Sunteți pe pagina 1din 125

Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Unitatea de studiu nr. 1

PEDAGOGIA - ȘTIINȚĂ A EDUCAȚIEI


Cuprins Pag.
1.1 Introducere 1
1.2 Obiective 2
1.3 Pedagogia – știință a educației 2
1.3.1 Etimologie şi semnificaţii ale conceptului de pedagogie 2
1.3.2 Statutul epistemologic al pedagogiei 4
1.3.3 Sistemul ştiinţelor educaţiei 13
1.3.4 Relația pedagogiei cu alte științe 15
1.3.5 Structura acțiunii educaționale 18
1.4 Sarcină de învățare 21
1.5. Rezumatul Unității de studiu nr. 1 și cuvinte cheie 22
1.6 Test de autoevaluare 22
1.7 Concluzii ale Unității de studiu nr. 1 23
1.8 Bibligrafie 24

1.1 Introducere
Această unitate de studiu are rolul de a introduce studentul în contextul pedagogiei, ca
știință a educației și de clarificare a raporturilor dintre pedagogie și educație, elemente-
cadru pentru activitatea didactică.
Unitatea de studiu nr. 1 conține o prezentare care începe cu etimologia cuvântului
pedagogie, continuă cu semnificațiile conceptului de pedagogie și cu evoluția în timp a
acestui termen, până la statutul său epistemologic. Prezintă, de asemenea, sistemul
științelor educației, pedagogia fiind parte a acestui sistem, precum și relațiile pe care
pedagogia le-a dezvoltat cu alte științe: psihologia, sociologia, filosofia, istoria,
antropologia, etica, estetica etc. Finalul acestei unități de învățare analizează structura
acțiunii educaționale, respectiv relațiile complexe stabilite între agenții educaționali,
profesorul și elevii, ca nucleu funcțional în procesul de (auto)formare-dezvoltare a
personalității.
Cunoștințe preliminare
Înțelegerea acestui conținut este mult ușurată dacă studentul deține informații
de psihologie generală.
Resurse necesare și recomandări de studiu
Resursele necesare pentru studiu sunt reprezentate de resursele bibliografice
menționate la finele unităţii de studiu.
Durata medie de parcurgere şi învăţare a unităţii de
studiu este de 6 ore

1 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

1.2 Obiectivele Unităţii de studiu nr. 1


Această unitate de studiu are ca obiectiv specific însuşirea de către studenţi a
semnificaţiilor conceptului de pedagogie, sensurile și trăsăturile sale pentru a surprinde
necesitatea şi importanţa pedagogiei în contextul activităților școlare desfășurate cu
preșcolarii și cu elevii.
Obiectivul specific este mai bine însuşit de către voi dacă aveţi în vederea îndeplinirea
următoarelor obiective operaţionale:
- identificarea etimologiei termenului pedagogie;
- stabilirea reperelor fundamentale în evoluția pedagogiei ca știință;
- clarificarea obiectului de studiu al pedagogie, a instrumentelor sale investigative,
precum și a finalităților cognitive;
- definirea conceptelor şi a relaţiilor conceptuale din domeniul științelor educației.
Notițe
1.3 Pedagogia – știință a educației
personale
Această unitate de studiu este fundamentată pe numeroase resurse
bibliografice româneşti şi străine ce atestă nivelul de implicare a
specialiştilor în abordarea acestui concept. Termenul pedagogie are o
lungă istorie, iar înțelegerea sensului și semnificațiilor sale permite
crearea unei imagini complete, dar și deschise asupra fenomenului
educațional. Necesitatea stăpânirii terminologiei de specialitate, asigură
profesorilor înțelegerea mecanismelor de funcționare a activității școlare.
În cele ce urmează dezbatem această problemă în următoarea
succesiune de subiecte:

1.3.1 Etimologie şi semnificaţii ale conceptului de pedagogie


Termenul pedagogie provine din grecescul „paidagogia” care înseamnă
„a conduce copilul” (pais, paidos =copil, agoge = a conduce).
Semnificaţia cuvântului era aceea de a conduce copilul spre cunoaștere,
de a-i forma personalitatea. Deși este tot mai des substituit sintagmei
„științe ale educației”, domeniu consacrat în documente curriculare,
termenul de pedagogie reprezintă un „concept de prestigiu ştiinţific pentru
cunoaşterea în domeniul educaţiei, ca şi pentru cunoaşterea universală”
(Bontaş, 2007). Dezvoltarea termenului educație, educațional în
detrimentul celui de pedagogie, pedagogic vine mai degrabă pe filieră
anglo-saxonă, care a generat sintagmele: științe ale naturii, științe
tehnice, științe medicale etc. și prin analogie, științe ale educației.

2 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Pedagogia poate fi privită atât intensiv, pornind de la nucleul său


etimologic (paidos-agein), de la semnificațiile sale primare privind
acţiunea dirijată de adaptare şi readaptare a copilului, dar mai ales
extensiv, incluzând educația permanentă cu formele educației,
autoeducația, educația adulților, dar și alternative pedagogice, pedagogia
socială, pedagogia jocului, pedagogia artei sau pedagogia persoanelor
cu dizabilități și lista este abia deschisă.
O sferă noțională extinsă creează însă și numeroase confuzii, ambiguități,
interpretări eronate cu consecințe regretabile în planul practicii educaționale.
Terminologic, pedagogia face parte din categoria cuvintelor relativ simple și
curent uzitate în limbă, cum ar fi: educație, cultură, libertate, personalitate
etc., dar care produc mari divergențe în formularea unor definiții.

