c


Într-o lume în care sus se află Demiurgul, iar jos ʹ lumea, există un sistem universal în care
etichetările se fac pentru fiecare. În lumea actuală a egalităţii, şansele sunt egale, ierarhia fiind astăzi
într-un proces de corodare. Cu toţii suntem ceea ce consumăm (Armani, Dior, vs. Outlet, Miniprix), într-o
lume de tip network, în care identităţile nu se mai regăsesc. Omul actual trăieşte într-o hipnoză a
momentului prezent (internetul ne şterge şi trecutul şi viitorul), nemaiputându-ne raporta nici la istorie,
nici la ce avem de făcut în viitor.

c
  
 


Statutul obiectelor ne dă referinţe asupra statutului nostru ca identităţi. Astăzi, omul are mai
degrabă o relaţie funcţională cu obiectele.
Obiect < „



cel care mi se opune; deci obiectele sunt cele care ni se opun.


Individ <



ceea ce nu se împarte; deci suntem indivizi în relaţie cu lucrurile care ni se
opun.
Renaşterea a reprezentat un punct de maximă însemnătate în relaţia semnificativă pe care omul
o dezvoltă cu obiectele. Înainte, relaţia cu obiectele era extrem de importantă, structura lucrurilor din
jur influenţa decisiv existenţa (ex. casele aveau la intrare lei care să le păzească, oamenii mâncau
anumite lucruri în anumite zile: în timpul postului peştele, carnea pâinea, însemnau fiecare câte ceva).
Se trăia într-o lume mult mai intens semnificativă.
În lumea contemporană, relaţia noastră cu obiectele este dublă (Baudriard ʹ 


„
„). Ne raportăm la două categorii mari de obiecte, a căror semnificaţie este fundamental
diferită. Prima categorie corespunde aşa-numitelor obiecte-simbol, iar a doua este cea a obiectelor-
semn, care se află în proliferare, într-o continuă creştere. (Aplicaţie: spot Dior cu Jude Law)
Obiectele-semn reprezintă obiectul definit prin funcţionalitatea sa. El reprezintă obiectul de
care ne putem dispensa, fiind construit pentru a satisface o anumită utilitate.
Obiectele-simbol sunt configurate, în primul rând, în raport emoţional cu posesorul lor.
Obiectele-simbol nu trebuie să aibă, în mod obligatoriu, o anumită utilitate, pentru că ele trăiesc în
palier emoţional.
Lumea tradiţională era o lume construită în raport cu individul care o locuia. Astfel, obiectele
căpătau sensuri intense, contribuind la semnificaţia generală a acestei lumi. Prin obiecte, lumea se
ritualiza, pentru că indivizii investeau semnificaţii în aceste obiecte, numărul lor fiind mult mai redus. În
trecut, neexistând prea multe obiecte, se cunoştea ͣmeşterul͟ care le-a făcut, obiectele fiind încărcate
cu semnificaţie, pentru că multe dintre ele apăreau în familie în momentele speciale din existenţa
acesteia. Prin dispariţia acestui timp, pe care bunicii îl alocau în construirea obiectelor, noi nu mai avem
o relaţie tradiţională cu lucrurile care ne înconjoară. Lipsa acestei relaţii ne face să trăim într-un univers
în care obiectele şi-au schimbat semnificaţia. Obiectele erau transmise din generaţie în generaţie,
determinând astfel un raport intens personalizat cu lucrurile. Pe de altă parte, astăzi, raportul s-a
schimbat odată cu revoluţia tehnologică, ce a general obiecte seriale. Un număr cât mai mare de obiecte
a dus la un preţ tot mai scăzut, la accesibilitate şi a făcut ca obiectele aflate cândva în categoria
simbolică să devină obiecte strict funcţionale.
Ex.: casa tradiţională ʹ dezvoltă, prin componentele sale, relaţii emoţionale cu proprietarii;
spaţiul este construit prin sublinierea funcţiunilor lui (intrări marcate de trepte, ferestre subliniate prin
draperii).
casa modernă ʹ loc al obiectelor modulare, în care relaţia om-spaţiu e pur funcţională; este
construită modular, accesul se face direct (liftul), iar raportul cu exteriorul devine pură funcţionalitate;
prezintă o închidere absolută.
Celor două sisteme de locuire le corespund cele două sisteme de obiecte.

c

Mediologul Regis Devray a ajuns la concluzia că poate să rescrie istoria lumii în funcţie de mediul
de comunicare şi a constata că, din punct de vedere diacronic, evoluţia culturală a civilizaţiei noastre a
parcurs trei vârste. Ideea o folosise şi Jean Baptista Vico în ° 
„, o carte de teorie literară care
încearcă să pună în evidenţă valenţele limbajului.
Mediologul depăşeşte analiza pur lingvistică, vorbind despre o categorie mai amplă ce include
limbajul, dar şi modul de transmitere a mesajului. În consecinţă, el ne propune trei vârste istorice:
a) Logosfera
b) Grafosfera
c) Videosfera
Logosfera este lumea logosului, a cuvântului rostit (din blesteme, rugăciuni), dominată de divin,
care instaurează lucruri.
Logosul reprezintă cuvântul legat de creaţie, care aduce lângă noi obiectele, persoanele rostite.
Platon spunea că egiptenii aveau un zeu (Theuth) al scrierii şi al morţii, care ajuta oamenii să nu mai uite,
să îşi păstreze memoria.
 Logosfera este, aşadar, lumea mediologică în care cuvântul, cu funcţiunea sa de logos, joacă un
rol special. Cuvântul acesta este conectat la divinitate, şi prin această relaţie devine un instrument al
creaţiei. Lumea aceasta e construită în jurul unui focar divin, din care iradiază sensuri. Intensitatea
semnificativă se măsoară în distanţa faţă de centru şi din această cauză avem de-a face cu un univers
ierarhizat, ritualizat, semnificativ. Fiecare gest pe care îl facem în acest univers are o anumită
semnificaţie şi generează consecinţe. Non-sensul nu este acceptabil, pentru că el înseamnă dezordine.
De aceea, avem de-a face cu o lume în care cauzalitatea organizează existenţa oricărui obiect.
Raportul între cauză şi efect trimite personajele acestei lumi în Rai sau în Iad; cauzalitatea este
condiţionată de raportul cu divinitatea. Este deci o lume cu funcţie dogmatică, în care binele şi răul sunt
precis definite în raport cu sistemul de valori consistente. Ceea ce nu are sens, este respins. (aplicaţie:
spotul Apple Macintosh 1984).

