor teoretice li s-au adăugat fapte de experienţă, medicul devine
„un educator ce se apleacă zilnic asupra fiinţei pe care o educă, metodele sunt elaborate pe
măsură ce subiectul este studiat în fazele succesive ale dezvoltării sale şi constituţiei sale
psihofiziologice particulare” (cazul unor medici educatori ca Jean Marc Itard, Maria
Montessori sau Ovide Decroly). Abordările terapeutice devin din ce în ce mai pozitive,

7
”tratamentul moral” câștigă adepțichiar dacă ideile biologizante și descoperirile științifice
reprezentau principala sursa de inspirație pentru gândirea medicală.
Istoria ştiinţifică a psihoterapiei este contemporană cu termenul care o desemnează: potrivit
unor autori, termenul de „psihoterapeutic” aparţine psihiatrului englez Hanck Daniel Tuke
(1827 – 1895), promotorul unui curent de gândire medico–psihologică (cf. G. Ionescu, 1994);
alți autori precum R. Smith (2013, Between Mind and Nature: A History of Psychology,
London, apud. R. Vrasti) susțin că termenul de psihoterapie a fost “inventat” de medicul
englez Walter Cooper Dendy și inclus în lucrarea acestuia “Psyche, a Discourse on the
Birth and Pilgrimage of Thought”, 1853.
Lucrarea lui H.D. Tuke, intitulată “Ilustrări ale influenţei minţii asupra corpului, în stare de
sănătate şi boală” (1872), a constituit un imbold pentru geneza psihoterapiei în Franţa, unde a
fost tradusă cu titlul ”Corp şi spirit. Acţiunea moralului şi imaginaţiei asupra fizicului”
(1886). Acesta este motivul pentru care termenul de psihoterapie a fost consacrat în Franța,
odată cu studiul lui Hippolyte Bernheim (1840-1919, medic francez) - “Hipnotism, sugestie,
psihoterapie”(1891).
Oricum, spațiul anglo-saxon a reprezentat pentru secolul al XIX locul în care tulburările
minții beneficiază de practici vindecătoare altele decât cele medicale, preocupată de aspectele
fizico-chimice.
Debutul terapiei psihologice în America acestui timp este legat de fenomenul numit ”gospel
terapeutic” (Eva Moskowitz, 2001, cf. R. Vrasti), expresia renunțării la valorile despre
muncă și bunăstare ale puritanismului neoprotestant și dezvoltării narativelor depre puterea
voinței, a minții, a spiritualității și a luptei pentru creșterea stimei de sine, care au stat la baza
unor mișcări cu origini în practici creștine marginale dar foarte populare, precum “Christian
Science” (“Știința creștina”), “New Thought” (“Noua gândire”) și “Mind-Cure” (“Cura prin
minte”). Aceste curente terapeutice se bazau pe mitul potențialului uman nelimitat potrivit
căruia mintea controlează nu numai corpul individului ci si viitorul lui, preumându-se
existența unei forte divine inteligente și iubitoare, pe care omul o poate accesa și controla.
Ideea fundamentală a practicilor terapeutice psihologice era legată de principiul sugestiei
potrivit căruia orice idee/ gând se materializează în corp.
În acest timp, însuși cuvântul psihoterapie era rejectat de mediile medicale marcate puternic
de o gândire materialistă iar pronunțarea cuvântului de către un medic reprezenta o formă de
disidență. ”Oponenții lor, din mișcările terapeutice de sorginte religioasă, spuneau: o ierarhie
medicală este în creștere…și este intolerantă și despotică ca și ierarhia religioasa din Evul
mediu” sau “monopolul medical legalizat calcă fără milă pe teritoriul sacru privat…este
vorba de o imixtiune forțată mascată în legalism” (Caplan, 1989, apud. R. Vrasti).
Au existat însă breșe notabile în acest curent reducționist: în 1859, neurologi, psihiatri și
psihologi, între care William James (1842-1910) si G. Stanley Hall (1846-1924), pun bazele
Școlii de psihopatologie din Boston care va deveni ulterior un important epicentru al
psihoterapiilor.
Peste ocean, Jean Martin Charcot (1825-1893, anatomopatolog şi neurolog francez),
autorul axiomei „pentru boala psihică, tratament psihic”, înfiinţează la spitalul Salpêtriére din
Paris un centru în domeniul bolilor mentale unde dezvoltă diecții noi în neurologie, psihiatrie
şi psihoterapie. Aici au lucrat ca asistenţi Sigmund Freud, Pierre Janet, Alfred Binet, precum
şi Hippolyte Bernheim, care însă a fost eliminat pentru nonconformismul ideilor sale ce au
constitut ulterior sistemul axial al psihoterapiei psihanalitice şi al psihalanizei în general.

8
În 1882, Charcot începe o faimoasă dispută cu Bernheim al cărui punct de plecare a fost
lucrarea lui Charcot „Asupra diverselor stări nervoase determinate de către hipnotizator
asupra istericilor” susţinută la Academia de Ştiinţe. Acest moment a fost decisiv pentru
dezvoltarea psihoterapiei şi psihanalizei. La „Academia rurală de la Nancy” (cunoscută ca
școala de la Nancy, sau ”Academia de la ţară” cum se exprima în mod ironic Charcot)
Bernheim reinterpretează ideile promovate de profesorul său de la Salpêtriére legate de
somatizările specifice isteriei și fenomenul hipnozei. Bernheim a impus ideea că starea
hipnotică este un somn determinat prin sugestie, respectiv prin dezvoltarea unei predispoziţii
prezente la majoritatea oamenilor și că orice sugestie, ca şi forma deplină a acesteia, hipnoza,
constituie o abordare terapeutică efemeră, adresată în special simptomelor. Acuzându-se
caracterul superficial al sugestiei şi hipnozei, s-a considerat că orice psihoterapie trebuie să
meargă în profunzime, căutând eluciderea şi eliminarea rădăcinilor tulburărilor; este ceea ce
îşi propune psihoterapia psihanalitică.
Potrivit multor autori, nașterea psihoterapiei moderne a avut loc cu aproximativ 100 ani în
urmă, odată cu cazul celebru Anna O., pacienta medicului austriac Josef Breuer (1842 –
1925) la care simptomatologia isterică (paralizia picioarelor, anestezie cutanată și tulburări de
vedere și vorbire) s-a remis după ce, sub hipnoza, pacienta a evocat circumstanţele apariţiei
bolii. În 1880 acesta îl cunoaşte pe Freud iar în 1895 scriu împreună lucrarea „Studii despre
isterie”, după care relaţiile dintre ei sunt rupte definitiv. Metoda lui Breuer, numită hipnoză
cathartică este un procedeu de descărcare emoţională, cu efect cathartic, prin rememorarea
şi verbalizarea sub hipnoză a unor evenimente traumatizante uitate. Freud nu creditează
ideile lui Breuer, fostul său mentor, susținând că tratamentul cathartic sub sugestia hipnotică
prezintă limite şi dezavantaje, în sensul că descărcările emoţionale sunt brutale iar efectul lor
este de scurtă durată, chiar dacă nu defavorabil. Breuer practică hipnoză timp de patru
decenii pentru tratarea isteriei, experienţă care îi va folosi în stabilirea rolului refulării în
geneza și în vindecarea isteriei. Pentru aceste motive el este considerat precursor al
psihanalizei iar lucrarea lor din 1895 se apreciază că include nucleele sistemului psihanalizei.
Din acest moment începe practic istoria marilor sisteme psihoterapeutice de care ne vom
ocupa în următorul capitol. Nu se poate aborda problema tratamentelor psihologice fără
referinţă la aportul teoriei şi practicii psihanalitice. Dacă terapia/cura psihanalitică este o
formă de psihoterapie, psihanaliza este un cadru ideatic și conceptual mult mai larg, care se
extinde la antropologie, lingvistică, literatură și filosofie. De altfel, întreaga psihoterapie
modernă caută şi foloseşte în mod explicit sau disimulat idei valoroase din domenii precum
filosofiei, sociologie, pedagogie sau etică, fiind expresia culturii și a ideilor despre om ale
epociilor și societăților. Metodă terapeutică inițial medicală, prin scopul său de asigurare a
sănătăţii mintale, psihoterapia a fost și continuă să fie în practică o metodă ce include în
cadrul tehnicilor sale principii comportamentale și valori morale.
În prezent putem afirma că, în ciuda nevoii de psihoterapie foarte des invocată, ea rămâne
încă un tratament costisitor. Pe de altă parte, a devenit un simbol de statut al pacientului
societăţii moderne care respinge cura prin rețetă și așteaptă o angajare a terapeutului/
medicului în anasamblul problemelor sale medicale, dar și de viață.

Evoluții recente
Noile forme de psihoterapie sunt în mod constant în proces de dezvoltare, după cum și
documentele elaborate pentru justificarea diferitelor intervenții este în continuă creștere.
Asociația Americană de Psihologie (APA) a fost nevoită ca, după publicarea unui raport cu o

9
listă de terapii acceptate în 1995 și actualizări, să creeze un site care permite actualizări mai
frecvente (www.apa.org). Listele actuale existente pe diverse site-uri ale organizațiilor
profesionale din domeniu includ sute de nume, după unii autori aprecierile ajungând la 600
de metode. Această situație face ca specialiștii să discute despre domeniul psihoterapiei în
termeni de psihoterapii.
Două tendințe în acestă evoluție sunt evidente:
 Marea majoritate a intervențiilor practicate de psihoterapeuți nu respectă cu strictețe
”prescripțiile” școlilor de formare ci combină tehnici din mai multe curente
tradiționale (Lambert, 2013a). Acest fapt generează discuții cu privire la decalajul
istoric între școli reflectat în programele de formare și regulamentele existente și
recalamă evaluarea acestor abordări eclectice.
 În al doilea rând, intervențiile nou dezvoltate tind să fie adaptate pacienților și
problematicilor cu care aceștia se confuntă, susținând procese cu dinamici diferite,
ptataspecifice (Barlow, 2004; Emmelkamp, et al, 2014). Această evoluție este de
așteptat să producă schimbari ale procedurile de autorizare și de formare, în general
ale reglementărilor metodelor.
Potrivit lui Courtenay Young, autor britanic care prezintă activitatea European Training
Standards Committee (ETSC) din cadrul European Association for Psychotherapy (EAP), un
inventar complet al definițiilor psihoterapiilor ar trebui să includă principalele direcții în care
sistemele lor conceptuale dar și nevoile și practicile tind să se dezvolte, precum psihoterapia
psihiatrică, psihologică, pentru sănătate, ca urmare a unui eveniment de viață, preventivă, de
profunzime sau analiza personală.

Psihoterapia psihiatrică reprezintă o formă de tratament non-farmaceutic, cvasi-medical/

psihiatric, condus sau supravegheat de personal psihiatric, în spital sau acasă la pacient (de
exemplu psihoterapia folosită ca tratament pentru dependenţii de droguri sau alcool). În
aceste cazuri, beneficiarii (pacienţii) vor fi acele persoane care au fost diagnosticate sau
evaluate și se încadrează în una din situațiile:
(i) având o formă de boală mintală;
(ii) prezintă semnificativ și pe termen lung probleme de sănătate mintală sau
psihosomatice;
(iii) au probleme de sănătate mintală pe termen scurt, posibile episoade;
(iv) sunt persoane are căror probleme psihologice afectează semnificativ sănătatea lor
mintală şi starea bine;
În astfel de cazuri, pacientul poate primi şi alte tipuri de tratament, inclusiv tratament
farmacologic, iar psihoterapia reprezintă o abordare pe termen lung, uneori într-o formă
intensivă, în special acolo unde instalarea simptomelor este acută. Pacientul poate fi internat
(într-o secţie pentru sănătate mintală) în mod voluntar sau la cererea familiei. În cazurile în
care se consideră că pacientul are un potenţial infracţional sau anti-social care derivă din
boală, psihoterapia poate fi chiar prescrisă de un tribunal, sau reprezintă parte a unei evaluări
legale, după arestarea persoanei, pentru a determina dacă persoana este „în deplinătatea
facultăţilor mentale”.
Psihoterapia psihologică este tratamentul ”prin conversație”, practicat atât de profesionişti
psihologi, medici sau alți profesioniști în domeniul sănătății mintale, distinct sau împreună cu
abordările tradiţionale medicale, precum psihiatria sau psiho-farmacologia.

10
Diferenţa față de cele menţionate în secţiunea de mai sus (psihiatrie) rezidă în principal în
diferenţierea „diagnosticului”: persoana poate avea nevoie de terapie, dar nu neapărat și de
tratament; problema este probabil mai mult una psihologică, decât psihiatrică, (se poate
stabili acest lucru printr-o evaluare psihiatrică), iar psihoterapia este efectuată într-un cabinet
sau acasă la pacient. Inclusiv pentru persoanele cu o formă sau grad ridicat de tulburare
mintală, precum depresie severă bipolară, psihoterapia poate fi mai potrivită odată ce
persoana s-a stabilizat prin medicaţie. În acest context, activitatea psihoterapeutică se dorește
să aibă ca efect un pacient mai conştient, mai alert, mai prezent, mai ancorat în realitate şi
mai funcţional.
Psihoterapia pentru sănătate este recunoscută profesional ca activitate pentru îngrijirea
„sănătăţii mintale”. Această formă de terapie trebuie plătită (angajată/ contractată) sau este
subvenţionată prin plăţile de contribuţie la sănătate sau prin companiile de asigurări de
sănătate; practicanţii (psihiatrii, psihologi clinicieni, psihoterapeuţi, consilieri, asistente de
psihiatrie, lucrători sociali etc., funcție de sistem) sunt recunoscuţi/ acreditați ca persoane
fizice sau înregistraţi ca organisme profesionale. Sistemul acesta de oferire a serviciilor de
sănătate este larg răspândit în SUA şi devine din ce în ce mai prevalent în Europa.

Psihoterapia ca urmare a unui eveniment de viaţă este recunoscută ca „activitate de

ajutor” destinată persoanelor care au dificultăţi în viaţa de zi cu zi (posibil cu o acumulare de
probleme pe mai multe paliere de viaţă) cu evenimente de viaţă traumatizante, cu probleme
emoţionale diverse sau probleme relaţionale, cu obiceiuri problematice. Aceste dificultăți au
la bază surse interne (biologice, psihologice, caracteriale) şi/sau surse externe (socio-
economice, familiale, politice, de mediu, etc) sau combinaţii ale acestora.
Prin urmare psihoterapia este deschisă, disponibilă şi potrivită pentru oricine, în aproape
orice situaţie, într-un anume set de circumstanţe şi nu implică în mod necesar o formă de
diagnostic medical/ evaluare clinică sau de identificare a beneficiarului (clientului) ca
„pacient” în căutare de „tratament”. Se petrece când persoanele însele recunosc şi îşi asumă
responsabilitatea pentru propriile nevoi iar intervenția se realizează în privat sau prin
intermediul unei organizaţii voluntare ori în cadrul unei facilităţi sociale.
Cu această definiţie a psihoterapiei, accentual cade mai mult pe dezvoltarea competenţelor de
auto-ajutorare, conştientizare de sine, mobilitatea, inteligenţa emoţională, acceptarea
pragmatică, strategiile de reducere a stresului, creșterea gradului de toleranţa generală și a
calității vieții – un amestec de perspective, interiorizări, atitudini şi modele de comportament
care adecvat situaţiei sale.

Psihoterapia preventivă înțelege acestă activitate ca măsură preventivă, în sens proactiv.

Așa cum arată acum realitatea practicilor curente, putem estima că acest tip de activitate este
deficitară, ceea ce poate însemna negarea sau ignorarea acestui principiu. Pare cea mai
capabilă profesie să identifice “ceea ce merge greșit” în copilărie și în situații extreme, de
aceea teoretic poate preveni identificând “remedii” care să prevină aceste situații recurente:
se pot scrie mai multe cărți de autoajutorare, se pot înființa mai multe linii telefonice de
urgență și suport psihologic, mai multe site-uri care sa facă accesul mai facil la informația
relevantă sub aspect preventiv etc. Din acestă perspectivă, blocajul vine și dinspre
profesioniștii atât de specializati (și adesea atât de bine plătiți) care fac puțină muncă
îndreptată înspre a preveni intrarea oamenilor în dificultăti psihologice și educarea unui
număr mare de oameni, de la vârste timpurii, în sensul flexibilității psihologice, toleranței,
rezilienței etc.

11
Psihoterapia în profunzime este diferită de alte activități de ajutor precum „ghidare/
îndrumare/ sfat”, „coaching”, „grijă pastorală” sau „consiliere” prin faptul că intervenția
implică declanșarea unui proces profund și o relație terapeutică extinsă: sunt utilizate
concepte precum transfer, contratransfer, identificare proiectivă, modificarea
comportamentului etc .; se încheie un acord reciproc numit ”contract” care generează un
sentiment de anagement al proceselor de schimbare ale clientului; explorează istoria
personală timpurie, contextele și evenimentele din copilărie generatoare de emoții reprimate,
încurajând autoanaliza și corectând comportamentele disfuncționale.
Terapia este direcţionată în principal către stimularea conştienţei de sine a persoanei,
dezvoltare personală şi un simţ general al binelui, mai degrabă decât pe o reducere specifică a
simptomelor care pot să fi „adus” clientul către şedinţele de psihoterapie.
Acestă psihoterapie este mai apropuată de metodele psihanalitice sau psihodinamice, nu este
în mod specific limitată în timp sau orientată către un scop şi probabil cu un final deschis în
definiţiile menţionate anterior.
Psihoterapia/ analiza personală reprezintă o cură psihologică în profunzime, pe termen
lung, realizată de un practician calificat și experimentat, orientată în special spre: dezvoltarea
personală a beneficiarului (creștere și schimbare intelectuală și emoțională); o mai bună
întelegere de sine (incluzând explorarea oricarei dificultăți personale, psihologică sau
filozofică); o mai mare conștientizare socială care ar putea include o reîncadrare a valorilor.
Toate acestea au ca finalitate dobândirea treptată a unui sentiment de sine, diferit de cel trait
actual și mai satisfăcător.
Psihoterapia, în acest context, prezintă similitudini cu definitia precedentă în sensul că poate
fi identificată conceptual sau metodologic cu psihanaliza și/sau psihoterapia psihodinamica,
dar la fel de probabil se poate orientata mai degrabă spre unele dintre abordarile umaniste,
centrate pe persoană, existentială sau transpersonală.
Setting-ul presupune întâlniri efectuate în mod regulat (de obicei săptămânal), pe termen lung
(între câteva luni sau ani), este doar ocazional o intervenție ce susține un diagnostic psihiatric
și frecvent practicată (și plătită) particular.

12
 Pana in present, ne-am uitat la diferite zone sau niveluri de dispozitii. Urmatorul set
de definitii este diferit. Limbajul devine mai ethnic si este introdus conceptual de stabilire a
categoriei psihoterapiei. Primul este usor politic; al doilea mai ethnic (amandoua de interes
pentru cei in cadrul profesiei), dar le sunt incercari de a descrie domeniul psihoterapiei si
organizarea acestui domeniu; alte tipuri care urmeaza se refera la psihoterapie mai mult ca un
remediu pentru anumite aspecte ale societatii, etc.
7. Psihoterapia politica/juridical.
Aceasta este psihoterapia vazuta politic sau juridic in diferite tari si de diferite
profesii din Europa; unele dintre aceste perspective au fost deja usor mentionate in alte
definitii. Unele tari europene au adoptat legi care incearca sa defineasca psihoterapia ca o
activitate care poate fi facuta corect numai de profesionisti ; de obicei psihiatri si psihologi.
Prin urmare, sa fii inregistrat ca psihoterapeut in acea tara-trebuie sa fii calificat ca psihiatru
sau psiholog. Alte tari europene au, sau se indreapta catre o inregistrare nationala sau statala
a psihoterapeutilor care poate include psihoterapeutii obisnuiti sau alti profesionisti cu
pregatire specifica suficienta. Alte tari europene (unele din U.E, altele din CEE, si in alte tari)
nu au reglementari specifice-inca ! Aceasta este similara cu o situatie din America, unde
fiecare stat are diferite reglementari. Statul New York 11 si California 12 reglementeaza
activitatea de psihoterapie mai mult decat alte state.
Psihoterapia-in acest context-este o activitate reglementata/licentiata : adica nimeni
nu poate practica fara a fi autorizat sau licentiat-adica nu poti apela la un psihoterapeut
(profesionist) fara ca acesta sa fie inregistrat sau autorizat; sau ca este nereglementata. Tarile
din Europa variaza in mod semnificativ si situatia se schimba si se dezvolta.
Avand in vedere situatia politica/ juridical din Uniunea Europeana, care initial a fost
stabilita ca o piata libera a muncii, daca o persoana este inregistrata intr-una din tarile U.E,
|atunci ea are dreptul legal de a lucra in orice alta tara. Implicatia acestei legi superioare este
ca unele legi superioare este ca unele legi nationale care reglementeaza activitatea sau
profesia intr-o anumita tara, nu se va ridica in instanta, daca s-a constatat. Au fost deja cateva
cazuri de succes in unele tari cu o astfel de lege.
PAM incearca sa convinga UE - Sa stabileasca o “Platforma comuna” a Psihoterapiei
pentru 25+ tarile UE: In cazul in care majoritatea tarilor pot fi de acord cu anumite norme de
baza ale unei profesii in afara legii sa fie rasturnata; totusi aceasta structura este plina de
dificultati in Parlamentu / Comisia Europeana, si este atat de complexa incat nici-o Platforma
Comuna nu a fost adoptata pentru nici-o profesie in ultimii 5 ani.
Singurul instrument este o “Directiva Sectoriala”, existenta pentru 7 Profesii
particulare si 13 speciale, iar aceasta forma de reglementare a fost in mare masura intrerupta.

13
Situatia este in continua schimbare si cea mai recenta Directiva UE (2005/36/UE)
consolideaza si modernizeaza pozitia prezenta cu privire la recunoasterea transnationala a 14
calificari profesionale. PAM este acum acceptata ca o organizatie profesionala (membru
consultant) UE cu privire la 15 calificari profesionale referitoare la psihoterapie.
8. Psihoterapia clasificata.
Aceasta este psihoterapia vazuta ca o multitudine de abordari sau orientari
metodologice diferite, in mare masura din domeniul Psihologiei si Stiintelor Umaniste, care
pot fi de obicei, clasificate intr-un numar de modalitati si metode distincte cu multe origini
diferite, puncte de vedere si metodologii (tehnici);
Intr-un mod similar celui cu clasificarea Speciilor (de plante si animale), un tip de
psihoterapie-in acest context-este definita ca modalitate (sau metoda) prin care psihoterapia
sa fie vazuta liber intr-unul sau mai multe aspect ale psihoterapiei similar. Prin urmare, exista
tipuri de alte psihoterapii ( modalitati sau metode) care sunt apropiate, si unele chiar foarte
diferite: unele modalitati se interpreteaza diferit.
In acest context, exista aproximativ 4 psihoterapii universale de integrare convenite
(psihodinamice, cognitive-comportamentale, sistemice si umaniste) sau aproximativ 12
colectii de masa general aprobate (ex: psihanalitice, psihodinamice, orientate catre corp,
umanistice, existential, transpersonale, hipo-psihoterapeutice, de grup, psihoterapii de
integrare); si exista intre 400 si 600 metode de psihoterapie diferit identificate.
O coregrafiere unu-la-unu- metoda in masa-nu este mereu posibila.
O psihoterapie- in acest context-este definita doar ca o psihoterapie adecvata pentru
PAM, in cazul in care metoda (modalitatea) organizatiei de psihoterapie este legal
inregistrata si poseda o structura administrativa si financiara responsabila ; trebuie sa fie
activa in domeniul psihoterapiei; trebuie sa aiba o definitie clara a celui care lucreaza, sau
este un membru din organizatie, si trebuie sa aiba un cod scris de etica sau practica, in mare
parte compatibile cu principiile etice ale tarii sau profesiei (pam) 16.
O psihoterapie-in acest context-este de asemenea definita doar ca o psihoterapie
adecvata, in care este clar ca a existat un nivel de publicatii academic, rezonabil,
semnificativ; ca exista activitati profesionale de la egal la egal; ca exista conferinte publice si
profesionale, pe o scara de timp semnificativa; ca exista un nivel rezonabil/ stiintific de
cercetare intreprinsa; de asemenea, ca exista o dovada a activitatii clinice extinse si ca
metoda are definitii si limite clare, etc.-toate pentru a asigura ca este mai mult decat o
filosofie pur teoretica, sau un sistem de credinta, sau (sa zicem) cativa oameni recent asezati
intr-un birou.
O psihoterapie buna- in conformitate cu PAM- trebuie sa primeasca si un grad de
acceptare: trebuie sa aiba validitate stiintifica a modalitatii sau metodei evaluate, printr-un
proces de auto-descriere, control, prin examinarea raspunsurilor de fond in scris de criteriile
de aplicare PAM pentru orice modalitate sau metoda la nivel European. (Cele 15 intrebari cu
privire la Validitatea Stiintifica). Aceasta forma de prelucrare (la zi) a evaluat aproximativ 40
modalitati diferite; a acceptat pe cele mai multe; a gasit cateva observatii a fi insuficiente sau
inadecvate, si a invitat la re-plicare, oferind deseori sprijin la depunerea prezentarii; unele
organizatii au plecat in acest moment, preferand sa nu fie prelucrate; numai 2-3 metode au
fost definiti excluse, dupa multe procesari- pe diferite motive.
Psihoterapia-in acest context-reprezinta o modalitate bogata si in continua dezvoltare
a metodelor psihoterapeutice extrem de diferite; practicate la nivel European (in mai multe

14
tari diferite) si multe dintre ele si la nivel mondial, printr-un numar de profesionisti instruiti
intr-un numar mare de locatii diferite.
Psihoterapia-in acest context-este, de asemenea, stabilirea (Europeana) a standardelor
de formare profesionala, competente si metode de evaluare pentru stagiari; principi etice si
parametrii de cercetare; cu metode care actioneaza profesional intr-un mod rezonabil),
recunoscut reciproc; exista o recompensa puternica consensuala si exista un avertisment la fel
de puternic , pentru a nu exclude metode din afara, fara a fi data orice oportunitate foarte
clara de intalnire si stabilire.
Profesia de psihoterapie-asa cum este in curs de dezvoltare in acest context-este in
mare masura definita de sine si auto-reglementata de practicieni profesionisti sau de asociatii
profesioniste si scoli de formare associate cu diferite metode. In cazul in care exista legi pe
psihoterapie, ele sunt adesea scrise pentru a exclude diverse modalitati si, de asemenea un
numar de psihoterapeuti (persone care practica psihoterapia, limitand astfel practica, cu una
care ar trebui sa fie facuta numai de psihiatri si psihologi). In cazul in care exista legi pe
psihoterapie, ele sunt adesea scrise pentru a exclude diverse modalitati si, de asemenea un
numar de psihterapeuti, (limitand astfel practica, cu una care ar trebui sa fie facuta numai de
psihiatri si psihologi). In fiecare tara unde exista o lege, un numar de psihoterapeuti
profesionsti au fost (sau vor fi) exclusi.
Unele dintre aceste legi sunt acum contestate in instantele de judecata ca fiind
“practice restrictive” sau actionand impotriva principalului UE a liberei cirrculatii a
profesionistilor din Europa. In acest moment-trebuie sa fie clar ca in acest context-unele
metodologii sau grupuri care se numesc “psihoterapii” si care ar putea avea in mod
corespunzator psihoterapeuti calificati practicand in interiorul lor, pot fi 9 in realitate sau in
practica 0 mai aproape de o secta sau un cult, dar acestea pot fi probabil determinate doar
folosind instrumentele de evaluare si comparative cu alte modalitati, sau prin examinare
externa de catre autoritatile de stat sau juridice.
Unele organizatii, cum ar fi “ Scientology”, au reusit pana in present, sa evite un
astfel de control.

Psihoterapie Societală.
Această este psihoterapia, văzută ca un fenomen al secolului XX în mare parte într-o
cultură de Vest, urbană. Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută ca o reacţie psiho-
socială şi psiho-econimică şi compensaţie pentru dezvoltarea indivizilor izolaţi şi relocaţi şi
familiilor mici, ca rezultat care a precedat Revoluţia Industrială şi dezvoltarea, relativ
recentă, a populaţiilor urbane mari (de-a lungul ultimilor 150 de ani).
Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută ca o compensare pentru o familie
extinsă, cu accesul la rude, vecini de încredere şi bine cunoscuţi, restul satului, tribului sau
unităţii culturale, cu asocierea ierarhică a bătrânilor, preoţilor, şamanilor, vracilor, femeilor
înţelepte, vrăjitoarelor, înţelepţilor, clar-văzătorilor, druizior, moaşelor, frizerilor, etc. cu
suportul social şi structuri regulatorii consacrate în munca breslelor, asociaţii de comerţ,
uniuni, căpitani şi sergenţi, profesori, doctori etc, şi de asemenea cu judecători, lorzi şi regi,
etc. - toate furnizând o variată sursă de ajutor, suport, control, înţelepciune şi obiectivitate
asociaţilor lor biologici şi sociali.
Psihoterapia, în acest context, este creaţia unei activităţi profesionale dintr-un set de
nevoi umane care nu au fost îndeplinite în altă parte, că oamenii care trăiesc vieţi tradiţionale
să nu aibă nevoie de un un psihoterapeut profesionist, deoarece, aceste nevoi ar fi, probabil,

15
îndeplinite adecvat din alte surse din sociatatea în care se află. De asemenea susţine şi
încurajează importanta individului, "eu-lui", în societate, mai degrabă decât punctul de
vedere că individul este insignifiant, o unitate de producţie sau subordonat al acelei societăţi.

Psihoterapia trans-culturală
Această psihoterapie este văzută semnificativ diferit de diferite culturi (etnice,
naţionale şi internaţionale), în anumite religii şi grupări sociale. Sunt diferite presupuneri,
contexte culturale şi sociale şi acestea, profesional şi etic, necesită conştientizare şi
sensibilităţi diferite şi suplimentare.
Psihoterapia, în acest context, trebuie, de asemenea, văzută ca un aspect al globalizării
vestice care suprapune (şi înlocuieşte) multe culturi tradiţionale, limbi, practici, mentalităţi şi
tradiţii.
Psihoterapia, în acest context, trebuie, de asemenea, văzută dintr-o perspectiva critică
radicală, existenţială sau post-modernistă care încearcă sa depăşească cultura, moravurile,
presupunerile şi perspectivele unor tendinţe tradiţionale şi moderniste şi este, deci, capabilă
de a critică puncte de vedere înguste ale "culturii", "capitalismului", "obiectivitatii ştiinţifice"
şi "progresului", în aşa fel concentrându-se mai mult pe inegalitate, nedreptate, diferenţă,
pluralitate şi contexte culturale variate. În acest context, munca şi gândurile oamenilor ca
Heidegger, Sartre, Derrida, Lacan, şi în particular Focault sunt semnificative în a oferi o
critică filosofică şi psihologică a culturii predominant (Vest) europene. Focault a criticat
câteva instituţii sociale, în special psihiatria, medicina, moartea, ştiinţele umane, sistemul
penitenciar şi sexualitatea umana şi a fost criticat la rândul lui.
Psihoterapia, în acest context transcultural, este practicată diferit în China, India,
Japonia, America de Sud, Africa şi Rusia decat în culturile de Vest din Europa, America de
Nord şi Australia.
Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută de feminişti şi post-feminişti foarte
diferită (şi poate mai puţin relevantă) pentru femei, deoarece este predominant bazată pe
perspective, norme şi concepte masculine. De aceea, psihologia feminină pune un accent
puternic pe egalitatea sexelor şi drepturile femeilor şi psihoterapia feministă evita
"diagnosticul" şi este înclinată semnificativ către eliberarea de presupuneri predominante şi
împuternicirea clientului (femeii).
Psihoterapia este practicată, în acest context, - cu o orientare religioasă (Creştină,
Iudaică, Musulmană, Budistă sau Taoistă); sau este bazată într-un context spiritual
(transpersonal, shamanistic, păgân) sau care lucrează cu oameni din grupuri culturale
speciale (Rromi, Evrei hasidici, Sami, etc.) sau grupuri naţionale sau grupuri culturale
încrucişate ( Basci, Kurzi, Tirolieni, Ciprioţi, etc.); sau cu oameni cu nevoie socio-culturale
speciale (Evrei ortodoxi, Shahed, Amish, Plymouth, musulmani tradiţionali. etc.) sau care au
fost dislocaţi (refugiaţi, căutători de azil, victime relocatiilor economice sau de mediu, etc.);
sau probleme culturale vast diferite (educaţia femeilor musulmane, atitudinea către căsătorie,
divorţ şi văduve, predominantă bărbaţilor în poziţii ierarhice, etc.); poate fi de asemenea
considerată ca trans-culturală şi va avea, probabil, nevoie de conştientizare şi training special.
Psihoterapia, cum este practicată în zone rurale sau situaţii tradiţionale - doctori
chinezi desculţi, sate tradiţionale, spitale rurale şi centre de sănătate în Africa sau India, etc.
este, de asemenea trans-cultură, pentru că adună des concepte Vestice cu concepte
tradiţionale.