" ... în mod curent (termenul) „pedagogie" cuprinde un ansamblu de


enunţuri provenind din aproape toate formele cunoaşterii umane. Ea
include astfel, fără prea mult discernământ, opinii, aserţiuni ştiinţifice,
doctrine morale, propoziţii optative, norme praxeologice, descrieri
faptice, romane pedagogice, programe ideologice, analize de cazuri,
maxime practice, sfaturi pentru începători, convenţii deontologice,
clasificări, reflecţii personale, incursiuni introspective sau imaginare,
naraţiuni mitice etc. ” (Bârzea, C., 1998)

se referă la un complex de rezultă că


activităţi umane
termenul
pedagogie este
prezentat
analiza acestui vizează atât aspecte ale extensiv,
paragraf arată cunoașterii empirice, cât și caracterizat
că pedagogia: ale cunoașterii sistematice
prin
ambiguitate şi
vulnerabilitate
limbajul pedagogic este datorită
prescriptiv, dar și normativ limbajului
polivalent

Fig. nr. 1.1. Analiza noțională a pedagogiei

Termenul „pedagogie" este utilizat pentru prima dată în 1495, în


Dicţionarul Robert, fiind folosit ulterior de Calvin (1536) cu sensul de
învăţătura lui Dumnezeu, comună pentru creştini şi evrei. Academia
Franceză a recunoscut oficial acest termen abia în 1762 (Beillerot,
1983;1987); Soetard (1983). Alți autori afirmă că acest lucru s-a petrecut

3 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

chiar mai târziu, începând cu secolul al XVIII-lea, în spațiul german.


Celebrul filosof Immanuel Kant a predat, între altele, şi un curs de
pedagogie la Universitatea din Königsberg, în anul universitar 1776-
1777.Tratatul de pedagogie a fost publicat postum, în 1874 și tradus
ulterior în româneşte de C. Rădulescu-Motru şi C.V. Buţureanu.
Consacrarea definitivă a acestui termen se produce, foarte probabil,
odată cu activitatea şi lucrările lui J.Fr. Herbart, între ele numărându-se
Pedagogie generală (1806) şi Prelegeri pedagogice (1835).

În țara noastră termenul „pedagogie” s-a impus efectiv începând cu


secolul al XVIII-lea când Iosif Moesiodax scrie cartea Tratat despre
educația copiilor sau Pedagogia” unde afirma că „…pedagogia este o
metodă care îndrumă moravurile copiilor spre virtuți și care le pregătește
sufletul spre dragostea față de însușirea învățăturilor”, menționând în
același timp faptul că aceasta este „…una dintre cele mai grele
îndeletniciri de care viața omenească are nevoie”, pedagogia ocupând
„…locul cel dintâi și având scopul să aducă o lumină dascălului ca să
înțeleagă mai bine ce are de făcut” (Joița, E.,1999).
Din această dublă perspectivă, intensivă și extensivă putem defini
pedagogia ca fiind știința care studiază fenomenul educațional sub toate
aspectele realizării sale și implicațiile pe care educația le are asupra
dezvoltării ființei umane în plan cognitiv, afectiv-motivațional și
comportamental.
În calitatea sa de știință a educației pedagogia studiază și analizează
organizarea și structura situațiilor educative în vederea identificării
posibilităților concrete de valorificare la maximum a potențialului
acestora, în scopul modelării în sens pozitiv și pe termen lung a
subiectului uman.
Dezvoltând cele expuse anterior, pedagogia este în esența sa știința care
analizează fenomenul educațional în toata complexitatea sa cu scopul
optimizării atât a structurii sale (relația finalități educaționale - conținut
informațional - metode și procedee practice de realizare) cât și a
influențelor acestuia asupra devenirii și formării personalității celui care
se educă.
1.3.2 Statutul epistemologic al pedagogiei
Pedagogia a atins un statut epistemologic1 în decursul timpului (Bîrzea,
C., 1998), trecând prin mai multe faze, de la cunoştinţe preştiinţifice:

1epistemologia este studiul cunoaşterii de tip ştiinţific; epistemologie (gr.), compus din epistēme = cunoaştere, ştiinţă şi logos
= studiu, teorie.

4 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

• sensul comun - exprimarea imediată şi fluctuantă a opiniilor,


credințelor (este adevărat ceea ce fiecare crede că este adevărat);
• mitul - reflecţie cotidiană formată din sfaturi practice, cugetări personale,
povestiri, parabole, fabule, ghicitori, proverbe, aforisme etc.; mitologia
educației (elevul-model, profesorul-erou etc.);
• metafora - noi semnificaţii, asocieri şi explicaţii ale actului educațional;
• sloganul - supersinteză, mesaj concis, enunţ lapidar şi frapant,
laitmotiv, cu impact rapid în subconştientului colectiv – („Mens sana
in corpore sano“),
la cunoştinţe sistematice, în forma noțiunilor, teoriilor, principiilor,
paradigmelor şi modelelor.
Ridicarea pedagogiei de la cunoașterea empirică la o cunoaștere
științifică demonstrează „capacitatea sa explicativă, de a conceptualiza
datele empirice și de a crea teorii explicative” (Păun, E., 2005), „de a lega
fenomenele studiate printr-o diversitate de teorii” (Chelcea, S., 2006).
Aceste afirmații legitimează statutul de ştiinţă al pedagogiei, susținut prin
următoarele argumente:
• obiect de studiu bine delimitat - fenomenul educaţional;
• instrumentar specific de cercetare şi investigare - observaţia,
experimentul, studiul de caz, testele docimologice etc.;
• finalităţi cognitive - sistem conceptual, legi şi principii.
Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei scoate în evidenţă complexitatea
obiectului de cercetare al acesteia, care este activitatea de formare şi
dezvoltare permanentă a personalităţii umane.
Pedagogia şi educaţia au evoluat relativ asincronic la începuturi.
Educaţia, în formele sale primare, a apărut odată cu omul şi cu primele
comunităţi umane organizate. Pedagogia (sau mai precis ideile
pedagogice), ca reflecţie teoretică asupra educaţiei, a apărut mai târziu,
din nevoile generate de practica educaţională, în primul rând.
Câteva repere în parcursul pedagogiei de a se constitui ca știință găsim în
tabelul de mai jos (după Păun, E., 2005, 2017; Albulescu, I, 2008):
Tab. 1.1. Etape în constituirea pedagogiei ca știință
Etape Caracteristici
• idei nesistematice şi insuficient structurate
despre copil şi educaţia acestuia;
Etapa empirică/
• obiectivarea unei concepţii pedagogice
preştiinţifică
implicite, înţelepciunea educaţională şi
memoria colectivă a comunităţii respective;