c

Logosfera este lumea dominată de cuvântul divin, care instaurează lucrurile. Prin urmare, acest
cuvânt are un singur autor: Dumnezeu. Sensurile pe care autorul le pune în operă sunt sensuri fără
univoc, dogmatice. De aceea, logosfera este o lume organizată ierarhic, precis; o lume în care statutul nu
poate fi negociat şi, prin urmare, devine foarte important. În mod paradoxal, lumea logosului este
normată prin carte (cărţile sacre ale principalelor religii: Biblia, Coranul).
Logosul acoperă semantic categoria cuvântului rostit. Acesta are în spatele lui un autor puternic,
pe când, postmodernitatea, este curentul care descoperă că autorul a murit. Logosul are nevoie, însă, de
prezenţa acestui autor (ͣSă se facă lumină͟, şi se făcu). Autorul e divinitatea puternică, prin intermediul
căreia cuvântul reprezintă principiul de organizare a Universului, ce este condus prin cartea divină, care
păstrează dogma.
Grafosfera reprezintă etapa scrisului. Mediul prin care se legitimează cunoaşterea în această
etapă e cuvântul scris, cartea. Dacă în logosferă cartea era unică, care nota hieroglific spusele divinităţii
şi avea o singură interpretare, dată de religie, iar diferenţele semantice duceau la diferenţele de cult,
acum avem mai multe cărţi. Grafosfera corespunde momentului în care apare instituţia autorului,
pentru că nu vom mai avea o singură carte, ci cărţi scrise de autori. Fiecare autor funcţionează ca un
transcendent în raport cu universul pe care îl creează. În consecinţă, în această epocă, în care
capacitatea de a scrie devine democratică, nu vom mai putea regăsi forţa oralităţii, ce dădea o altă
perspectivă cuvântului în logosferă.
 Cu toate acestea, universul grafosferei îşi păstrează centralitatea, dar aici autoritatea nu mai e
una supremă, ci atomizată prin prezenţa mai multor autori. Avem astfel o lume normată, ierarhizată, în
care personajele evoluează după reguli. Regulile iau, în general, o formă scrisă: legi, norme de
comportament, constrângeri sociale, într-o lume în care norma vine din carte. Aici ͣeste adevărat pentru
că am citit într-o carte͟ e un criteriu de legitimare.
Videosfera este lumea în care ne legitimăm spunând ͣeste adevărat pentru că am văzut la
televizor͟. Reperul este dat de ecran. Adevărul nu mai vine dintr-o sursă transcendentă, nici de la un
autor legitimat de recunoaşterea sa, ci totul se petrece la palierul dat de suprafaţă (J. Baudriard ʹ


 spune că America este o lume a simulacrului, a cărei esenţă este Las Vegas).
Videosfera este o lume în care ecranul substituie transcendenţa; pentru prima dată dispar în
acest context reperele ierarhice, pentru ca, în locul lor, sistemul social de interacţiune să fie reţeaua
(network). Reperele acestei lumi nu mai vin nici de la divinitate, nici de la comunităţile sociale puternice
ale grafosferei: naţiunile, statele, organizaţiile. În locul acestora, funcţionează ceea ce mediologii
numesc ͣprincipi statistici͟: voturi, topuri, rating-uri, sunt modalităţi prin care aceşti principi îşi justifică
notorietatea (lumea condusă de repere din media, a starurilor, a brandurilor personale, în care nu mai
trebuie ca descendenţa, arborele genealogic să justifice o anumită poziţie socială).
În reţeaua videoseferei, fiecare individ reprezintă un punct, iar performanţa socială se măsoară
în termeni de vizibilitate.
Această etapă corespunde ͣcelui de-al treilea val͟, definit de A. Toeffler, perioadă în care
informaţia este mai importantă decât banii (ex.: în topul celor mai tineri şi bogaţi oameni este
inventatorul Facebook, care nu a avut bani).
În această lume, criteriul de organizare şi reperul este de tip Wikipedia, Google şi blog; pe cât de
uşor de explorat, pe atât de înşelător. Diferenţa dintre fals şi adevărat este atât de fragilă, încât este
irelevant să ne punem întrebarea căruia dintre concepte să îi atribuim faptele noastre. Este o lume cu
puţine repere, dar, în construcţia identităţilor umane, avem nevoie de acestea. Acest fapt duce astăzi la
tot mai multe probleme de tip psihic şi psihologic.
Videosfera este o lume în care simulacrul, hiper-realul, concurează poveştile reale de existenţă.