16
Psihoterapia fenomenologică

Această este psihoterapia, ca o abordare fenomenologică sau experentiala la o vastă

varietate de activităţi în societatea umană, cu interese majore în diferite experienţe ale
indivizilor, ajutându-i să treacă peste dificultăţi, să rezolve conflicte, să îşi schimbe
comportamentele şi să ajungă la o înţelegere mai mare atât a sinelui cât şi a mediului.
Psihoterapia, în acest context, este puţin mai filosofică, posibil academică sau
intelectuală şi deţine câţiva practicanţi care lucrează clinic. Există şi o metodă sau modalitate
a psihoterapiei şi anume existenţială şi/sau fenomenologică.
Psihoterapia, în acest context, are, în particular, relevanţă în Europa, datorită varietăţii
sociale, culturale, religioase, economice, ale limbi şi diversităţii politice, moderată de recente
desfăşurări istorice.
Psihoterapia, în acest vast context, poate include acele psihoterapii cu un punct de
vedere în particular filosofic sau epistemologic, incluzând câteva sisteme de credinţă
spirituale, cum ar fi Budismul, psihoterapii transpersonale sau Creştine, deşi acestea ar putea
fi un alt grupaj şi, de aceea ar avea nevoie de o categorie de sine stătătoare.

13. Psihoterapia Diferențiata

Aceasta este psihoterapia văzută ca și activitate profesională care este practicată într-o
varietate de forme diferite: într-o manieră individuală, privată (unu-la-unu); cu familii sau
cupluri; într-un grup de indivizi, care se confruntă cu același tip de dificultăți sau cu
problematici asemănătoare, sau care au venit separat pentru a putea lucra cu grupul de
psihoterapie.
Psihoterapia – în acest context – poate fi coordonată într-o largă varietate de contexte:
acestea includ spitale, policlinici, clinici, săli de operație, hosteluri, închisori, organizații de
voluntari, companii, tabere de refugiați, centre educaționale, etc., cât și în domeniul privat, în
forme și locuri variate.
Psihoterapia – în acest context – poate fi practicată cu un număr diferit de grupuri de
clienți: adulți, pacienți din spitale, prizonieri, criminali, refugiați, victime (de dezastre
naturale, accidente, boli diverse, razboaie si traume), dependenți de diferite substanțe, copii și
adolescenți; pentru cei care iși doresc proceduri speciale – operații estetice sau tratamente
pentru infertilitate, etc.
Există, de asemenea, arii specializate ale practicii psihoterapiei, incluzând: educația,
supervizarea, managementul de caz, managementul serviciului, cercetarea, etc.
Practicanții psihoterapiei – în acest context – desfășurându-și activitatea în atâtea
moduri diferite, incluzând aceste activități specializate, vor avea nevoie de un surplus de
informare specializată.
Ca urmare a definirii psihoterapiei, avem nevoie să ne îndreptăm atenția către diversele
forme de educație in psihoterapie.

17
FUNDAMANTELE PSIHOTERAPIEI
Conf.univ.dr. Adela Mihaela ȚĂRANU

Unitatea 2. Sisteme de psihoterapie. Diferențe și conexiuni

Fundamentele Epistemologice
Ipotezele epistemologice stau (virtual) la baza tuturor teoriilor psihoterapeutice și influențează
indirect abordările (tehnice) ale tratamentului. Aplicată la psihoterapie, epistemologia ridică întrebări
de tipul: Este psihoterapeutul capabil să înțeleagă lumea subiectivă a clientului și să ghideze
procesul terapeutic? Dacă da, cum ajunge el la această înțelegere? Dacă nu, de ce depinde o astfel
de înțelegere?
Cele două epistemologii dominante ce inflențează orientările psihoterapiei sunt modernismul și
postmodernismul, ambele reprezentând viziuni diferite asupra lumii (“metanarative”, cf. Bulter;
2002, p. 13).
Modernism
În era premodernistă predominant era sentimentul unității și coerenței, fiecare ființa umană avea
propriului loc într-o lume clar ordonată, suferința și însănătoșirea aveau un scop/sens într-un plan
cunoscut de o instanță superioară (de exemplu Dumnezeu) iar capacitatea celor care îi vindecau pe
alții a fost percepută nu ca o competență, ci în virtutea acestei Forțe.
Modernismul preia ideile de ordine, unitate, coerență, dar a situat aceasta în om și în rațiunea umană.
Paradigma teocentrică (centrată pe Dumnezeu)a fost înlocuită de paradigma antropocentristă
conform căreia persoana este centrul realității. Punctele de referință ale modernismului sunt
individualitatea, autonomia sinelui, superioritatea rațiunii, transcendența și superioritatea spiritului
asupra materiei și corpului. Modernismul crede că există un ceva/dar/dat în baza căruia oamenii pot
ajunge să cunoască o realitate externă (Held, 1995), în mod particular prin experimentare sau metodă
empirică. Pe scurt, modernismul este un curent al gândirii ce respinge tradițiile anterioare și afirmă
ideea că omul este capabil să-și îmbunătățească și să-și remodeleze mediul cu ajutorul cunoașterii
științifice, a metodelor empirice și a tehnologiei.
Postmodernism
Prin opoziție, postmodernismul definește cunoașterea ca fenomen subiectiv, așa încât mintea nu e
capabilă să știe ceva în afara ei, adică nu e capabilă să cunoască adevărul subiectiv (Held, 1995). În
locul unei viziuni teocentristă sau antropocentriste, postmodernismul subscrie unei viziuni “ex-
centriste” considerând că teoriile și modelele pe care le avem pentru orice fenomen uman sunt
simple constrcții ale minții și nu corespund realității, astfel că nu există posibilitate să ajungi la
adevăr. Potrivit postmodernismului, realitatea este co-construită, are o dinamică permanentă iar
acesta este situația inclusiv cu Sinele/ self-ul, aflat în evoluție/ schimbare condiționată de factori
individuali, sociali și temporali. Pe scurt, se respinge certitudinea asumată a eforturilor științifice
pentru a înțelege și explica realitatea și afirmă că realitatea nu este reflectată în mod simplu în
înțelegerea umană ci este o întelegere mediată de propria realitate personală.
Psihoterapia încorporează aspecte atât din modernism cât și din postmodernism. Un exemplu în acest
sens este îndepărtarea/ distanțarea copilului de părintele semnificativ pentru a dobândi separarea și
individuația, un fenomen observat la copii în cele mai multe culturi. Această “forță” de separare este
”înnăscută”, nu este construită social. Totuși modul unic în care acest dat este realizat în viața unui
copil reprezintă o construcție socială, atât din partea copilului cât și a condițiilor particulare ale
mediului său.
Elemente funcționale și structurale în psihoterapie (teoria lui T. Millon)
1
Distincția realizată de Theodore Millon (1996) între două domenii - unul funcțional și altul
structural, răspunde unei tendințe de diferențiere și clasificare a psihoterapiilor. Millon (1996:xxx)
consideră că omul trăiește în două lumi, una interioară și una exterioară, deci este necesar un set de
procese pentru ”a gestiona, adapta, transforma, coordona, echilibra, elibera și a controla tot ceea ce
înseamnă a da și a lua, între cele două lumi”. Acest set de procese, numit de el domeniu funcțional,
este asociat de Millon psihologiei ființei umane și are ca rezultat modurile expresive ale acțiunii
reglatorii. Există patru moduri expresive: comportamente expresive, conduită socială, procese
cognitive și mecanisme reglatorii inconștiente.
Domeniul structural, preluat din psihiatria biologică, este gândit ca ”stările și acțiunile unei naturi
cvasi-permanente, echivalentul conceptului de predispoziție” și este asociat anatomiei ființei umane.
Este important faptul că orice experiența de viață trăită de o persoană este păstrată într-un fel anume
în memoria acelei persoane. Aceste amintiri, afecte, atitudini, nevoi, frici, conflicte și așa mai
departe, deși își au originea în trecut, modifică, transformă și uneori chiar distorsionează modul în
care acea persoană își va retrăi amintirile în prezent. Mai mult, acestea pot influența modul în care
persoana în cauză își va direcționa și își va trăi viața în viitor, deși majoritatea oamenilor nu sunt
conștienți de conținutul domeniului structural. Teoria lui Millon (1996) face distincția între patru
elemente structurale: imaginea de sine, reprezentarea obiectelor, organizarea morfologică și
dispoziție/temperament.
Potrivit acestui model, fiecare element structural, ca și fiecare mod expresiv, poate corespunde unei
anume perspective terapeutice (așa cum se poate observa în tabelul de mai jos).
Domeniul funcțional Domeniul structural
Nivel comportamental  Acțiuni expresive: terapii
comportamentale
 Conduită interpersonală: terapii
bazate pe interacțiune –
umaniste, sistemice
Nivel fenomenologic  Stil cognitiv: terapii cognitive  Imaginea de sine: terapii
umaniste, experiențiale
 Reprezentări ale obiectului:
psihoterapie analitică
Nivel intrapsihic  Mecanisme de reglare:  Organizare morfologică:
psihanaliză psihanaliză
Nivel biologic-  Stare de
fiziologic dispoziție/temperament:
psihiatrie biologică

Terapii psihodinamice
Reprezentanți: Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Sandor Ferenczi,
Ernest Jones, Jamesc J. Putnam, Adolf Meyer, Anna Freud, Melanie Klein, Donald Winnicott,
Jacques Lacan
Scurtă istorie: Revenim la momentul 1895 când, în Studii despre isterie, Freud și Breuer se referă
explicit la cura prin vorbă, catarsis, asociatiile libere și explorează drumul parcurs de simptom de la
evenimentul traumatic până în prezent. În 1896 Freud foloseste termenul de “psihanaliză” și începe
să contureze câteva principii de bază ale teoriei precum importanta ascultării clinice în profunzime,
posibilitatea unei hermeneutici a comportamentului (semnificația sa) și elemente de teorie a
sexualității infantile.
Pentru Freud, subiectivitatea umană, sinele sau self-ul nu au fost conceptualizate ca fiind structuri
fixe ci într-o dinamică de schimbare. Arhitectura interiorității umane este formată din trei entități
incompatibile și cu o coerență variabilă, însă unită funcțional: Eu, Ego si Supraeu. Eul si Ego-ul nu

2
împărtășesc scopuri comune (plăcere versus siguranța) și nu functioneză după același principiu
(principiul plăcerii versus principiul realității): Eu-l este componenta primitivă, impulsivă, reactiva
la stimuli și inconștientă a psihicului. Ego-ul mediază între lumea externă și Eu, este partea rațională
care tine sub control Eu-l irațional și haotic. Supraeul ar fi cel mai simplu de descris ca și contiință,
cenzor sau partea moralizatoare a psihicului. ”Aceasta subiectivitate este la început determinată de
rezultatul interacțiunii dintre genul căruia îi aparținem și influențele familiei, pentru ca mai apoi,
datorită crizelor existențiale, să se dezvolte structura dinamică, complexă și obscură care fracturează
subiectul între conștient și inconștient (cf. Masfield, 2000, apud. R Vrasti, xxx).
Începând din 1902 Freud participa regulat la Viena la prima mișcare psihanalitică privata, alături de
mai multi medici vienezi interesati de psihologie între care Alfred Adler și Otto Rank, Carl Gustav
Jung, medic elvetian, Sandor Ferenczi de la Budapesta sau Ernest Jones, medic englez, toți discipoli
proeminenți ai lui Freud.
După ruptura de Freud, Adler inițiază “psihologia individuală”, curent care reducea importanta
inconștientului în dinamica psihologică și dezvoltă o teorie integrata, holistica de terapie psihologică
care avea la bază o viziune optimistă și umanistă despre viață. Potrivit acestei teorii, tendința pentru
superioritate sau complexele de inferioritate sunt mai importante decât dinamica inconștientului în
contactul cu realitatea. Simptomele nevrotice se dezvoltă din copilarie și se reflectă în viața adultă,
de unde importanța familiei și a relatiilor sociale chiar timpurii.
În 1912 Jung publica “Psihologia inconstientului” unde formuleaza propria “psihologie analitică”
prin extinderea conceptului de libidou la forțele non-sexuale ale psihicului. Pentru el, psihicul uman
are o natură religioasa, iar elementele inconștiente se integrează în conștient printr-un proces pe care
l-a denumit individuatie. Jung a conceptualizat sistemul psihic ca având o natură colectivă,
universală și impersonală, identic la toti indivizii și înnăscut sub forma arhetipurilor (metafore ale
experienței umane).
Caracteristici: Terapiile psihodinamice constituie, din punct de vedere istoric, baza psihoterapiei ca
tratament pentru boli psihice. Prin psihanaliză, exemplul cel mai proeminent, terapiile psihodinamice
sunt, probabil, cele mai cunoscute dintre modalitățile de psihoterapie.
Una dintre ipotezele centrale ale acestei școli este că factorii de care nu suntem conștienți sunt
influențează în mod senificativ comportamentul nostru. În comparație cu terapiile dezvoltate mai
târziu, terapiile psihodinamice oferă o dirijare relativ mica și pun accent pe relația dintre terapeut –
pacient și dinamica existentă între aceștia. Obiectivul îl reprezintă creșterea înțelegerea de sine și
conștiința de sine a pacientului (Barber, Muran, McCarthy și Keefe, 2013).
Se consideră că procesul terapeutic are o intensitate mare, susținută prin frecvența sesiunilor (de mai
ulte ori pe săptămână) și pentru o lungă perioadă de timp (mai mulți ani). Costurile asociate au
determinat această școală de psihoterapie să dezvolte interventii mai scurte, cu rezultate bune; cu
toate acestea, intervenții de mare intensitate, pe termen lung, continuă să fie livrate catre pacienti, în
unele țări putând fi rambursabile din fondurile de sănătate publică (de exemplu Germania). Studiile
de eficacitate nu fac parte din tradiția acestei școli de terapie și au fost mult timp contestate de
practicanți, pentru care metodologia standard de cercetare nu este adecvată evaluării proceselor și
succesului terapiilor. Un număr foarte mic de studii au evaluat eficacitatea tratamentelor tradiționale
pe termen lung într-un mod controlat, iar rezultatele au fost contradictorii (Barber et al, 2013;
Leichsenring și Rabung, 2011; Smit et al, 2012), sugerând că este nevoie de mai multe dovezi.
Terapia psihanalitică
Psihanaliștii se focalizează pe conflictele din inconștient, cu originea în trecutul clientului,
aspecte care se manifestă în planul percepției, a gândurilor și interacțiunilor persoanei. Se prezumă
că problemele/ dificultățile apărute au luat naștere din inabilitatea din trecut a acelei persoane de a
face față unei dureri emoționale puternice; clientul a dezvoltat mecanisme de apărare pentru evitarea
conștientizării acestui eveniment, ascunzând sentimentele în inconștient. În consecință, pentru a
putea reconstrui personalitatea unei persoane, aceste mecanisme de apărare trebuie să-și piardă

3
motivul de a fi și clientul să poată renunța la ele fără consecințe negative. Reconstrucția impune ca
sursa de emoții negative să fie scoasă la lumină și să se lucreze la transformarea ei; odată ce
anxietățile și mecanismele de apărare sunt devoalate, ele pot fi analizate, înțelese și tratate iar ca
rezultat, lumea mistică a clientului devine un loc familiar. Ritmul transformărilor depinde, în
principal, de capacitatea de rezistență/anduranță emoțională a clientului.
Psihoterapia analitică
Pornind inițial de la conceptele comune cu psihanaliza lui Freud, psihoterapia analitică s-a
dezvoltat apoi ca o terapie distinctă. Potrivit acestui model, relațiile din trecutul unui individ
(împreună cu evenimentele, situațiile, oamenii, sentimentele asociate și așa mai departe) au o
influență foarte mare asupra modului în care individul respectiv privește, gândește și experimentează
prezentul. Impresiile generate de relațiile apropiate din copilărie, numite ”reprezentări ale
obiectului”, pot distorsiona percepția prezentului și pot duce la comportament de tip repetitiv, atât
pentru clienți, cât și pentru partenerii acestora. Spre deosebire de gândirea freudiană clasică, acești
terapeuți nu abordează psihopatologia adultă ca o repetare a conflictelor din copilărie, ci consideră
că experiențele ulterioare de viață au contribuit senificativ pe acest fond, prin urmare focusul este pe
restructurarea temelor conflictuale din prezent. Spre deosebire de terapeuții orientați pe interacțiune,
psihoterapeuții analitici nu încearcă să influențeze direct relațiile din prezent, ci caută să aducă
persoana în proces de conștientizare a anxietăților relațiilor din trecut și a conflictelor cu ceilalți și
astfel să-i elibereze de percepțiile nerealistice și sentimentele asociate în relațiile lor din prezent.
Din acest motiv, o biografie a clientului este extrem de utilă pentru cartografierea relațiilor/
reprezentărilor obiectului.
Terapeuții pot fi foarte activi în demersul lor terapeuti; pun întrebări, dau feedback, oferă
interpretări. Modelul presupune că dezvoltarea/vindecarea necesită o coordonare și interpretare de
specialitate. Deoarece succesul unei astfel de terapii eliberează energii canalizate anterior pentru
ascunderea anumitor experințe în inconștient, la final clienții se simt mai plini de vitalitate și mai
încrezători în forțele proprii.

Psihoterapii umaniste
Reprezentanți: Carl Rogers, Abraham Maslow,Victor Frankl, Rollo May, Jacob Levi Moreno, Irvin
Yalomm, Frederik Perls, Don D. Jackson , Salvador Minuchin, Jay Haley, Cloe Madanes
Scurtă istorie: O analiză a istoriei ideilor în psihoterapie (cf. Watson et al., 2005, apud R. Vrasti,
p.69) arată că orientarea umanistă derivă din filozofia lui Husserl și Heidegger, prin asimilarea unei
perspective fenomenologice optimiste în privința dezvoltării ființei umane și autodeterminării
acesteia.
Ideea că terapia are ca punct de pornire înțelegerea lumii subiective a clientului și dezvoltarea
personală trebuie orintată către satisfacerea nevoilor umane au fost lansate de Maslow în primele
întțlniri dedicate celor care cred în posibilitatea studierii valorilor, intențiilor și înțelesurilor
existenței conștiente a individului, adică umaniștilor.
Terapia centrata pe client a reprezentat alternativa principală la psihanaliză în anii 1950/1960, Carl
Rogers (1902-1987) fiind considerat și în prezent a doua personalitate (după Freud) care a influențat
dezvoltarea psihoterapiilor. El a fost cel care a mutat atenția în procesul terapeutic de la o metodă
interpretativă/ critică a ideilor, sentimentelor și comportamentelor ”pacientului”, către atitudinea
terapeutică caracterizată de înțelegere empatică, grijă și respect față de ”persoană”, elemente pe care
le consideră necesare mobilizării tendinței naturale de dezvoltare, deci rezultatelor favorabile în
psihoterapie.
Viktor Frankl (1905-1997) este considerat exponentul de seamă al psihoterapiei existențiale, strălucit
continuată azi de altă figură importantă și foarte prolifică în literatura de specialitate, Irvin Yalomm.
Frankl pornește de la experiența lui din lagarele naziste, unde observă că aceeleași condiții

4
amenințătoare de existență determină direcții diferite de dezvoltare a sinelui – unii devin egoisti si
antisociali, altii rămân generoși și își păstrează speranța. Ipoteza sa, că acțiunile oamenilor sunt date
de întelesul pe care-l atribuie existentei, o aplică în plan terapeutic dezvoltând logoterapia. Acest
curent pleacă de la premisa umanistă că nevoia de sens în viață este o motivație bazală pentru
oameni, iar nevroza existențială este consecința tipică a pierderii acestui înțeles. Astfel, dacă
libertatea fără sentimentul sensului existenței duce la arbitrariu iar libertatea plină de înțeles duce la
responsabilitate.
Jacob Levi Moreno (1889-1974), psihiatru austriaco-american de origine română, este unul dintre
întemeietorii psihoterapiei de grup şi părintele psihodramei, al sociometriei (metoda de analiză a
relațiilor interpersonale), al sociatriei (analiza structurilor relaționale în cadrul sistemelor de
sănătate/psihiatrie socială). În concepţia lui despre existența umană, grupurile şi societăţile sunt
considerate entităţi cu potenţial de schimbare (terapeutică), tot așa cum sunt entități de socializare și
creare a umanității. Interesul și inventivitatea remarcabilă în domeniul metodelor de grup îl fac co-
autor al abordărilor dinamicii de grup și metodelor de acțiune din pedagogie, dar și precursor al
abordărilor sistemice. Psihodrama, sau teatrul cathartic, a apărut odată cu crearea, la Viena, a
”teatrului improvizat” (1921) și aduce în prim plan spontaneitatea, înțeleasă ca tendința naturală a
continuțurilor noastre psihice a se organiza în forme adaptate atât nevoilor interioare, cât și adecvate
mediului.
Frederik Perls (1893-1970), considerat părintele terapiei gestalt, aduce în atenție principiul holistic
potrivit căruia omul este un tot/ întreg aflat în echilibru homeostatic, într-o balanță atrasă de forțe
opuse. Psihoterapia inițiată de el este focalizată pe experiența individului în momentul prezent, pe
relația terapeut-client și pe capacitatea umană de adaptare autoreglatoare ca rezultat al situației
gnerale de viață. Principiile gestalt sunt: orice lucru este relațional și în flux; accentul se pune pe
experiența subiectivă care creează semnificație; existența dialogului și angajamentului între client și
terapeut. Regăsim la S. Perls propunerea unor grupuri de auto-psihodramă zise și de gestaltteorie.
Don D. Jackson (1920-1968), inițiatorul, alături de Gregory Bateson, a Școlii de la Palo Alto,
fondează (1958) Mental Reserch Intitute, centru de cercetări şi studii aplicative asupra teoriei
ecosistemică a comunicării cu o orientare clinică care a condus, cu timpul, la dezvoltarea terapiilor
familiale sistemice.
Caracteristici: Terapiile umaniste reprezintă prima abatere semnificativă de la tradiția
psihodinamică. Aici, nu terapeutul, ci clientul este văzut ca un factor al schimbării pozitive, care este
facilitată de o relație terapeutică empatică și respectuoasă. Gradul în care terapeutul direcționează
procesul de terapie variază între diferitele versiuni ale terapiilor umaniste și poate fi minim.
Deși fondatorii terapiei umaniste au contribuit foarte mult la a face din psihoterapie un subiect de
cercetare empirică, studiile de eficacitate controlate au jucat un rol minor. În plus, oportunitatea de a
aplica noțiunea de practică bazata pe dovezi pentru psihoterapie a fost pusă la îndoială de către
practicieni, ca și în cazul modelelor psihodinamice. Cu toate acestea, mai multe studii aleatorii
controlate au investigat unele intervenții psihoterapeutice care aparțin acestei școli iar rezultatele
sugerează ca acestea sunt eficiente pentru o serie de condiții (cf. Elliott, Greenberg, Watson,
Timulak și Freire, 2013). Cu toate acestea, terapiile umaniste nu joacă un rol important în
psihoterapia de masă și nu sunt livrate ca psihoterapie în multe țări în cadrul sistemului de sănătate
publică. O posibilă explicație pentru acest lucru este că acestea nu sunt la fel de bine sustinute de
dovezi empirice, precum terapiile cognitive și comportamentale.
Psihoterapii centrate pe persoană. În cadrul terapiilor centrate pe persoană s-au evidențiat două
curente: terapia umanistă centrată pe client a lui Roger (1942) și terapia Gestalt propusă de Perls
(1976). Conceptul de imagine de sine este foarte important în ambele abordări iar termeni precum
”eu”, ”prin mine în însumi/însămi” dau, în concepția acestor terapeuți, un puternic simț al
echilibrului, inducând un sentiment al stabilității într-o lume dinamică și în continuă schimbare.
Considerând că fiecare persoană are atât un potențial permanent, implicit, cât și o tendință naturală

5
de dezvoltare, instabilitatea sau lipsa evoluției sunt generate de blocarea proceselor naturale de
învățare și duc în timp la distorsionarea imaginii de sine.
Viziunea optimistă în legătură cu potențialul uman face ca procesul de restabilire a imaginii de sine
afectate să fie proiectat evitând metodele invazive; rolul terapeutului este acela de a crea un context
psihoterapeutic optim, empatic, care permite clienților să restabilească contactul cu ei înșiși prin
explorarea propriilor trăiri, în special a celor care îi contrariază. Clienții reîncep să învețe, fluxul
sentimentelor și a gândurilor își reia cursul firesc, dar nu conținutul lor este considerat important (ca
în cazul terapiilor cognitive), ci recâștigarea încrederii clienților în propriile experințe și în
dezvoltarea personală spontană.
Nu se face apel la analize strălucite, la protocoale terapeutice stricte și nici la schimbări șocante de
context sau de percepție. Creșterea/dezvoltarea ia naștere în contextul special al relației terapeutice
de calitate, din aceste considerente atitudinea terapeuților fiind mult mai importantă decât
intervențiile terapeutice în sine. Factorii cheie aici sunt respectul, originalitatea, gândirea pozitivă
necondiționată, înțelegerea empatică precisă și angajamentul față de client și de dorința sa de
dezvoltare. Relația terapeut-client nu este una ierarhică, terapeutul nu este un expert, expertul în
problemele clientului fiind chiar el însuși.
Psihoterapii bazate pe interacțiune. După 1930 şi mai cu seamă după al doilea război mondial, o
serie de descoperiri din domeniile cele mai diverse determină revizuirea perspectivei "individualiste"
din cercetările privind fiinţa umană. Principalul concept al acestor terapii este acela că sursa
problemelor omului este aspectul relațional-interacțional (conform Kiesler, 1983; Laery, 1957;
Sullivan, 1953). Calitatea interacțiunilor recurente cu alți oameni, în special cu care au fost sau
suntem încă apropiați, au un rol determinant în modul în care noi ne dezvoltăm și experimentăm
(propriile trăiri). Se consideră că fiecare persoană a dobândit un set de patternuri de comportament
care-i ”forțează” pe ceilalți să se comporte corespunzător acestuia, activând în ei reacții care
confirmă modul în care aceste persoane se raportează la lume și la ele însele.
De multe ori clienții nu sunt conștienți de capcana paternurilor interacțiunilor contraproductive în
care sunt prinși iar psihoterapia presupune creșterea gradului de conștientizare și descoperirea
modurilor alternative de comportament. Contextul terapeutic este variat, se poate lucra individual,
eventual împreună cu familia clientului, sau în grupuri de terapie (grup de clienți și unul/doi
terapeuți). Terapia care include clientul și familia acestuia poate conduce la identificarea ușoară a
cauzelor acestor patternuri, precum și la creșterea eficienței rezolvării lor. La rândul său, grupul de
terapie permite evidențierea, și deci oportunitatea de soluționare a unui număr crescut de paternuri
de interacțiune.
Modelul relaţional şi-a adus o contribuţie importantă în fundamentarea psihologică a terapiilor de
grup. În psihodramă, matricea relaţională şi nevoia de ataşament sunt regăsite la nivelul grupului şi a
importanţei fuzionării în lucrul cu grupul şi cu protagonistul.
Ca metodă de psihoterapie, psihodrama îşi are originea în interpretarea dramatică (anterioară
culturii) și în jocul copiilor. J.L. Moreno a aplicat elementele dramatice (jocul de rol, schimbul de
rol, auto-prezentarea dramatică, oglindirea, etc.) pentru situaţiile reale de viaţă, externalizând
procesele psihologice proprii în formula "aici şi acum", cu beneficiul unei exprimări spontane/
autentice cu mare potențial empatic și restructurant.
Punctul de pornire al concepţiei moreniene este ideea că în fiecare om există un potenţial creativ,
care însă stă la dispoziţie numai limitat. Psihodrama favorizează descoperirea şi activarea acestui
potenţial prin actualizarea/facilitatea spontaneității, al cărei deficit produce tulburări psihice și
sociale. Potrivit lui Moreno, anxietatea este o funcție a spontaneității - când spontaneitatea se
diminuează, anxietatea crește iar persoana dezvoltă comportamente defensive, stereotipe și
repetitive.

6
Prin acțiune psihodrama permite să fie scos la iveală conținutul psihic blocat, efect care nu a întârziat
să fie observat de psihanaliști (Bion, Anzieu, Foulkes, Slavson etc.) care au dezvoltat în baza acestei
medode psihanalizele de grup și cercetările de dinamică a grupurilor.
Grupul şi spaţiul psihodramatic este prin excelenţă tranziţional. Prin intermediul jocului - momentul
iluziei (Winnicot) - grupul facilitează starea de omnipotenţă subiectivă a fiecăruia, fundamentală
din punct de vedere evolutiv (recuperează şi dezvoltă Sinele). În trecerea de la subiectivitate (Eu
actor) la momentul realităţii obiective (Eu observator, oglindă, individuare), terapeutul preia funcţia
mamei/părintelui suficient de bun. El participă la iluziile jocului – neuitând că este joc, deci
controlîndu-l – şi asigură evoluţia de la subiectiv la obiectiv prin intermediul obictectelor traziţionale
(eurile auxiliare şi obiectele scenei).
Iniţiatorul şi teoreticianul abordării sistemice a fost Gregory Bateson, antropolog englez și liderul
Școlii de la Palo Alto, grup de cercetători care postulează posibilitatea de a înţelege faptele psihice
pornind de la comportamentul de comunicare al individului, plasat în contextul actual al relaţiilor
sale. Metoda lui Milton H. Erickson construită preponderent pe folosirea paradoxului şi a
metacomunicării prin metaforă, a fost sursa de inspiraţie a echipei de la Palo Alto pentru elaborarea
unor metode proprii de terapie familială, bazate pe intervenţia activă şi atitudinea directivă a
terapeutului. Interesul pentru o astfel de abordare a familei a fost inspirat grupului de la Palo Alto,
iniţial, de către Don D. Jackson. Acesta a abordat, pentru prima oară în domeniul psihiatriei, familia
ca (pe un) sistem, în speţă unul a cărui principală funcţie este (auto)conservarea, prin menţinerea
homeostaziei.