5 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

• „folclor pedagogic” transmis pe cale orală din


generaţie în generaţie („cine ştie carte are
patru ochi”, „ai carte, ai parte”, „bătaia este
ruptă din rai”, „pe copil să nu-l săruţi decât în
somn” etc.);
• „discursul pedagogic” metaforic, aluziv, cu
o mare încărcătură experienţială şi
afectivă, dar mult mai puţin teoretic, bazat
pe optimism pedagogic;
• pedagogia se bazează pe experiență și pe
înțelepciunea comunității, iar ideile au
caracter speculativ.

Ideile despre copil şi educaţie făceau parte


din concepţiile filosofilor; aveau caracter
Etapa filosofiei speculativ, deoarece pedagogia nu se
antice greco-latine constituise ca domeniu autonom.
Reprezentanți: Socrate, Platon, Aristotel
(filosofi greci); Quintilianus, Seneca, Marc
Antonio, Epictet (filosofi latini)

SOCRATE - principala sa preocupare a fost


educaţia morală şi modalităţile de realizare a
acesteia. Scopul educaţiei este formarea omului
virtuos prin cunoaşterea binelui. Modalitatea cea
mai importantă de dobândire a virtuţii este
cunoaşterea de sine, prin arta dialogului cu
discipolii. Metoda de bază folosită în cadrul
dialogului era metoda euristică care avea două
componente: ironia, adică punerea întrebării şi
maieutica, adică relevarea adevărului. Metoda
euristică folosită de Socrate în dialogurile cu
Socrate discipolii săi a devenit peste timp (cu adaptările
cca. 470 î.Hr. – 399 î.Hr. de rigoare) una dintre metodele cele mai
importante ale didacticii contemporane.
PLATON, în lucrarea sa Republica, arată că
scopul educaţiei este de a da corpului şi
sufletului perfecţiunea de care acestea sunt
capabile (prin naştere). Platon focalizează
educaţia pe ideile de bine şi de frumos, printr-un
întreg program educaţional, în cunoscuta sa
şcoală – Akademia. “Buna educaţie este cea

6 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

care dă corpului şi sufletului toată frumuseţea,


toată perfecţiunea de care sunt capabile”, afirmă
Platon. În lucrarea Legile, Platon susţine
egalitatea sexelor în materie de educaţie și
ideea periodizării, pe vârste a educaţiei după
cum urmează: între 3 şi 6 ani, educaţia se va
face prin jocuri sau povești; de la 6 până la 10
ani, se introduc exerciţiile de călărie şi trasul cu
arcul; 10-13 ani, copilul este iniţiat în tainele
scrisului şi cititului; 13-16 ani-instrucţia prin
intermediul artei muzelor (matematici, dans,
Platon cânt); 16-20 ani-pregătirea militară; 20-30 ani-
cca. 427 î.Hr.- 347 î.Hr. pregătirea filosofică; 30-35 ani – formarea
competenţei; după 35 ani - îndeletnicirea cu
sarcini se stat; după 50 ani-funcţia de
conducător al statului.
ARISTOTEL a condus o instituţie de
învăţământ superior numită Lyceum, iar
esenţa ideilor sale pedagogice se afla în
lucrarea Despre suflet. Potrivit lui Aristotel
sufletul ar avea trei părţi: vegetativă, afectiv-
pasională şi raţională, fiecăreia
corespunzându-i un anumit fel de educaţie: a)
părţii vegetative (hrănirea şi înmulţirea) -
educaţia fizică; b) părţii afectiv-pasionale -
educaţia morală; c) părţii raţionale - educaţia
intelectuală. După cum cele trei părţi sunt
legate între ele, tot aşa trebuie să fie legate şi
Aristotel laturile educaţiei. Scopul acesteia derivă din
cca. 384 î.Hr. - 322 î.Hr. scopul vieţii, care este dobândirea virtuţii.
Virtuos este acel om care reuşeşte să
subordoneze sufletul vegetativ şi cel pasional
celui raţional, de unde şi importanţa acordată
educaţiei intelectuale. Ca şi Platon, Aristotel
considera că educaţia este o problemă prea
importantă pentru a putea fi lăsată exclusiv pe
seama iniţiativei private și încurajează
învățământul de stat, realizată cu profesori
aleşi de cetate şi controlaţi de magistraţi
speciali.
QUINTILIANUS – orator și pedagog al Romei
antice, pleda pentru o instruire în școli publice.