c

Cele trei lumi mediologice sunt definite în funcţie de o serie de criterii de referinţă, prin
intermediul cărora, autorul mediologiei, defineşte trăsăturile acestei lumi.
 c

  

 


 


 



1. Psihologia individuală  - reprezintă 

- reprezintă 


- reprezintă
individualitatea, principiul autorului, al identitatea atomizată,
transcendentul, centrul individului care îşi adevărul devenit
din care iradiază enunţă punctul de personal şi parţial.
universul. vedere asupra lumii.
2. Mediul  ʹ lumea 

 ʹ reprezintă

ʹ o lume în care
logosferei este mediul unei lumi fluide, ubicuitatea, prezenţa
reprezentată de un în care sensurile pot absolută, posibilitatea
univers consistent, în căpăta formele pe care nelimitată de conectare
care, chiar şi cuvântul le atribuie un anumit reprezintă dominantele
capătă consistenţă, autor. unui univers flexibil, dar
adică se poate şi imposibil de ordonat.
materializa.
3. Figurile timpului c

 ʹ reprezintă  ʹ corespunde unui   ʹ reprezintă
durata eternă, repetiţia, timp orientat către figura temporală a
timpul circular, ce viitor, deplasându-se videosferei; el elimină
corespunde timpului între cauză şi efect, viziunile legate de
liturgic; nu este un timp controlabil, dar cauzalitate, evoluţia,
în spirală, ci unul care imposibil de retrăit; dar şi circularitatea;
parcurge ritmic, repetă linia înseamnă singura funcţie a
aceleaşi momente corespondenţa între timpului este cea legată
pentru care ziua de trecut, prezent şi viitor, de actualitate;
astăzi reprezintă bazată pe o imagine experimenţialul,
echivalentul obiectivă asupra prezentul, se substituie
momentului liturgic duratei. istoriei şi oricărei
similar din trecut; într- proiecţii a unui viitor.
una astfel de timp
liturgic, avem
posibilitatea de a ne
reîntoarce în punctul
zero şi de a retrăi
istoria; este timpul
soteriologic, al salvării.
4. Vârstele canonice !
 ʹ   ʹ pentru că este c
" ʹ trăieşte în
înţelepciunea vine din cel care se află în prezent, nu cauzal, şi
trecut şi reprezintă deplinătatea puterii de nici în trecut; el
sursa de cunoaştere a a proiecta timpul viitor. reprezintă conectarea la
acestei lumi. prezent, actualitate
care neagă prin
intensitate atât trecutul
cât şi viitorul.
5. Tipologia socială #
$"

 

 ʹ 
"

 
 ʹ 
"  
 ʹ nu
reprezintă tipologii
sociale de tip
centralizat, în care
distanţa faţă de centru
în interiorul acestor mai au reperele de
structuri, regulile nu legitimare ale naţiunii
mai au intensitatea sau poporului, ci
celor din logosferă, ci se reprezintă o mulţime
 reprezintă un mod de bazează pe principii reunită într-un mod
exercitare a sensurilor electorale; se creează şi cvasi-arbitrar; de aceea,
ierarhice (Foucault - aici ierarhii, dar regulile tipologia socială
marginalii). lor sun făcute om (au dispune de o mult mai
un autor), aşadar ele mare mobilitate, este
pot fi reformulate. versatilă, dar şi extrem
de fragilă, pentru că nu
mai există criteriul de
coerenţă.
6. Tipologia politică 
 ʹ regula e %
  $ &   ʹ
unică, iar în acest 
 
 ʹ forme atomizarea regulilor
sistem ierarhic nu există ale exercitării pluralităţii prin care definim o
alternativă (lumea în moduri particulare, anumită lume; fiecare
dogmatică). prin aplicarea unei îşi exprimă şi asumă
reguli unice într-un propriul punct de
anumit teritoriu. vedere.
7. Paradigmele de '
 ʹ miturile, 

 ʹ cuvântul prin 
ʹ lume în care
atracţie dogmele, epopeile sunt care un autor reuşeşte percepţiile, afectele,
istoriile care legitimează să creeze programe, fantasmele ne
această lume. utopii, sisteme. influenţează existenţa;
imaginile fac din
aparenţă adevărul
universal.
8. Tipologia simbolică (
 ʹ lume 


ʹ lume în 



ʹ nu mai au
transcendentă, care autorul dictează, nevoie de ideologie sau
centrală, dogmatică, face legile, regulile. sisteme, ci funcţionează
ierarhică. sistemic şi iraţional.
9. Clasa spirituală !

 ʹ iradiază 

 
 ʹ difuzorii şi
dogma, regula, pe baza 

  
 ʹ care producătorii de media
căreia sunt judecaţi generează cunoaştere, sunt cei care generează
membrii societăţii; creează, pun în adevăruri şi reprezintă
clerul, profeţii, preoţii circulaţie şi susţin gatekeeperii
sunt cei care dictează propriile lor adevăruri; informaţiilor, dar şi
adevărurile acestei este o clasă a laicilor, a reperele unor realităţi a
lumi, cei care, prin profesorilor, a căror existenţă poate fi
cuvânt, ordonează doctorilor, a celor care confirmată sau
această lume controlează ştiinţific infirmată de media;
(oratores). adevărurile (preşedinţii aleşi după principiul
reprezintă vârful expunerii, clasa
ierarhic). spirituală nu mai e
generată de un
principiu ierarhic,
autoritatea ei venind,
de data aceasta, din
numărul de expuneri;
această clasă spirituală
îşi pierde profunzimea,
fiind confirmată doar de
 rating-uri, nu de
calitatea persoanei, de
anvergură.
10. Reperele de O