Terapii comportamentale și cognitive

Reprezentanți: John Watson, Mary Jones, Edmund Jacobson, Edward Thorndike, Burrhus Skinner,
Hans Eysenk, Richard Lazarus, Albert Bandura, Albert Ellis, Aron Beck, Marcha Linehan
Scurtă istorie: În 1920, psihologul american John Watson (1878-1958), prin realizeazarea primului
experiment de conditionare la stimulul de frica, scrie actul de naștere a “comportamentalismului”
(“behaviorism”). Câțiva ani mai târziu discipola sa, Mary Jones, numită și “mama” terapiei
comportamentale, inițiază primele tehnici de deconditionare, asociind un stimul generator de frica cu
unul plăcut iar în 1930, E. Jacobson dezvoltă altă tehnică de bază a acestor terapii – relaxarea
musculară progresivă.
Dezvoltările sunt foarte rapide la acest început de secol XX, în pleiada de comportaentaliști intrând
curând Skinner, cunoscut datorită elaborării teoriei “comportamentului conditionat operant” care
spune ca prin operări asupra mediului individul învată comportamente noi în principal pe baza
puniției și premierii. La Londra, psihologii de la cunoscutul spital Maudsley, au explicat
comportamentul psihopatologic ca unul învățat, ca oricare alt comportament, punând astfel bazele
doctrinare ale tratamentului comportamental publicate de Eysenk in 1960.
Joseph Wolpe (1915-1997), psihiatru inițial de orientare psihanalitică, aderă la principiile
condiționării enuntate de Pavlov și dezvoltă o forma de psihoterapie bazata pe metoda inhibitiei
reciproce și a “desensibilizarii sistematice” în tratamentul fricii. Metoda este preluată Richard
Lazarus (1922-2002) care o aplică la fobia școlară și la terapia de grup pentru tulburări fobice.
La jumătatea secolului 20, în cadrul mai larg al terapiei comportamentale apare un curent nou, cel al
terapiei cognitive cu focus pe reprezentările psihologice asupra mediului. Acste teoriile atribuie
cogniției rolul major în etiologia tulburărilor psihice, considerând că perturbările emoționale din
tulburările despresive și anxioase sunt expresia gândurilor ilogice, anti-empirice, iraționale pe care
suferinzii le au. Albert Ellis și Aron Beck sunt marii fondatori ai terapiilor cognitiv-
comportamentale: A. Ellis consideră că gândurile iraționale pot fi schimbate prin folosirea

7
proceselor raționale și formularea de ipoteze, susținut de terapeut; A. Beck consideră că aceste
credințe eronate au un sens și pot fi modificate prin experiența empirică a erorilor pe care le conțin.
Terapiile care s-au dezvoltat după 1990, precum terapia cognitiv-comportamentală bazată pe
“mindfulness”, activarea comportamentală, terapia de acceptare și angajament, terapia dialectic-
comportamentală diminuează atenția acordată stict continutului cognitiv și integrează principiile de
acceptare, atenție conștientă și lipsa criticii, așa cu sunt acestea definite în tradiția religiei budiste sau
a altor tradiții spirituale orientale care conceptualizează suferința ca rezultat al distorsiunilor modului
de a percepe lumea de către limbaj.
Caracteristici: Intervențiile cognitiv-comportamentale se bazează pe teoria conform căreia o mare
parte din comportament este rezultatul unor procese de învățare (componenta comportamentală), în
consecință atenția se centrează pe convingerile greșite și/sau inutile și tiparelor automate de gândire
(componenta cognitivă). Terapeutul caută să implice clientul în procesul de reînvățare, de corectare a
gândurilor eronate prin încurajarea pacienților de a evalua dovezile care susțin aceaste cogniții. De
exemplu, expunerea controlată la un mediu ce-i induce teamă persoanei poate permite acesteia să
experimenteze că rezultatul așteptat (temut) nu se produce de fapt, depășind astfel frica.
Intervențiile cognitiv-comportamentale sunt practicate pe scară largă. Spre deosebire de terapiile
psihodinamice și umaniste, această școală are o lungă tradiție de evaluare empirică, iar aceste terapii
sunt, prin urmare, printre intervențiile cel mai bine susținute de dovezi din studii randomizate
controlate. Terapia cognitiv-comportamentală a fost dovedita a fi eficientă în cazul mai multor
tulburări, precum cele asociate anxietății și tulburărilor de alimentație. Mai mult, studiile incluzând
perioade lungi de monitorizare au demonstrat efectele sale de lungă durată (Butler, Chapman,
Forman și Beck, 2006; Hollon și Beck, 2013).
Psihoterapii comportamentale
Aceste terapii își au originea în curentul behaviorist și în teoriile de învățare de tip buclă unică (ex.
Bandura, xxxx; Eysenck, xxxx; Lazarus, xxxx; Pavlov, 1897; Skinner, 1953). Adepții stricți ai
acestei teorii terapeutice acceptă doar comportamentul observabil obiectiv și evenimentele, ca puncte
de start și de interes pentru terapie, toate patternurile de comportament fiind ”învățate” prin metoda
de condiționare de tip ”răsplată și pedeapsă”.
Terapia comportamentală este centrată pe analiza modului în care un comportament nedorit a fost
stimulat în trecut (de exemplu de anumite situații care au motivat și/sau încurajat adoptarea acestui
comportament) iar procesul terapeutic constă în generarea unei diminuări a comportamentului
nedorit și încurajarea modalităților alternative de manifestare. Pentru a obține asemenea schimbări,
ei stabilesc un program de sedințe de terapie în baza unor protocoale validate de cercetări empirice.
În terapia comportamentală, atât procesele terapeutice, cât și rezultatele sunt definite explicit,
intervențiile se bazează pe expunere (clienții sunt expuși la stimuli în spațiul sigur al cabinetului
terapeutic), pe prevenirea răspunsului (terapeutul previne de obicei răspunsurile comportamentale
disfuncționale, prin însoțirea/asigurarea clientului de exemplu) și pe întăririle pozitive ale
comportamentului dorit. Combinația dintre expunere și prevenirea răspunsului poate lua diverse
forme, una dintre acestea fiind, de exemplu desensibilizarea sistematică în care clienții sunt
confruntați cu situații în care anxietatea este provocată gradual, pas cu pas.
Criticii acestei terapii acuză terapeuții comportamentali de focalizare excesivă pe simptomatologia
observabilă, în detrimentul cauzelor mai subtile și, automat, mai puțin tangibile.
Psihoterapii cognitive
Terapiile cognitive se bazează pe conceptele și teorii ale învățării (conform Beck și Beck, 1990,
1995; Beck și Freeman, 1990; Ellis, 1962). Plecând de la premiza că modul de gândire al oamenilor
are o foarte mare influență asupra experienței/realității și percepției aceastei realități, terapeuții
cognitivi consideră că problemele recurente apar în contextul idelor și convingerilor izvorâte dintr-o
gamă largă de patternuri de gândire disfuncțională de tipul abstractizărilor selective, gândirii

8
dihotomice, deducțiilor arbitrare și generalizărilor sau gândirii catastrofale. Ca o consecință a acestor
patternuri, oamenii se confruntă cu un simț distorsionat al realității.
Considerând că modurile de gândire diferite pot crea experiențe de viață diferite (echivalent al
percepțiilor diferite ale realității), psihoterapia cognitivă își propune transformarea unui ciclu vicios
într-unul de învățare. În cadrul unei ședințe psihoterapeutul analizează problema clientului, face o
”hartă” a patternurilor acestuia și încearcă să descopere convingerile care le însoțesc și care au
generat problema. De obicei terapeuții cognitivi sunt activi și directivi, pun întrebări, identifică
gândirile disfuncționale și le analizează, problematizează cu focus pe decredibilizarea acestora,
proces dificil și plin de rezistență din partea clientului. Experințele pozitive dobândite cu prilejul
acestor confruntări vor face loc schimbărilor și vor consolida o nouă percepție a realității.

Pornind de la diferențierile realizate de Karasu (1980, cf. Neacșu și Holdevici, Malan, 1979, ), într-o
logică didactică, principalele aspecte psihoterapeutice prezentate anterior ar putea fi sistematizate
astfel:
Sistemul Orientarea Orientarea Orientarea cognitivă și
/ psihodinamică umanistă comportamentală
Aspectul
analizat
Problema Conflictul intra-psihic Alienarea (înstrăinarea de Anxietatea
principală sine), pierderea încrederii,
incongruenţa.
Rezultate Restructurarea Relații interumane Autocontrolul asupra
așteptate personalității, o perspectivă satisfăcătoare omportamentul, indiferent de
(ideal) largă și complexă asupra Capacitatea de a fi prezent cu trecut
lumii ceilalți (”aici și acum”) Moduri de gândire realiste
Energie și încredere în sine Întărirea punctelor de vedere
Experiența emoțională bogată Capacitatea de a redefini
Construirea continuă a stimei limitele cognitive
de sine
Teoria Conflictele reprimate, Disperarea existentială, Deprinderile învăţate,
(cauza dorinţe libidinale, absența fragmentarea eu-lui,lipsa de comportamente deficitare sau
apariţiei conştientizării congruență în cadrul în exces care au fost întărite de
simptomului) experientei personale factori de mediu.
Concepția Rezolvarea conflictelor Congruenţă dintre eul real şi Reducerea simptomelor,
despre refulate, întărirea Eu-lui cel ideal și implică realizarea absența acestora sau a
sănătatea potenţialului uman, anxietății, eliminarea
psihică autodesăvârşirea personală, comportamentelor
recâştigarea încrederii şi a problematice
spontaneităţii.
Modelul de Aduce la nivelul conştiinţei Trăirea experienţei prezente Identificarea și schimbarea
schimbare conţinuturile inconştiente (”aici și acum”) și exprimarea gîndurilor și
(„insight”), înţelegerea spontană, creativă, deplină a comportamentelor nedorite
intelectual –emoţională eu-lui (disfuncționale) duc la o
reechilibrare psihologică
Comportamentele și gîndurile
nedorite au un rol funcțional
(pot fi înțelese ca îndeplinind
o anumită funcție și având un
anumit beneficiu).
Perspectiva Perspectiva istorică, Orientare an-istorică, trăirea Perspectivă non-istorică,
temporală centrare pe trecutul momentului în sens centrată pe prezentul obiectiv
subiectiv fenomenologic
Durata De lungă durată, cu caracter De durată scurtă sau medie şi De scurtă durată, non-intensiv
terapiei intensiv (fecvență ridicată) intensiv
Sarcina Înțelegerea conţinutului Construirea unui context Elaborarea programului,
terapeutului psihologic de natură terapeutic de acceptare recompensarea, inhibarea
inconştientă, a reciprocă, de interacţiune comportamentului/ cognițiilor
semnificaţiilor ascunse ale autentică și exprimare disfuncționale sau elaborarea

9
 vieții pacientului
Tehnici Interpretările, asociaţiile
libere, analiza viselor,
analiza rezistenţelor şi a
transferului etc.
Modelul Modelul medical de tip
terapeutic părinte – copil, medic –
pacient; autoritar, bazat pe
un contract terapeutic ferm
Relaţia Relaţie de tip transferenţial,
terapeutică primară ca importanță în
raport cu terapia
Clientul Clientul are cel puțin o
ideal relație personală importantă
și de lungă durată; are un
control asupra
comportamentelor
impulsive (în special al
actelor violente și
suicidare); conflictul
clientului este de intensitate
nevrotică; este implicat
activ în procesul terapeutic
și în procesul de schimbare;
are o toleranță acceptabilă la
presiunea interpretărilor și
confruntărilor terapeutului
Rolul Interpretare-reflectare; stil,
terapeutului neutru, necritic; confruntă
conflictele surprinse în
cursul relației.
Rezultate Rezultate rezonabil
tangibile predefinite
Proces dificil de prezis
Rezultatele sunt obținute
după o perioadă lungă de
timp (de ordinul sutelor de
ședințe)
Riscuri/ Pacientul înțelege, dar nu
critici face schimbări
Dependență de ședința de
terapie
completă a eu-ului (de la
planul somatic la cel psihic)
Interacţiunea, ascultarea
activă, reflectarea, dialogul,
dramatizarea/ jocul de rol,
proiecțiile de viitor etc.
Model existenţial, relaţie de la
egal la egal, nonevaluativă
Relaţie reală, autentică,
primară ca importanță în
raport cu terapia
În mare măsură clienți care
apelează la sectorul privat de
psihoterapie
Persoane cu o funcționalitate
rezonabilă și cu probleme într-
o arie de viață identificabilă
(aria relațională, profesională
etc.)
Rol de acceptare, permisiv,
motivațional, gratificant,
nondirectiv, autodezvăluire.
Rezultatele rezonabil
predefinite și destul de ușor de
observat
Proces dificil de prezis
Rezultatele sunt obținute în
timp limitat (20-30 sedințe/
60-90 sedințe)
Focalizare pe detaliile
paternurilor de interacțiune
Prea confortabil datorită
empatiei nelimitate și absenței
evaluărilor
unor noi răspunsuri adecvate
la situaţiile anxiogene
Condiţionarea,
desensibilizarea sistematică,
relaxarea, întărirea, modelarea,
restructurarea cognitivă,
sarcinile în plan
comportamental,
monitorizarea stărilor
emoţionale şi a
comportamentului etc.
Model educaţional de tipul
profesor – elev; părinte –
copil; directiv către atingerea
obiectivelor
Relaţie reală, secundară ca
importanță în raport cu terapia
Clienți cu simptome active;
motivați să se centreze pe
reducerea simptomatică și să
formuleze obiective
terapeutice clare; motivați să
desfățoare activități și sarcini
între ședințele de terapie
(temele pentru acasă)
Terapeutul are rol de sfătuitor/
formator, stil directiv,
pragatic, nu interpretează, nu
se autodezvăluie.
Rezultatele sunt predefinite și
observabile
Procesul este predictiv
Rezulatele pot fi obținute în
timp limitat (15-20 sedințe)
Construirea unei lumi pe baze
strict cognitive
Situații de tip eliberator în
lupta cu conflictele de credințe

Asemănări și conexiuni între școlile psihoterapeutice

Factorii specifici reprezintă contribuţii relativ specifice sau unice ale unui sistem de terapie, care îl
diferenţiază de alte metode/teorii. Un psihoterapeut nu poate practica ceva “nespecific”, placebo,
trebuie să facă şi să spună lucruri specifice și confirmate clinic iar viitorul psihoterapiei va consta (se
întâmplă deja!) în integrarea factorilor comuni.
Așa cum sublianiam în capitolul anterior, domeniul psihoterapiei în ultimii 50 de ani se confruntă cu
o dezvoltare haotică, ceea ce este de așteptat să evolueze într-o hiperinflație. Procesul de
10
fragmentare/confuzie poate fi cel mai bine redus prin analize comparative ale sistemelor de
psihoterapie, cu evidențierea asemănărilor.
În prezent, abordările eclectice în psihoterapie încearcă să găsească utilitatea fiecărui sistem și să
reunească aceste elemente într-un model integrativ. Dacă toate sistemele de psihoterapie pot pretinde
în mod legitim un anumit succes (estimat între 80% și 100%), cel mai probabil au în comun anumite
trăsături de bază sau elemente “curative” responsabile pentru succesul terapeutic.
Factorii comuni sau nespecifici pot fi definiți ca similitudini teoretice comune tuturor terapiilor,
nespecifice fiecăreia; cercetarea sugerează că factorii comuni sunt cei mai relevanți în raport cu
rezultatele obținute. Cele mai comune trăsături consensuale sunt așteptările pozitive ale clienților și
relația terapeutică.
Aşteptările pozitive reprezintă încrederea pacientului/ clientului în instituţie la propriu, în terapeut şi
în tratament; ele reprezintă un “edificiu complex”, unul dintre factorii comuni (ori nespecifici) cei
mai dezbătuţi şi mai investigați.
Câteva considerații:
 aşteptările pozitive de obicei conduc la rezultate positive
 tratamentul psihologic este consolidat prin contribuția clienţilor care se aşteaptă ca
acesta să fie eficient
 este un factor necesar (pentru alianța terapeutică și cooperare), dar nu suficient pentru
succesul tratamentului
 este responsabil pentru 1/3 din succesul psihoterapiei
 reprezintă un element activ şi comun tuturor formelor de psihoterapie
 NU reprezintă procesul central al schimbării
 este frecvent întâlnit la solicitanți; majoritatea oamenilor nu vor participa într-un
proces costisitor ca timp, bani, energie (cel puțin) fără a se aştepta la rezultate pozitive
 fals: psihoterapia este doar un proces de influenţare prin care inducem clienţilor
credinţă că tratamentul nostru îi va vindecă şi că orice îmbunătăţire este datorită
dorinţei clientului de a se vindeca.
Alianţa/relaţie terapeutică puternică, interpersonală reprezintă rădăcina psihoterapiei. Potrivit
studiile, cele mai mari variaţii în rezultatul psihoterapiei sunt determinate de factori preexistenți la
clientul (speranţa schimbării, severitatea tulburării), relaţia terapeutică și apoi variabilele tehnicii
folosite.
Între elementele definitorii și comune ale relației psihoterapeutice sunt:
 congruența (autenticitatea)
 recunoașterea clientului în mod necondiţionat (acceptarea nu înseamnă neapărat
acord)
 empatia (“îmi pot imagina cum este”)
Cu toate acestea, este necesară determinarea, pentru fiecare terapie în parte, dacă relaţia terapeutică
reprezintă o condiţie a schimbării, un proces al schimbării şi/sau dacă reprezintă o ”relație obiect”
care necesită schimbare.
Literatura de specialitate consemnează ceea ce este cunoscut ca efectul Hawthorne, fenomen prin
care îmbunătăţirile apar pur şi simplu ca rezultat al observării, studierii şi primirii de atenţie sporită.
Atenţia acordată persoanei de către terapeut (prezent în relație) este comună tuturor psihoterapiilor și
poate fi un factor comun foarte puternic.
Alte trăsături comune psihoterapiilor, conform lui Jerome Frank (Persuasion and Healing, 1993)
sunt:
 faptul că toate metodele sunt elaborări/variaţii ale procedurilor/ ritualurilor mai vechi de
vindecare psihologică

11
  elementele distinctive sunt accentuate iar cele comune/ împărtăşite primesc o atenţie
diminuată, ca o caracteristică a unei comunități competitive
 toate teoriile (psihanaliză, comportamentală, umanistă etc.) și tehnicile specifice presupun cel
puțin un nivel mediu de capacitate de abstractizare
 nivelul la care experţii psihoterapeuţi elaborează planurile de tratament nu se realizează în
termenii teoriilor globale sau tehnicilor specifice, ci ca procese de schimbare (personalizat)
 mecanismele de schimbare în aproape toate abordările au rădăcinile în (cf. Sol Garfield,
1992): încărcare emoţională, relaţie de încredere, setarea vindecării, oportunitatea pentru
catharsis, achiziţia/practicarea unor noi comportamente, existența unei scheme conceptuale,
ritual terapeutic, explorarea lumii interioare a pacientului, învăţare interpersonală
 creşterea nivelului de conştientizare a clientului este centrul tuturor terapiilor de
autocunoaştere și, tradiţional, este unul dintre primele procese ale schimbării; prin tehnicile
psihoterapeutice (feedback sau educație, în variate forme) se urmărește creşterea informaţiei
disponibile clientul, astfel încât acesta să aleagă răspunsul optim.
În concluzie, câteva generalizări referitoare la psihoterapii s-ar putea face în următorii termeni:
 în ciuda schemelor de tratament, rezultatul este variabil
 factorii care țin de particularitățile individuale ale clienților sunt predictori mai buni decât
metoda
 standardizarea excesivă nu conduce la succesul terapiei
 un proces terapeutic satisfacător pentru client nu înseamnă și schimbare terapeutică
 dată fiind importanța alianței terapeutice (a relației terapeutice), pentru o predicție pozitivă,
efectele psihoterapiei ar trebui să apară de la începutul curei.

12
FUNDAMANTELE PSIHOTERAPIEI

Conf.univ.dr. Adela Mihaela ȚĂRANU

Unitatea 3. Procesul schimbării în psihoterapie. Studii de eficacitate și eficiență a

psihoterapiei

3.1. Premise ale schimbării: un model integrativ al personalității

În general, cercetarea clinică asupra rezultatelor psihoterapiei angajează criterii care reliefează
efectele la nivel de simptom și ajustarea generală a persoanei, excepție făcând analizele asupra
modului în care o problemă psihiatrică influențează arii specifice ale personalității ori întreg
sistemul. Din punct de vedere psihoterapeutic, întrebarea care se pune este dacă întreaga
personalitatea sau o parte din ea se poate schimba și prin care tehnici, altfel spus în ce măsură
alegerea tehnicilor de intervenție se poate face în funcție de potrivirea acestora cu zonele de
personalitate pe care le afectează în mod direct. Această abordare necesită însă un model pan-
teoretic, generic/ cadru de accepție privind personalitatea.

Psihologia personalității reprezintă o componentă importantă a teoriilor psihoterapeutice și stă la

baza elaborării metodei de intervenție psihologică; unii terapeuți înțeleg sistemul de personalitate
într-un mod psihodinamic, structurat în Id, Ego, și Superego (Freud, 1923/1960), umaniștii înțeleg
personalitatea ca fiind compusă din Eu-ul autentic și Eu-ul fals (C. Rogers, 1951) sau folosesc alte
diviziuni, așa încât cercetare devine fragmentată și dificil de interpretat.

Modelul integrativ al personalității elaborat de Mayer (1993/1994) reprezintă o alternativă, un

model cadru care interegrează aceste teorii. Originea sa o reprezintă abordarea lui Wilhelm Wundt și
este similară concepției lui Allport despre personalitate ca implicând "…organizarea dinamică la
nivel individual a acelor sisteme psihofizice care determină ajustările unice/specifice la mediu"
(Allport, 1937, p. 48; Wundt 1897, pp. 25-26). Acest cadru împarte studiul personalității în patru
teme majore - (a) Ce este personalitatea, (b) care sunt părțile sale coponente, (c) modul în care acele
părți sunt organizate, și (d) modul în care se dezvoltă personalitatea - și descrie un model generic de
personalitate cu care tehnicile de schimbare clinică pot fi asociate. Organizarea personalității este
subdivizată în aspectele structurale și dinamice. Organizarea structurală implică două perspective:
primul se referă la poziția personalității în cadrul sistemelor vecine, conform unui model structural
conjunctiv; a doua se referă la stabilirea zonelor stabile pe termen lung, care reflectă funcționarea sa.

1
Vom introduce aceste două modele structurale în secțiunea următoare, apoi vom examina acele
procesele de schimbare psihoterapeutică care aduc modificări în zonele personalității.

Mayer identifică și separă mai multe nivele - ilustrate prin liniile orizontale din Figura 1, de la
nivelul micilor sisteme fizico-chimice, la nivelul proceselor cerebrale și al elementelor fizice
importante, la nivelul structurilor psihologice și al relațiilor semnificative, până la nivelul social al
grupurilor și culturii. ”Personalitatea” este poziționată "În interiorul persoanei" iar "Situația", așa
cum este descrisa aici, este ancorata la același nivel, pentru că personalitatea interacționează cel mai
direct cu sensuri și acțiuni care se exprimă în afara persoanei prin limbaj și mișcare. Dihotomia între
personalitate și situația în care ea se exprimă corespunde distincției între personalitatea privată și
cea publica, sau între personalitatea ”sub acoperire” și comportamentul mental cu semnificatie
clinică (Singer, 1984, 1987).

Fig. 1. Contextul dezvoltării personalității (cf. Mayer, 2004)

Personalitatea reprezintă sistemul mental organizat, aflat în dezvoltare prin interacțiunile

semnificative psihologic cu lumea exterioară individului. Pe de altă parte, sistemul mental este
compus din subsisteme psihologice precum conștiința și atenția, sinele, reprezentările privind lumea,
emoțiile și altele asemenea descrise în Figura 2 (cf. Mayer, 2004a, p. 12). Fiecare subsistem
realizează un set unic de funcții psihologice necesare existenței umane, funcții integrate care
operează adesea concomitent.

2
 “The Systems Set” include patru zone de diviziune a personalității ce oferă, prin funcțiile
îndeplinite, o imagine relevantă a dinamicii personalității:

Prima structură, cea a dimensiunii/ rețelei energetice, include sistemele motivațional și

emoțional (Fig.2, stânga jos) cu funcția de canalizare a motivației individului către activități
adecvate și de ghidare a emoțiilor/ energiilor organismului conform nevoilor.

A doua structură, cea a cunoașterii (Fig. 2, centru) care creează și implementează modelele
mentale al sinelui și al lumii, pentru a crea sensuri; implică structuri precum diferite tipuri de
inteligență și imaginația cu funcția de construcție a reprezentărilor mentale ale sinelui dar și
ale lumii reale, respectiv de utilizare a acestor reprezentări pentru a ghida comportamentul
individului.

A treia structură, un executant conștient care aduce informația în planul conștient și

acționează asupra ei; include atenția, conștiința de sine, autocontrolul și memoria de lucru
(Fig.2, stânga sus) și reprezintă funcția de supervizare executivă a celorlalte subsisteme/
dimensiuni.

A patra structură, dimensiunea socială/ actorul social care exprimă personalitatea într-un
mod social-adaptativ și include aptitudinile sociale, rolurile sociale, așteptările sociale și
expresiile emoționale preferate (Fig. 2, dreapta).

Cele patru zone ale personalității interacționează dinamic: activitățile sistemului încep cu impulsul
energentic care furnizează o direcție sistemului, pentru a obține ceea ce acesta are nevoie; aceste
direcții sunt uneori exprimate în mod direct de către actorul social; actorul social este, de asemenea,
ghidat de cunoaștere și de executivul conștient, ce servesc la orientarea sau la frânarea acțiunilor
sociale, uneori în opoziție/ conflict cu nevoile energetice. Cunoașterea umanizează sistemul, capabil
de întelegere și creativitate în privința sinelui, lumii și modului de a reacționa în relație cu acestea; în
sfârșit, executivul conștient monitorizează și ghidează celelalte structuri pentru a face posibil lucrul
lor împreună.

Nivelul ridicat de generalitate al acestei viziuni asupra personalități este evident comparând-o cu alte
perspective teoretice, precum și cu alte integrări. Modelul este în concordanță cu viziunea lui Freud
despre faptul că individul trebuie să compromită nevoi biologice pentru a obține satisfacții sociale
(Freud, 1930/1961), este în concordanță perspectiva lui Lewin conform căreia comportamentul
psihologic este o funcție a persoanei în mediul psihologic (B=f(PE), K. Lewin, 1935) sau cu
ecuațiile similare, deși mult mai complexe, referitoare la relația între așteptare, recompensă și
comportament (Rotter, 1954). Acest model conjunctiv este de asemenea considerat relevant pentru
explicarea relației între persoană și stilul de viață/ spațiului de viață (Brackett & Mayer, 2004;

3
Mayer, Carlsmith & Chabot, 1998 ) și este în concordanță cu teoriile mai noi ale psihologiei, precum
formula unificată a lui Gregg Henrique (2011).

Fig. 2. Personalitatea organizată în 14 subsistemele psihologice (cf. Mayer, 2004)

3.2. Procesul schimbării în psihoterapie

Tehnicile psihoterapeutice ce vizează schimbarea pot fi corelate, potrivit lui Mayer, ”defecțiunilor”/
dezechilibrelor funcționale la nivelul personalității. În primul rând, modelul trasează o distincție
largă între interiorul și exteriorul persoanei, aspect ce împarte sursele schimbării în surse exterioare
(ce pot include soțul/soția, șeful, copiii sau terapeutul), surse interioare de schimbare (elemente de
voință, autocontrolul sau un obiectiv stabilit). De exemplu, în cazul alianței terapeutice care implică
un acord al terapeutului de a oferi ajutor clientului în schimbarea sa, responsabilitatea schimbării
este a persoanei (executivul conștient), cu îndrumarea externă asigurată de terapeut. Trecerea de la

4
controlul extern la cel intern este adesea văzut drept o consolidare a motivației și un progres în ce
priveste procesul schimbării unei persoane (Prochaska & Norcross, 2001; Ryan & Deci, 2000).

În mod similar, ținta schimbării este externă sau internă personalității: individul poate schimba
biologia de bază (mâncând în alt fel, de exemplu), poate schimba situația parțial (schimbarea
recuzitei - haine sau o mașină nouă) sau complet (prin plecarea de acasă, sau dând un telefon), poate
schimba grupurile (un nou club de carte, transferându-se la un nou colegiu, sau însurându-se). Cu
sau fără psihoterapie, oamenii sunt pregătiți să își schimbe mediul extern, judecând după numărul de
mutări, divorțuri și schimbări de slujbă etc., cu menținerea personalității mai mult sau mai puțin
constantă. Dacă însă reacția la schimbarea locului de muncă/ a partenerilor etc. este de o manieră
problematică similară (repetitivă), personalitatea persoanei poate fi identificată ca fiind problema.

Alte presiuni ce promovează schimbarea interioară pot să apară în situații ce au costuri importante
pentru persoană (schimbarea carierei sau recasătoria la vârste înaintate) iar prezervarea unor realizări
externe, prin urmare, poate necesita schimbări în zone specifice ale personalității individului cum
sunt îmbunătățirea aptitudinilor sociale sau reducerea anxietății.

Meyer face o clarificare a conținutului celor patru domenii, la care adaugă nivelul personalității ca
sistem, și a celor nouă procese specifice, descriind elementele aferente și pasibile de intervenții
psihoterapeutice în scopul schimbării (vezi tabelul de mai jos).

Domenii majore/ Domenii subsidiare Elemente și procese aferente

întreaga
personalitate
Structura Nevoia de împlinire, nevoia de afiliere, nevoia de
energetică a Motive de bază putere...
personalității Motive construite social
Procese non-conștiente care canalizează motivele
Emoții de bază și răspunsuri emoționale de bază –
Emoții și răspunsuri afecte, impulsuri, sentimente etc.
emoționale Emoții construite
Expresii emoționale cum sunt expresiile faciale
Elaborarea Cunoașterea structurii Înțelegerea propriilor motive și emoții
cunoașterii energetice Empatie
Domeniul cunoștințelor Concepția pe termen lung asupra conceptului de sine –
generale stabilitarea conceptului de sine, povestea de viață etc.
Credințe, strategii, atribuiri, alte modele de
reprezentare ale lumii
Inteligența cognitivă și creativitatea
Stiluri/ paternuri de gândire
Cunoașterea socială Înțelegerea situațiilor sociale
Înțelegerea relațiilor sociale
Înțelegerea culturii și politicii
Înțelegerea cunoștințelor practice

5
Actorul social Stiluri de bază ale Timiditate și extroversie
expresiilor sociale Dominare sau submisie
Îndemânare sau neîndemânare
Dimensiuni asociate cu temperamentul
Strategii Abilități sociale
comportamentale și roluri Roluri sociale
sociale Autoprezentare și autodezvăluire
Mistificare
Executantul Controlul conștient Conștientizare
conștient Autocontrol
Automonitorizare și Apărare și coping
aparare Atenție și automonitorizare
Dinamica schimbărilor și reevaluarea sinelui
Sistemul Întreaga personalitate
personalității Progresul în dezvoltarea personală
Funcționarea globală

Tabel X: Domeniile majore și subsidiare ale personalității corelate cu procese specifice asupra cărora se poate
interveniîn psihoterapie (după Mayer, 2003)

Schimbările psihoterapeutice au loc în timp și spațiu și pot fi descrise în etape sau stadii. De
exemplu, psihanaliștii recunosc patru etape ale tratamentului: etapa de deschidere, realizarea
transferului, parcurgerea și rezolvarea transferului (Arlow,1989). Rogers (1961) a evidențiat șapte
stadii succesive ale schimbării de la etapa de rigiditate la cea de flexibilitate psihică. Tosi (1974) a
evidențiat cinci etape: conștientizare, explorare, implicare, dezvoltarea aptitudinilor și redirectionare-
schimbare.

Deși mai mulți autori au identificat și descris etapele sau stadiile schibării în psihoterapie, acestea au
fost studiate și operaționalizate empiric doar recent. Printre modelele elaborate recent sunt Modelul
celor șapte etape ale procesului de schimbare (Seven-Phase Model of the Change Process/ SPMCP)
elaborat de Augustine Meier & Micheline Boivin (1983, 1998, 2000, 2006, 2008, 2011), Modelul
bazat pe asimilarea experienței problematice (Stiles et al.,1990) și Modelul transteoretic (Prochaska,
2003).

Modelul Meier&Boivin a fost elaborat ca un scenariu de terapie (ideală) șapte etape (a se vedea
descrierea mai jos): clientul începe ședința prin a prezenta problema, urmată de explorarea
sentimentelor, gândurilor, dorințelor, valorilor etc. care-i stau la bază; de obicei, explorarea duce la
conștientizare sau la înțelegere; această nouă conștientizare aduce un angajament pentru schimbare
în privința diferitelor moduri de relaționare și de a fi; prin experiență, clientul păstrează acele moduri
de a fi și de a relaționa care sunt în concordanță cu experiența sa iar prin repetare, experiențele noi se
consolidează.

6
Modelul celor șapte etape ale procesului de schimbare (Sursa Meier& Boivin, 2000):

Etapa 1. Definirea problemei: clientul prezintă și dezvăluie dificultățile personale și/sau

interpersonale, preocupări, sentimente etc.; terapeutul ajută clientul să identifice și să articuleze
parametrii problemei sale în termeni de natură, intensitate, durata și amploarea acesteia; se stabilesc
obiectivele psihoterapiei.

Etapa 2. Explorarea: clientul, cu ajutorul terapeutului, descoperă dinamica problemei în termeni de

etiologie și întreținerea acesteia, cu referire la componentele afective, cognitive, motivaționale și
comportamentale; modul de relaționare cu ceilalți este examinat. Această etapă reprezintă trecerea de
la nemulțumire/ sentimentul de a fi copleșit/ preocupare, la dorința de a înțelege mai bine problema
și la schimbare.