7 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

În lucrarea sa Principiile artei oratorice susține


cu fermitatea necesitate formarii deprinderilor
corecte din prima copilărie, pornind de la
constatarea ca firea omeneasca reține temeinic
tocmai aceste prime deprinderi (mai ales daca
sunt rele!). Este adeptul pregătirii multilaterale,
al unui învățământ cu caracter variat, cuprinzător
care înlătură oboseala minții și ascute
înțelegerea, dar și „prea multă bogăție în
informare este dăunătoare”. El considera ca
Quintilianus educarea oratorului să înceapă de la vârste
35 – 96 fragede și recomanda, în mod special,
dezvoltarea corectă a vorbirii. Quintilianus
considera jocul cel mai eficient mijloc de
educație.

“Pedagogia” Evului mediu păstrează un


caracter filosofic, dominantă fiind
perspectiva teologică asupra omului şi a
formării sale. Filosofia teologică susţinea
ideea separării corpului (muritor şi
trecător) de suflet (de origine divină şi, de
aceea, nemuritor).

Pedagogia În raport cu această dihotomie s-au constituit


Evului mediu două orientări educaţionale: a) educaţia
religioasă se adresa celor care se pregăteau
pentru viaţa monahală şi consta într-un program
denumit „cele şapte arte liberale” (gramatica,
retorica, dialectica, aritmetică, geometrie,
astronomie şi muzică); b) educaţia „laică” se
adresa nobililor laici şi avea ca scop formarea
tânărului cavaler, preocupat mai mult de corpul
său decât de mintea sa.
Conţinutul educaţiei cavalereşti era constituit din
cele şapte virtuţi cavalereşti: călăria, înotul,
aruncarea lancei, scrima, vânătoarea, jocul de
dame, compunerea şi declamarea versurilor.

8 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Iisus Hristos cuprinde toate atributele


învățătorului perfect. Pedagogia lui Hristos
reprezintă norma fundamentală, paradigma
existenţială de la care se va inspira adevăratul
creştin în acţiunile sale. În măsura în care noi ne
dăruim Lui, şi Dumnezeu coboară în noi. „Fiţi dar
următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi"
Exemplaritatea (Efeseni 5, 1) ne cheamă Sfântul Apostol Pavel.
paideica a lui Iisus Bazele educaţiei creştine au fost asigurate de
Hristos și studiul Bibliei, în care se regăsesc sugestii şi
perioada patristică principii care formează un adevărat îndreptar
moral-educativ pentru copii şi adulţi. Educaţia
presupune asimilarea unei culturi îndelung
elaborate, dar primii creştini respingeau cultura
păgână, considerând-o primejdioasă.
Creştinismul s-a dezvoltat în sânul civilizaţiei
greco-romane, de la care a primit o amprentă
de neşters. Sfinții Părinți au nuanțat și explicitat
învățătura Bisericii, au primit o educație clasică,
au învățat să simtă, să gândească și să scrie la
școala anticilor.
Scriitorii patristici2: Tertulian, Clement
alexandrinul, Origene, Vasile cel Mare, Ioan
Gura de Aur, Augustin socotesc filosofia profană
ca fiind folositoare pentru gândirea creștină.
Filosofia greacă este pentru gândirea patristică
precum Vechiul pentru Noul Testament.
Filosofia greacă pornește de la om și se înalță
până la frontierele universului. Gândirea
patristică pleaă[ de la Dumnezeu și coboară la
om (Băjău, C., 2009).

2Patristica (patrologia) = partea teologiei ce tratează despre scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii; doctrină teologică-filozofică
prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin, completând Biblia și studiind viața, opera și concepția Părinților bisericii.

9 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Perioadă de reîntoarcere spre omul real


şi integral, spre problematica sa
cotidiană, prin afirmarea valorilor
umaniste, după o perioadă când acestea
fuseseră dominate de filosofia teologică.
Gânditori (filosofi, scriitori) precum:
Vittorino da Feltre, Erasmus din
Rotterdam, Juan Luis Vives, Francois
Rabelais, Michel de Montaigne, Francis
Bacon, René Descartes, Thomas Morus
şi Tomaso Campanella au contribuit, prin
ideile lor despre educaţie, la constituirea
premiselor teoretice pentru afirmarea
ulterioară a unor sisteme de gândire
pedagogică.

Umanismul.
Renaşterea Perioadă caracterizată prin extrem de
timpurie: numeroase idei, care afirmau nu numai rolul
controverse educaţiei în formarea integrală a individului, dar
pedagogice şi un optimism pedagogic robust, concretizat în
susţinerea puterii formative a educaţiei. Se naște
acum o dispută, care a traversat secolele până
astăzi, şi anume disputa între rolul informativ şi
cel formativ al educaţiei.
La originea disputei se află Francois Rabelais şi
Michel de Montaigne (Păun, E., 2005). În
cunoscuta sa lucrare Gargantua şi Pantagruel,
Rabelais susţinea că scopul principal al
educaţiei este formarea eruditului, a
enciclopedului, în acord cu aspiraţia spre
cunoaştere afirmată de Renaştere. În dezacord
cu acest punct de vedere Montaigne, în
celebrele sale Eseuri, susţinea că scopul
educaţiei este mai degrabă formarea unui om cu
judecata sănătoasă şi corp sănătos. Este mai
importantă judecata decât acumularea unui
volum mare de cunoştinţe. De la Montaigne
păstrăm și azi sloganul: Decât un cap „bine