& ʹ ͣeste 
 ʹ ͣaşa este  


 ʹ ͣaşa
legitimare adevărat pentru că aşa pentru că aşa e este pentru că
spune dogma͟. adevărat͟; adevărul funcţionează͟; spre
trebuie să fie însă deosebire de adevărul
demonstrabil, dar general al grafosferei,
parţial, în lumi aici avem de-a face cun
circumscrise. adevăr segmentat; ceea
ce e funcţional într-o
situaţie, devine
nefuncţional în alta.
11. Motorul obedienţei  ʹ raportarea 

ʹ sistem ce #" ʹ adevăruri
fără echivoc la dogmă;
tot ce este în afara ei e
excentric, şi trebuie
eliminat (ex. principiul
inchiziţiei - vrăjitoarele);
reprezintă un principiu
de excludere astăzi, dar
în logosferă este un
principiu de includere.
12. Mijlocul de 

garantează adevărul; punctuale, cu o
construite raţional, funcţionalitate limitată;
organizate în sisteme, argumentul este
aplicate prin înlocuit de sondaj, de
intermediul instanţelor, declaraţie; ilustrează cel
generând astfel o lume mai bine relativismul
cu o coerenţă ierarhică, acestei lumi.
care acceptă contra-
argumentul, dar şi
amendamente şi
îmbunătăţiri.
 ʹ modul în care   )

 "
 ʹ un anumit
influenţare dogma era
particularizată la nivelul
existenţelor personale;
formă a oralităţii.
*
+ ʹ forme prin care
se manifestă adevărul;
modalităţi prin care
autorul îşi asumă
expertiza asupra lumii
pe care o generează.
expunerii (am văzut, am
moment, excluderea
cauzalităţii, lipsa
profunzimii,
imposibilitatea de a se
raporta la un timp
perpetuu; viaţa într-o
singură durată, cea a
închis televizorul, a
fost).
13. Controlul fluxurilor O

 ʹ gen proxim al 




 ʹ ,

 ʹ nu
oralităţii; sensul este cel fluxurile sunt controlate operează selecţii pe
al iradierii ce porneşte în cadrul unor sisteme, principii ideologice sau
de la un centru al ierarhiilor, iar forţa calitative, ci permite o
transcendent şi, de cele de difuzare a valorilor inflaţie de puncte de
mai multe ori, avem este mult mai mică vedere, care se auto-
nevoie de contact decât în cazul selectează pe principii
pentru difuzarea logosferei; raportul cu de audienţă (ex.: lumea
sensurilor sacre centrul este mediat, blogurilor); în această
(prezenţa este extrem secvenţial, şi impune inflaţie de informaţii,
de importantă; ritualuri de trecere numărul de expuneri,
spovedania, taina bazate pe argumente şi apariţii, accesări
 euharistică, toate demonstraţii. generează un anumit
implică prezenţa, grad de vizibilitate, pe
contactul). baza căruia se produce
selecţia.
14. Statutul individului  
 ʹ individul a c

 ʹ nu se mai c
 

ʹ individul
cărui existenţă era raportează doar la a cărui identitate este
programată în funcţie obiectivele sale pentru una tranzacţionată în
de repere de ordin că este parte dintr-o mediul economic; a fi
moral, social, de lume mai mare; el nu consumator înseamnă a
obiective personale; mai reprezintă totul, ci primi mesajul obiectelor
existenţa subiectului se partea; nu-şi mai caută cu caracter comercial şi
desfăşoară între naştere propria expresie, decât a selecta între ele;
şi moarte, cu scop integrată într-un sistem această funcţie îl face
demonstrativ; fiecare (statul, colectivitatea în pe consumator pasiv;
existenţă trebuie să care el joacă un rol unicul său rol se reduce
genereze un anumit activ, tranzacţional, în la opţiunea pe care o
înţeles; o structură raport cu reperele lumii face între obiecte;
tradiţională organizată din care face parte). Baudriard vorbeşte
cauzal şi moral; despre faptul că
subiectul nu poate ipostaza omului
exista în afara acestor contemporan este
reguli, prin care aceea de sedus,
existenţa sa e înscrisă în obiectului revenindu-i
dogma universală. funcţiile de seducţie;
rolul individului
contemporan este
prescurtat tocmai prin
capacitatea sa de
opţiune.
15. Dictonul autorităţii -O 
*
." / - 
.
 - $&*  / ʹ
personale ʹ autoritatea se 0
.


/ ʹ adevărul este legitimat
construieşte prin autoritatea decurge din prin ştire; apariţia nu
intermediul unor formele de expresie ale mai are nevoie nici de
referinţe sacre; cuvântului scris; este cauzalitate, nici de
transcendentul e demonstrabilă, bazată argument.
principiul de construcţie pe argumente, iar
şi de legitimare a lumii. reperul de tip grafologic
este unul la care ne
putem întoarce mereu.
16. Regimul autorităţii &*  *  * 
simbolice
17. Unitatea direcţiei (


ʹ principiul 1
 "

$


ʹ nu 

ʹ un principe
sociale dinastic, statut simbolic, mai e o instanţă statistic; rolul lui e de a
puternic. simbolică, ci doar aduna sufragiile unui
teoretică; stăpân grup, de a face rating,
parţial, electoral, un de a avea cotă de piaţă;
principe ideologic. el este rezultatul
sondajelor de opinie, nu
 rezultatul unor sisteme
electorale.
18. Centrul de gravitaţie  ʹ principiul   ʹ lumea 
*