Etape 3. Conștientizare/ Înțelegere: clietul înțelege mai bine cum sentimentele nexprimate,
gândurile neadecvate, nevoile și dorințele nesatisfăcute sau sensurile pierdute au legătură cu
problema prezentă. Această nouă perspectivă (ex. înțelegere, conștientizare) oferă o modalitate
pentru a lua responsabilitatea pentru sine si oferă o direcție pentru schimbare. Procesul descoperit
conduce la o nouă perspectivă asupra etiologiei, întreținerea, sensului și semnificația problemei.

Etapa 4. Angajament/ Decizie: clientul își exprimă implicit sau explicit hotărârea de a-și schimba
comportamentele, modul de relaționare, perspectivele și își asumă responsabilitatea schimbare.

Etapa 5. Experimentarea/ Acțiunea: clientul răspunde, relaționează, simte, se comportă și gândește

într-un mod nou și diferit, în concordanță cu noua perspectivă. El se folosește (experimentează) de
noua conștientizare în situațiile din viața de zi cu zi; experimentarea are loc între ședințele de terapie
și/sau este repetată în timpul ședințelor de terapie.

Etapa 6. Integrare/ Consolidare: clientul își creează și întărește noile acțiuni, sentimente, percepții
etc., care sunt în concordanță cu simțul său de sine.

Etapa 7. Încheiere: clientul, atingând obiectivele stabilite, se pregătește să trăiască fără suportul
ședințelor de terapie. Sentimentele clientului cu privire la încheiere sunt comunicate și analizate.

Ipotetic, clientul necesită ajutor (tehnic) pentru a trece prin cele șapte faze ciclice, de aceea se pune
problema dacă/ care tehnici psihoterapeutice sunt mai potrivite decât altele în facilitarea procesului.

3.3. Posibile conexiuni între tehnicile psihoterapeutice și domeniile personalității (?)

Există mai multe moduri de a da unitate unei discipline și desigur, există mai multe căi de a diviza
un sistem complex. Totuși, în prezent unificările sunt mai aproape decât s-a sperat vreodată, dacă e
gândim la competitivitatea perspectivelor terapeutice din secolul 20. De asemenea, un cadru
7
unificator pentru o disciplină este, bineînțeles, un concept (abstract) care poate avea însă profunde
implicații practice.

Preluând în continuare argumentele lui Mayer, determinarea eventualelor conexiuni între intervenție
și schimbarea personalității se face cel mai bine prin compararea efectelor tehnicilor de schimbare,
lăsând la o parte perspectivele lor teoretice și relaționându-le cu o viziune generică a funcțiilor
majore ale personalității. Ceea ce înseamnă, că potrivirea tehnicilor schimbării cu structurile și
funcțiile personalității necesită o gândire în afara cadrelor teoretice care prezintă succesiv
perspectivele, ca în pihologia clinică și în psihologia personalității.
În introducere, tehnicile de schimbare au fost definite ca un demers/ o actiune, deliberată și limitată
în timp, care poate implica explorarea, furnizarea de informații și influențarea comportamentului cu
scopul modificării unui aspect (al personalității) și expresiei (comportamentului) unei persoane
(pacient/ client). Marea varietate a tehnicilor folosite în psihoterapie face imposibilă realizarea unei
liste complete, deși Prochaska și Norcross încercă un inventar la un nivel general (Prochaska &
Norcross, 2003, p. 516–519). Deși fiecare tehnică psihoterapeutică are un caracter specific și este
destinată unui scop, acestea pot fi de multe ori exprimate diferit în cadrul diferitelor orientări
teoretice și migrează între terapii. De exemplu, tehnica Scaunului gol din psihodrama moreniană a
anilor 1920 a fost folosită ulterior în terapia Gestalt.

Relația între tehnica psihoterapeutică și efectele la nivelul domeniului specific de personalitate a fost
pusă în evidență de cercetarea realizată de Meyer (2004); acesta a supus evaluării 60 de tehnici de
schimbare folosite în psihoterapie, asociate celor patru sisteme clasice de psihoterapie. Potrivit
evaluatorilor, specificul intervențiilor se reflectă într-o zonă a personalității la care tehnica are acces,
așa cum se poate constata în tabelul de mai jos. Se constată că cele mai vizate zone sunt cele ale
structurilor de elaborare a cunoașterii și a executantului conștient; în plus, intervențiile de tip
psihodinamic și umanist/ experiențial pot inflența întregul sistem de personalitate.

Orientarea Executantul Dimensiunea Dimensiunea Actorul Întreaga

psihoterapeutică/ conștient energetică cunoașterii social personalitate
Zona de influență la nivelul
personalității
Psihodinamic 35 (58.3%) 3 (5%) 8 (13.3%) 2 (3.3%) 12 (20%)
Umanist/ experiențial 3 (5%) 9 (15%) 30 (50%) 12 (20%) 6 (10%)
Cognitiv 14 (23.3%) 4 (6.7%) 41 (68.3%) 1 (1.7%) 0 (0%)
Comportamental 23 (38.3%) 19 (31.7%) 7 (11.7%) 11 (18.3%) 0 (0%)
Frecvența asocierilor între 75 (31.3%) 35 (14.6%) 86 (35.8%) 26 (10.8%) 18 (7.5%)
tehnică și domeniul
personalității
Tabel X: Numărul de asocieri (și procentaje) între tehnicile de schimbare reprezentative ale celor patru
abordări majore teoretice și domeniul de influență la nivelul personalității

8
 Mergând mai departe, Meyer face o propunere pentru o diagramă (de perete) care să evidențieze tehnicile
de schimbare pe care psihoterapeuții le pot angaja și tipul de influență a acestora la nivelul personalității
clientului (vezi tabelul de mai jos):

Actorul social Cunoașterea Dimensiunea Executantul Întreaga

energetică conștient personalitate
Joc de rol (10) Dezvoltarea unei noi Accentuarea Meditație (10) Acceptare, încredere
(umanist/ povești de viață/ răspunsului emoțional (transpersonal) și siguranță (8)
experiențial) schimbarea (terapie centrată pe (factor comun);
scenariului de viață emoții)
(10) (alta)
Experimentare de Dezvoltarea de noi Exprimarea unor Mindfulness (10) Realizarea alianței
noi comportamente semnificații (9) probleme (transpersonal) terapeutice (7) (factor
(”ca și când”) (8) (cognitiv) semnificative comun)
(Adleriana) emoțional (8)
(factor comun)
Comunicare asumată Clarificarea emoțiilor Legitimarea emoțiilor Analiza rezistențelor Prelucrări (6)
(afirmații de tip (9) (umanist/ (intervenții de putere) (9) (psihodinamică) (psihodinamică);
”eu”) (8) experiențial) (6)
(umanist/experiențial (multicultural/gender)
Analiza meta- Schimb de rol Evaluarea Răspunsul relaxat Învățarea de noi
comunicării/ etnic/de gen (9) comportamentului în (8) (transpersonal) comportamente (5)
evidențierea (experiențial/ raport cu nevoia (5) (factor comun);
problemelor de multicultural/gender) (terapia realității)
comunicare) (6)
(interpersonal/
psihodinamic)
Răspunsul Înregistrarea/ Desensibilizarea Asocierea liberă (8) Tehnici de încurajare
complementar monitorizarea sisteatică (5) (psihodinamic) (4) (umanist/
discontinuu (6) gândurilor automate (comportamental) adleriana)
(interpersonal/ (8) (cognitiv)
psihodinamic)
Captarea atenției Dezvoltarea empatiei/ Modelarea (5) Transa hipnotică (8) Acordarea de
clientului schimbul de rol (7) (comportamental) (alta) feedback și
(5) (alta) (umanistic/experienți testarea realității
al) (4) (factor comun)
Înregistrarea/ Autoliniștire (4) Învățarea relaxării
monitorizarea (terapia centrată pe (7) (cognitiv-
comportamentului emoții) comportamental)
(5) (terapia bazată pe
realitate)
Planificare realistă Identificarea Evaluarea temerilor/ Analiza acțiunilor
(5) (terapia realității) gândurilor iraționale anxietății (4) (cogntiv- (7) (psihodinamic)
(7) (cognitiv) comportamentă)
Analiza relațiilor de Analiza transferului
putere (7) (6) (psihodinamic)
(multicultural/gen)
Dezvoltarea Surprinde-te (6)
schemelor de (Adleriana)
îmbunătățire/
ameliorare (6) (factor
comun)

9
 Reatribuirea cauzelor Imaginația dirijată
(6) (6) (cognitiv-
(cognitiv) comportamental)
Tehnica scaunului gol Sugestii paradoxale/
(6) (umanist/ amplificarea (4)
experiențial) (alta)
Căutarea temelor de Reflectarea
relație (5) conținutului/
(interpersonal/ oglindirea (3)
psihodinamic) (umanist/
experiențial)
Reflectarea (5)
(umanist
/experiențial)
Decatastrofizare/
normalizare (4)
(cognitiv)
Confruntare și
clarificarea
gândurilor (3)
(psihodinamic/
experiențial/
cognitiv)
Tabelul X. Tehnici de schimbare organizate pe domenii ale personalității (frecvențe)

Analiza sa comparativă, deși limitată datorită numărului tehnicilor vizate (60) și faptului că nu
evidențiază clinic efectele, bazându-se doar pe aprecierile/ satisfacția evaluatorilor psihoterapeuti
practicieni, reprezintă un demers cu importante beneficii pentru practicienii care-și pot stabili
obiective și orienta intervențiile în funcție de problematica și datele clientului.

3.4. Succesul psihoterapiei, între eficacitate și eficiență

În acest context discutăm despre psihoterapia științifică, adică despre psihoterapie ca activitate
profesională care se bazează pe cercetări adecvate (studii de eficiența si eficacitate) ce pot aduce
diferite tipuri de rezultate – de la evaluări ale satisfacției clientului și evaluări ale finalității
activității, la studii de caz comparative sau teste aleatorii controlate (clinice), comparate cu un grup
placebo sau de control.

Potrivit Irinei Holdevici (1996, p.3), succesul intervențiilor psihoterapeutice poate fi evaluat după
următoarele trei criterii principale:

 trăirea subiectivă a pacientului (reducerea sau disparitia simptomelor, sentimentul de bine, e

mai mulțumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);

 recunoașterea socială (persoanele din anturajul subiectului observă și recunosc progresele

realizate de acesta pe diverse planuri: familial, relational, profesional sau școlar);

10
  materializarea expectațiilor psihoterapeutului în ceea ce priveste modificările apărute în
structura de personalitate a pacientului și reflectate în comportamentul acestuia.

Având în vedere timpul atât de scurt petrecut de clienți în terapie (mai puțin de 1% din timpul lor din
stare de veghe, după Prochaska, 1999, apud. Michelle L. Thomas, 2006, p. 201), ce anume din
contextul terapeutic poate produce schimbări atât de însemnate? Mulți cercetători au analizat efectul
factorilor comuni în procesul schimbării determinată de terapie. Saul Rosenzweig (1936) a fost
primul care a afirmat, în cadrul cercetării sale cu privire la eficacitatea modelelor de tratament, că
există componente comune între diferite terapii.

Michael Lambert (1992) a sugerat un model al celor patru factori majori (”the big four”), bazat
pe revizuirea studiilor empirice asupra rezultatelor psihoterapiei, respectiv: factori de schimbare
extraterapeutici, factori comuni, factori ce țin de tehnică și factori de expectanță (Lambert, 1992).
Cercetările sale sugerează că aproximativ 45% din variația rezultatelor în psihoterapie se datorează
unor factori generali/ comuni care țin de relația terapeutică, cum sunt empatie, căldură, acceptare,
încurajarea asumării de riscuri etc. Prin contrast, circa 15% din diferențele dintre rezultatele
terapeutice se datorează tehnicilor specifice iar restul (aproximativ 40 %) se corelează cu factori de
țin client și de expectanță, de tipul puterea eu-lui sau alte mecanisme homeostatice, așteptările
pozitive legate de terapie (care acționează ca placebo) evenimente întîmplătoare, suport social etc.

Miller, Duncan, și Hubble (1997, apud. Michelle L. Thomas, 2006, p. 210) au modificat
modelul celor patru factori și au schimbat procentele estimate. Modelul lor creionează următorul
tablou al factorilor care contribuie la schimbare:

1. 40% - factori legați de client și extraterapeutici contribuie cu 40% la schimbare precum

caracteristici ale personalității clientului și diferite componente ale vieții și mediului
clientului care influențează apariția schimbării, cum sunt forțele interioare ale clientului,
sistemul suportiv, mediul, și evenimentele întâmplătoare (ex. credința, persistența,
membrii suportivi ai familiei, implicarea comunității, slujba sau situațiile de criză).

2. 30% - factori relaționali ce includ comportamente oferite de terapeut precum căldură,

empatie, încurajare și acceptare; ei reprezintă forța alianței terapeutice dintre terapeut și
client(i).

3. 15% - componenta model/ tehnică psihoterapeutică include orientarea teoretică a

terapeutului, metodele terapeutice, strategii sau tactici implementate cu scopul de a-i
determina pe clienți să progreseze.

4. 15% - speranța sau expectanța se referă la optimismul clientului și încrederea pe care

acesta o are în tratament.
11
 Fig. X Procente estimative ai factorilor comuni
(Miller et al., 1997)
15% Expectanta

40% Factori relationali

Model/ Tehnici
30%
Factori ai clientului&extra-
terapeutici
15%

Distincția dintre eficacitate și eficiență (Cochrane, 1972), devine relevantă atunci când se iau în
considerare prioritățile diferite ale celor implicați. Cei doi termeni disting cu privire la beneficiile
care pot fi obținute printr-o intervenție psihoterapeutică, deși aceste rezultate sunt obiective ale unui
continuum, mai degrabă decât două categorii distincte.

În cercetarea privind eficienta, conceperea experimentelor se îndreaptă către generalizare, însă cresc
șansele de risc asupra validității intrinseci a acestora.

Din perspectiva terapeutului, eficiența psihoterapiei este condiţionată de personalitatea terapeutului,

terapia personală a acestuia, experienţa şi genul terapeutului. Psihoterapeuţii, în urma procesului de
formare profesională, realizează transformări semnificative ale caracterului și o abilitate
semnificativă de a atinge un echilibru al emoțiilor, garantând astfel rolul lor profesional.

Din perspectiva relaţiei terapeutice, succesul psihoterapiei depinde de concordanţa expectaţiilor, a

valorilor, a variabilelor demografice și compatibilitatea caracteristicelor psihologice ale terapeutului
şi clientului/ pacientului.

Din perspectiva clientului, reușita psihoterapiei a fost corelată cu factori precum dorinţa de
schimbare, gradul de perturbare, nivelul cognitiv, gradul de informare şi şcolarizare, vârsta şi genul.

Rezumând estimările diferitelor categorii de clienți (indivizi, cupluri sau familii) asupra importanței
factorilor comuni în psihoterapii, Michelle L. Thomas (2006, p. 207) ajunge la următorul rezumat:

Perspectiva clientului Perspectiva clienților - cupluri Perspectiva clienților - familii

individual
Relație terapeutică Speranța și așteptările clientului Relație terapeutică

Speranța și așteptările Model/ tehnici Model/ tehnici

clientului
Model/ tehnici Relație terapeutică Speranța și așteptările
clientului
Factori extraterapeutici Factori extraterapeutici Factori extraterapeutici

12
Eficacitatea se referă la rezultate clare obținute din experimente atent instrumentate, în cadrul cărora
riscul de a deveni nevalide se minimalizează. În mod tradițional, în cercetarea medicală bazată pe
rezultate dovedite clinic, studiile aleatorii controlate sunt considerate „standardul de aur” datorită
abilității de a fi nepărtinitoare tocmai prin procesul de cercetare neselectivă al randomizării. Pe de
altă parte, chiar și în cazul studiilor aleatorii controlate (SAC), există un compromis între rigoare și
generalizare (Shapiro et al, 1995). În particular, cu cât este mai specifică mostra și mai riguroasă
intervenția, cu atât mai mult tratamentul are mai puține șanse să devină unul de rutină.

Un rezumat al dovezilor disponibile cu privire la rezultatele obținute în urma psihoterapiei este

realizat într-un Raport UE (XXXX).

Studiile de eficacitate în psihoterapie presupun un control atent al faptului dacă pacienții care intră în
studiu îndeplinesc criterii de diagnostic specifice pentru o tulburare bine descrisă. Tratamentul livrat
este foarte standardizat prin utilizarea unor protocoale care descriu pașii cu precizie iar punerea în
aplicare corectă este asigurată de terapeuți specialiști, alocați aleatoriu la grupul de tratament sau la
grupul de control. Pentru a evita subiectivismul în evaluare, personalului care evaluează rezultatul
terapiei nu cunoaște terapeuții și grupurile iar studiul are loc în mai multe locuri (de studiu
multicentric). Prin urmare, studiile de acest tip răspund în principal la întrebarea dacă efectele
anumitor intervenții de psihoterapie pot fi îmbunătățite spontan.

Eficacitatea intervențiilor de psihoterapie a fost evaluată într-un număr mare de studii ce au

comparat grupurile tratate cu grupuri de control care nu au primit un tratament psihologic (Barlow,
2004; Grawe, Donati și Bernauer, 1994; Lambert, 2013). Studiile meta-analitice sunt deosebit de
importante în acest caz, deoarece sintetizează rezultatele unui set de studii individuale într-un mod
cantitativ.

Marea majoritate a acestor meta-analize semnalează, spre exemplu, că psihoterapia s-a dovedit a fi
foarte benefică pentru o gama largă de afectiuni, între care tulburări de depresie și anxietate. Potrivit
autorilor, în medie, 65% dintre cei tratați cu psihoterapie vor obține rezultate pozitive, comparativ cu
35% din grupul de control de pacienți sub tratament farmacologic. Datele furnizate de Universitatea
din Toronto - Centrul pentru medicina bazată pe evidențe, sugerează că efectele psihoterapiei sunt
considerabil mai mari decât cele atinse cu o gamă largă de intervenții medicale standard.

Rezumăm aici câteva dovezi disponibile cu privire la eficacitatea psihoterapiei, prin comparație cu
tratamentul farmacologic. Depresia și tulburările de anxietate sunt cele mai frecvente afecțiuni
mintale, în Europa estimându-se că 14% din populația adultă suferă de tulburări de anxietate, iar
6,9% de depresie (sau au suferit de depresie în intervalul de 12 luni înainte de evaluare, cf.
Gustavsson și colab, 2011; Wittchen et al, 2011). Doar aceste două grupe de tulburări necesită

13
costuri care se ridică la o valoare estimată de 178.800.000.000 de euro, dintre care mai mult de 50%
din aceste costuri, 100 de miliarde de euro, sunt costuri directe.

Mai mult de 40 de studii meta-analitice arată că, în funcție de severitatea tulburării, între 35% și 70%
dintre pacienții care au făcut psihoterapie, au experimentat o dispariție completă a simptomelor
depresiei (remisie completă). Deși studiile care au comparat direct efectele tratament psihoterapeutic
cu cele ale tratamentului farmacologic pentru depresie au demonstrat rezultate comparabile, cu toate
acestea psihoterapia a fost considerată superioară în tratamentul cazurilor ușoare și moderate de
depresie (Lambert, 2013b). În cazuri cronice sau severe de depresie, și în tulburarea de dispoziție
bipolară, combinația de psihoterapie și farmacoterapie s-a dovedit a fi mai eficientă decât oricare
dintre aceste tratamente izolat Lambert, 2013). Depresia fiind o boală caracterizată printr-o șansă
mare de recidivă, este important să se aibă în vedere și efectele pe termen lung. La măsurătorile de
urmărire efectuate după cel puțin un an de la încetarea tratamentului, persoanele tratate
psihofarmacologic au fost de două ori mai susceptibile de a experimenta o recidivă, comparativ cu
persoane tratate cu psihoterapeutic. Astfel, în timp ce efectele psihoterapiei și farmacoterapie la
terminarea terapiei sunt în mare măsură comparabile, psihoterapia este superioară la follow-up
(Cuijpers et al., 2013).

În tratamentul tulburărilor de panică, tratamentul psihoterapeutic pare deosebit de eficient la

obținerea de efecte pe termen lung. Mai mult, pentru anumite tulburări de anxietate, studiile au
descoperit dovezi ca tratamentul farmacologic interferează cu tratamentul psihoterapeutic, ratele de
recidivă fiind substanțial mai mari decât atunci când psihoterapia a fost singurul tratament aplicat
(Forand et al 2013).

În acest punct este important să ne întrebăm dacă aceste efecte benefice se pot generaliza pentru un
cadru clinic de rutină, în care o serie de factori sunt diferiți/ nu pot fi controlați, ca în cadrul
experimental.

Considerații finale privind eficacitatea și eficiența:

 Există deja un număr semnificativ de studii privind eficiența abordărilor psihoterapeutice, de

asemenea studii de eficacitate privind "condiții" singulare specifice.

 Încă nu este clar dacă studiile de eficacitate sunt pe deplin relevante pentru practica largă a
psihoterapiei.

 De asemenea, potrivit unor autori, testările aleatorii controlate (TAC) – care presupun
întreruperea tratamentului - ridica probleme etice serioase.

14
  Studiile de eficiență (care sunt beneficiile de-a lungul timpului) sunt considerate utile de
către adepții modelul "uman" al științei (studiile sociale și comportamentale) și ignorate de
către cei implicați în modelul "medical" al științei.

 Expresia ”studii bazate pe dovezi" folosită de anumite psihoterapii este improprie, având în
vedere că majoritatea metodlor psihoterapeutice au dovezi reale chiar dacă "tipul"
realității/dovezilor variază considerabil între diferitele curente.

 Este ideal ca psihoterapia să acomodeze rezultatele cercetărilor cantitative cu cele ale

cercetărilor calitative, pentru relevanța acestora.

Complementar studiilor de eficacitate și eficiență, o practică clinică bună este important să fie
susținută prin evaluări care să aibă în vedere:

a. Recunoașterea tipurilor de intervenție utilizate și a motivelor pentru care s-a

recurs la alegerea lor;
b. Coerența între formularea cazului și metoda de tratament aleasă;
c. Recunoașterea factorilor disruptivi alianței terapeutice și a tehnicilor de reparare
de-a lungul situațiilor clinice solicitante;
d. Metoda de autoevaluare și a evaluării sociale folosite pentru a determina nivelul
de performanță în folosirea metodei terapeutice în termeni de adeziune a
terapeutului față de metodă și competența dovedită;
e. Folosirea metodelor adecvate de evaluare a rezultatelor în practica de rutină,
aprecierea datelor normative relevante, folosirea metodelor de schimbare
semnificative și solide din punct de vedere clinic;
f. Utilizarea cazuisticii (Practice Research Network) drept metodă eficientă de a
introduce dovezi rezultate din practică pentru a complementa paradigma practicii
bazate pe dovezi.

15
Unitatea de învăţare 4.
Intervenția psihoterapeutică – cadru, etape și specificități metodologice

4.1. Cadrul psihoterapeutic

4.1.1. Spațiul
Spațiu psihoterapeutic obișnuit este cel al cabinetului de psihoterapie sau în sistem spitalicesc,
rezidențial sau particular. Foarte rar tratamentul psihologic se poate face la domiciliul persoanei care
solicită psihoterapie, atunci când deplasarea acesteia nu este posibilă sau atunci când terapeutul
consideră că este spre beneficiul terapeutic al clientului ca intervenția să se petreacă în alt spațiu
(”neprotejat”), cum este cazul copiilor sau al mediilor anxiogene pentru subiect.
Cadrul fizic este important să fie confortabil și sigur pentru client iar ambianța plăcută, așa încât să
sporească încrederea persoanei în psihoterapeut. O formulă clasică presupune un spațiu mobilat
minimalist și două fotolii față în față, așa încât pacientul/ clientul şi terapeutul să poată avea contact
vizual în timpul şedinţei. În cazul psihoterapiei de grup nu este permis ca spaţiul din mijloc să fie
ocupat de masă pentru a putea fi observată nu numai mimica ci şi mişcarea mâinilor şi postura în
ansamblu a participanților care stau în fotoliile/ scaunele aşezate în cerc.
Zgomotul, lumina, spațiul de mișcare, implicarea elementelor de viață privată a terapeutului, alți
stimuli, reprezintă crietrii de evaluare a condițiilor optime de psihoterapie. Ideea de spațiu protejat /
sigur pentru pacient/ client ridică problema numărului de stimuli și a tipurilor acestora. Sunt de evitat
atât lipsa stimulilor normali de mediu, cât și suprastimularea, în special cu stimuli foarte personali
meniți să aducă mediului un confort specfic definit de psihoterapeut (în acord cu stilul, gusturile lui).
Spațiul psihoterapeutic are un accentuat caracter psihologic. Accesarea conținutului psihoterapeutic al
subiectului poate fi facilitată prin obiecte/ imagini/ elemente de spațiu fizic sau simbolic, ce pot fi
aduse în spațiul de lucru atunci când devin parte în tehnicile folosite.
Psihodrama, spre exemplu, fiind o metodă care utilizează puternic dimensiunea psihologică a spațiului,
recurge în acest sens la două tipuri de cadre numite macrospațiul şi microspațiul; macrospațiul permite
terapeutului să aibă în mod real o relaţie psihofizică concretă cu subiectul/pacientul (cadrul obișnuit al
cabinetului), iar microspațiul transferă relaţiile într-un plan simbolic, într-o secvenţialitate scenică prin
care subiectul/pacientul îşi exprimă şi modelează lumea sa internă (scena).
4.1.2. Durata psihoterapiei
Timpul reprezintă o constrângere, dar şi o condiţie în psihoterapie. Perspectiva temporală aduce în
atenție trei categorii ce trebuie avute în vedere:
Timpul alocat reprezintă cantitatea de timp destinată intervenției psihoterapeutice. Psihoterapia de
scurtă durată înseamnă 6-12 şedinţe, cea de durata medie presupune între 30 și 60 de şedinţe iar
psihoterapia de lungă durată se întinde de-a lungul mai multor luni, chiar ani (sute de şedinţe). De
asemenea, durata ședinței/ consultației/ întâlnirii psihoterapeutice este de 50 minute, un timp alocat în
întregime şi necondiţionat clientului.
Timpul necesar sau timpul personal – potrivit ritmului diferit al fiecărei persoane, influențează atât
durata tratamentului cât mai ales frecvența întâlnirilor: frecvenţa ridicată presupune ședințe zilnice sau
de 2-3 ori pe săptămână; o frecvenţa obişnuită presupune întâlniri o dată pe săptămână sau o dată la 2
săptămâni; frecvenţa redusă presupune ședințe lunare (o dată la 3-4 săptămâni).

1
În cazul setting-ului psihoterapiilor de cuplu/ familie durata variază între 90 și110 minute iar în
setting-ul de grup durata sedințelor este mai mare, în medie 150 – 200 de minute (cu pauze), în funcție
de mărimea grupului. În cazul terapiilor de cuplu/ famile/ grup, atenția terapeutului este îndreptată și
către echitatea distribuirii timpului pentru participanți.
Ritmul cu care sunt programate ședințele de psihoterapie presupune o recurență care inițial are rolul
consolidării/ stabilizării alianței psihoterapeutice, pentru ca apoi timpul dintre ședințe devine timp
pentru integrarea schimbărilor în viața cotidiană și lărgirea câmpului percepției de sine a subiectului.
Timpul subiectiv angajat reprezintă pe de o parte timpul angajat efectiv de subiect pentru
psihoterapie din totalul timpului alocat, respectiv percepția subiectivă asupra timpului pe parcursul
intervențiilor. În cazul în care clientul ”trage de timp”, psihoterapeutul are rolul de a focaliza atenția
subiectului asupra procesului prin tehnici de lucru cu rezistența la schimbare.
Intrarea în spațiul psihoterapeutic (instituțiile rezidențiale pentru pacienți și în spațiile protejate, cum
sunt cabinetele de psihoterapie) are un efect de suspendare temporală, ”aici și acum” însemnând
intrarea într-o dimensiune a prezentului psihologic în timp ce ”timpul obiectiv” se oprește din curgere
pentru subiect (proces cunoscut ca atemporalitate).
De asemenea, dacă în psihoterapia de lungă durată există un ritm lent (dar care poate fi intens) de lucru
ce poate genera diminuarea atenției terapeutului pentru eficiența procesului, în cazul intervențiilor de
scurtă durată există un efect de accelerare ce poate conduce la neglijarea unor aspecte mai complexe în
cadrul tratamentului.
Odată cu accesarea conținutului terapeutic – experiențe semificative și emoții subsecvente, sau
experiențe de învățare, psihoterapia devine un cadru în care spontan sau prin anumite tehnici se
produce distorsionarea timpului. Efectul este o accelerare sau o lentoare în percepția timpului. Etgette
și Etgete (1995, apud I. Holdevici, B. Crăciun, 2017) descriu efectele terapeutice ale accesării rapide a
altui timp – trecut sau viitor - prin tehnici de pseudoregresie sau progresie de viitor, care secundar
dilată timpul alocat terapiei.
Este recomandat să existe o precizare (şi o înţelegere clară) stabilită la începutul psihoterapiei a
frecvenţei şi duratei şedinţelor; aceasta este prevăzută de practician în funcţie de ceea ce se consideră
că este potrivit pentru beneficiar.
Studiile (vezi Raportul UE, XXXXX) asupra factorului timp au înregistrat dovezi ale faptului că
psihoterapia de scurtă durata este are o eficaciență rezonabilă, deşi efectele nu se mențin în mod
semnificativ după câteva luni; în concluzie, este eficace ca intervenţie. Psihoterapia de durată moderată
este eficientă, conform unor anumiţi markeri iar efectele benefice se mențin de-a lungul a câteva luni
după ce terapia s-a încheiat. Există, de asemenea, dovezi că terapia de lungă durata are beneficii mari,
deşi acestea tind să se diminueze după o perioada mai lungă.
Cercetărarea beneficiilor psihoterapiei de-a lungul timpului (studii longitudinale) au fost realizate cu
precădere în America, pe tipuri de psihoterapii și pentru grupuri specifice de clienți. Europa duce lipsa
unor astfel de studii iar realizarea acestora este văzută ca o prioritate pentru toate asociaţiile
profesionale.

4.2. Obiectivele pihoterapiei: comportamentul sau/şi reconstrucţia organizării psihice

În ceea ce priveşte obiectivul terapiei, psihoterapeuţii operează cu două direcții principale, unii
susţinând că schimbarea se produce la nivel de comportament și că schimbarea e obiectivă/ observabilă
(ceea ce simte, aude, vede), în timp ce ceilalţi cred că operează prin reprelucrarea şi reconstrucţia
2
organizării psihice (stările eu-lui, scheme, structuri psihice). Opinia de mijloc susţine că nu poate exista
o schimbare de comportament fără cel puţin câteva schimbări ale structurii şi că nu există schimbări de
structură care să nu fie însoţite de schimbări ale comportamentului.
Problematica nu poate fi polarizată în alb sau negru chiar dacă există exemple clare când schimbarea
comportamentului este ţinta principală a demersului terapeutic, la fel de bine cum sunt situaţii în care
obiectivul major al terapiei este reprelucrarea structurală. Majoritatea specialistilor (potrivit Irinei
Holdevici, 1996) sunt de părere că obiectivele psihoterapiei vizeză, în principal, următoarele aspecte:
1. Scoaterea pacientului din criza existențială în care se află.
2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Întarirea eului și a capacității integrative ale personalității pacientului.
4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului.
5. Modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o capacitate
de adaptare eficientă la mediu.
6. Reducerea (sau înlăturarea, dacă este posibil) a acelor condiții de mediu care produc sau mențin
comportamentele de tip dezadaptativ.
7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecților despre ei înșiși și despre lumea înconjuratoare.
8. Dezvoltarea la subiecți a unui sistem clar al identității personale.