10 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

umplut”, mai bine unul ”bine făcut” sau mai


explicit, în locul unui cap plin de cunoştinţe, este
de preferat o minte bine sistematizată. Această
dispută nici astăzi nu şi-a găsit o rezolvare
deplină în practica şcolară.
Această perioadă, pe care am denumit-o
„pedagogie filosofică” a cuprins un volum mare
de idei care, dincolo de caracterul lor fragmentar
şi, uneori contradictoriu, a contribuit la afirmarea
ulterioară a pedagogiei ca știință autonomă.
• Asamblarea unor idei pedagogice
disparate într-un sistem de idei
coerente, cu o logică internă proprie.
Sisteme de • Independenţa relativă faţă de teologie
gândire sau filosofie, cu influenţe
pedagogică sau semnificative, cel puţin la unii dintre
constituirea reprezentanţii acestor sisteme (J. A.
pedagogiei ca Comenius, J.J Rousseau).
domeniu științific • Fundamentarea şi raţionalizarea
autonom sistemului de organizare a activităţii
didactice pe clase şi lecţii inițat de
J.A. Comenius și continuat de
J.F.Herbart, și apoi de reprezentanții
Educației noi.
• Delimitarea educaţiei ca obiect de
analiză pentru pedagogie şi la
instituirea unui tip de explicaţie mai
apropiat de exigenţele ştiinţei.

Pedagogia reprezintă sistemul de cunoştinţe și metacunoștințe despre


educaţie, atât în forma cunoaşterii ştiinţifice, cât şi în forma cunoaşterii
artistice. Cele mai multe definiții ale pedagogiei au ca și cuvinte cheie:
arta și știința educației. Știinţa realizează o cunoaştere analitică şi
raţională a realității, cu ajutorul conceptelor, în timp ce arta implică o
cunoaştere sintetică şi intuitivă, bazată pe imagini. Pedagogul care
propune un sistem de gândire asupra educaţiei devine un artist în
momentul în care, desfăşurând actul educaţional dovedeşte capacitatea
de adaptare a activităţii educaţionale la cele mai diverse situaţii.
Această combinație de rațional și sensibil susține ideea că nu se pot oferi
soluţii sau reţete pedagogice pentru diferite situaţii educaţionale. Soluţia

11 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

pedagogică constă în intervenţia educativă realizată în concordanţă cu


contextul respectiv, având ca finalitate rezolvarea situaţiilor-problemă,
apărute în derularea fenomenului educaţional.
După această trecere în revistă a câtorva etape importante în consituirea
pedagogiei ca știință, ne vom focaliza pe caracterul științific al
pedagogiei.
Definim în general știința ca fiind un corpus de teorii și legi cu valoare
explicativă, referitoare la un anumit domeniu al realității. Facem în acest
context precizarea că pentru a i se recunoaște statutul de „știință” orice
disciplina trebuie să îndeplinească mai multe condiții:
• să aibă un domeniu propriu de cercetare și investigație, respectiv un
obiect de studiu specific;
• sa dispună de o metodologie adecvată și de mijloace științifice
specifice de studiere a domeniului său;
• să pună în circulație și să utilizeze un limbaj științific suficient de
consistent pentru a descrie domeniul de realitate studiat;
• să identifice și să clarifice legitățile ce guvernează domeniul de
realitate pe care îl investighează;
• să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul
legilor descoperite și pe baza constatărilor teoretico-explicative,
predicții valide cu privire la evoluția fenomenelor supuse cercetării.
Despre pedagogie ca știință putem face următoarele constatări:
1. pedagogia și-a conturat, pe baza prelucrării științifice a unor date
empirice sau experimentale, un obiect de interogație, acesta fiind
fenomenul educațional, precum și implicațiile sale asupra dezvoltării
personalității umane;
2. interogația pedagogică a ajuns la decelarea unor regularități în sfera
fenomenului educațional, regularități pe baza cărora au fost formulate
o serie de norme și legi, care poartă numele de principii pedagogice;
3. rezultatele cercetării și reflecției pedagogice sunt stocate în
ansambluri explicative numite teorii; explicația pedagogică a ajuns în
stadiul constituirii unor teorii consistente cu privire la fenomenul
educațional și legitățile care îl guvernează;
4. pedagogia este: (a) știință descriptivă (se ocupa cu ceea ce este); (b)
teorie normativă (este preocupata de ceea ce trebuie sa fie); (c)
realizare practică (se ocupă de ceea ce se face practic în școli);
Analizând fenomenul educațional distingem existenta a patru elemente
fundamentale ale procesului educativ: finalitațile educației (ideal, scopuri,

12 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

obiective educaționale/competențe educaționale), conținutul


învățământului (ansamblul informațional vehiculat), agenții/actorii
procesului educativ (educatorul și educatul) și strategiile puse în joc de
profesori și elevi pentru atingerea efectiva a scopurilor și obiectivelor
educaționale propuse.
Din această perspectivă pedagogiei ca știință a fenomenului educațional
îi revin următoarele sarcini:
a) studierea activității și comportamentului educațional al profesorului,
ca agent al acțiunii educaționale (personalitate, cunoștințe, aptitudini
și deprinderi necesare derulării în condiții optime a activității instructiv-
educative);
b) studierea metodologiei și tehnologiei educaționale, a strategiilor
didactice de predare, a mijloacelor de învățământ și a formelor de
organizare a procesului de învățământ;
c) investigarea activității și comportamentului elevilor în activitatea de
învățare;
d) studierea sistemului de învățământ și a componentelor sale atât din
perspectiva eficienței pedagogice a fiecăreia dintre ele, cât și din
aceea a relațiilor dintre ele.