  ʹ lumea
subiectiv feminin, intuiţia, constructorilor de simţurilor, construită
transferul, fluiditatea. raţionamente, de epidermic, în care
ideologii, o lume informaţia e antrenată
masculină. în diferite puncte, nu e
colectată cerebral.

c
("

 

 "


 
Postmodernitatea îşi are rădăcinile în modernitate. Acest lucru a generat disonanţe, dezordini
care, acumulându-se, generează dominantele postmodernităţii.
Modernitate Ä
„
Ä
„„ = recent, acum . În Antichitate mai exista un cuvânt înrudit:
„

Ä
„
 = azi. Paradoxul este că, în Antichitate, nu se folosea „
ci doar
„„
şi

„

Cicero folosea pentru a desemna prezentul „„
(care ţinea locul lui „

°„
intră în limbă abia în Evul Mediu. De atunci, oamenii încep să privească ͣpeste umăr͟.
°„
este semnalat de Curtius în secolele V-VI.
Ideea de modernitate nu apare deci, din Antichitate, ci doar odată cu Evul Mediu. Tot acum
apare şi „
 
= vremuri moderne şi „
= oamenii de azi (ambii termeni apar după secolul X).
În secolul XII, se declanşează ͣcearta͟, conflictul între antici şi moderni şi se consacră termenul
de „
 . În 1159, Salsbury consemnează nişte vorbe ale lui Bernard de Chartres: ͣadeseori ştim
mai mult nu fiindcă am fi înaintat prin inteligenţa naturală proprie, ci fiindcă suntem susţinuţi de puterea
minţii altora, şi deţinem bogăţii moştenite de la strămoşi͟. Bernard de Chartres ne compara cu nişte
pitici neînsemnaţi ͣcocoţaţi pe umerii unor uriaşi͟. El susţinea că ͣnoi vedem mai mult şi mai departe
decât predecesorii noştri nu fiindcă am avea vederea mai ageră sau am fi mai înalţi, ci fiindcă ne înălţăm
şi ne sprijinim pe statura lor gigantică͟. Aşa apare prima dată înţelesul omului modern, cel aflat acum la
capătul timpului şi care înţelege mai mult datorită predecesorilor săi.
Modernitatea intră în istorie pe baza unui raport cu predecesorii, singura modalitate practică de
reprezentare a raportului cu timpul. Ceea ce este interesant este că, abia Evul Mediu, aduce
preocuparea faţă de timpul curgător, precum şi reprezentările noastre în raport cu timpul. Abia
modernitatea istorică este cea care problematizează din nou timpul în două tipuri de trăiri: nu mai avem
timp genealogic (al Evului Mediu), ci avem două modalităţi contradictorii de trăire a timpului.
Prima este cea legată de timpul obiectiv, care marchează obsesia modernilor pentru măsurarea
timpului, manifestată în inflaţia modernă de ceasuri (pendula, ceasul din gară, ceasul cu lanţ). Acest timp
este prin excelenţă măsurabil şi trebuie eficientizat pentru că el corespunde dictonului: ͣtime is money͟.
 Opus acestui timp este timpul subiectiv
timpul proustian al amintirilor, care îşi pierde măsura.
Este un timp imaginativ, fără valoare socială. Acest timp nu va fi niciodată raţional, vândut şi cumpărat
prin salariu, sau transformat în ore de muncă, pentru că singurul sens pe care îl are este unul personal.
Prin această dublă raportare la timp iau naştere cele două tipuri fundamentale de modernitate
despre care vorbeşte Matei Călinescu. Pe de o parte, este vorba despre o modernitate de tip burghez,
fordistă, a încrederii n capacitatea omului de a controla timpul şi lumea. Este modernitatea primelor
locomotive cu aburi, a sistemelor de iluminat public, a automobilelor, a primelor telefoane. Atunci, omul
avea încredere în capacitatea lui de a conduce lumea. Aceasta este modernitatea unui personaj care,
pentru prima dată, are la îndemână instrumente prin care poate domina natura. De aici rezultă o nouă
psihologie a modernului aflat la capătul timpului, stăpân pe tehnologie, ajutat de ştiinţă. Toate acestea
generează o libertate de acţiune pe care omul nu o mai experimentase până atunci. Modernitatea
burgheză este ilustrarea prin excelenţă a visului american. Prin ea culminează cultul acţiunii şi al
succesului, şi deci, avem de-a face cu un pragmatism generalizat. Acum, timpul şi forţa de muncă
reprezintă o marfă. Totul se trăieşte în cultul raţiunii, şi fiecare dintre modern îşi urmăreşte succesul
personal (personaj încrezător care îşi programează viitorul, optimist, analitic).
Dar o prea mare încredere în sine naşte modernitatea estetică, care reprezintă reversul
încrederii pragmatice în raţional. Cu alte cuvinte, prin modernitatea estetică întră în scena publică
umbrele, întrebările refuzate de cultura dominantă a succesului. Aceasta este modernitatea avangardei,
care eliberează atitudini antiburgheze radicale, şi neagă încrederea modernilor că totul poate fi
raţionalizat. Din punct de vedere ideologic, această modernitate este cea mai spectaculoasă pentru că
ea pune în scenă refuzul tuturor paradigmelor clasice, care sunt atacate în avangardă: cubismul,
futurismul şi psihanaliza reprezintă manifestări ale negării unei perspective raţionale.
Cubismul şi psihanaliza aparţin modernităţii estetice, care împarte individul, supune
raţionalismul unor distorsiuni, se opune tehnicii, generând sciziuni şi depresii.
Cubismul reprezintă negarea modului raţional de a vedea obiectele. Cubiştii aduc la vedere
partea care nu se vede a obiectului.
Psihanaliza desparte eul de supra-eu, de sine, omul fiind astfel împărţit pe bucăţi.