4.3. Relația terapeutică

Studiile privind eficiența psihoterapiei (vezi tema 3) au demonstrate că între factorii comuni care
contribuie la schimbare și care țin de contextul psihoterapeutic, relația terapeutică deține ponderea cea
mai crescută (30%, conform lui Lambert, 1999).
Procesul psihoterapeutic a fost, încă de la început, considerat un efort în construirea relației între
terapeut și client. Forma de colaborare dintre terapeut și client îmbracă azi forme diferite în funcție de
abordare; spre exemplu terapiile cognitive și comportamentale presupun o formalizare a procesului, în
timp ce terapiile umaniste necesită numai o expresie informală a demersului. De asemenea, activitatea
de colaborare variază în funcție de rolurile active sau pasive, directive sau nondirective, pe care clietul
și terapeutul le adoptă, dorința de colaborare și natura colaborării fiind continuu refăcute de-a lungul
ședințelor de terapie.
4.3.1. Caracteristicile relației terapeutice. Tabelul de mai jos surprinde natura relației de ajutor
terapeutic prin comparație cu relația de ajutor social (mai larg):
Ajutor social Ajutor terapeutic
Presupune o relaţie personală, chiar intimă. Presupune o relaţie personală, dar nu intima.
Indentificarea nevoilor persoanei nu reprezintă Nevoile sunt identificate de către persoană
o preocupare. însăși, dacă este necesar cu sprijinul
terapeutului.
Ţelurile personale pot fi sau nu discutate. Ţelurile personale sunt stabilite de către client/
pacient.

3
Poate crea o dependenţă constructivă sau Promovează interdependenţa constructivă, în
distructivă. scopul dezvoltării autonomiei.
Poate folosi o varietate de resurse în timpul Se folosesc resurse profesionale specializate în
socializării. timpul intervenţiei.
Ajutorul social poate fi văzut ca o favoare Ajutorul terapeutic promovează utilizarea
pentru o altă persoană, un ajutor venit din funcţională a resurselor interioare latente ale
exterior (sub formă de bani, mâncare, sfat etc.). persoanei.

Caracteristicile relației terapeutice:

 Empatie. Terapeutul este capabil să se focuseze pe emoţiile altei persoane; expresia “a te
pune în locul altuia” surprinde procesul de acceptare și înțelegere a emoţiilor celuilalt şi
capacitatea de a răspunde conform acestora. Clientul/ pacientul se simte astfel înţeles şi
acceptat, încurajat să exploreze emoţii şi să încerce comportamente noi.
 Respect. Atitudinea de a asculta, a lua în considerare adevărul clientului/ pacientului și
consistența cu care răspunde terapeutul reprezintă forme de respect.
 Originalitatea. Terapeutul este sincer, onest şi autentic în răspunsuri pe măsură ce întâlneşte
nevoile pacientului, mai degrabă decât dorinţele.
 Autodezvăluire. Exprimarea propriei viziuni asupra atitudinilor, emoţiilor şi credinţelor unei
personae sau expunerea unor experiențe personale se numeşte autodezvăluire. Dezvăluirea
adecvată realizată de către terapeut oferă un model și pentru client/ pacient, permiţându-i să
devină mai deschis și să se simtă mai în siguranţă.
 Concreteţe şi specificitate. Abilitatea de a identifica problematica specifică a clientului/
pacientului prin ascultare activă presupune ca terapeutul să fie realist și non-teoretic (în
sensul că nu ar trebui să se aştepte ca un pacient să prezinte o afecţiune, un simptom sau un
stereotip “ca la carte”).
 Confruntarea. Discutarea discrepanţelor din comportamentul pacientului se face într-o
manieră de acceptare a acestuia, abia după ce s-a creat o relație de încredere cu persoana în
cauză. Problematica emoţională dă persoanei în cauză o percepţie despre sine diferită de a
celorlalţi și sentimente ce pot avea ca rezultat anxietate și comportament neadecvat în
încercarea de rezolvare a acestor discrepanţe.
 Aici și acum în relaţie. Recunoaşterea propriilor emoţii şi împărtăşirea lor cu clientul/
pacientul este esenţială în relaţia terapeutică. Pentru terapeut este importantă abilitatea de a-
şi manifesta trăirile spontane, doar atunci când va considera că sunt în beneficiul procesului
terapeutic al persoanei. În schimb, clientul este încurajat și sprijinit prin tehnici
psihoterapeutice să exprime trăirile spontan în raport cu situația prezentă și cu terapeutul, în
scopul autoconștientizării.
 Explorarea de sine. Existența unui progres în procesul psihoterapeutic presupune cu
necesitate angajarea clientului într-o explorare a sinelui. Procesul este important și pentru
psihoterapeut, în scopul conștientizării contratransferului.

4.3.2. Fazele dezvoltării relaţiei terapeutice

 Faza iniţială – obiective orientative pentru terapeut:
1. Construirea încrederii
2. Crearea unui mediu terapeutic
3. Stabilirea unui mod de comunicare acceptabil atât pentru client cât și pentru terapeut
4
 4. Iniţierea unui contract terapeutic prin stabilirea unei ore, a unui loc şi a duratei fiecărei
întâlniri, precum şi a perioadei de timp în care se vor desfăşura ședințele de psihoterapie
5. Analiza ”punctelor forte” şi a vulnerabilităților clientului/ pacientului.

 Faza de lucru – obiective orientative pentru terapeut:

1. Explorarea percepţiei clientului/ pacientului asupra realităţii
2. Dezvoltarea comportamentelor pozitive de coping
3. Identificarea sistemelor de suport disponibile
4. Promovarea unui concept de sine pozitiv
5. Încurajarea verbalizării emoţiilor
6. Crearea unui plan realist de acţiune
7. Acordarea de suport pentru implementarea planului de acţiune
8. Evaluarea rezultatului planului de acţiune
9. Promovarea autonomiei personale.

 Faza de încheiere – aspecte orientative pentru terapeut:

1. Finalitatea/ rezultatul psihoterapiei apare dacă relaţia terapeutică se apropie de a fi un
proces complet. Pregătirea finalizării începe încă din faza initială.
2. Terapeutul şi clientul/ pacientul vor experimenta o varietate de emoţii legate de
încheierea relației care este necesar să fie recunoscute şi împărtăşite. Prin acest proces
pacientul învaţă că este permis să simtă tristeţe ori un sentiment de pierdere atunci când
intervine separarea.
3. Clientul are dreptul de a cunoaște reacţiile terapeutului pe parcursul fazei de încheiere a
relaţiei. Terapeutul poate de asemenea să experimenteze senzaţii de tristeţe atunci când
intervine separarea şi poate în mod inconştient să prelungească faza de încheiere.
4. Poate reprezenta o primă experiență de încheiere cu succes a unei relații de către client/
pacient.
5. Aceasta poate fi prima dată când pacientul simte că este important pentru o altă
persoană.
6. Cu cât este mai lungă relaţia, cu atât pregătirea pentru încheierea ei durează mai mult.
7. Între rezultatele larg acceptate în urma încheierii unei relaţii terapeutice (într-un fel și
semne ale încheierii psihoterapiei) sunt următoarele abilități:
o grijă față de sine şi de a menţine mediul personal în siguranță
o autonomie şi a lucra interdependent cu ceilalţi
o a recunoaşte semnele de stres sau anxietate crescute
o a face faţă într-o manieră pozitivă atunci când sunt experimentate senzaţii de
anxietate, mânie sau ostilitate
o a demonstra stabilitate emoţională.

4.4. Conţinutul psihoterapeutic: experienţele clientului

În prezent pare evident că modelul cogniţiei, emoţiei şi al comportamentului nu este suficient pentru a
explica în totalitate dezvoltarea comportamentelor umane, atât a celor adaptative, cât şi a celor
maladaptative. Prin includerea nevoilor / dorinţelor se ajunge la o triadă a cogniţiilor, emoţiilor şi
nevoilor / dorinţelor care influenţează achiziţia si modificarea comportamentului. În acest context,
cogniţiile, emoţiile şi nevoile/ dorinţele formează trei sisteme paralele dar interdependente, care
interacţionează în achiziţia și modificarea comportamentului (Stumpf in Reinsenzein Schnpfulg, 1992).

5
În cadrul acestei triade, nevoile/ dorinţele sunt privite ca motivatori primari si direcţionali ai
comportamentului, emoţiile sunt percepute ca răspunsuri fie la satisfacerea, fie la frustrarea nevoilor /
dorinţelor, iar gândurile ţin de modalităţi stilistice de construcţie a realităţii, de rezolvare a problemelor,
de căi de gestionare a realităţii şi de evaluarea experienţelor (Meier & Boivin, 1983). Așa cum am
constatat în prezentarea modelului integrativ al schimbării (vezi unitatea de învățare 3), această triadă
interacţionează cu contextul social şi fizic pe parcursul dezvoltării comportamentelor, acţiunilor,
valorilor, etc.
Codificarea experienţelor. Pentru psihoterapeuţii care consideră că stilul personal de inter-relaţionare
şi de comportament este influenţat de experienţele subiective şi că pentru a declanşa schimbarea este
necesară accesarea şi apelul la experienţa subiectivă, maniera în care persoana a înregistrat experienţele
este relevantă pentru determinarea tehnicilor de folosit în psihoterapie. Această categorie de
psihoterapeuţi consideră că oamenii încep să stocheze în psihic experienţe încă din perioada vieţii
intrauterine, continuând de-a lungul perioadei copilăriei, apoi a adolescenţei şi a vieţii adulte, care vor
fi potenţial disponibile accesării ulterioare.
Mintea umană codifică şi îşi reprezintă experienţele în trei moduri, fiecare cu funcţia sa distinctă
(Tompkins & Lawley, 1996). Cele trei modalităţi de codificare a experienţelor (sezorială, conceptuală,
simbolică) depind de capacitatea de abstractizare și folosesc procese diferite, au propria sintaxă şi
logică şi necesită modele specifice de comunicare pentru a accesa informaţia.
Codificarea senzorială se referă la stocarea experienţelor la nivelul simţurilor sau fizic - aşa numita
memorie corporală. Astfel, un individ care îşi aminteşte o experienţă traumatizantă poate experimenta
aceeaşi durere fizică, mirosul, sunetele, etc. pe care le-a trăit pe parcursul traumei propriu-zise.
Experienţa evenimentului este codificată corporal iar informaţia senzorială codificată poate declanşa
amintirea unui eveniment din trecut.
Codificarea conceptuală se referă la utilizarea abilităţilor perceptive şi conceptuale în codificarea
experienţelor. Codificarea conceptuală se poate face fie la nivel primar (prin intermediul percepţiei) sau
la nivel superior (prin abstractizare și conceptualizare). De exemplu, hipnoterapia lui Milton Erickson
se adresează stratului preverbal al codificării experienţei (Tompkins & Lawley, 1996).
Codificarea simbolică se referă la stocarea experienţelor la nivelul simbolurilor, imaginilor,
metaforelor, scenariilor, poveştilor, etc. Simbolurile şi imaginile încorporează o mulţime de informaţii
afective, cognitive, motivaţionale, judecăţi de valoare ce conţin experienţe din trecut, dar au şi
capacitatea de a oferi o direcţie de dezvoltare pe viitor. Metafora terapeutică este o metodă lingvistică
creată pentru accesarea experienţelor codificate simbolic.
Blocarea acestor experiențe subiective reprezintă un proces care în parte se manifestă ca rezistență la
schimbare. Cel mai des întâlnite forme de rezistență sunt:
 eșecul de a urma o temă dată sau alte acțiuni agreate pentru perioada dintre sesiuni. Această
formă de rezistență este deosebit de problematică mai ales în ceea ce privește oportunitățile de
învățare și practică terapeutică în mediul natural, oportunități care se pierd odată ce clienții își
neglijează sarcinile în care ar trebui să se angajeze.
 clienții reacționează cu scepticism la propriile progrese și regresie (Meichenbaum & Gilmore,
1982). Aceștia sunt pacienții care își doresc să rămână în tratament mai mult decât terapeutul
consideră că ar fi nevoie sau că ar fi de ajutor. De asemenea, aceștia sunt clienții pe care
terapeuții îi văd de prea multe ori ca auto - sabotori și alegând cu bucurie să rămână în sistemele
lor disfuncționale.

6
  niveluri ridicate ale exprimării emoționale față de terapeut, de la ostilitate până la flirt evident;
în multe cazuri aceste niveluri ridicate de emoționalitate a clientului reprezintă propriile modele
caracteristice. Terapeuții care tratează pacienți cu tulburare de personalitate de tip borderline, de
exemplu, sunt conștienți de acest fenomen (Layden, Newman, Freeman, & Morse, 1993;
Linehan, 1993).
 evitările subtile din timpul sesiunii; de exemplu, clienții pot afirma la începutul sesiunii că ei nu
au „nimic de discutat astăzi” sau sunt poate predispuși să răspundă la cele mai multe dintre
întrebările importante, probatorii, ale terapeutului, cu răspunsul tăios „nu știu”.

4.5. Evaluarea rezistențelor clientului și intervenții pentru creșterea/ susținerea motivației

Potrivit lui Corry F. Newman (1994, p. 47-69), evaluarea rezistențelor clientului este foarte importantă
în înțelegerea nevoilor persoanei și în conceptualizarea cazului; modelul poate include următoarele opt
criterii:
(1) Care este rolul comportamentelor de rezistență a persoanei? Este folositor să angajăm clienții într-o
explorare serioasă a factorilor care conduc spre opoziția acestora față de terapeut și/ sau față de
tratament.
(2) Cum se potrivește rezistența actuală a clientului în modelul istoric al dezvoltării sale? Întrebări
la care să reflecteze și eventual să le adreseze direct clientului, ar putea fi: "Când și sub ce
circumstanțe, în trecut, a fost clientul tentat în mod similar să refuze schimbarea sau să accepte
ajutorul?"; "Ce alte relații din trecutul și situația actuală ale clientului sunt readuse în prim plan de
conflictul dintre client și terapeut?"; "Cum este similar sau diferit acest scenariu din terapie cu alte
situații anterioare din viața clientului, când el sau ea a rezistat schimbării sau ghidării?"
(3) Care ar fi unele dintre convingerile idiosincratice ale clientului care îi hrănesc rezistența? Este
foarte util să privim la felul unic prin care clienții interpretează diferitele situații, întrucât aceasta ar
putea arunca o urmă de lumină asupra cauzei pentru care ei consideră rezistența la schimbare ca fiind
justificată, necesară și folositoare.
(4) De ce se teme clientul că s-ar întâmpla dacă se conformează? Deși terapeutul poate considera
că schimbarea este un lucru bun, clienții pot avea îndoieli care trebuie să fie recunoscute și adresate.
(5) În ce măsură poate clientul să nu înțeleagă sau să interpreteze eronat sugestiile, metodele și
intențiile terapeutului? Uneori, eșecul sau refuzul clientului de a colabora cu terapeutul poate fi
rezultatul unei simple neînțelegeri.
(6) Ce abilități îi lipsesc clientului care pot face practic dificilă sau imposibilă, la acest moment,
colaborarea activă în tratament? Terapeuții trebuie să evalueze abilitățile psihologice ale clienților cu
scopul de a determina în ce măsură rezistența lor este motivațională și cât reprezintă deficite de
funcționare.
(7) Ce factori din mediul natural al clientului îi pedepsesc acestuia încercările de schimbare?
Uneori nu este înțelept pentru terapeuți să creadă că schimbările din sesiune vor fi similar întărite
pozitiv în viața lui de zi cu zi. De exemplu, factori din viața personală sau situația profesională a
clientului pot fi la fel de descurajanți pentru acesta, în fața schimbării.

7
 (8) Este nevoie să revizuiesc sau să modific conceptualizarea acestui caz? Ce trebuie să mai
înțeleg despre client astfel încât să dau sens rezistenței lui/ ei? Când un client dezaprobă formulările sau
sugestiile terapeutului spunând (sau gândind) "... pur și simplu nu înțelegi", uneori au dreptate.
Printre metodele de intervenție cu scopul motivării clienților să se implice mai activ și eficient în
tratament:
(1) Informarea clientului în legătură cu abordarea psihoterapeutică;
(2) Folosirea metodei socratice;
(3) Crearea de contexte terapeutice care să dea mai multe opțiuni clientului și putere de decizie;
(4) Colaborarea;
(5) Revizuirea argumentelor pro și contra schimbării, a argumentelor pro și contra menținerii status
quo-ului psihologic;
(6) Asigurarea unei empatii juste față de rezistența clientului;
(7) Discutarea conceptualizării cazului cu clientul;
(8) Discurs care folosește cadrul de referință al clientului ("pe limba" clientului);
(9) Maximizarea autonomiei clientului;
(10) A persista cu blândețe atunci când un client este "blocat".
În general, toate aceste intervenții sunt de ajutor în combaterea rezistenței clientului chiar de la
începutul terapiei, însă devin mai eficiente pe măsură ce stabilizează alianța terapeutică.

4.6. Alegerea tehnicilor terapeutice

Tehnicile sunt instrumente ce creează potențiale intervenții terapeutice capabile să aducă experiența
subiectivă a clientului în procesul terapeutic. Din acest motiv terapeutul, atunci când invită un client să
se implice într-o tehnică, are nevoie să exerseze “judecata clinică bazată pe o înțelegere solidă a
psihodinamicii și psihopatologiei” (Kopp, 1995, p. 5).
Se consideră că tehnicile au în psihoterapie funcția unui pod de trecere a zonei cu ”apă tulbure” (situații
nedorite, cum sunt abuzul sau depresia) pe ”pământ sigur” (situații dorite). Tehnicile nu funcționează
magic, ele prind putere prin conceptualizarea exactă a obiectivului care urmează să fie atins, prin
aplicarea lor la timp în activitatea clinică și prin relația terapeutică în care terapeutul știe când să
susțină, să confrunte și să conducă clientul spre o creștere continuă. În alegerea intervențiilor este
important să se aibă în vedere:
 Includerea unei tehnici în sesiunea terapeutică trebuie să fie corectă în sensul că există o
probabilitate mare că va fi eficientă iar clientul este pregătit să se implice în activitatea pentru
care tehnica e proiectată să fie de ajutor. De exemplu, dacă un client poartă un dialog interior,
este foarte probabil că este gata să exteriorizeze dialogul folosind o tehnică precum tehnica
Două Scaune din psihodramă.
 Este important pentru terapeut să aibă argumente pentru flosirea unei tehnici în scopul
terapeutic propus și de asemenea, să dea instrucțiuni clare și să permită clientului libertatea de a
decide oprirea folosirii tehnicii.

8
  În cazul unui terapeut cu experiență tehnicile pot fi modificate și folosite informal în ședințele
de terapie.
 Tehnicile sunt instrumente puternice de intervenție care ar trebui folosite doar de către terapeuții
care au pregătire adecvată. Se presupune că psihoterapeuții care au un nivel de pregătire
profesională care-i face capabili să învețe cum să folosească tehnicile. Terapeuții începători sau
neexperimentați ar trebui să folosească tehnicile noi doar sub supervizarea unui practician care
este el însuși competent să folosească tehnicile respective.
 Ideile sau preferințele terapeutului e important să fie conștientizate așa încât să nu manipuleze
gândirea sau comportamentul clientului. O tehnică este folosită pentru a susține ceea ce clientul
a început deja, cum ar fi rezolvarea unui conflict intern prin dialog sau angajarea în noi
comportamente cum ar fi asertivitatea.
 Aspectele culturale și de gen sunt importante în alegerea tehnicii. De exemplu, unele culturi
valorizează relațiile și familia în timp ce alte culturi pun preț pe competență și independență iar
clientul este sprijinit să rezolve problemele și să trăiască conform valorilor sale.
În tabelul de mai jos sunt comparate câteva tehnici distincte sau abordări terapeutice ce includ mai
multe tehnici pe cinci dimensiuni: conținutul psihologic al muncii terapeutice, scopul ce se dorește a fi
atins, fazele procesului terapeutic pentru care sunt adecvate, tipul de experiență abordat și natura
relației terapeutice.
Tabel 1. Tehnici comparate pe 5 dimensiuni (sursa: X)
Tehnica/ Cuprinsul Scopul urmărit Faza Natura Relația
Abordarea demersului procesului experienței terapeutică
terapeutic terapeutic encodate
Susținerea Afectiv Exprimarea Explorare Perceptiv Model
empatică emoțiilor rogersian
Tehnici de Somatizarea Dobândirea Explorare Senzorial, Model
concentrare trăirilor conștientizării perceptiv rogersian
Scaunul gol Emoții, Exprimarea Explorare Senzorial, Interacțională
sentimente trăirilor perceptiv
Două scaune Conflicte Rezolvarea Conștientizare Perceptiv Interacțională
interioare conflictelor
Metafora Simboluri, Schimbarea Conștientizare Simbolic Interacțională
terapeutică imagini perspectivei
Tehnici de Comportamentul Întărirea Acțiune Perceptiv, Interacțională
imagerie relațional dorit comportamentului/ simbolic
sinelui
Centrarea pe Comportament Schimbarea Acțiune Perceptiv Colaborativă
soluții prezent comportamentului
Terapia Gânduri Schimbarea Acțiune Perceptiv Colaborativă
cognitivă automate, gândirii
credințe
iraționale
Narațiunea Poveste de viață Rescrierea Acțiune Perceptiv Colaborativă
dominantă scenariului de
viață

9
4.7. Intervenția psihoterapeutică în setting de grup

Între individ și grup există o puternică relație de interdependență, întreaga evoluție filogenetică și
ontogenetică putând fi înțeleasă numai în contextul relațiilor interpersonale. Cele două entităţi au nu
doar o natură diferită, ci și un nivel psihologic diferit. Conform modelului psihanalititic relational,
relaţia cu altul formează o matrice relaţională ce devine fundamentală în viaţa psihică. În mod
fundamental această matrice se bazează pe nevoia de ataşament (iniţial nevoia de mamă), nevoia de
menţinere a unei legături intense cu altă persoană (contactul) şi nevoia de implicare. Toate aceste trei
nevoi fundamentale se regăsesc la nivelul gurpului.
4.7.1. Evoluția grupului și procesele de grup
Potrivit lui Adrian Neculau (2007), grupul, pe lângă funcțiile sale de socializare și de integrare socială,
de a răspunde nevoilor asociative, de apartenență, de securitate, de afirmare și valorizare, contribuie la
evoluția persoanei, întrucât „prin sistemul său de interacțiuni, oferă mijloace de învățare socială,
posibilitatea de a intra în statusuri diverse și de a experimenta roluri sociale; formează competențe de
evaluare a altora și poate contribui la dezvoltarea constiinței de sine a membrilor”.
Pierre De Visscher, coordonatorul primei antologii de texte în domeniul dinamicii grupurilor, atrage
atenţia asupra faptului că studiul relaţilor interindividuale ître membrii unui grup (diada sau triada) nu
se poate transfera asupra grupului, deci a realităţii intragrupale. Potrivit lui, cele mai dese situaţii în
care ne aflăm în viaţa cotidiană sunt diadele, trio-urile sau cvartetele şi, în mod fals, se consideră că
mai mulţi constituie automat un grup. De aceea a stabilit că următoarele caracteristici apar ca
inevitabile pentru a califica un conglomerat de persoane drept “grup restrâns”, o categorie aparte a
grupurilor (Pierre De Visscher,200120)
 unitate de timp şi de loc, o relativă proximitate interindividuală;
 semnificaţie, o raţiune de a fi şi a rămâne împreună;
 experienţă relativ comună; participanţii vor împărtăşi evenimentele şi efectele lor;
 posibilitatea perceperii şi a reprezentării fiecărui membru de către ceilalţi;
 unitate percepută de către membri şi de către persoanele din afară;
 posibilitatea de instaurare a unui proces interactiv efectiv: membrii să poată comunica şi
să se influenţeze reciproc;
 durată suficientă de existenţă pentru a putea fi declanşat procesul de instituţionalizare a
normelor şi funcţiilor, facilitând pe termen lung integrarea şi identificarea membrilor.
Înţeles ca un câmp dinamic, grupul nu se reduce la suma părţilor sale; conduita grupului este
condiţionată de sistemul forţelor ce acţionează în interiorul său. Primele utilizari ale expresiei dinamica
grupurilor îi aparţin lui Kurt Lewin (şi desemnează totalitatea schimbărilor adaptative care se produc în
structura de ansamblu a unui grup ca urmare a unor schimbări survenite într-o parte oarecare a acestui
grup. Acestă interpretare a deschis calea utilizării grupului restrâns ca agent de schimbare socială în
ansamblul unei colectivităţi, de optimizare a relaţiilor umane dar şi de formare a persoanelor implicate
în reţeaua interacţiunilor de grup. Astăzi, sintagma dinamica grupurilor înglobează deja activităţi
extrem de distincte de la conducerea reuniunilor, lucrul în echipă, deciziile de grup, la instrumente de
formare, de terapie, de animaţie, de intervenţie, care au în comun apelul la grup (cf. P.De Visscher,
2001, p.17-29).
10
În ciuda diversității modelelor de conceptualizare a dezvoltării grupului – vezi modelele lui Tuckman
(1965), Garland et al.,(1973) și Wheelan et al., (2003) - pot fi identificate următoarele aspecte comune
surprinse în aceste cinci etape de evoluție a grupului:
1. La începutul vieții, grupul se află într-o etapă de „formare” (Tuckman, 1965) sau „preafiliere”
(Garland et al., 1973). Accentul se pune pe aspecte legate de „dependență și incluziune”
(Wheelan et al., 2003). Membrii vor exprima axientate, vor căuta îndrumare din partea liderului
grupului referitoare la comportamentul adecvat și se vor angrena în autodezvăluiri și împărtășiri
de probă.
2. Odată stabilizat, grupul va intra într-o etapă caracterizată de „contra-dependență și zbor”
(Wheelan et al., 2003) sau o etapă „furtună” (Tuckman, 1965) definită de eforturi în jurul
proceselor legate de „putere și control” (Garland et al., 1973). Competiția și conflictul între
membri, anxietatea legată de siguranța grupului și de autoritatea liderului sunt îngrijorări
comune în această etapă. Confruntările liderului consolidează solidaritatea și deschiderea
membrilor. Multe teorii ale dezvoltării grupului susțin că aceste eforturi pentru autoritate și
status sunt esențiale pentru emergența cooperării și coeziunii autentice.
3. În a treia etapă de „standardizare” (Tuckman, 1965) sau „intimitate” (Garland et al.,1973), se
naște un consens asupra sarcinilor grupului și un proces de lucru. Grupul începe să dea dovadă
de „încredere și structură” (Wheelan, 2005), coeziune și deschidere.
4. A patra etapă de „performanță” (Tuckman, 1965), „diferențiere” (Garland et al., 1973), sau
„muncă” (Wheelan et al., 2003) este caracterizată de un proces productiv și de exprimarea
diferențelor între indivizi. Grupul are capacitatea de a se concentra pe sarcina de muncă
terapeutică iar membrii se angrenează într-un schimb deschis de feedback. Dacă grupul are un
format cu limite de timp sau dacă anumiți membri se pregătesc să parăsească grupul în această
etapă, elemente de deziluzie și dezamăgire pot apărea.
5. Etapa finală se referă la procesul de finalizare, în privința membrilor ca indivizi sau a grupului
ca întreg. Chestiuni legate de „desprindere” (Tuckman, 1965) și „separare” (Garland et al.,
1973) generează emergența unor afecte dureroase și oscilări între conflict/ defensă și munca
matură. Aprecierea pe care o au membrii unul pentru celălalt, împreună cu eforturile de
pregătire pentru un viitor independent/ autonom, caracterizează sesiunile de încheiere.

4.7.2. Valențele terapeutice ale grupului

Accentuînd asupra faptului că grupul este spaţiul de punere în comun a imaginilor anterioare, a
angoaselor indivizilor – ale fiecăruia şi ale tuturor (fantasnele arhaice), Didier Anzieu (în Pierre De
Visscher, 2001, p. 536-550) a stabilit o paralelă între grup şi vis. Potrivt lui, viaţa internă a tuturor
grupurilor este pătrunsă de fantasme iar motorul dinamicii de grup este iluzia grupală. Iată cîteva idei
care exemplifică valenţele grupului
 Multe dintre dorinţele nesatisfăcute în viaţa privată sunt transferate asupra grupului grupul
deţine în acest sens un rol compensator şi de multe ori suscită neîncrederea celor din afară
care intuiesc aici, cu invidie chiar, posibilitatea de satisfacere ascunsă a unor dorinţe interzise.
 Pe de altă parte, dorinţele împlinite în grup sunt, ca şi în cazul visului, dorinţe reprimate în
copilărie.
 Orice situaţie de grup este trăită ca o ameninţare la adresa identităţii eului, membrii terbuind să
elaboreze astfel sisteme de protecţie (credinţe), de ordin fantasmatic sau axiologic spirit de
grup, ideologie de egalitate şi ştergerea diferenţelor, narcisism colectiv.

11
  Iluzia grupala este sentimentul de euforie pe care grupurile – in special ce le formare, spune D.
Anzieu (p.552) il incearca in anumite momente si care, in discursul membrilor se exprima
astfel: Ne simţim bine împreună, Formăm un grup extraordinar…
 Iluzia grupala presupune ca grupul se constituie ca obiect, devenind pe nesimtite scopul
grupului (grupul optimal ca scop al grupului), acest obiectiv fiind de fapt o deplasare defensiva
in raport cu adevaratul scop, cautat si temut, al formarii sau al psihoterapiei. Iluzia grupala este
contrabalansata de fantasmele de ruptura (dezintegrare), aceste situatii determinind oscilatiile in
interiorul grupurilor.
 Iluzia grupală provine din substituirea Eului ideal (modelul spre care aspirăm, un balans
permanent între proiecţiile intime şi valorile sociale acceptate şi reprezentative pentru subiect,
el susţinând energetic şi consolidând dezvoltarea personalităţii) al fiecăruia printr-un ideal
comun, nutrit cu dorinţa de fuzionare. În cadrul acestui proces grupul joacă rolul de mediator
între o realitate intimă, imaginară şi una socială, obiectivă le devine locul de instigare a
imaginilor. Rezultă că uşurinţa sau dificultatea în comunicare între membri depind de
rezonanţa sau de opoziţiile între vieţile lor imaginare inconştiente este vorba despre fenomene
asupra cărora majoritatea metodelor de formare nu au efectele scontate.
 Aspectul iluzoriu al reprezentarii grupului se estompează atunci când aşteptările, dorinţele,
temerile sunt confruntate – decalajul devine evident.
Pentru a explica forța terapeutică a grupului, mecanismele subiacente schimbărilor psihologice pe care
terapiile de grup le produc, Yalom și Leszcz au descris factorii pe care îi considera a fi la originea
progreselor înregistrate în psihoterapia de grup.
Tabel X. Factorii terapeutici (după Yalom și Leszcz, 2008)
Factori terapeutici Definiție
Universalitate Membrii recunosc faptul că ceilalți membri împărtășesc
sentimente, gânduri și probleme similare, ceea ce-i ajută să
depășească semtimente de rușine, autoculpabilizare sau
stigmatizare.
Altruism Membrii dobândesc o creștere a stimei de sine prin extinderea
ajutorului oferit altor membri ai grupului și prin echilibrarea cu
rolul de persoană care primește ajutor.
Instalarea speranței Fiecare persoană recunoaște progresul celorlați, dezvoltă
așteptări pozitive și optimism pentru propria sa vindecare.
Transmiterea informațiilor Educație sau simple informații oferite de către terapeut sau de
către membrii grupului.
Recapitulare corectivă a Oportunitatea de a reconstitui dinamica familiei cu membrii
experiențelor primare în grupului, într-o manieră corectivă.
familia de origine
Dezvoltarea tehnicilor de Grupul oferă membrilor un mediu care stimulează
socializare comunicarea adaptivă și testarea alternativelor
comportamentale, mai eficiente.
Comportament imitativ Membrii își lărgesc cunoștințele și abilitățile personale, prin

12
 observații asupra celorlați membri de grup; terapeuții au rol de
modelare comportamentală privind oferirea de sprijin,
autodezvăluirea și oferirea de feedback.
Coeziune Sentimente de încredere, de apartenență și de comuniune trăite
de membrii grupului.
Factori existențiali Membrii acceptă responsabilitatea pentru deciziile personale
de viață.
Catharsis Membrii pot exprima liber afecte puternice referitoare la
experiențe din trecut și prezent.
Învățare interpersonală Membrii dobândesc o perspectivă personală asupra impactului
(input) lor interpersonal, prin intermediul feedback-ului oferit de
ceilalți membrii.
Învățare interpersonală Membrii contribuie la dezvoltarea unui mediu care le permite
(output) să interacționeze într-o manieră adaptivă și întărire a
schimbării inițiate/ dorite.
Înțelegerea de sine Membrii dobândesc creștere a nivelului de conștientizare a
motivației psihologice, a comportamentul repetitiv și a
propriilor reacții emoționale.