1.3.3 Sistemul ştiinţelor educaţiei

Din raţiuni epistemologice, ca urmare a evoluției sistemelor de gândire


pedagogică în cursul secolului XX, prin dezvoltarea pedagogiei
experimentale și prin înfiinţarea primelor catedre de pedagogie în
universităţi, astăzi utilizăm pentru pedagogie denumirea generică de
ştiinţe ale educaţiei.
O consecinţă importantă a legitimării academice a pedagogiei, afirmă
profesorul Emil Păun (2005), a fost lărgirea spectrului reflexiv asupra
educaţiei, respectiv o distincţia mai clară între „câmpul disciplinar” al
pedagogiei şi educaţie ca obiect de cercetare. Într-un cuvânt, putem vorbi
din aceasta perioada de profesionalizarea pedagogiei ca domeniu de
cunoaştere.
Ştiinţele educaţiei reprezintă rezultatul a două direcţii de dezvoltare a
pedagogiei: diversificarea internă şi conectivitatea externă. În interiorul
pedagogiei s-au constituit progresiv diferite domenii de sine stătătoare,
cum ar fi: teoria instruirii, teoria curriculumului, teoria evaluării,
fundamentele pedagogiei, istoria pedagogiei, pedagogia comparată,
pedagogia preşcolară, andragogia (educația adulţilor), educația
universitară, pedagogia familiei, psihopedagogia specială etc.).

13 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Pe de altă parte, pedagogia şi-a lărgit și diversificat registrul relaţiilor cu


alte domenii ştiinţifice şi, pe această cale, s-au constituit noi domenii pluri
şi interdisciplinare printre care: psihologia educaţiei, sociologia educaţiei,
antropologia educaţiei, filozofia educaţiei, economia şi planificarea
educaţiei, politici educaţionale s.a. Toate acestea constituie componente
ale dezvoltării pedagogiei şi, implicit ştiinţe ale educaţiei astăzi (Păun,
2005).
Ca atare, în sistemul științelor educației sunt incluse disciplinele teoretice
şi practice care studiază activitatea de formare şi dezvoltare permanentă
a personalităţii umane, prin strategii şi mijloace de cercetare specifice.
Au fost elaborate mai multe modele de clasificare a ştiinţelor educaţiei.
Prezentăm câteva criterii de clasificare şi ramurile pedagogice derivate
pe baza acestor criterii.
Domeniul fundamental de cercetare:
• Pedagogia generală/Fundamentele pedagogiei/Introducere în
pedagogie
• Teoria și metodologia curriculum-ului
• Teoria şi metodologia instruirii
• Teoria și metodologia evaluării
• Didactica specialității (Metodica)
• Istoria pedagogiei
• Pedagogia comparată
• Teoria educaţiei
• Cercetarea pedagogică

Domeniul de aplicaţie:
• Educația incluzivă/Pedagogia specială/Defectologia se referă la
studierea şi educaţia copiilor cu cerințe educaționale speciale (CES).
Pentru acești copii care au anumite deficienţe anatomo-fiziologice,
neurologice sau deficiențe de limbaj s-au delimitat următoarele
subramuri: surdopedagogia (deficiențe de auz); tiflopedagogia
(deficiențe de văz); oligofrenopedagogia (deficiențe de intelect);
logopedia (tulburări de limbaj); deficiențe neuromotorii, dificultăți de
învățare (dislexie, disgrafie, discalculie), devianță comportamentală.
• Pedagogia ocrotirii
• Pedagogia aptitudinilor speciale
• Pedagogia socială (pedagogia familiei, pedagogia muncii, pedagogia
mass-media, pedagogia militară, pedagogia muncii, pedagogia
timpului liber etc.)

14 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

• Pedagogia artei
• Ludoterapia – terapia prin joc
• Meloterapia – terapia prin muzică
• etc.

Perioadele de vârstă:
• Educația timpurie (0-6 ani): pedagogia antepreşcolară (0-3 ani);
pedagogia preşcolară (3-6 ani); educaţia timpurie se realizează atât
în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor specializate, precum creşa
sau grădiniţa (Boca, 2009).
• Pedagogia școlară
o școlaritatea mică sau ciclul primar (clasa pregătitoare și clasele I-
IV);
o școlaritatea mijlocie sau ciclul gimnazial (clasele V-VIII);
o școlaritatea mare sau ciclul liceal (clasele IX-XII/XIII)
• Pedagogia universitară
• Educația adulţilor/Andragogia

Domeniul interdisciplinarităţii:
• Pedagogia psihologică (psihologia educaţiei)
• Pedagogia sociologică (sociologia educaţiei)
• Pedagogia filosofică (filosofia educaţiei)
• Pedagogia axiologică
• Pedagogia antropologică
• etc.

Sintagma „ştiinţele educaţiei” a fost folosită prima dată de neurologul și


pedagogul elvețian Édouard Claparède, în 1912, când la Geneva s-a
creat primul institut de de profil, iar științele educației au devenit un
domeniu de studii universitare. În anii '60, înlocuirea termenului
„pedagogie” cu cel de „științele educației” a atins dimensiunile unei
veritabile schimbări de paradigmă.
Ştiinţele educaţiei reprezintă „expresia pluralismului pedagogic” (Bîrzea,
1998) prin care pedagogia nu își pierde unitatea şi coerenţa, iar obiectul
său de studiu – fenomenul educațional - este cercetat cu metode şi
instrumente conceptuale diferite, ca o realitate multidimensională şi
multireferenţială.
1.3.4 Subiect nr. 4. Relația pedagogiei cu alte științe
Relația pedagogiei cu alte științe scoate în evidență contribuția pe care
diversele științe si-o aduc la înțelegerea fenomenului educațional.