c
22

 "


 
Sistematizarea curentului postmodern este realizată de Ihab Hassan, autor american al celei mai
cunoscute taxonomii pe care sunt aşezate în opoziţie referinţe ce definesc modernitatea şi
postmodernitatea. Ihab Hassan aƕează astfel, în opoziţie, modernismul şi postmodernismul, arătând
diferenţă de viziune dintre ele. Conceptele lui Ihab Hassan pot fi utilizate pentru a diagnostica, în cazul
unui obiect estetic, caracterul modern sau postmodern.

Trăsături moderne Trăsături postmoderne

1. Conceptul definitoriuŒ

 ʹ 1. Conceptul definitoriu: "* ʹ Dada,
întoarcerea către poveste, încrederea în marile anularea logicii, desfiinţarea cauzalităţii, dispariţia
povestiri, în simbolism, în semnificaţie; capacitatea povestirilor; lume ce se poate construi doar din
de introspecţie bazată pe recunoaşterea suprafeţe, fragmente fără sens (vecinătatea de
profunzimilor şi a conţinuturilor; lume cu lumini şi cuvinte prin care sensul e eludat).
umbre, cu volume şi căldură romantică.
2. 

 ʹ în universul modern orice obiect 2. .

 ʹ paradigma dadaismului, în care nu
trebuie să aibă coerenţă, trăieşte în funcţie de există repere, nu există consecinţe, totul se
repere temporale, spaţiale, cauzale; toate acestea pulverizează sau se coagulează sub diferite
generează forme; subiectul şi obiectul sunt înscrise întruchipări, într-un univers incontrolabil în care
astfel, pe traiectorii în care se întâlnesc, regulile nu se pot generaliza.
dialoghează, dar rămân în coordonatele proprii.
3. 
" )"
"

) ʹ lumea modernă se dezvoltă 3. 3
 )" 4+ ʹ universul şi timpul sunt trăite în
într-un raport bine determinat cu timpul; ideea că prezent, iar ceea ce rămâne important în raport cu
universul modern este unul cauzal, în care timpul timpul nu este dezvoltarea sa istorică, ci
se consumă pentru realizarea unor obiective; este angajamentul pe care îl avem în prezent; înseamnă
un univers planificat. trăire, acţiune, aleatoriu, un aspect ludic pe care
postmodernismul îl păstrează prin incapacitatea sa
de a relaţiona cu trecutul şi viitorul; desemnează o
trăire intensă, fuzionară, în interiorul jocului.
(aplicaţie ʹ spot Be stupid!, Diesel)
45

)
+ ʹ planificarea unei forme în aşa 456" 




 )'
+ ʹ noua regulă
fel încât să corespundă unor funcţii determinate;
este funcţional, înseamnă adaptarea obiectului la
scopul pentru care este făcut, păstrând astfel
intenţia autorului chiar în forma obiectului.
55
a lumii postmoderne, prin care se încalcă, de fapt,
toate regulile; obiectele nu mai au acea
funcţionalitate, ci prezintă o modularitate ce
provine din utilizarea lor, şi nu din scopul pentru
care sunt făcute.


' ʹ relaţia prestabilită între lucruri; o 5. 
' ʹ egalitatea de voce între personaje,
lume coerentă, cauzală care au funcţiuni diferite.
65

. ʹ lumea logică, ordonată, ierarhizată; 6. 


 ʹ share of voice (egalitatea de voce sau
are o coerenţă cauzală. cotă de voce); din aglomerarea de voci rezultă un
zgomot de fond, care are funcţia tăcerii; trăim într-
o lume rizomatică(rădăcină de suprafaţă -
Deleuse); în anumite puncte apar depozite de
informaţii (ex. un server online care adună
informaţii şi generează trafic); nu ştim unde începe
şi unde se sfârşeşte tăcerea; aceasta poate fi mată
(a golului, a cuvântului nerostit) sau a spaţiului alb
(datorită spaţiilor goale pe care le cuprinde orice
operă, putem forţa textul să exprime propria
interpretare: intentio lectoris); niciodată nu se
poate exprima tot; ͣnu există fapte, există doar
 interpretări͟ - Nietzsche
7. #"

 ʹ sensul închis, dat de autor; un anumit 7. 




ʹ scopul artei s-a schimbat total,
raport cu timpul (creaţia rămâne) arta nu mai e menită să rămână, ci este supusă
dispariţiei, nu mai imortalizează; există forme ce
neagă perenitatea obiectului artistic (eat art);
rostul artei este legat mai degrabă, de momentul
producerii sale; opera de artă se stinge în
postmodernism, împreună cu autorul; semnătura
care plasa opera în eternitate înseamnă şi
dispariţia operei; tot ce rămâne după semnătură
sunt doar mărturii ala faptului că opera a existat
(fotografii, filme); opera este născută pentru a fi
efemeră.
8. Oʹ susţine construcţia ierarhică a lumii 8. 
"

ʹ explică aspectul fuzional,
moderne, conservă identitatea experienţial, pe care îl aduce ƕi impune
postmodernitatea; reprezintă ƕi eludarea
individului, o lume a lui share, a orizontului
fuzional.
9. c