Între acești factori terapeutici, coeziunea este procesul de grup cel mai amplu discutat în literatura
teoretică și clinică. Deși a primit numeroase definiții conceptuale și operaționale (Dion, 2000;
Burlingame et al., 2002), coeziunea, în general, se referă la legăturile emoționale dintre fiecare membri
și un angajament comun pentru grup și sarcina sa principală (care este una terapeutică). Coeziunea este
adesea considerată a fi echivalentă conceptului de alianță terapeutică în psihoterapia individuală și, ca
în cazul acesteia, este variabila procesului de grup cel mai frecvent corelată cu rezultatul terapeutic
pozitiv.
Există și forme exagerate de coeziune de grup - precum masificarea (Hopper, 2003), fuziunea (Greene,
1983), unitatea (Turquet, 1974), dezindividualizarea (Deiner, 1977), contagiunea (Polansky et al.,
1950) și gândirea de grup (Janis, 1994) la o extremă, și agregarea (Hopper, 2003), fragmentarea
(Springmann, 1976), individualizarea (Greene, 1983) și anti-grupul (Nitsun, 1996) la cealaltă extremă –
care pot abate grupul de la munca terapeutică semnificativă. Rolul terapeutului este, între altele, să
monitorizeze natura legăturilor emoționale și angajamentul membrilor și să ajute grupul sa atingă un
echilibru dialectic între nevoile de relaționare și comuniunea pe de o parte, și nevoile de autonomie și
diferențiere pe de altă parte, proces de altfel foarte elaborat.
4.7.3. Principii ale intervenției terapeutice de grup
Din cauza prevalenței proceselor anti-terapeutice și anti-grup, este foarte important ca terapeutul să
dezvolte și să susțină pe parcurs o strategie de lucru clară și explicită. Claritatea referitoare la ceea ce
constituite munca terapeutică pentru participantul la grup și pentru terapeutul de grup este în mod
deosebit necesară (Newton & Levinson, 1973), terapeutul trebuind să fie capabil să distingă procesele
care sunt orientate spre terapie de cele care sunt rezistente la munca terapeutică (o evită sau se apără de
ea).

13
Capacitatea grupului de a se angaja în sarcina terapeutică este direct relaționată cu rezultatul terapeutic
(Beck & Lewis, 2000; Piper & McCallum, 2000), de aceea terapeutul ar trebui să vizeze relația
dialectică cu procesele non-muncă și să se străduie să obțină un echilibru care să permită progresul
terapeutic, dar într-un ritm pe care participanții îl pot tolera. Deși poate părea paradoxal, utilizarea
forțelor destructive (în grup, în contextul de grup sau în privința liderului grupului) reprezintă
posibilitatea unei creșteri creative și a unei schimbări terapeutice (Nitsun, 1996).

Potrivit studiilor empirice derulate de Burlingame et al (2002), intervenția psihoterapeutică de grup

poate avea la bază câteva principii de lucru care acoperă trei dimensiuni de lucru în crearea coeziunii –
structura grupului, interacțiunile verbale și climatul emoțional al grupului:
Folosirea structurii grupului
Principiul I. Desfășoară pregătirea ”pre-grup” - stabilește așteptările tratamentului, definește
regulile grupului și instruiește membrii pentru rolurile potrivite și abilitățile necesare participării
eficiente la grup și la coeziunea grupului.
Principiul II. Terapeutul grupului demonstrează claritate în ceea ce privește procesele de grup în
primele ședințe, întrucât un grad ridicat de structurare la început prognozează un grad mai ridicat de
dezvăluire și coeziune mai târziu în grup.
Principiul III. Terapeutul manifestă discernământ clinic în construirea scenariilor de intervenție
pentru a echilibra considerentele intrapersonale (membru individual) și cele intragroup (între
membrii grupului).
Interacțiunea verbală
Principiul IV. Liderul modelează observații în timp real, ghidează feedback-ul interpersonal și
menține un nivel moderat de control și afiliere, așa încât să aibă un impact pozitiv asupra coeziunii.
Principiul V. Raportarea la timp și livrarea feedback-ului ar trebui să fie considerente-pivot pentru
lideri, întrucât ele facilitează procesul de construire a relațiilor. Aceste considerente importante
includ etapa de dezvoltare a grupului (de exemplu, cererea feedback-ului este percepută mai bine
după ce grupul a dezvoltat coeziunea) și disponibilitatea diferențiată a membrilor individuali de a
primi feedback (membri au o atitudine de acceptare).
Stabilirea și menținerea unui climat emoțional
Principiul VI. Prezența liderului de grup nu afectează doar relația cu membri individuali, ci cu
întregul grup, întrucât ei experimentează în mod direct maniera de relaționare a liderului. Astfel,
felul în care liderul își gestionează propria sa prezență emoțională în serviciul altora este foarte
importantă. De exemplu, un lider care gestionează conflicte interpersonale în mod eficient poate
reprezenta un model pozitiv puternic pentru întregul grup.
Principiul VII. Un obiectiv al liderului de grup ar trebui să fie facilitarea exprimărilor emoționale
ale membrilor grupului, răspunsul celorlalți la această exprimare și semnificațiile comune derivate
din aceste exprimări.

Specificul activității terapeutului de grup/ liderului de grup:

 Terapia de grup poate fi recomandată, în general, ca terapie eficientă pentru o categorie largă de
persoane.
14
 Procesul de selecție a grupurilor de psihoterapie eterogene, ambulatorii și pe termen lung,
necesită o atentă considerație și o evaluare detaliată. Criteriile de selecție sunt relative iar
terapeuții ar trebui să devieze mai degrabă spre incluziunii, decât spre excluziune.
 Este recomandat ca terapia de grup să fie condusă în co-liderat de către doi terapeuți, pentru a
asigura, între altele, prezența terapeutului simultan în toate rolurile specifice. Plecarea unui co-
lider necesită gestionarea terapeutică profundă.
 Intervențiile terapeuților constau într-o serie de acțiuni distincte care sunt eficiente atunci când
sunt bine echilibrate unele cu altele; aceste acțiuni stabilesc, de asemenea, normele grupului.
 Funcțiile executive ale terapeutului cuprind coordonarea grupului și reglementarea limitelor
grupului.
 Terapeutul demonstrează o atenție constantă și modelează atenția pentru membrii grupului.
 Terapeutul joacă un rol important în activarea emoției în cadrul grupului. Activarea emoției este
în mod ideal urmată de atribuirea de sens experienței personale a membrilor grupului.
 Utilizarea adecvată a autodezvăluirii de către terapeut poate avea un impact terapeutic
substanțial.
 Liderii ar trebui să fie conștienți de potențialul de deturnare a puterii, controlului și status-ului
în grup.
 Liderul stabilește un climat care încurajează procesele care ajută membrii grupului să rezolve
relațiile conflictuale dintre ei și lider.
 Liderul ghidează membrii grupului să anticipeze stresul și să practice abilitățile de adaptare
care au fost dezvoltate în grup și vor fi aplicate în viața cotidiană.
 Într-un grup limitat de timp, liderul acordă o atenție deosebită gestionării timpului și
disoluției grupului ca întreg.
 Plecările premature ale unor membri sunt perturbatoare pentru dezvoltarea coeziunii și
încrederii în grup. Liderul ajută grupul să proceseze plecarea ca o experiență de învățare și să
ajute procesul unor noi intrări în grup.
 O plecare cu succes din cadrul unui grup deschis devine o experiență terapeutică de învățare
pentru toți cei din grup.
 Monitorizarea progresului tratamentului cu ajutorul instrumentelor de evaluare standardizate
pot identifica membrii care prezintă riscul de a avea rezultate slabe și oferă oportunitatea pentru
reaconsiderarea strategiei terapeutice.
 Terapia de grup asociată (cu cea individuală sau farmacologică) necesită o relație de
încredere și deschisă între terapeuți, spre beneficiul clientului.
 În terapia combinată, același terapeut oferă terapie individuală și de grup aceluiași set de
indivizi. Este important pentru terapeutul în acest format să păstreze formatele tratamentului
distinct și să respecte intimitatea și autonomia indivizilor, permițându-le să facă explicit
conținutul psihologic în ritmul propriu. Uneori poate fi util terapeutic să ajute indivizii să
adreseze materialul în cadrul grupului.
 Terapia începe cu o formulare clară asupra diagnosticului, tratamentul recomandat și
motivația pentru tratament a fiecărui potențial membru de grup.
15
  Terapeuții ar trebui să păstreze notițe de tratament specifice membrilor individuali; notițele
individuale nu trebuie să facă niciodată referire explicită la numele altor membri.
 Consimțământul informat pentru membrii grupului poate presupune semnarea un acord de
confidențialitate de grup care să explice limitele confidențialității și să descrie modurile în care
membrii pot discuta propria lor experiență în cadrul grupului cu ceilalți, fără a identifica co-
membrii.

Indicații privind selecția membrilor grupului/ clienților:

 Clienții care au rezultate bune în psihoterapia de grup sunt de obicei foarte motivați (Seligman,
1995) și atrași de grup (Anderson et al., 2001). Un prototip ideal este reprezentat parsoana
foarte motivată, activă și autoreflexivă, care profită de ocazia de a se autodezvălui în cadrul
grupul.
 Terapia de grup este indicată persoanelor care manifestă dificultăți interpersonale și patologie
interpersonală: celor care nu au conștiință de sine în domeniul interpersonal sau care manifestă
un caracter patologic ego-sintonic; clienți orientați spre acțiune; clienți care vor beneficia de
stimularea afectivă și de interacțiunea pe care terapia de grup o presupune în general; clienți
care au nevoie, fie să atenueze o relație terapeutică prea intensă și dependentă, fie să intensifice
o relație terapeutică aridă, sărăcăcioasă. Aceștia vor beneficia de prezența colegilor care îi vor
sprijini și provoca. (Grunebaum și Kates, 1977; Bellak, 1980; Rutan și Alonso, 1982).
 Dincolo de aceste recomandări, mulți clienți pot beneficia de psihoterapia de grup chiar dacă nu
prezintă dificultăți interpersonale primare, în cazul în care structurile interpersonale ale
dificultăților lor psihologice pot fi identificate și articulate în sesiunile de evaluare și pregătire
pre-grup (Horwitz și Vitkus, 1986).
 Criteriile de includere țin de capacitatea persoanei de angajament în activitățile primare ale
grupului – angajament interpersonal, învățare interpersonală și înțelegere de sine.
 Viitorii membri ai grupului care ar putea fi incompatibili pentru un grup pot avea rezultate bune
în alt grup și chiar dezvolta funcționarea acelui grup (de exemplu într-un grup omogen prin
prisma factorului care-i exclude unele persoane).
 Indivizii care nu pot participa la sarcinile grupului din cauza unor factori logistici, motivaționali
sau simptomatici, nu sunt candidați potriviți pentru terapia de grup.
 Grupurile ar trebui să fie în mod ideal compuse în așa fel încât să reflecte omogenitate în ceea
ce privește funcționarea ego-ului și eterogenitate în privința dificultăților interpersonale.

16
5. Dezvoltarea carierei de psihoterapeut – competențe și etică profesională

5.1. Formarea în psihoterapie

Educația în domeniul psihoterapiei ca educație profesională, diferențiată de exemplu de
consilierea profesională, de consilierea pastorală, de consilierea în asistentă socială, de
coaching etc., implică un nivel rezonabil ridicat de educație terțiară (dupa vârsta de 18 ani) și,
de asemenea, educație postuniversitară – de obicei până la nivelul studiilor de master – și
pregătire profesională specifică.
Psihoterapia este văzută (cel puțin de EAP – European Association of Psychotherapy) ca
având cerințe minime pentru educația postuniversitară profesională: 4 ani de studiu și
practică, ca urmare a unei specializări universitare (medicină, psihologie, științe umane sau
sociale, etc.) sau a unor studii echivalente, însumând o durată totala a educației profesionale la
nu mai puțin de 3200 de ore, însemnând minim 7 ani (de la vârsta de 18 ani).
Potrivit standardelor educației profesionale a CPLE (Consiliul pentru Profesiile Liberale
Europene), ca profesie liberală în Europa, formarea în psihoterapie presupune: (i)
componenta academică și studii teoretice, (ii) educație practică, (iii) experință
psihoterapeutică personală (sau echivalentul) cu scopul de a asigura suficientă experiență și
maturitate emotională, pentru a putea administra practica profesională, (iv) practică într-o
instituție de sănătate mintală sau echivalentul acesteia și supervizarea practicii clinice
profesionale și a experienței.
"Competențele funcționale" ale profesiei definesc ce anume ar trebui să știe "să facă" un
psihoterapeut profesionist. Oricine poate demonstra în mod adecvat aceste competențe este de
facto un psihoterapeut profesionist.
Practica psihoterapeutică constă într-o combinație de:
(i) competențe "de bază", pe care fiecare psihoterapeut ar trebui să demonstreze că le
poate aplica;
(ii) competențe specifice fiecărei metode sau modalități sau (în anumite cazuri)
solicitate în mod specific de o anumită tară;
(iii) competențele "specializate", atunci când se lucrează cu grupuri de clienți speciali/
în împrejurări speciale/ îndeplinind funcții specializate (educație, supervizare,
management, cercetare etc.), pe care vor fi nevoiți să le demonstreze, dar numai
dacă aceste categorii sunt aplicabile practicii personale.
Domeniile sau ariile activității profesionale în psihoterapie includ:
(a) activitatea profesionistă, în mod autonom și supervizat;
(b) relația psihoterapeutică dintre terapeut si client/ pacient;
(c) explorarea (evaluare, diagnoză & conceptualizare) problemelor și a nevoilor recipientului;
(d) "contractarea" (dezvoltarea scopurilor, a planurilor si a strategiilor);
(e) variate tehnici și intervenții;
(f) evaluare;
(g) colaborarea cu alți profesioniști;
(h) folosirea supervizării, intervenția și evaluarea colegilor;
(i) etică și standarde profsionale;
(j) management și administrare;

1
(k) cercetare;
(l) prevenție și educație;
(m) managementul schimbării, intervenția în criză și în situații de traumă.

Dezvoltarea profesională continuă în psihoterapie (DPC). In 2007 EAP a stabilit propriile

cerințe de DPC: un minimum de 250 ore de DPC pe parcursul a cinci ani care vor consta în nu
mai mult de 75 de ore din fiecare dintre categoriile:
a) Participarea la cursuri avansate sau complementare de formare profesională în psihoterapie;
b) Implicarea în supervizarea profesională a practicii psihoterapeutice/clinice/de grup sau a
intervizării colegilor (această componentă ar trebui sa cuprindă 20% din DPC pe parcursul
unui singur an);
c) Participarea la conferințe de psihoterapie/ simpozioane/ cursuri/ workshop-uri / seminarii/
grupuri de împărtășire a altor modalitați de învătare care au ca subiect teoria și practica
psihoterapiei (aceasta componenta ar trebui sa curinda 30% din DPC pe parcursul unui an);
d) Implicarea în activități psihoterapeutice profesionale (consilii, comitete, grupuri de lucru
etc.) (nu mai mult de 10 ore în fiecare an);
e) Participarea la formări în psihoterapie, în calitate de supervizor/ cercetător/ formator;
f) Implicarea în publicații și lucrări profesionale, cărți referitoare la psihoterapie (nu mai mult
de 10 ore în fiecare an);
g) Implicarea în practici autoreflexive (meditație, retragere, etc.) sau terapie personală;
h) Implicarea în DPC sau în activități educaționale în domenii înrudite: psihiatrie, psihologie,
sociologie, antropologie, studii referitoare la sănătatea mintală, asistența medicală, practici
specializate etc.
i) Aceste cerințe vor trebui sa fie demonstrate ca fiind îndeplinite de obicei cu ocazia
reînnoirii acreditării sau a înregistrării în organizațiile profesionale.

În România, competenţe profesionale de specialitate sunt, potrivit standardelor Colegiului

Psihologilor:
Nivelul profesional Competențe profesionale în psihoterapie*)1
Nivel I. - intervenţie psihologică specifică unei metode psihoterapeutice -
psihoterapie - intervenţia psihologică prin care se modifică
Psiholog practicant sub
mecanismele psihologice implicate în sănătate, dezvoltare şi
supervizare
tulburare/boală mintală, autocunoaştere şi dezvoltare personală,
(competenţele
controlul factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi boală,
profesionale pot fi
prevenirea patologiei;
exercitate cu condiţia
încheierii şi executării - psihoterapie individuală şi de grup, a copilului, familiei şi
contractului de adultului, cu aplicaţie generală, inclusiv în genetică, sarcină,
supervizare profesională educaţie, protecţia socială şi a copilului, tulburări din spectrul
cu un supervizor autist**), traumă**), adicţii, asistenţă psihologică a victimei şi

1
*) Psihologul trebuie să facă dovada absolvirii unui curs de formare profesională complementară/curs universitar de master sau să aibă
doctorat în specialitate, într-o metodă psihoterapeutică avizată de către Colegiul Psihologilor din România.
**) Psihologul trebuie să facă dovada absolvirii unui curs de formare profesională continuă în domeniu, avizat de către Colegiul Psihologilor
din România.

2
certificat în agresorului, intervenţii paliative**), mediul instituţional sau
specialitateapsihoterapie, penitenciar, justiţie, promovarea şi optimizarea sănătăţii şi
în metoda dezvoltării umane.
psihoterapeutică, precum
şi cu condiţia avizării
anuale a atestatului de
liberă practică, valabil
pentru o perioadă de
maximum 3 ani)
Nivel II. - intervenţie psihologică specifică unei metode psihoterapeutice -
psihoterapie - intervenţia psihologică prin care se modifică
Psiholog practicant
mecanismele psihologice implicate în sănătate, dezvoltare şi
autonom
tulburare/boală mintală, autocunoaştere şi dezvoltare personală,
controlul factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi boală,
prevenirea patologiei;
- psihoterapie individuală şi de grup, a copilului, familiei şi
adultului, cu aplicaţie generală, inclusiv în genetică, sarcină,
educaţie, protecţia socială şi a copilului, tulburări din spectrul
autist**), traumă**), adicţii, asistenţă psihologică a victimei şi
agresorului, intervenţii paliative**), mediul instituţional sau
penitenciar, justiţie, promovarea şi optimizarea sănătăţii şi
dezvoltării umane.
Nivel III. - intervenţie psihologică clinică specifică unei metode
psihoterapeutice - psihoterapie - intervenţia psihologică prin care
Psiholog specialist
se modifică mecanismele psihologice implicate în sănătate,
dezvoltare şi tulburare/boală mintală, autocunoaştere şi dezvoltare
personală, controlul factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi
boală, prevenirea patologiei;
- psihoterapie individuală şi de grup, a copilului, familiei şi
adultului, cu aplicaţie generală, inclusiv în genetică, sarcină,
educaţie, protecţia socială şi a copilului, tulburări din spectrul
autist**), traumă**), adicţii, asistenţă psihologică a victimei şi
agresorului, intervenţii paliative**), mediul instituţional sau
penitenciar, justiţie, promovarea şi optimizarea sănătăţii -
participarea la construcţia, etalonarea şi validarea metodelor şi
tehnicilor de asistenţă psihologică clinică, dezvoltarea şi
implementarea de proiecte în consiliere
psihologică/psihoterapie şi sănătate.
Nivel IV. - intervenţie psihologică clinică specifică unei metode
psihoterapeutice - psihoterapie - intervenţia psihologică prin care
Psiholog principal
se modifică mecanismele psihologice implicate în sănătate,
dezvoltare şi tulburare/boală mintală, autocunoaştere şi dezvoltare
personală, controlul factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi
boală, prevenirea patologiei;
- psihoterapie individuală şi de grup, a copilului, familiei şi
adultului, cu aplicaţie generală, inclusiv în genetică, sarcină,
educaţie, protecţia socială şi a copilului, tulburări din spectrul
autist**), traumă**), adicţii, asistenţă psihologică a victimei şi
agresorului, intervenţii paliative**), mediul instituţional sau
penitenciar, justiţie, promovarea şi optimizarea sănătăţii şi

3
 dezvoltării umane;
- fundamentarea şi adaptarea profesională, construcţia, etalonarea
şi validarea metodelor şi tehnicilor de asistenţă psihologică
clinică, coordonarea, dezvoltarea şi implementarea de proiecte în
consiliere psihologică şi sănătate.

5.2. Reglementarea activităţii de psihoterapie şi titlurile profesionale

Reglementarea activităţii de psihoterapie este importantă din perspectiva asigurării calității
intervențiilor psihoterapeutice și, în consecintă, a profesionalizării. În lipsa acestor
reglementări calitatea intervenţiei oferite şi aderenţa la standardele etice şi profesionale nu
poate fi asigurată.
Pe de altă parte, o absență a reglementărilor pentru titluri nu înseamnă neapărat că nu există
certificare şi control al calităţii în psihoterapii, ci că acestea sunt reglate de asociaţii
profesionale: pot exista mai multe titluri şi diferite şi organisme de certificare, ceea ce poate
creea confuzie în rândul celor care caută ajutor ca şi în rândul profesioniştilor tineri sau a
celor care emigrează.

Raportul UE consemnează aspectele legate de eterogenitatea acestor norme din care reținem
aici următoarele:
 Reglementări legale insuficiente ale activităţii de psihoterapie sunt descrise de
profesionişti, de exemplu în Irlanda, Franţa, Cipru, Portugalia şi Grecia; de asemenea,
în mai multe ţări din Europa pare să fie o lipsă totală de reglementări legale a
activităţii de psihoterapie (Bundespsychotherapeutenkammer, 2011; Van Broeck şi
Lietaer, 2008).
 În mai multe ţări europene nu sunt specificate în lege cerinţele ce trebuiesc îndeplinite
pentru a fi permisă purtarea titlului de „Psihoterapeut” sau similar. În plus, certificarea
poate fi voluntară şi punerea în aplicare a standardelor etice sau profesionale poate fi
limitată (Van Broeck şi Lietaer, 2008).
 În ţările unde cerinţele ce trebuiesc îndeplinite pentru a avea un titlu profesional în
furnizarea de psihoterapie sunt specificate, definirea profesiunii şi cerinţele
educaţionale diferă substanţial (Bednar et al., 2004).
 Există diferite titluri pentru profesioniştii care oferă psihoterapii, precum
„psihoterapeut”, „psiholog clinician” şi „psiholog în domeniul sănătăţii”. Unele ţări,
precum Austria sau Olanda au reglementat mai multe dintre aceste titluri, altele cunosc
doar unul dintre ele (de ex. Germania). Distincţia între aceste titluri diferite nu este
întotdeauna evidentă şi definirea lor variază între ţări (Bednar et al., 2004).
 În timp ce unele ţări restricţionează accesul la formare în psihoterapie prin obţinerea
nivelului Masterat în Psihologie sau specializare în Psihiatrie, altele consideră
psihoterapia o activitate multiprofesională şi acordă acces la ea unui număr mai mare
de profesionişti (Van Broeck şi Lietaer, 2008). O consecinţă a acestei eterogenităţi
este aceea că profesioniştii care eu emigrat în interiorul Europei au descris dificultăţile
substanţiale pe care le-au întâlnit în recunoaşterea calificării lor profesionale
(Warnecke, n.d.).
 Certificatul European de Psihoterapeut (CEP) instituit de Asociația Europeană de
Psihoterapie (EAP) este menit să încurajeze schimbul de profesioniști și libera lor
circulație în țările Europei. CEP este adoptat în prezent de către reprezentanții
organismelor de psihoterapie din 46 de țări ale Europei, existând aproximativ 3000 de
4
 deținători ai CEP. În România, acesta este conferit de către EAP, la recomandarea
Organizației Naționale de Acreditare (NAO) - respectiv Federația Română de
Psihoterapie.

Includerea psihoterapiei în sistemul public de sănătate

Literatura de specialitate în domeniu, deși limitată, consemnează o relație între reglementarea
activității de psihoterapie și gradul de includere a acesteia în sistemul public de sănătate.
Reținem următoarele observații menite să contureze tabloul european din acest punct de
vedere (conform Raportului UE):
 Situația diferă în funcție de indicatori precum gradul în care psihoterapia este inclusă
în sistemul public de sănătate, gradul în care este rambursată de asigurarea de sănătate
şi de asemeni diferă tipul şi lungimea tratamentului oferit.
 În multe ţări, se pare că psihoterapia nu este, în cea mai mare parte, inclusă ca parte a
sistemului public de sănătate (Bundespsychotherapeutenkammer, 2011; Huber et al.,
2008).
 Pentru majoritatea ţărilor în care sistemul public de sănătate acoperă costul
psihoterapiei, profesioniştii descriu problemele practice care limitează efectiv acesul la
tratamentul psihoterapeutic (parţial) decontat.
 Ţările diferă de asemeni prin tipul de terapie care este disponibil prin sistemul public
de sănătate. Cele mai multe ţări oferă terapii cognitiv comportamentale şi
psihodinamice. Unele oferă inclusiv terapii umaniste şi de terapii de familie.

5.3. Aspecte etice ale practicii în psihoterapie

Etica în psihoterapia modernă, precum și în medicină și psihologie în general, se bazează pe
două legi principale de etică - deontologică și teleologică. Potrivit lui Vyskocilova, J. și
Prasko, J. (2013, p.4), etica deontologică este poziția care afirmă că ceea ce face o alegere
potrivită este concordanța sa cu norma morală pe când etica teleologică afirmă în funcție de
finalitate se defineste corectitudinea unei actiuni.
O decizie etică optimă în psihoterapie ia în considerare ambele legi iar preocupările etice cel
mai frecvent citate în psihoterapie sunt legate de profesionalism, limite terapeutice și
confidențialitate. Practicienii care pun accent pe profesionalizare sunt atenți la dezvoltarea
competenței lor etice practicând un demers autoreflexiv constant al propriilor gânduri, emoții,
comportament și atitudini, inclusiv față de clienților lor, având o înțelegere solidă a codurilor
profesionale de conduită și arătând deschidere pentru supervizare.

Confidențialitatea este obligația de a păstra secretul informațiilor personale ale clienților,

este esențială pentru clienți în vederea angajării în terapie prin urmare, este necesar să se
protejeze notițele psihoterapeutice (Clemens 2012).
Fennig et al (2000) au cercetat dacă psihoterapeuții au o abordare etică a confidențialității și
dacă limitele stabilite de acest grup profesional sunt diferite de cele ale altor categorii
profesionale. Studiul a arătat că, în ceea ce privește limitele, cea mai mare parte a
psihoterapeuților au fost împotriva a avea orice formă de intimitate sexuală cu actualii clienți,
foștii clienți, supervizații sau studenții; de asemenea, majoritatea terapeuților (96.7%) au
refuzat să accepte plata în avans. Analiza în funcție de background-ul profesional a arătat că,
în cea mai mare parte a cazurilor, nu exista nici o diferență cu privire la confidențialitate și
limite între asistenții sociali, psihologi și psihiatri. Acest studiu a arătat că psihoterapeuții au

5
diferite abordări etice în comparație cu non-terapeuții privind problemele legate de limite și
contractul terapeutic, fiind mult mai riguroși și mai stricți.

Consimțământul informat în psihoterapie. Procedurile consimțământului informat bine

implementate fundamentează respectul terapeuților față de drepturile clienților la autonomie și
pot contribui semnificativ la terapie prin consolidarea încrederii reciproce (Fisher & Oransky
2008). Terapeuții pot prezenta diferite informații privind caracterul și procesul tratamentului
psihoterapeutic, taxele, implicarea terților, probleme de confidențialitate, precum și date
despre abordări noi și nevalidate.

Limite terapeutice. Ideea de limită în legătură cu relaţia terapeutică presupune definirea

comportamentului adecvat al terapeutului în contextul terapeutic şi contractului agreat cu
clientul/ pacientul și presupune luarea în considerare a spaţiului fizic, psihologic şi social
ocupat de pacient în cadrul relaţiei terapeutice.
Limitele depind de tipul de terapie, de stadiul ei şi de alţi factori de context. Din acest motiv
în literatura de specialitate se face referire la două tipuri distincte de încălcare a limitelor:
- depăşirea limitelor constă în abaterea de la normele obişnuite ale terapiei aplicate
fără riscul de a-i face rău pacientului sau de a putea fi considerate modalități de a profita de pe
urma pacientului.
- violarea limitelor constă în încălcarea lor dar nu în interesul pacientului și chiar cu
riscul de a-i dăuna. Considerarea unor comportamente drept violare a limitelor terapeutice, cu
excepţia unor încălcări flagrante cum sunt întreţinerea de raporturi sexuale cu pacientul sau
profitarea de pe urma lui în vreun fel, nu poate fi făcută decât în urma analizei contextului
specific psihoterapeutic.
Alături de liste de limite existente conform codurilor etice de psihoterapie, pentru terapeuţi
este foarte important procesul de observare a propriilor limite – şi aceasta se referă atât la
limitele personale de a face terapie, precum şi la limitele eficienţei unei intervenții într-un caz
clinc particular. În privința acestora, unul dintre scopurile fundamentale ale procesului de
supervizare este asistarea psihoterapeuţilor în descoperirea propriilor limite personale în
activitate, alături de învăţarea identificării acelor comportamente profesionale ineficiente.
Cauzele celor mai frecvente abateri de la etica profesională se datorează în special unei
formări profesionale și supervizări insuficiente cu privire la limitele terapeutice și cu privire la
limitele personale ale terapeutului în diferite contexte/ situații profesionale.
De exemplu, un psihoterapeut format într-o metodă de intervenție individuală, în contextul
grupului terapeutic sau de formare, se confruntă cu provocări noi, insuficient constientizate/
antrenate, ceea ce creează un context de încălcare a limitelor; de asemnea, practica într-un
cadru cultural diferit de cel personal sau intervențiile destinate clienților cu valori diferite,
generează vulnerabilitatea terapeutului în raport cu limitele.
Pe de altă parte, neconştientizarea reacţiilor de transfer/ contratransfer într-o relație
terapeutică, lipsa de siguranță profesională ce generează o nevoie de confirmare
neconștientizată existența unui context personal problematic pentru terapeut care generează
alte nevoi emoționale, pot conduce la pierderea limitelor cu anumiţi clienți/ pacienţi.

Reglementări. Legile care stau la baza desfăşurării acestei profesii în România sunt:
 Legea nr. 213 din 2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă
practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România
– lege în care este reglementată şi psihoterapia.
6
  Legea Sănătaţii Mintale 287 din 2002 (aplicată după 2 martie 2006 conform normelor
de aplicare) – la Art. 22 Servicii specializate de sănătate mintală menţionează
cabinetul de psihoterapie.
 Codul deontologic și Codul de procedură disciplinară, 2013 -
https://colegiulpsihologilordinromania.ro/wp-content/uploads/2017/04/9.-hotarirea-
nr.-4cn-2013-cd-si-cpd.pdf

Potrivit EAP - European Association of Psychotherapy, codul etic dezvoltat de fiecare

organizație membră va include următoarele 10 puncte :
1. Calificare: Psihoterapeuţilor li se cere să îşi prezinte calificarea la cerere, iar implicit
să nu prezinte o calificare pe care nu o au.
2. Termeni, condiţii şi metode de practică: Psihoterapeuţilor li se cere să îşi prezinte la
cerere termenii, condiţiile şi metodele de lucru la începutul psihoterapiei.
3. Confidenţialitate: Psihoterapeuţilor li se cere să păstreze confidenţialitatea şi, dacă este
cerută, limita confidenţialităţii şi circumstanţele în care aceasta poate fi încălcată din
cauza unei a treia părţi.
4. Relaţiile profesionale: Psihoterapeuţii ar trebui să se gândească la interesele clienţilor
când au un contact cu practicianul acestora, serviciile psihiatrice sau profesionişti, cu
ştiința acestora (a clienţilor). Aceştia ar trebui să fie conştienţi de propriile lor limite.
5. Relaţiile cu clienţii: Psihoterapeuţilor li se cere să păstreze o legătură corespunzatoare
cu clienţii lor. Ei nu trebuie să exploateze clienţii actuali sau trecuţi, în niciun fel, fie el
financiar, emoţional sau sexual.
6. Cercetarea/ studierea: Psihoterapeuţilor li se cere să clarifice cu clienţii natura, scopul
şi condiţiile studiilor în care clienţii sunt implicați ca și cazuri, şi să se asigure că au
primit consimţământul înainte de a începe.
7. Publicare: Psihoterapeuţilor li se cere să păstreze anonimitatea şi bunăstarea clienţilor
atunci când un material informativ (sau publicitar) este realizat, şi să încerce să obţină
consimţământul acestora ori de câte ori este nevoie.
8. Competenţa practicienilor: Psihoterapeuţilor li se cere să îşi menţină abilitatea unei
performanţe competente şi să parcurgă paşii necesari pentru a face asta.
9. Asigurare: Psihoterapeuţilor li se cere să se asigure că locul de muncă este acoperit
corespunzător de către asigurarea încheiată.
10. Comportament dăunător: Psihoterapeuţilor li se cere să se reţină de la orice
comportament ce ar putea dăuna profesiei, colegilor sau persoanelor pe care le învaţă.