15 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Aceasta relație se manifesta pe doua planuri complementare. Unul


presupune explicarea mai profundă a educației cu ajutorul rezultatelor
altor științe. Celălalt plan vizează utilizarea unor instrumente de cercetare
specifice altor științe pentru investigația domeniului educațional.
Prezentam in continuare câteva din relațiile pe care pedagogia le
stabilește cu alte științe (Mialaret, 1981; Macavei, 1997):
Tab. 1.2. Relația pedagogiei cu alte științe
Relația pedagogiei cu alte științe
Din filosofie, pedagogia a preluat reflecțiile asupra
Filosofia
instruirii și educației.
Psihologia ca știință a vieții psihice umane, alături de
alte științe psihologice contribuie la fundamentarea
acțiunii educaționale.
Științele psihologice oferă pedagogiei informații în
legătură cu particularitățile de vârstă și individuale ale
copilului, cu mecanismele psihologice ale procesului de
învățare etc. „Psihologia este pentru un pedagog ceea
ce este matematica pentru un fizician” (Mialaret, 1981)
Psihologia sau mai explicit: „Nemo pedagogus nisi psihologus”
(„Nimeni nu este pedagog dacă nu este şi psiholog”)
spune un dicton latin.
Psihologia educației a apărut cu Édouard Claparède,
despre care acesta spune că este: „o pedagogie care
să țină seama de factorii psihologici în procesul
educațional“, cu scopul de a „ajunge la concluzii
practice de acțiune pedagogică.”
Sociologia studiază procesele și fenomenele sociale,
relațiile interumane și cu instituțiile sociale. Pedagogia
stabilește raporturi de interacțiune prin obiectul de
studiu și prin metodele investigative (statistici,
observare, chestionare, interviuri).
Sociologia educației studiază procesul de socializare
Sociologia
școlară, factorii determinanții ai rezultatelor școlare și
evoluția academică a elevilor, rapoarte școlare,
caracteristicile instituțiilor și personalului didactic,
relațiile dintre calificări și pozițiile sociale.
Emil Durkheim este pionierul sociologiei educației.
Orientările teoretice ale sociologiei educației cuprind:
16 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

teorii ale rolurilor și interacțiunilor (relațiile dintre


profesori, elevi/studenți, familii, administrație,
economie etc.); teoriile privind instituțiile și organizațiile
școlare (structura instituțiilor, factorii reușitei școlare,
inegalitățile de șansă etc.); teoriile socio-culturale
(relațiile dintre educație și celelalte sisteme sociale,
cum ar fi economie, politică, sănătate, justiție,
administrație etc.).
Cu etica, disciplină care studiază teoria și practica
moralei, normele, legile și valorile morale, pedagogia
Etica
interacționează în primul rând prin teoria și practica
educației morale.
De estetică, disciplina care studiază esența, legitățile,
Estetica categoriile fenomenului estetic natural, social, artistic,
(arta, precum și atitudinile de reflectare, contemplare,
literatura, valorizare și creare a fenomenului estetic, pedagogia
muzica etc.) are nevoie pentru a fundamenta conținutul și
modalitățile de realizare a educației estetice.
Biologia; Realizarea educației în strânsă legătură cu legile
anatomia și dezvoltării biologice a omului permite educației să
fiziologia stabilească un regim şi strategii raţionale de învăţare
umană şi dezvoltare (igiena şcolară).
Antropologia este disciplina care studiază omul ca
organism și comportament în contextul social,
Antropologia economic, cultural. Pedagogia se afla în relații cu
antropologia în special prin subdisciplinele acesteia:
antropologia culturala, antropologia educațională.
Cu istoria, pedagogia se afla în relație pentru că studiul
fenomenelor istorice se corelează constant cu analize
Istoria de ordin cultural, educațional. Istoria pedagogiei este o
disciplină fundamentală pentru a cunoaște curente și
doctrine pedagogice, istoria școlii și a învățământului.
Pedagogia se folosește de logica pură sau formală, de
Logica
logica întrebărilor (deontica).
Era digitală determină un nou tip de abordare a
fenomenului educaţional prin intermediul noilor
Informatica tehnologii ale informaţiei şi comunicării (TIC). Educaţia
virtuală, online determină o perspectivă nouă de
abordare a procesului de învăţământ.

17 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Putem afirma că granițele dintre diferite științe au devenit tot mai elastice
datorită faptului ca aceeași realitate este obiect de studiu pentru mai
multe științe și datorită interdependențelor care se stabilesc între diferite
ramuri ale științei.
Daca gândirea pre-modernă și modernă au fost caracterizate de obsesia
fiecărui domeniu al cogniției de a-și delimita, cât mai clar și distinct,
obiectul propriu de cercetare și de a se delimita cât mai mult cu putință
de alte domenii, în prezent, datorită creșterii în complexitate a oricărui act
de cunoaștere, disputele privind identitatea de sine a diferitelor științe
particulare și limitele câmpurilor investigative sunt înlocuite de
preocuparea fireasca pentru interdisciplinaritate.
Complexitatea fenomenului educațional și diversitatea sarcinilor și
provocărilor cărora pedagogia contemporană trebuie să le facă față
(problema soluționării corecte a raportului dintre cultura generală și
cultura de specialitate la nivelul conținutului învățământului, problema
asigurării unei mai mari apropieri a școlii de viața reală etc.) au determinat
necesitatea consolidării caracterului interdisciplinar al pedagogiei.
Sintetizând, putem spune că pedagogia este o știință cu caracter
interdisciplinar, având ca obiect studierea modalităților de producere
intenționată a unor modificări în plan cognitiv, afectiv-motivațional și
comportamental la nivelul elevilor. Caracterul interdisciplinar al
pedagogiei și constituirea acesteia într-un sistem de științe ale educației
sunt elemente în măsură să conducă la corelarea teoriei pedagogice cu
comandamentele sociale ale comunității, dar și cu posibilitățile și
aspirațiile celor care se educă, la asigurarea unei congruențe logice între
premisele biologice, sociale, psihologice, etice și filosofice ale educației
și la creșterea capacității de restructurare a pedagogiei în acord cu
evoluția științei și a societății în general.
1.3.5 Structura acțiunii educaționale