 *

 fiecare individ are o 9. O





 ʹ guvernată de forţe
perspectivă holistică asupra lucrurilor. centrifuge, anarhice, care o subminează din
interior; idee deconstrucţionalismului a pornit ca
o reacţie la funcţionalism; prin acesta, arhitecţii au
încercat să realizeze structuri care să contrazică
sensurile logice ale clădirilor (clădiri semi-
dărâmate, înclinate); ideea că putem dinamita
sensurile din interior; conceptele sunt legate de
termenul ͣdiferanţă͟ (cuvânt inventat de Jacques
Derida, important deconstrucţionist al lumii
contemporane); manipulare a textului pentru a
spune ceea ce vrem noi (intentio lectoris); schiţele,
operele neterminate sunt mai importante decât
operele finite, pentru că surprind procesul de
creaţie a operei.
10. 
* ʹ lume a formei, a cazalităţii 10. 
* ʹ anulare reciprocă a unor instanţe;
115

*
 ʹ coerenţa lumii moderne este dată 11. 
- o lume 3D pe care o poţi construi;
de consistenţa obiectelor; este o lume în care
subiectul ƕi obiectul se manifestă, au nevoie de
corp, de repere concrete; ambele nu pot exista în
absenţa acestor repere.
125c
vorbim despre om, antiteză a juxtapunerii ƕi nu a
luptei, despre o învecinare de puncte de vedere
diferite, o atomizare; identitatea se poate opune
sieƕi; metafora oglinzii: ne oglindeƕte fragmentar,
dar toate părţile sunt egal adevărate; fiecare are o
identitate construită în raport cu ceilalţi.
reprezintă unul din conceptele cheie ale
postmodernităţii (alături de urmă ƕi diferanţă);
vorbim despre hiper-real, simulacru, ubicuitatea a
obiectului; în lumea noastră, absenţa este mai
importantă decât prezenţa.

 
 ʹ ideea de formă, orizont închis, 12. O"

 ʹ deconstrucţia, anti-forma
 fix.
13. 
 .  ʹ propune categorii închise, finite; 13. 
7 .


7 ʹ genurile nu mai trăiesc
impune genurile într-un univers în care formele conform unor norme, ci vorbim despre un text
sunt elaborate conform unor norme infinit, ubicuu, universal, în care opera de artă,
literatura, nu înseamnă decât o fereastră; există
forme consacrate (floating opera), prin care se
desemnează textul literar; acest text, care altădată
era parte a unei istorii auctoriale, acum face parte
din textul universal, ubicuu, din care autorul doar îl
extrage.
14. 
 ʹ construcţie în funcţie de norme; 14. (


 ʹ atenţia acordată formei, ordinii
prioritate a sensului; căutare a conceptelor, a cuvintelor; ideea de prioritate a suprafeţei; trăim
mesajelor, a conţinutului. într-o civilizaţie a discursului.
15. 
ʹ solicită o structură similară
(putem înlocui termenii după o anumită logică); dă
profunzime gândirii moderne, e operaţională.
15.  ʹ juxtapunerea se construieƕte din
învecinarea ƕi coexistenţa termenilor; rămâne
superficială, un sistem al colajului de elemente;
structura sintagmatică a universului postmodern
este ƕi un semn al fragmentării acestui univers.
16. 






ʹ avem o substituţie, 165

 ʹ înlocuieƕte o parte pentru întreg;
pentru că ceea ce rămâne important este
referentul, conceptul, sensul; figură de stil a
sensului, care operează cu echivalenţe.
17. 
eludarea unui sistem de echivalenţe semnificative
ƕi distrugerea raportului de mărime ƕi forţă utilizat
aleatoriu.
 ʹ nevoia de a avea o normă pentru a 17. c

putea face selecţia
18. (ʹ adâncimea, ancorarea, ierarhia. 18. (*
 ʹ suprafaţa (Deleuse).
19. 

"



 ʹ citirea ʹ căutarea sensului;

"



 ʹ neînţelegerea ʹ
demersul modernilor este unul de tip
hermeneutic; încearcă se restaureze ceea ce
autorii au pus sub semnătură.
19. .
postmodernii încearcă să forţeze sensurile, să
reconstruiască propriul lor sens (folosirea spaţiilor
albe); epoca postmodernă spune că ͣautorul a
murit͟ (epocă a textelor care îƕi neagă autorul);
sensurile pe care autorii le pun în operă devin
neesenţiale ƕi pot fi negate.
20. * ʹ modernul caută mereu sensul 20. 
" ʹ postmodernul încearcă să rescrie
ascuns. sensul; dispariţia autorului; prin semnătură textul
este de fapt, abandonat de un autor care lasă la
îndemâna cititorului interpretarea (semnătura
înseamnă ƕi dispariţia autorului); există atâtea
variante ale unui roman, câte lecturi ale romanului
există (re-reading ʹ concept care arată faptul că o
operă se multiplică la nesfârƕit).
21. 


& ʹ marile povestiri ale lui 21. 

.
& ʹ are o structură
Lyotard. fragmentară, postmodernul nu mai are răbdarea
de a urmări un personaj în metamorfozele sale, ci
trăieƕte în mica poveste a spot-ului TV, a casting-
ului, a istoriei fragmentare; simţim totuƕi nevoia
întoarcerii unei naraţiuni cu un aer modern, cu
personaje antrenate în lupta dintre bine ƕi rău (ex.
 Stăpânul Inelelor).
22. 