In România, Federația Română de Psihoterapie a elaborat Codul Etic al activităților de

psihoterapie, propus ca referința tuturor organizațiilor profesionale - vezi anexa (5.5) p. 10-23
sau https://www.psihoterapie.ro/Structura-executiva/Codul-etic

5.4. Atingerea în psihoterapie – între limită și intervenție terapeutică

Privarea de contact fizic a fost corelată constant cu manifestări de agresiune, delincvență,
izolare socială și depresie la copii și adulți (Field, 2003) iar cercetări mai recente au
demonstrat că atingerea provoacă o cascadă de răspunsuri chimice, inclusiv o scădere a
hormonilor de stres și o creștere a nivelului de serotonină și dopamină (Lapierre, 2006),
asociat reducerii depresiei.
7
Utilitatea atingerii psihoterapeutice a fost bine documentată, concluzionându-se că atingerea
reduce în mod eficient stresul, anxietatea, disocierea, depresia și poate fi foarte eficientă în
tratamentul stresului post-traumatic. In același timp, limitele au fost considerate ca fiind
"granițele" comportamentului adecvat (Gutheil & Gabbard, 1993) implicând două tipuri de
limite: trecerea de limită și violarea de limită. O violare a limitei apare atunci când un terapeut
încalcă linia de decență și integritate și abuzează de puterea pe care o deţine pentru a exploata
un client în beneficiu propriu (de exemplu relațiile sexuale terapeut-client). Trecerea de
limită, în contrast cu violarea de limită, implică gesturi de curtoazie sau ritualice (cum ar fi o
strângere de mână sau o atingere pe umăr), putând fi totodată intervenții terapeutice eficiente
și sunt parte a unui plan de tratament bine pus la punct. (de exemplu auto-prezentarea, vizitele
la domiciliu, schimburile de cadouri sau trocurile, acceptabile din punct de vedere terapeutic
și etic cf. Herlihy & Corey, 2006; Lazarus & Zur, 2002).
În contextul psihoterapiei, atingerea se referă la contactul fizic care are loc între psihoterapeut
și client/ pacient sub trei tipuri: atingerea care este folosită ca parte a psihoterapiei verbale,
atingerea sistematică care este folosită de psihoterapeuții special instruiți în terapia corporală
și atingerea inadecvată (O. Zur 2007).
Atingerea folosită ca parte a psihoterapiei verbale este folosită în mod intenționat și strategic
pentru a spori sentimentul de conexiune cu clientul, de a calma, saluta, relaxa sau liniști
clientul. Aceasta presupune o adecvare din punct de vedere cultural și, potrivit lui Downey
(2001), Nordmarken și Zur (2004), Smith și colab (1998) și Zur (2007), putem identifica
următoarele categorii:
 Gesturilor ritualice sau gesturi acceptate din punct de vedere social de bun venit sau
la revedere, la sosire sau la plecare.
 Gesturi folosite pentru sublinierea/evidenţierea unui element al conversației: atingere
ușoară pe braț, mâna, spate sau umăr destinată să te facă înțeles mai bine sau pentru a
evidenția un punct de vedere; poate avea loc și în momente de liniște cu scopul de a
accentua prezența terapeutului și de a transfera atenția.
 Atingerea de consolare: cuprinderea și susținerea mâinilor sau a umerilor unui client
sau o îmbrățișare reconfortantă.
 Atingerea de încurajare: atingere orientată spre încurajarea și liniștirea clienților și,
de obicei, implică o atingere ușoară pe spate sau pe umăr.
 Atingerea de ancorare sau de reorientare: se utilzeză atunci când terapeutul dorește să
ajute clienul să-și reducă anxietatea sau prin atingerea mâinii sau a brațului ori prin a-l
determina să-și atingă propria lor mână sau braț.
 Atingerea orientată către sarcină: atingere auxiliară sarcinii curente, precum gestul de
a oferi o mână de ajutor cuiva să se ridice sau de a pune un braț în jurul umerilor unui
client pentru a-l susține să nu cadă.
 Experiența corectivă: poate implica îmbrățișarea unui adult sau legănarea unui copil
de către un terapeut care practică forme de terapie care subliniază importanța
experiențelor emoționale corective.
 Atingerea demonstrativă a metodei de modelare: presupune a demonstra o strângere
de mână fermă, un mod în care se ține un copil agitat sau modul în care se răspunde la
o atingere nedorită, în scopul modelării de către terapeut a felului în care să se producă
atingerea sau să se răspundă la atingere.
 Atingerea de felicitare: o îmbrătișare de felicitare unui client care a atins un obiectiv.
 Atingerea experiențială: atunci când terapeutul conduce un exercițiu experiențial,
precum gesturile folosite în timpul trainingului asertiv sau în sculptura familială, în
care membrii familiei sunt rugați să-și asume anumite poziții în raporturile dintre ei.

8
  Atingerea referențială: este adesea folosită în terapia de grup sau de familie, atunci
când terapeutul atinge ușor brațul sau umărul unui client, gest care indică faptul că i-a
venit răndul sau că trebuie să fie tăcut.
 Atingerea accidentală: atingere neintenționată, involuntară și nepremeditată, cum ar fi
un contact accidental al terapeutului cu un client.
 Atingerea în scopul preventiv de a opri un client să-și facă rău: Acest tip de atingere
este menit să oprească comportamentele de auto-vătămare.
 Atingerea destinată prevenirii de la a face rău altcuiva: menită să oprească pe cineva
de la a răni o altă persoană (cum se întâmplă uneori în familie, în terapia de cuplu sau
de grup sau atunci când se lucrează cu clienții instabili).
 Atingerea în scopul de auto-apărare a terapeutului: folosită de către terapeut pentru a
se apăra fizic de atacul unui client violent, folosind forța minimă.
Cel de-al doilea tip de atingere, utilizată în terapia corporală, este diferită de prima în sensul
că cei mai mulți dintre psihoterapeuții somatici și corporali, special instruiți în aceste terapii,
folosesc în mod regulat atingerea ca parte a intervențiilor lor terapeutice.
Al treilea tip include forme necorespunzătoare de atingere, sunt anti-terapeutice, lipsite de
etică, fiind violări ale limitei considerate ilegale în unele state, cum sunt atingerea sexuală,
atingerea ostilă sau violentă și atingerea pentru pedepsire.
Aplicația clinică a atingerii în psihoterapie poate fi înțeleasă numai în contextul terapiei:
 Vârsta clientului, genul, descrierea situaţiei, diagnosticul, personalitatea, istoria
personală, cultura și clasa socială, sunt foarte relevante pentru semnificația și pentru
potențialul efectului vindecător al atingerii în terapie. Ceea ce este foarte adecvat și
eficient cu un client poate fi, din punct de vedere terapeutic, inadecvat și chiar
dăunator cu un altul.
 Când un client inițiază sau cere o atingere, terapeutul trebuie să utilizeze
dicernământul lui/ei clinic pentru a stabili dacă atingerea este etică și, dacă în fiecare
situație terapeutică, este avantajos din punct de vedere terapeutic.
 Anumite medii, cum ar fi închisorile sau instituțiile școlare, sunt de natură să
restricționeze atingerea, în timp ce clinicile pentru copii sau azilurile sunt de natură să
o încurajeze.
 O relație de încredere și de lungă durată terapeut-client este mult mai probabil să
creeze un context familiar și de siguranță, ceea ce facilitează utilizarea atingerii în
psihoterapie. În schimb, o relație scurtă sau conflictuală, de confruntare, este mai puțin
probabil să favorizeze atingerea.
 În general, terapiile cu orientare umanistă aprobă atingerea non-erotică deoarece o
privesc ca pe un element al alianței terapeut-client (Hunter & Struve, 1998; Williams
1997). Pentru terapeuții comportamentali și cognitiv-comportamentali există o mare
probabilitate să încorporeze atingerea sau orice altă trecere de limită în terapie dacă se
potriveste cu intervențiile lor, cum ar fi modelarea sau încurajarea (Zur, 2007).
Orientări precum terapiile de grup și cele feministe susțin utilizarea atingerii
corespunzătoare din punct de vedere terapeutic (Milankovitch, 1993; Williams, 1997).

9
 Anexa (5.5) Codul de etică, disciplină şi deontologie profesională
(https://www.psihoterapie.ro/Structura-executiva/Codul-etic)

I. INTRODUCERE

Codul Etic al Federaţiei Române de Psihoterapie (numit în continuare Cod Etic) se aplică
acelor activităţi ale psihoterapeuţilor care sunt intreprinse în legătură cu rolurile lor
profesionale, ştiinţifice sau educaţionale, în diverse contexte, cum ar fi cel interpersonal direct
sau intermediate prin poştă, telefon, internet sau alte transmisii electronice. Aceste activităţi
trebuie diferenţiate de cele care constituie comportamentul privat al psihoterapeuţilor, care nu
intră sub incidenţa acestui Cod Etic.
Calitatea de membru al Federaţiei Române de Psihoterapie (numite în continuare FRP) îi
obligă pe membrii săi organizaţionali sau individuali să respecte standardele acestui Cod Etic,
precum şi regulile şi procedurile folosite pentru aplicarea sa. Societăţile de psihoterapie
membre a FRP, sau care doresc să adere la FRP se vor asigura că propriile lor Coduri Etice
sunt compatibile cu Codul Etic al FRP.
Procedurile legate de depunerea plângerilor referitoare la comportamente non etice, de
investigarea şi rezolvarea acestora, sunt descries în capitolul Reguli şi proceduri ale comisiei
de etică a FRP. FRP poate impune sancţiuni membrilor săi care au încălcat
standardele prezentului Cod Etic, inclusiv excluderea din FRP, şi poate comunica altor
instanţe sau persoane decizia sa.
Codul Etic nu se referă la răspunderea civilă. Faptul că un psihoterapeut a încălcat standardele
codului etic nu înseamnă neapărat că este vinovat sau că răspunde în vreun fel, din punct de
vedere legal.
Daca responsabilităţile etice ale psihoterapeuţii intră în conflict cu legi, regulamente sau alte
reglementări legale, psihoterapeuţii trebuie să îşi facă cunoscută aderarea la acest Cod Etic şi
să procedeze în aşa fel încât să rezolve conflictul de o maniera responsabilă. Dacă respectivul
conflict nu poate fi rezolvat în acest mod, psihoterapeuţii pot să se supună cerinţelor legilor,
regulamentelor sau reglementătilor legale, respectând în acelaşi timp principiile de baza ale
drepturilor omului.

II. PRINCIPII ŞI REGULI ETICE:

Ceea ce vom numi în continuare PRINCIPII ETICE se situează la nivelul domeniului
aspiraţional al valorilor morale şi impregnează întrega activitate a oricărui psihoterapeut,
începînd din perioada de formare. Prin raportarea permanentă la aceste valori se cultivă
atitudinile morale şi etice absolut necesare activităţii de psihoterapeut.
REGULILE ETICE reprezintă modele atitudinale şi de acţiune practică ce au la bază
principiile etice. Împreună, principiile şi regulile etice ghidează comportamentul profesional
al psihoterapeuţilor, care trebuie să ţină seama de ele atunci când iau decizii etice. Totuşi,
datorită gradului relativ mare de generalitate, principiile şi regulile etice, aşa cum sunt expuse
înacest capitol, nu vor fi folosite la investigarea şi rezolvarea plângerilor sau acuzaţiilor de
comportament non etic, în acest scop aplicându-se prevederile standardelor etice.
PRINCIPII ETICE:
1. Beneficenţa
2. Nonmaleficenţa
3. Autonomia
4. Justiţia (dreptatea)

10
1. Beneficenţa. În activitatea lor profesională psihoterapeuţii acţionează penrtu binele
clienţilor/pacienţilor. Apără drepturile şi demnitatea acestora în relaţiile cu terţii sau cu
instituţiile, ca şi în cadrul grupurilor terapeutice sau de formare. În cazul în care apar conflicte
în exercitarea profesiunii, psihoterapeuţii acţionează în sensul minimizării daunelor şi a
promovării binelui şi bunăstării clienţilor.
2. Nonmaleficenţa. Psihoterapeuţii nu îşi folosesc cunoştinţele şi abilităţile în scopul de a
face rău clienţilor/pacienţilor, celor apropiaţi acestora şi, în general, orcărei alte persoane sau
organizaţii.
3. Autonomia. Psihoterapeuţii respectă dreptul la autodeterminare al pacienţilor (clienţilor
şi îi asistă în luarea deciziilor fără a urmări infleunţarea sau manipularea acestora. Respectul
pentru adevăr în relaţia terapeutică este parte a respectului pentru autonomie. Atunci când
capacitatea clientului/pacientului de a-şi exercita autonomia este limitată, se justifică, pentru o
perioadă limitată, asumarea de către psihoterapeut a unei poziţii paternaliste, obiectivul fiind
sprijinirea clientului în a-şi (re)dobândi autonomia.
4. Justiţia. Psihoterapeuţii recunosc faptul că, în spiritul echităţii şi justiţiei, accesul la
servicii de psihoterapie nu trebuie sa fie limitat de considerente de apartenenţă etnică, rasială,
politică, orientare sexuală, etc., singurele limitări etic acceptabile fiind legate de limitele
metodei practicate şi de capacitatea psihoterapeutului de a gestiona relaţia cu clientul.
Psihoterapeuţii se vor asigura în permanenţă împotriva pericolului de a ajunge la practici
incorecte sau nedrepte ca urmare a prejudecăţilor personale sau a depăşirii limitelor de
competenţă.

REGULI ETICE:
1. Responsabilitatea
2. Competenţa
3. Confidenţialitatea
4. Respectul faţă de demnitatea pesoanei şi a drepturilor omului
5. Bunăstarea clientului/pacientului

1. Responsabilitatea. Ca practicieni, psihoterapeuţii sunt conştienţi de influenţa care o au

sau o pot avea asupra vieţii oamenilor cu care se află în relaţie profesională şi, mai departe,
asupra mediului lor familial, social sau organizaţional. De aceea ei au datoria să se asigure că
nu îşi folosesc greşit sau în moduri ce contravin codului etic abilităţile şi cunoştinţele
profesionale. Psihoterapeuţii trebuie să fie pregătiţi să facă faţă eventualelor reacţii negative
ce pot apărea în terapia individuală sau de grup fără a aduce prejudicii clienţilor/pacienţilor.
2. Competenţa. Este responsabilitatea psihoterapeuţilor să se menţină la un înalt standard
de competenţă, aceasta fiind atât o chestiune de interes public cât şi în interesul corpului
profesional. Psihoterapeuţii trebuie să îşi recunoască propriile limite de competenţă, să
practice doar metodele şi tehnicile pentu care sunt calificaţi, să-şi menţină nivelul de
cunoştinţe de specialitate şi din domenii înrudite. Formarea continuă, în cardul căreia un loc
important îl ocupă supervizarea, este esenţială pentru menţinerea la un înalt nivel de
competenţă.
Psihoterapeuţii respectă standardele profesionale existente, iar acolo unde acestea lipsesc sau
nu sunt acoperitoare, bunăstarea clientului este ceea ce trebuie urmărit.
Atunci cînd problemele personale sau cele de sănătate le afectează capacitatea de a-şi
desfăşura activitatea fără a împieta asupra bunăstării clienţilor/pacienţilor, psihoterapeuţii îşi
restrâng sau chiar îşi suspendă activitatea profesională până la rezolvarea propriilor probleme.

11
3. Confidenţialitatea. Respectarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute în cursul terapiei
este o obligaţie de bază a psihoterapeuţilor. Transmiterea unora dintre aceste informaţii către
alte persoane sau instituţii se face doar cu consimţământul persoanei în cauză.
Singurele excepţii la regula confidenţialităţii sunt situaţiile în care păstrarea ei ar constitui un
pericol real pentru persoana în cauză sau pentru alte persoane.
Când persoana aflată în terapie este un minor sau se află în imposibilitatea de a-şi da
consimţământul informat, psihoterapeuţii vor manifesta o deosebită grijă pentru interesele şi
bunăstarea acesteia şi vor colabora cu celelalte persoane implicate în ocrotire.
4. Respectul faţă de demnitatea umană şi drepturile omului este atitudinea de fond a
psihoterapeuţilor în întreaga lor activitate. Aceasta implică nu numai faptul că ei respectă
demnitatea umană şi drepturile clienţilor/pacienţilor lor, dar se şi implică activ pentru a
cultiva şi propaga această atitudine ca pe o valoare la clienţi/pacienţi, psihoterapeuţi în
formare, în grupuri terapeutice sau de formare, în mediile sociale si organizaţionale în care
activează.
5. Bunăstarea clientului/pacientului. Terapeuţii respectă integritatea şi protejează
bunastarea oamenilor şi grupurilor de oameni cu care lucrează. Când apar conflicte de interese
între clienţi şi instituţiile în care sunt angajaţi, psihoterapeuţii clarifică natura şi direcţia
loialităţii şi responsabilităţii lor, informând în acelaşi timp, toate părţile asupra angajamentelor
lor.
Psihoterapeuţii îşi informează pe deplin clienţii, psihoterapeuţii în formare, supervizaţii,
persoanele care participă la studii şi cercetări asupra naturii oricărei proceduri de evaluare,
terapeutice, educative sau formative şi le lasă libertatea de a opta în legătură cu participarea la
respectivele activităţi. Obligarea oamenilor sau exercitarea de presiuni pentru a-i determina să
participe la asemenea activităţi este lipsită de etică.
Psihoterapeuţii nu se angajează în relaţii multiple dacă anticipează că aceasta ar putea afecta
bunăstarea clientului/pacientului, şi le pun capăt cu promtitudine atunci când asemenea
situaţii apar în cursul activităţii lor.
Exploatarea, hărţuirea sexuală sau de altă natură, prejudicierea cu rea intenţie de către
psihoterapeut a celor cu care se află în relaţie profesională este etic inacceptabilă.

III. STANDARDELE ETICE reprezintă reguli de comportament profesional şi norme avute

în vedere în investigarea şi rezolvarea plângerilor legate de presupuse comportamente non
etice.
1. Rezolvarea problemelor etice
1.1 Folosirea cu rea intenţie a cunoştinţelor şi/sau abilităţilor profesionale
Psihoterapeuţii nu îşi folosesc cunoştinţele şi abilităţile profesionale în scopul manipulării,
exploatării clienţilor/pacienţilor şi, în general, în nici un alt scop care ignoră interesele şi
bunăstarea clientului.
1.2 Conflictele între etică şi legislaţie
Dacă responsabilităţile etice ale psihoterapeuţilor vin în conflict cu legi, regulamente sau alte
reglementări legale, psihoterapeuţii trebuie să îşi afirme aderenţa la Codul Etic şi să facă
demersurile necesare pentru rezolvarea conflictului.
1.3 Conflictele între etică şi cerinţe organizaţionale
Dacă cerinţele unei organizaţii la care psihoterapeuţii sunt afiliaţi sau pentru care lucrează vin
în conflict cu acest Cod Etic, psiholterapeuţii trebuie să clarifice natura acestui conflict, să îşi
facă cunosct angajamentul faţă de Codul Etic şi, în măsura în care este posibil, să rezolve
conflictul în aşa fel încât să le fie permisă aderenţa la Codul Etic.
1.4 Rezolvarea informală a încălcălilor eticii
12
Atunci când psihoterapeuţii cred că e posibil să existe o încălcare a prevederilor acestui Cod
Etic de către un alt psihoterapeut, ei încearcă să rezolve problema prin aducerea ei în atenţia
respectivului psihoterapeut, dacă o astfel de rezolvare informală pare adecvată în context şi
dacă nu încalcă drepturile la confidenţialitate eventual implicate ale clientului/pacientului.
(Vezi deasemeni Standarde, 1.2 Conflicte între etică şi legi, regulamente şi alte autorităţi
legale, şi 1.3 Conflicte între etică şi cerinţele organizaţionale).
1.5 Raportarea încălcărilor etice
Dacă o aparentă încălcare a prevederilor etice a dus sau este probabil să ducă la prejudicierea
unei persoane sau organizaţii şi nu se pretează la o rezolvare informală conform Standardului
1.4 Rezolvarea informală a încălcărilor prevederilor etice, sau nu este rezolvată adecvat în
acest mod, psiholoterapeuţii trebuie să ia în continuare măsuri potrivite situaţiei. Aceste
măsuri pot include notificări ale comitetelor locale sau naţionale de etică, comisiilor de
licenţiere sau autorităţilor instituţionale potrivite. Acest standard nu se aplică atunci când o
asemenea măsură ar încălca drepturile la confidenţialitate sau atunci când nu s-a putut face o
evaluare a activităţii psihoterapeutului a cărui activitate profesională este vizată. (Vezi
deasemeni Standarde 1.2 Conflicte între etică şi legi, regulamente şi alte autorităţi legale.)
1.6 Cooperarea cu comisiile de etică
Psihoterapeuţii cooperează în cadrul investigaţiilor etice, audierilor şi procedurilor impuse de
FRP sau de organizaţiile componente de care aparţin. În cadrul investigaţiilor trebuie
respectată confidenţialitatea. Refuzul de a coopera constituie, în sine, o violare a eticii.
Cererea scrisă a celui în cauză de a amâna investigaţia până la pronunţarea unei decizii
judecătoreşti nu constituie necooperare.
1.7 Plângerile inadecvate
Psihoterapeuţii nu adresează plângeri pe teme etice făcute cu ignorarea, din neglijenţă sau cu
rea intenţie, a faptelor ce contrazic alegaţiile incriminatoare, şi nici nu îi îndeamnă pe alţii să
facă asemenea plângeri.
1.8 Discriminarea petenţilor şi a celor reclamaţi
Psihoterapeuţii nu pot impiedica angajarea, promovarea, admiterea în învăţământ sau alte
programe a unor persoane numai pe motivul că acestea au făcut plângeri sau fac obiectul unei
investigaţii de natură etică. Aceasta nu exclude însă luarea unor măsuri pe baza rezultatelor
unor asemenea investigaţii luare în considerare a altor informaţii adecvate.
2. Competenţa
2.1 Limitele competenţei
(a) Psihoterapeuţii furnizează servicii, educă şi fac cercetare numai în domeniile în care sunt
competenţi în baza educaţiei, formării, experienţei supervizate, studiilor sau experienţei
personale.
(b) În cazurile în care înţelegerea factorilor de vârstă, gen, identitate de gen, rasă, etnie,
cultură, origine naţională, religie, orientare sexuală, dizabilitate, limbă sau statut socio-
economic sunt esenţiale pentru implementarea eficientă a unor servicii sau pentru cercetare,
psiholoterapeuţii fie au sau dobîndesc formarea, experienţa, consultanţa sau supervizarea
necesară pentru a asigura competenţa serviciilor lor, fie fac trimiterile necesare, cu excepţia
cazurilor menţionate de Standarde 2.2 Furnizarea de servicii în cazuri de urgenţă.
(c) Atunci când psiholterapeuţilor li se cere să furnizeze servicii persoanelor pentru care nu
există servicii adecvate de sănătate mentală şi pentru care psihoterapeuţii nu au obţinut
competenţa necesară, psihoterapeuţii cu o pregătire sau experienţă apropiată de cea necesară
pot furniza aceste servicii, astfel încât să se asigure faptul că serviciile necesare nu sunt

13
refuzate dacă respectivii psihoterapeuţi fac un efortul rezonabil de a obţine competenţa cerută
prin folosirea datelor din cercetare, formare, consultanţă sau studiu.
(d) În domeniile noi, în care nu există încă standarde recunoscute în privinţa pregătirii
necesare, psihoterapeuţii trebuie totuşi să facă tot ceea ce este rezonabil cu putinţă pentru a
asigura competenţa muncii lor şi a proteja clienţii/pacienţii, supervizaţii, participanţii la
cercetare, clienţii organizaţionali, etc., de orice prejudiciu.
(e) Atunci când lucreaza în sistemul judiciar, psihoterapeuţii îşi însuşesc regulile judiciare sau
administrative care le guverneaza activitatea.
2.2 Activitatea în condiţiide urgenţă
În cazuri de urgenţă, când psihoterapeuţii furnizează servicii persoanelor pentru care alte
servicii de sănătate mentală nu sunt disponibile şi pentru care psihoterapeuţii nu au obţinut
pregătirea necesară, ei pot totuşi furniza asemenea servicii pentru a asigura faptul că aceste
servicii nu sunt refuzate celor care au nevoie de ele. Serviciile vor înceta imediat ce situaţia de
urgenţă încetează sau devin disponibile serviciile adecvate.
2.3 Menţinerea competenţei
Psihoterapeuţii fac eforturi permanente de a se dezvolta profesional şi de a-şi menţine
competenţa.
2.4 Bazele raţionamentelor ştiinţifice şi profesionale
Munca psihoterapeuţilor se bazeaza pe cunoştinţele ştiinţifice şi profesionale, bine stabilite,
ale disciplinei. (standard 2.1, 10.1b)
2.5 Probleme şi conflicte personale
(a) Psihoterapeuţii se abţin de la iniţierea unei activitati atunci când ştiu sau ar trebui să ştie că
exista riscul ca problemele lor personale să îi impiedice să îşi desfăşoare activitatea în mod
competent.
(b) Atunci când psihoterapeuţii devin conştienţi de unele probleme personale care ar putea
interfera cu anumite activităţi profesionale, ei iau masurile adecvate, cum ar fi obţinerea de
consultanţă sau asistenţă profesională şi hotărăsc dacă trebuie să limiteze, suspende sau să
sisteze respectivele activităţi.
3. Relaţiile umane
3.1 Discriminarea
În activitatea lor, psihoterapeuţii nu se angajeaza în diverse forme de discriminare bazate pe
vârsta, gen, identitate de gen, rasa, etnie, cultura, origine natională, religie, orientare sexuala,
dizabilităţi, statut socioeconomic sau pe oricare altă bază, pe care legea le interzice.
3.2 Hărţuirea sexuală
Psihoterapeuţii nu se angajeaza în hărţuire sexuala. Hărţuirea sexuală constă în solicitarea
sexuală, avansurile fizice, comportamentul verbal sau non-verbal de natură sexuală care are
loc în legatură cu activităţile sau cu rolurile profesionale ale psihoterapeuţilor în care aceştia
acţionează, şi care fie (1) este nedorită, de natură să ofenseze sau să creeaze o atmosferă ostilă
la locul de muncă sau educaţie, şi de care psihoterapeutul este conştient sau în legătură cu care
i se atrage atenţia sau (2) este suficient de severă sau intensă pentru a fi abuzivă din punctul
de vedere al unei persoane rezonabile, în contextul dat. Hărţuirea sexuală poate consta dintr-
un singur act, sever sau intens, sau din mai multe acte, persistente şi pervazive. (Vezi
deasemenea Standarde 1.8 Discriminarea impotriva celor care depun plangeri şi a celor vizati
de aceste plangeri.)
3.3 Alte forme de hărţuire

14
Psihoterapeuţii nu se angajeaza în mod conştient în acte de hărţuire sau de umilire a
persoanelor cu care interacţionează în activitatea lor profesională, bazate pe factori precum
vârsta respectivelor persoane, genul, identitatea de gen, rasa, etnia, cultura, originea nationala,
religia, orientarea sexuală, dizabilitatile, limba sau statutul socioeconomic.
3.4 Evitarea prejudicierii
Psihoterapeuţii fac tot ce ţine de ei pentru evitarea prejudicierii clienţilor/pacienţilor,
psihoterapeuţilor în formare, supervizaţilor, pacrticipanţilor la cercetare, clienţilor
organizaţionali şi altora cu care lucrează, şi pentru a minimaliza prejudicierea atunci când
aceasta este previzibilă şi/sau inevitabilă.
3.5 Relaţiile multiple
a) O relaţie multiplă apare atunci când un psihoterapeut este într-un rol profesional cu o
persoană şi (1) în acelaşi timp este şi în alt rol cu aceeaşi persoană, (2) în acelasi timp este
intr-o relaţie cu o persoană apropiată sau înrudită cu persoana cu care psihoterapeutul este în
relaţie profesională, sau (3) promite să intre pe viitor, intr-o altă relaţie cu acea persoană sau
cu o altă persoană apropiată sau înrudită cu prima.
Psihoterapeutul se abţine de a intra într-o relaţie multiplă dacă poate anticipa în mod rezonabil
faptul că relaţia multiplă îi va afecta obiectivitatea sau competenţa ori eficienţa terapiei, sau că
există riscul exploatării sau prejudicierii clientului/pacientului.
Dacă psihoterapeutul nu poate anticipa faptul că relaţiile multiple vor avea un efect negativ
sau vor creşte riscul exploatării sau prejudicierii, acestea nu sunt considerate neetice.
(b) Daca un psihoterapeut realizează că, datorită unor factori imprevizibili, a apărut o relaţie
multiplă potenţial dăunătoare, el trebuie să ia toate măsurile necesare pentru rezolvarea
acesteia, respectând interesul persoanei afectate şi complianţa cu Codul Etic.
(c) Atunci când legea, politicile instituţionale sau circumstanţele extraordinare obligă
psihoterapeuţii să intre în mai multe roluri, cum ar fi situaţiile cu caracter judiciar sau
administrativ, aceştia trebuie să clarifice încă de la început aşteptările de rol şi amploarea
confidenţialităţii precum şi ulterior când survin schimbări de rol(Vezi deasemenea Standard
3.4 Evitarea prejudicierii şi 3.7 Cererile din partea unei a treia parti pentru servicii.)
3.6 Conflictul de interese
Psihoterapeuţii se abţin de la asumarea unui rol profesional atunci când pot anticipa că relaţii,
interese personale, ştiinţifice, profesionale, legale, financiare sau de altă natură (1) le vor
afecta obiectivitatea, competenţa, eficienţa sau performanţele lor ca psihoterapeuţi sau (2) vor
expune persoana sau organizaţia cu care se află în relaţie profesională riscului de prejudiciere
sau exploatare.
3.7 Servicii profesionale la cererea terţilor
Atunci când psihoterapeuţii sunt de acord să furnizeze servicii unei persoane sau entităţi la
cererea unui terţ, psihoterapeuţii clarifică de la început natura relaţiei cu toate persoanele sau
toate organizaţiile implicate. Această clarificare se referă la rolul psihoterapeutului (ex.:
psihoterapeut, consultant, diagnostician, martor), stabilirea clientului, modul probabil în care
vor fi folosite serviciile oferite sau informaţiile obţinute, precum şi faptul că în acest context
vor exista probabil unele limite impuse confidenţialităţii. (Vezi deasemenea Standard 3.5
Relatii multiple şi 4.2 Discutarea limitelor confidenţialităţii.)
3.8 Relaţii de exploatare
Psihoterapeuţii nu exploatează persoanele asupra cărora au autoritate de supervizare, evaluare
sau de altă natură, cum ar fi clienţii/pacienţii, psihoterapeuţii sub supervizare, participanţii la
cercetare sau angajaţii. (Vezi deasemenea Standarde 3.5 Relaţii multiple; 6.4 Tarife şi