ʹ codul universal, al creatorului, 22. 
 - limbajul particular, specific,
centralitatea lumii moderne, lumea organizată,
codificată, reglată prin norme; toate vocile se
unifică în susţinerea aceleiaƕi poveƕti universale.
individual; fiecare are dreptul să-ƕi formuleze
propriul cod; amestecul de glasuri, de limbaje,
generează aspectul logoreic al postmodernismului;
artiƕtii nu mai creează toţi în acelaƕi cod.
23. "
 ʹ este efectul unei cauze, are o 23. O

 ʹ este cauza, proiecţia în viitor;
profunzime, o materialitate. labilitatea proiecţiei într-un timp improbabil.
24. "

" ʹ gen bine definit. 24.   ʹ posibilitatea de a transcende
tipologii, de a nega genuri, de a trăi nenormat.
25. 
. . 25. 


.

 ʹ amestecarea genurilor
(feminismul preia caracteristici masculine;
metrosexualul are predispoziţii feminine).
265

 ʹ idei fixe, minte organizată. 26. '*


ʹ amestec al reperelor, lume fără
stabilitate, incapacitatea normativă care naƕte
dezordine.
27. #

. * ʹ importanţa sursei, a cauzei. 275O

.


.
 ʹ diferanţa este unul
din conceptele prin care se defineƕte ideea
deconstrucţiei, pentru că induce instabilitate între
semnificat ƕi semnificant; este un cuvânt care se
citeƕte la fel cu ͣdifference͟ (fr.), dar nu trimite în
mod real la ceea ce ar trebui; felul în care scrierea
poate să dinamiteze vorbirea dinăuntrul său; ideea
este că, de fapt, limbajul este mai degrabă, o
unealtă prin care trădăm sensurile, ƕi nu un mod
prin care le comunicăm; conceptul de diferanţă
reprezintă o paradigmă, un mod de gândire, un
model prin care ne auto-atacăm din interior; orice
poate fi exact reversul său.
28. O 
*
.  autoritate simbolică, 28. O '  ʹ este pretutindeni, greu de
consistentă. înţeles.
29. 
* ʹ centralitate. 29. 

 ʹ colocvială, sintagmatică.
30. O




. 30. 




5
31. 


5 31. 
 
.

c
2 "   
7

c
2c

"
&

"


 
Există teoreticieni care vorbesc despre mai multe tipuri de postmodernitate. Bertens (1991),
formulează o tipologie postmodernă, împărţită în trei filiere:
a) Postmodernismul avangardist;
b) Postmodernismul post-structuralist;
c) Postmodernismul estetic, neoconservator
 a) Postmodernismul avangardist ʹ reprezintă acea tipologie postmodernă care izvorăşte din
avangarda clasică şi păstrează tradiţia avangardei de a se opune modernităţii:
r are un aer iconoclast;
r reacţionează împotriva unei ordini burgheze, represive, favorizând tot ceea ce e
popular;
r refuză intelectualizarea academistă;
r reacţionează împotriva ordinii formale;
r exaltă cultul vieţii şi al artei, care îşi manifestă principiile vitale;
r are caracter optimist, vital;
r trăieşte într-o dimensiune anti-formală;
r exaltă experienţa, negând spiritul unei modernităţi raţionale, organizate;
r reprezintă o prelungire a avangardei clasice;
r este caracteristică anilor 60-70, manifestându-se sporadic încă din anii 50.
b) Postmodernismul post-structuralist ʹ reprezintă o altă faţetă postmodernă, care începe să se
manifeste din anii 60, pentru a deveni dominantă abia la sfârşitul anilor 70:
r numele acestui tip de postmodernism vine de la denumirea unui curent pe baza căruia
se formulează multe dintre conceptele operaţionale în perioada postmodernă;
r autori post-structuralişti: Jacques Derida, Roland Barthes, Foucault, Lyotard, Deleuse;
r are un caracter teoretic extrem de puternic, fiind în acelaşi timp preocupat de
problemele sociale;
r în mod paradoxal, pune în scenă o luptă mai ales la nivelul ideilor (multe din ele
marxiste), rămânând astfel, un tip de postmodernism cu un caracter utopic dominant;
r în această perioadă, din combinaţia dintre un optimism visător, utopic şi efectele
recesiunii au rezultat o serie de concepte precum: absenţa, urma, moartea autorului, toate
simptome ale unui mod de gândire centrifug, care anunţă pierderea sensului.
c) Postmodernism estetic, neo-conservator ʹ reprezintă momentul pe care îl trăim acum:
r etapă în care vorbim despre întoarcerea autorului;
r concepte precum ͣreprezentarea͟ încep să fie recuperate, oferind nu o depăşire a crizei
post-structuraliste, ci un alt nivel de înţelegere şi incapacitatea de a formula marile
negaţii;
r întoarcerea marilor povestiri nu este o recuperare a epopeii, a mitului, a sensurilor, ci o
expresie a nevoii de poveste;
r aceste povestiri sunt constructe; reprezintă arhitecturi din butaforie, în care sensul
profund, unic, dogmatic nu este recuperat; este recuperată doar intriga, povestea, firul
epic;
r postmodernii acestei etape, îmbătrâniţi nu mai au entuziasmul negaţiei şi al distrugerii;
r este un postmodernism deteriorat care nu mai are puterea de a nega, fără o angajare
socială puternică, cu o atitudine indiferentă faţă de modernism, cu un interes puternic
faţă de formă şi cu o angajare epistemologică nulă.