15
aranjamente financiare; 6.5 Barter cu clienţii/pacienţii; 7.7 Relaţii sexuale cu studenţii şi cei
aflaţi în supervizare;
10.5 Intimitatea sexuală cu pacienţii/clienţii aflaţi în prezent în terapie;
10.6 Intimităţi sexuale cu rude sau apropiaţi ai clienţilor/pacienţilor aflaţi în prezent în terapie;
10.7 Terapia cu foşti parteneri sexuali; şi 10.8 Intimitatea sexuală cu foşti clienţi/pacienţi în
terapie.)
3.9 Cooperarea cu alţi specialişti
Atunci când este indicat şi acceptabil din punct de vedere profesional, psihoterapeuţii
coopereaza cu alte profesionişti, cu scopul de a-şi servi clienţii/pacienţii în mod eficient şi
adecvat. (Vezi deasemenea Standard 4. 5 Dezvăluiri.)
3.10 Consimţământul informat
(a) În activitatea de terapie, consiliere, consultanţă, cercetare faţă în faţă sau prin intermediul
mijloacelor de comunicare electronică, psihoterapeuţii obţin consimţământul informat al
persoanei sau persoanelor implicate, folosind un limbaj care este pe înţelesul acestora, cu
excepţia situaţiei în care desfaşurarea respectivelor activităţi fără consimţământ este cerută de
lege sau este specificat în vreun fel în Codul Etic (vezi deasemenea Standarde 8.2
Consimţământul informat în cercetare; şi 10.1 Consimţământul informat în psihoterapie.)
(b) În cazul persoanelor incapabile, din punct de vedere legal, de a-şi da consimţământul
informat, psihoterapeuţii trebuie totuşi (1) să furnizeze o explicaţie adecvată, (2) să obţină
acordul persoanei, (3) să ia în considerare preferinţele şi interesele superioare ale acestor
persoane, şi (4) să obţină permisiunea adecvată de la persoana desemnată legal, dacă un
asemenea substitut de consimţământ este permis sau cerut de lege. Atunci când
consimţământul dat de către o persoana desemnată legal nu este permis sau cerut de lege,
psihoterapeuţii trebuie să ia toate măsurile posibile pentru a proteja drepturile şi starea de bine
a clientului/pacientului.
(c) Atunci când serviciile psihoterapeutice sunt cerute printr-o decizie judecătorească sau
obligatorie, psihoterapeuţii care acceptă informează persoana de natura acestor servicii,
inclusiv de faptul că acestea sunt cerute printr-o decizie judecătorească sau obligatorie,
precum şi de limitele confidenţialitaţii, inaintea furnizării acestor servicii.
3.11 Servicii furnizate către sau prin intermediul organizaţiilor
(a) Psihoterapeuţii care furnizează servicii către sau prin intermediul organizaţiilor oferă în
prealabil informaţiile necesare clienţilor şi, atunci când e cazul, celor direct afectaţi privind
(1) natura şi obiectivele serviciilor, (2) beneficiarii vizaţi, (3) cine anume are calitatea de
client/pacient, (4) relaţia pe care psihoterapeutul o va avea cu fiecare persoană şi cu
organizaţia în ansamblu, (5) modul probabil de utilizare a serviciilor furnizate şi a
informaţiilor obţinute, 6) cine va avea acces la informaţii, şi 7) limitele confidenţialităţii. Ei
furnizează informaţii despre rezultatele şi concluziile acestor servicii persoanelor îndreptăţite
cât mai curând posibil.
(b) Dacă psihoterapeuţii sunt opriţi de lege sau de regulamentele organizaţiei să dezvăluie
anumite informaţii unor persoane sau grupuri anume, ei trebuie să informeze de la început
persoanele sau grupurile respective despre acest lucru.
3.12 Întreruperea serviciilor de psihoterapie
În afara cazului în care contractul nu prevede altceva, psihoterapeuţii trebuie să ia toate
măsurile pe care le are la îndemână pentru a facilita continuarea furnizării serviciilor în cazul
în care aceste servicii sunt intrerupte de factori precum îmbolnăvirea, decesul,
indisponibilitatea, relocarea sau pensionarea psihoterapeutului, sau în cazul în care
clientul/pacientul îşi schimbă domiciliul sau este limitat financiar. (vezi deasemenea Standard
16
6.2c Mentinerea, diseminarea şi eliminarea documentelor confidentiale privind activitatea
profesionala şi stiintifica.)
4. Confidenţialitatea şi intimitatea
4.1 Păstrarea confidenţialităţii
Psihoterapeuţii au obligaţia fundamentală de a lua toate măsurile de precauţie posibile pentru
a proteja informaţiile confidenţiale, obţinute sau stocate în orice formă.
4.2 Discutarea limitelor confidenţialităţii
(a) Psihoterapeuţii discută cu persoanele (inclusiv, în măsura în care este posibil, cu
persoanele care sunt incapabile, din punct de vedere legal, de a-şi da consimtamantul
informat, precum şi cu reprezentantii lor legali) şi organizaţiile cu care stabilesc o relaţie
ştiinţifică sau profesională (1) limitele confidenţialităţii şi (2) modalităţile previzibile în care
vor fi folosite informaţiile aflate din terapie. (ezi deasemenea Standarde 3.10 Consimţământul
informat.)
(b) În afara cazului în care nu este posibil sau este contraindicat, discutarea confidenţialităţii
are loc la începutul relaţiei, precum şi după aceea, dacă apar noi circumstanţe care impun
acest lucru.
(c) Psihoterapeuţii care oferă servicii, produse sau informaţii prin intermediul transmisiei
electronice, îşi informeaza clienţii/pacienţii despre riscurile pentru intimitate şi de limitele
confidenţialităţii.
4.3 Înregistrările
Înainte de a înregistra voci sau imagini ale persoanelor pe care le au în terapie psihoterapeuţii
trebuie să obţină permisiunea din partea celor în cauză sau a reprezentanţilor lor legali (vezi
standardele 8.3, 8.5, 8.7).
4.4 Minimizarea intruziunilor în intimitate
(a) Psihoterapeuţii includ în rapoartele sau prezentările scrise sau orale numai acele informaţii
care sunt strict necesare scopului pentru care comunicarea respectivă are loc.
(b) Psihoterapeuţii discută informaţiile confidenţiale aflate ca urmare a muncii lor numai în
scopuri ştiinţifice şi profesionale adecvate şi numai cu persoane interesate în materie, luând
măsuri de asigurare a anonimatului clientului/pacientului.
4.5 Dezvăluirile
(a) Psihoterapeuţii pot dezvălui informaţii confidenţiale numai cu consimţământul clientului
organizaţional, clientului/pacientului individual, sau persoanei autorizate legal să îl reprezinte,
asumându-şi şi responsabilitatea posibileleor consecinţe.
(b) Psihoterapeuţii pot dezvălui anumite informaţii confidenţiale fără consimţământul
persoanei numai în cazul în care păstrând confidenţialitatea s-ar pune în pericol viaţa sau
integritatea clientului/pacientului, terapeutului sau a altor persoane.
4.6 Consultul interdisciplinar
Atunci când se consultă cu colegi, (1) psihoterapeuţii nu dezvăluie informaţii confidenţiale
care, în mod obişnuit, ar putea duce la identificarea clientului/pacientului, participantului la
studiile de cercetare sau a organizaţiei cu care care au o relaţie confidenţiala, în afara cazului
în care au obţinut în prealabil consimţământul persoanei sau organizaţiei sau a situaţiei în care
dezvăluirea nu poate fi evitată, şi (2) psihoterapeuţii dezvăluie numai informaţiile strict
necesare îndeplinirii obiectivului vizat. (vezi deasemenea Standarde 4.1 Mentinerea
confidentialitatii.)
4.7 Folosirea informaţiilor confidenţiale în scop didactic sau cu alte scopuri
Psihoterapeuţii nu dezvăluie în lucrările sau prezentările lor, sau în orice altă formă de
mediatizare, informaţii personale pe care le-au obtinut în cursul activităţii lor şi care pot
permite identificarea clienţilor/pacienţilor, studenţilor, participanţilor la studiile de cercetare,
clienţilor organizaţionali sau altor beneficiari ai serviciilor lor, în afara cazurilor în care (1)
iau măsurile necesare pentru a ascunde identitatea persoanei sau organizaţiei, (2) persoana sau
organizaţia şi-a dat consimţământul în scris.
5. Promovarea şi anunţurile publice
5.1 Evitarea anunţurilor false sau exagerate
17
a) Anunţurile publice includ, dar nu se limitează la publicitatea plătită sau neplătită, aprobarea
unui produs, aplicaţiile pentru burse, certificări sau alte aplicaţii privind obţinerea de credite,
broşuri, tipărituri, listarea în diverse cataloage, CV-uri sau comentarii în media tipărită sau
electronică, afirmaţii făcute în cadrul proceselor de judecata, prezentări orale destinate
publicului, materiale publicate. Psihoterapeuţii nu fac cu bună ştiinţă afirmaţii publice care
sunt false, sau de natură a induce în eroare privind cercetarea, practica sau oricare alte
activităţi ale lor sau ale persoanelor sau organizaţiilor cu care colaborează sau la care sunt
afiliaţi.
(b) Psihoterapeuţii nu fac afirmaţii false, înşelătoare sau frauduloase privind (1) formarea,
experienţa sau competenţa lor; (2) titlurile academice obţinute; (3) acreditările lor; (4)
afilierea la institutii sau organizatii; (5) serviciile lor; (6) baza ştiinţifică sau clinică a
serviciilor lor, precum şi rezultatul sau gradul de succes al acestora; (7) tarifele practicate; sau
(8) publicaţiile sau rezultatele cercetarilor lor.
5.2 Anunţurile terţilor
(a) Psiholoterapeuţii care angajează terţi pentru a crea şi afişa public anunţuri care le
promoveaza serviciile, produsele sau activităţile, îşi asumă pe deplin responsabilitatea pentru
acestea.
(b) Psihoterapeuţii nu au voie să plătească sau să recompenseze în vreun fel angajaţii presei,
radioului, televiziunii sau altor organe mass-media, în schimbul publicităţii sub formă de ştiri.
c) Orice formă de publicitate plătita privind activităţile psihoterapeuţilor trebuie să fie în mod
clar identificabilă ca atare.
5.3 Descrierea workshop-urilor şi a programelor educaţionale non universitare
În masura în care depinde de ei, psihoterapeuţii responsabili cu anunţurile, cataloagele,
broşurile sau orice altă formă de publictate privind atelierele, seminariile sau orice alte forme
de educaţie non universitare, trebuie să se asigure că descriu în mod corespunzator publicul
caruia le sunt destinate, obiectivele educaţionale, lectorii şi tarifele implicate.
5.4 Prezentările în media
Când psihoterapeuţii dau sfaturi public sau comentează prin intermediul presei tipărite,
internetului sau altor forme de transmisii electronice, trebuie să ia toate măsurile pentru a se
asigura că afirmaţiile lor (1) sunt bazate pe cunoştinţele lor profesionale, pregatirea sau
experienţa lor, în acord cu literatura şi practica psihoterapeutică; (2) sunt în acord cu acest
Cod Etic; şi (3) nu indică faptul că a fost stabilită o relaţie profesională cu solicitantul. (vezi
Standarde 2.4. Bazele judecatilor stiintifice şi profesionale).
5.5 Mărturiile
Psihoterapeuţii nu solicită mărturii de la clienţi/pacienţi aflaţi în terapie sau de la alte persoane
care, datorita unor circumstanţe particulare, sunt uşor influenţabile.
5.6 Solicitările personale
Psihoterapeuţii nu se angajeaza, direct sau prin intermediari, în activităţi nesolicitate oferidu-
şi a propriile servicii catre clienţi actuali sau potenţiali sau către alte persoane care, datorită
circumstanţelor particulare în care se află, sunt uşor influenţabile. Această interdicţie nu
include: (1) încercarea de a stabili contacte colaterale adecvate, cu scopul de a face un bine
unui client/pacient aflat deja în terapie sau (2) furnizarea serviciilor în cazul dezastrelor sau în
cadrul activităţilor de “outreach” comunitare.
6. Păstrarea însemnărilor şi a documentelor. Taxe
6.1 Documentarea activităţii ştiinţifice şi profesionale. Păstrarea documentelor
Psihoterapeuţii creaza şi, în masura în care documentele sunt sub controlul lor, păstrează,
difuzează, depozitează, documente şi date legate de activitatea lor profesională şi ştiinţifică, şi
le elimină atunci când se consideră că păstrarea lor a devenit inutilă. (vezi deasemenea
Standard 4.1 Mentinerea confidentialitatii.)
6.2 Păstrarea, transmiterea şi distrugerea documentelor confidenţiale legate de activitatea
profesională şi stiinţifică
(a) Psihoterapeuţii mentin confidentialitatea documentelor pe care le creează, depozitează,
cercetează, trasnferă sau elimină, indiferent dacă acestea sunt pe hartie sau pe suport
18
electronic. (vezi deasemenea Standard 4.1 Mentinerea confidentialitatii, şi 6.1 Documentarea
activitatii profesionale şi stiintifice şi pastrarea documentelor.)
(b) Dacă informaţii confidenţiale privind beneficiarii serviciilor de psihoterapie sunt
introduse în baze de date sau sisteme de înregistrare la care au acces persoane pentru care
beneficiarul nu a cosimţit, psihoterapeuţii folosesc codificări sau alte metode pentru păstrarea
anonimatului acestuia.
(c) Psihoterapeuţii îşi stabilesc din timp strategii privind transferul şi protejarea
confidenţialităţii datelor şi a documentelor în cazul retragerii lor din activitate (vezi
deasemenea Standarde 3.12 Intreruperea serviciilor psihologice, şi 9.9 Intreruperea terapiei.)
6.3 Tarife şi aranjamente financiare
(a) Psihoterapeuţii şi beneficiarii serviciilor acestora cu care intră într-o relaţie profesională
sau ştiinţifică trebuie să ajungă cât mai curând posibil la o înţelegere privind plata serviciilor.
(b) Practicile psihoterapeuţilor în materie de tarife sunt conforme cu legislaţia în vigoare.
(c) Psihoterapeuţii nu îşi prezintă tarifele într-un mod eronat sau înşelător.
(d) În cazul în care se poate anticipa o limitare a serviciilor datorată unor limitări financiare,
acest lucru trebuie discutat cu beneficiarul cât mai curând posibil. (vezi deasemenea
Standarde 9.9 Intreruperea terapiei, şi 9.10 Terminarea terapiei.)
6.5 Barter cu clienţii/pacienţii
Barterul înseamnă acceptarea de bunuri, servicii sau alte forme de remunerare de natură non-
financiară de la clienţi/pacienţi în schimbul serviciilor psihoterapeutice. Psihoterapeuţii pot
folosi barterul numai în condiţii excepţionale şi cu respectarea Codului Etic (vezi deasemenea
Standarde 3.5 Relaţii multiple, şi 6.4 Tarife şi aranjamente financiare).
6.6 Rapoarte corecte către sponsori şi finanţatori
În rapoartele către cei care le plătesc serviciile în cadrul programelor de cercetare
psihoterapuţii iau măsuri pentru asigurarea acurateţii raportărilor în ceea ce priveşte natura
activităţilor, tarifele, datoriile şi plăţile şi, dacă e posibil, identitatea prestatorului şi
rezultatele.
6.7 Trimiterea către alţi specialişti şi taxele aferente
Când psihoterapeuţii plătesc, primesc plăţi sau le împart cu alţi profesionişti, în alte condiţii
decât în relaţia angajator-angajat, plata fiecăruia se face pe baza serviciilor prestate (clinice,
de consultanţă, administrative, etc.) şi nu doar pe baza trimiterii.
7. Educaţia şi formarea profesională
7.1 Design-ul (conceperea) programelor educaţionale şi de training
Psihoterapeuţii responsabili cu programele de educaţie şi formare iau măsuri pentru a asigura
faptul că aceste programe furnizează cunoştinţele şi experienţele necesare şi îndeplinesc
criteriile pentru obţinerea licenţei, certificare sau atingerea obiectivelor programului. (vezi
deasemenea Standard 5.3. Descrierea atelierelor şi a programelor educationale care nu ofera
titluri.)
7.2 Descrierea programelor educaţionale şi de training
Psihoterapeuţii responsabili de educaţie şi formare iau măsuri pentru a asigura faptul că aceste
programe sunt descrise în mod corect şi exact în privinţa conţinutului lor (inclusiv participarea
la grupurile de consiliere, psihoterapie sau experienţe de grup), a scopurilor şi obiectivelor
pregatirii, a taxelor şi a beneficiilor precum şi a cerinţelor de îndeplinit pentru absolvirea
programului. Toate aceste informaţii trebuie să fie uşor accesibile celor interesaţi.
7.3 Acurateţea în predare
(a) Psihoterapeuţii iau măsuri pentru a asigura faptul că programa cursurilor descrie în mod
corespunzător materia ce urmează a fi parcursă, criteriile de evaluare a progresului şi natura
experienţelor legate de cursuri. Acest standard nu impiedică un formator să modifice materia
de curs sau cerinţele atunci când consideră necesar acest lucru din punct de vedere pedagogic,
atâta timp cât studenţii sunt informaţi în privinţa acestor modificări astfel încât să poată
îndeplini cerinţele programului. (vezi deasemenea Standard 5.1. Evitarea afirmatiilor false sau
înşelătoare.)
(b) Atunci când sunt angajaţi în predare sau formare, psihoterapeuţii prezintă cu acurateţe
19
informaţiile de specialitate. (vezi deasemenea 2.3 Menţinerea competenţei.)
7.4 Dezvăluirea de către psihoterapeuţii în formare a unor informaţii personale
Psihoterapeuţii nu cer psihoterapeuţilor în formare sau celor pe care îi supervizează să
dezvăluie în cadrul cursului sau programului, în scris sau oral, informaţii personale cum ar fi
cele de natura sexuală, privind neglijarea sau abuzul, tratamente psihologice sau relaţiile cu
părintii, colegii, soţii partenerii sau cu alte persoane semnificative, cu excepţia situaţiei în care
(1) programul de pregătire a specificat această cerinţă în mod clar în materialele privind
admiterea sau (2) informaţiile sunt necesare în vederea evaluării sau obţinerii de asistenţă
pentru psihoterapeuţii în formare ale caror probleme pot fi considerate ca fiind o piedică în
îndeplinirea activităţilor legate de pregatirea lor profesionala sau un pericol pentru ei înşişi
sau pentru alte persoane.
7.5 Obligativitatea terapiei individuale sau de grup
Când terapia individuală sau de grup reprezintă o cerinţă a programului sau cursului,
psihoterapeuţii responsabili cu programul respectiv permit psihoterapeuţilor în formare să
opteze pentru a urma terapia şi cu persoane neafiliate programului, dar agreate de către
responsabilii de program. (vezi deasemenea Standard 7.2 Descrierea programelor de educaţie
şi pregatire).
7.6 Evaluarea performanţei psihoterapeuţilor în formare şi supervizaţilor
(a) Psihoterapeuţii stabilesc modul în care furnizează periodic feedback psihoterapeuţilor în
formare şi a celor aflaţi în supervizare. Informaţiile privind modul de evaluare sunt aduse la
cunoştinţa celor aflaţi în formare încă de la începutul formării.
(b) Psihoterapeuţii formatori evaluează pe psihoterapeuţii în formare şi pe cei aflaţi în
supervizare pe baza performanţelor lor efective legate de cerinţele stabilite ale programului.
7.7 Relaţiile sexuale cu psihoterapeuţii în formare şi supervizaţii
Psihoterapeuţii nu se angajeaza în relaţii sexuale cu psihoterapeuţii înformare şi/sau
supervizaţii aflaţi în departamentul, agenţia sau centrul lor de pregătire sau asupra cărora au o
autoritate evaluativă. (vezi deasemenea Standarde 3.5 Relaţii multiple.)

8. Activitatea de cercetare şi publicaţii

8.1 Aprobarea instituţională
Când este necesar, psihoterapeuţii furnizeză informaţii amănunţite privind cercetarea şi
obiectivele urmărite în vederea obţinerii aprobării instituţionale prealabile începerii cercetării.
Ei desfăşoară cercetarea în conformitate cu protocolul de cercetare aprobat.
8.2 Consimţământul informat pentru cercetare
a) Atunci când obţin consimţământul informat, aşa cum este cerut de standardul 3.10
Consimtamantul informat, psihterapeuţii informează participanţii despre (1) scopul cercetării,
durata anticipată şi procedurile; (2) dreptul de a refuza să participe şi de a se retrage din
cercetare după începerea acesteia; (3) posibilele consecinţe ale refuzului sau retragerii; (4)
factorii anticipaţi ca putând influenţa decizia lor de a participa, precum şi riscurile potenţiale,
disconfortul sau efectele adverse; (5) orice posibil beneficiu de pe urma cercetarii; (6) limitele
confidenţialităţii; (7) stimulentele pentru participare; şi 8) pe cine să contacteze în legătură cu
eventualele lor intrebări privind cercetarea şi drepturile participanţilor. Ei dau posibilitatea
potenţialilor participanţi de a pune întrebări şi le oferă răspunsuri. (vezi deasemenea
Standarde 8.3 Consimtamantul informat pentru inregistrarea vocilor şi a imaginilor în
cercetare; 8.5 Excepţiile de la consimţământul informat, şi 8.7 Inducerea în eroare în
cercetare.)
b) Psihoterapeuţii care conduc cercetări privind intervenţii terapeutice ce implica tratamente
experimentale comunică în mod clar, încă de la început, (1) natura experimentală a
tratamentului; (2) serviciile care vor fi sau nu vor fi disponibile grupului sau grupurilor de
control, dacă este cazul; (3) modul în care va fi facută distribuţia în grupurile experimental şi
de control; (4) tratamentele alternative disponibile pentru persoanele care nu doresc să
participe în cercetare sau doresc să se retraga după ce studiul a început; şi (5) recompensa pe
care o vor primi participanţii ca urmare a participării în cercetare. (vezi deasemenea 8.2a
20
Consimţământul informat pentru cercetare.)
8.3 Consimţământul informat pentru înregistrarea vocilor sau imaginilor în cercetare
Psihoterapeuţii obţin consimţământul informat al participanţilor la cercetare înainte de
înregistrarea vocilor sau imaginilor lor, cu excepţia situaţiilor când (1) cercetarea constă
numai în observaţii naturale în spaţii publice şi nu se anticipeaza că înregistrarea va fi folosită
într-o manieră care ar putea duce la identificarea persoanelor sau prejudicierea lor sau 2)
proiectul de cercetare implică inducerea în eroare, caz în care consimtământul pentru folosirea
înregistrării este obţinut după ce are loc înregistrarea.
8.4 Clienţii/pacienţii, psihoterapeuţii în formare sau subordonaţii ca participanţi la cercetare
(a) Atunci când psihoterapeuţii implică în cercetare, ca participanţi, clienţi/pacienţi,
psihoterapeuţi înformare sau subordonaţi, psihoterapeuţii trebuie să se asigure că nu există
pentru aceştia consecinţe neplăcute în cazul refuzului de a participa sau de retragere din
cercetare.
(b) Atunci când participarea la cercetare este o cerinţă a unui curs sau reprezintă o
oportunitate pentru obţinerea unor credite suplimentare, potenţialului participant îi este oferită
posibilitatea de a alege activităţi alternative echivalente.
8.5 Excepţiile de la consimţământului informat
Psihoterapeuţii nu sunt obligaţi să solicite consimţământul informat al participanţilor atunci
când (1) nu se anticipeaza că cercetarea respectivă ar produce vreun disconfort sau prejudiciu
participanţilor, şi implică (a) studiul practicilor educaţionale uzuale, al curriculum-ului sau al
metodelor pedagogice, condus în context educaţional; (b) numai chestionare anonime,
observaţii naturale sau studierea arhivelor pentru care publicarea raspunsurilor nu pune
participanţii în situaţii de risc în ceea ce priveşte răspunderea penală sau civilă şi nu le
prejudiciază statusul financiar, şansele de angajare sau reputaţia, iar confidenţialitatea este
protejata; sau (c) studiul factorilor legaţi de eficienţa muncii sau organizaţiei efectuat în cadru
organizaţional şi care nu presupune nici un fel de riscuri pentru participanţi în privinţa
şanselor lor de promovare sau angajare viitoare, şi confidenţialitatea este păstrată sau (2) este
permis de regulamente instituţionale.
8.6 Oferirea de beneficii neprincipiale pentru participarea la cercetare
(a) Psihoterapeuţii evită oferirea, în schimbul participării la studiu, a unor recompense
financiare sau de altă natură excesive sau nepotrivite, ce ar putea fi percepute a fi coercitive
sau manipulatorii.
(b) Când oferă servicii profesionale ca recompensă pentru participanţii la cercetare,
psihoterapeuţii clarifică natura serviciilor ca şi riscurile, obligaţiile şi limitările. (Vezi şi
Standard 6.5 Barter)
8.7 Inducerea în eroare în cercetare
(a) Psihoterapeuţii nu conduc studii care implică inducerea în eroare decât în cazul în care
tehnicile de înşelare sunt justificate de posibilele rezultate semnificative ştiinţific sau
educaţional ori ca valoare aplicativă şi nu sunt disponibile tehnici alternative care nu implică
înşelarea.
(b) Psihoterapeuţii nu induc în eroare prezumtivii participanţi în legătură cu faptul că în cursul
cercetării ar putea suferi durere fizică sau distress emoţional.
(c) Psihoterapeuţii explică participanţilor că tehnica de inducere în eroare face parte integrantă
din proiectul şi tehnica de cercetare cât mai curând posibil, preferabil odată cu concluziile
paricipării lor, dar nu mai târziu de concluziile de după colectarea datelor, şi permit
participanţilor să retragă din studiu propriile date. (Vezi şi Standard 8.8 Debriefing-ul)
8.8 Debriefing-ul
(a) Psihoterapeuţii oferă cu promptitudine participanţilor ocazia de a obţine informaţii
adecvate despre natura, rezultatele şi concluziile cercetării, şi iau măsuri pentru a corecta
eventualele înţelegeri greşite din partea acestora şi pe care psihoterapeuţii le constată.
(b) În cazul în care din considerente de natură ştiinţifică sau umană se justifică întârzierea sau
abţinerea de la comunicarea acestor informaţii, psihoterapeuţii iau măsuri pentru reducerea
riscului de prejudiciu.
21
(c) Când psihoterapeuţii îşi dau seama că procedeul de cercetare a prejudiciat un participant,
iau măsuri pentru minimizarea prejudiciului.
8.9 Comunicarea rezultatelor cercetării
(a) Psihoterapeuţii nu inventează date (Vezi şi Standard 5.1 Evitarea afirmaţiilor
falsesauînşelătoare).
(b) Dacă psihoterapeuţii descoperă erori semnificative în datele publicate, iau măsuri pentru a
le corecta prin corectură, retractări, erate, sau alte mijloace editoriale adecvate.
8.10 Plagiatul
Psihoterapeuţii nu prezintă porţiuni ale unor lucrări sau date ale altor autori ca ca fiind ale lor,
dar este permis ca, ocazional, să le citeze ca surse.
8.11 Creditarea publicării
(a) Psihoterapeuţii primesc drepturi şi credite, inclusiv drepturi de autor, doar pentru lucrările
pe care le-au făcut sau la care au contribuit substanţial.(standard 8.12b)
(b) Calitatea de autor principal şi alte creditări de cercetare reflectă contribuţia ştiinţifică sau
profesională a fiecărei persoane implicate, indiferent de statut. O poziţie instituţională
superioară nu justifică creditarea ca autor. Contribuţiile minore în cercetare sau în redactarea
materialelor publicate sunt menţionate corespunzător în note de subsol sau în introducere.
(c) Cu excepţia unor situaţii deosebite, psihoterapeutul în supervizare este listat ca autor
principal al unui articol bazat pe dizertaţia sa.
8.12 Duplicarea publicării datelor
Psihoterapeuţii nu dau spre publicare ca originale date publicate anterior. Aceasta nu exclude
posibilitatea republicării datelor cu condiţia ca faptul să fie consemnat corespunzător.
8.13 Recenziile
Psihoterapeuţii care realizează recenzii pentru prezentări, publicaţii, granturi sau propuneri de
proiecte de cercetare vor respecta confidenţialitatea şi drepturile de proprietate intelectuală ale
autorilor asupra respectivelor materiale.
9. Terapia
9.1 Consimţământul informat pentru terapie
(a) Când se obţine consimţământul informat pentru terapie conform standardului 3.10
psihoterapeutul informează clientul/pacientul cât mai curând posibil în cadrul relaţiei
terapeutice despre: natura şi cursul anticipat al terapiei, tarife, implicarea unor terţi, limitele
confidenţialităţii, şi oferă posibilitatea clientului/pacientului de a pune întrebări şi de a primi
răspunsuri. (Vezi şi Standard 4.2 Discutarea limitelor confidenţialităţii, 6.4 Tarife şi
aranjamente financiare)
(b) Când psihoterapeutul se află sub supervizare clientul/pacientul este informat despre
aceasta.
9.2 Terapia cuplurilor sau familiilor
(a) Când psihoterapeuţii acceptă să ofere servicii mai multor persoane aflate în relaţie (ex.:
soţi, alte persoane semnificative, părinţi şi copii) trebuie să clarifice de la început (1) cine este
clientul/pacientul) şi (2) care este relaţia pe care psihoterapeutul o va avea cu fiecare dintre
respectivele persoane. Acestă clarificare include rolul psihoterapeutului şi posibila folosire a
informaţiilor primite (Vezi şi Standardul 4.2 Discutarea limitelor confidenţialităţii).
(b) Când întrevede posibilitatea de a fi pus în situaţia să joace roluri potenţial conflictuale (ca
acelea de terapeut al familiei şi de martor al unei părţi într-un proces de divorţ)
psihoterapeutul va proceda adecvat la clarificarea, modificarea rolurilor sau la retegerea din
rol (Vezi standard 3.5 Relaţiile multiple).
9.3 Terapia de grup
Când psihoterapeuţii oferă servicii mai multor persoane în setting de grup, procedează, de la
început, la descrierea rolurilor şi responsabilităţilor tuturor părţilor şi precizează limitele
confidenţialităţii.
9.4 Terapia celor aflaţi în cură la alţi profesionişti
În decizia de a lua în terapie persoane care deja se află în tratamentul altor servicii de sănătate
mentală, psihoterapeuţii vor lua atent în considerare problemele legate de tratament şi de
22
bunăstarea clientului/pacientului. Psihoterapeuţii discută aceste probleme cu
clientul/pacientul, sau cu reprezentantul legal al acestuia, în vederea reducerii riscului de a
crea confuzie sau conflict, discută, atunci când consideră, cu ceilalţi furnizori de servicii
impicaţi în caz, acţionând cu grijă şi atenţie faţă de bunăstarea clientului/pacientului.
9.5 Intimitatea sexuală cu clienţi/pacienţii aflaţi în terapie
Psihoterapeuţii nu se angajează în relaţii sexuale cu clienţi/pacienţi aflaţi curent în terapie.
9.6 Intimitatea sexuală cu aparţinătorii clienţilor/pacienţilor aflaţi în terapie
Psihoterapeuţii nu se angajează în relaţii sexuale cu persoane despre care ei ştiu că sunt rude,
tutori sau persoane semnificative pentru clienţi/pacienţi aflaţi în terapie
9.7 Terapia cu foşti parteneri sexuali
Psihoterapeuţii nu iau în terapie persoane cu care au întreţinut relaţii sexuale.
9.8 Intimitatea sexuală cu foşti clienţi/pacienţi
(a) Psihoterapeuţii nu se angajează în relaţii sexuale cu cu foşti clienţi/pacienţi cel puţin doi
ani după întreruperea sau încheierea terapiei.
9.9 Întreruperea terapiei
Încă de la începutul relaţiei terapeutice, psihoterapeutul trebuie să aibă în vedere variante
pentru ca, în situaţia în care terapia s-ar întrerupe din cauze ce ţin de client/pacient, acesta să
poată beneficia totuşi de continuarea serviciilor ( Vezi şi Standard 3.12 Întreruperea
serviciilor de psihoterapie).
9.10 Încheierea terapiei
(a) Psihoterapeuţii încheie terapia atunci când devine suficient de clar că clientul/pacientul nu
mai are nevoie sau ar fi puţin probabil să aibă beneficii de pe urma acesteia, sau ar fi dăunător
să o continue.
(b) Psihoterapeutul poate încheia terapia atuci când este ameninţat sau periclitat de
client/pacient sau de o altă persoană cu care clientul/pacientul are o relaţie.
(c) Cu excepţia situaţiilor în care clientul/pacientul, sau cel care plăteşte se opune, înaintea
încheierii terapiei psihoterapeuţii acordă consiliere specifică şi sugerează, dacă e cazul,
servicii alternative.

23