Obiectul de studiu al pedagogiei este educația sau, mai precis,


fenomenul educațional care se realizează în sălile de clasă. Acest
fenomen vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalității
umane, realizabilă prin corelația educator-educat, într-un context
deschis.
Datorita complexității, profunzimii și amplitudinii sale, educația este
studiată, așa cum am văzut la subiectul anterior, de o multitudine de
științe socio-umane înrudite cu pedagogia (filozofia, psihologia,
sociologia, politologia, antropologia). Aceste științe abordează educația

18 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

fie într-o manieră tangențială, situată, de regulă, la nivelul câmpului


psihosocial care înconjoară acțiunea educațională, fie în mod particular,
la nivelul unei funcții a educației sau doar la nivelul unui anumit element
al structurii acțiunii educaționale.
Pedagogia studiază dimensiunea profundă a educației care vizează
structura specifică a activității de formare-dezvoltare a personalității
proiectată și realizată la nivelul corelației dintre subiectul și obiectul
educației, dintre cel care educă și cel care este educat.

M.ed. C.S.

S O
Ideal D C.o.
Scop C.i.i. S’
Ob.

C.i.e.

Fig. 1.2. Structura acțiunii educaționale (Nicola, 1996)

Structura generală a educației se regăsește, în mod obiectiv la nivelul


oricărei acțiuni cu finalitate pedagogică, numită acțiune educațională
Structura acțiunii educaționale (Fig. 1.2.) presupune analiza corelației
funcționale, cu valoare formativă explicită și implicită, existența între
subiectul și obiectul educației, analiză realizabilă la nivelul unui model
teoretic (Nicola,1996; Cristea, 2010).
(S) reprezintă subiectul acţiunii educaţionale sau educatorul, care
elaboreaza proiectul pedagogic de tip curricular (care include obiective-
conținuturi-metode de predare-învățare și strategii de evaluare; cu accent
central pe obiective, în vederea realizarii unor raporturi optime între:
obiective-conținuturi-metode-evaluare) în funcție de finalitățile
macrostructurale (idealul educatiei - scopurile educației) stabilite, în
termeni de politică a educației, la nivelul sistemului de învățământ și
educație.

19 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

(O) reprezintă obiectul acţiunii educaţionale sau educatul, cel


asupra căruia se exercită acțiunea respectivă, în scopul transformării
acestuia în subiect al propriei formări.
(M.ed.) - mesajul educațional presupune ansamblul informațiilor
cu valoare formativă optimă pe care educatorul îl comunică elevilor.
Mesajul educațional reprezintă mesajul cu conținut didactic sau „mesajul
purtător de instruire” (Nicola, 1996). Comunicarea pedagogică a
mesajului educațional implica realizarea unui repertoriu comun între
subiectul și obiectul acțiunii educaționale.
(A) – ambianţa educaţională, respectiv climatul socio-afectiv sau
ansamblul stărilor afective ale subiectului şi obiectului, care influenţează
acţiunea educaţională; ambianța educațională este generată de tipurile
de relații ce se stabilesc între profesori și elevi pe de o parte, între elevi-
elevi, pe de altă parte (comunicare, socio-afective, de conducere).
(I.ed., Sc.ed., Ob.ed.) – reprezintă finalităţile acţiunii
educaţionale, care imprimă acesteia un sens teleologic. Prin raportare la
I.ed. (idealul educaţional), Sc.ed. (scopurile educaţionale) şi Ob.ed.
(obiectivele educaţionale), subiectul îşi orientează și dă sens acţiunii
educaţionale. Actuala paradigmă educațională, centrată pe elev, pe
nevoile și interesele acestuia, consideră că finalitățile educației se
exprimă în competențe, cu grade diferite de generalitate (competențe
generale și competențe specifice).
(D) – dispozitivul pedagogic care cuprinde metodele, procedeele,
mijloacele pedagogice utilizate de subiect în acţiunea educaţională,
precum și modalitățile de organizare a clasei de elevi (frontal, individual
sau în grupuri mici de elevi).
(S) – subiectivitatea obiectului educației exprimă momentul și
modul în care elevul conștientizează mesajul educațional, respectiv
capacitatea de a procesa informația și de a oferi un răspuns profesorului.
(C.o.) – comportamentul obiectivat al elevului, „ceea ce elevul îl
lasă pe profesor să vadă”, adică reacțiile și răspunsurile elevului ca
urmare a acțiunilor și influențelor educaționale.
(C.i.i.) – conexiunea inversă internă, adică circuitul care se
stabileşte între obiect şi comportamentul său, având rol de autocontrol şi
autodirijare a propriei formări şi dezvoltări.
(C.i.e.) - conexiune inversă externă oferă profesorului informaţii
în legătură cu efectele acţiunii exercitate asupra elevului, a modalităţii şi

20 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

a nivelului la care au fost asimilate mesajele transmise. Acest mecanism


de evaluare a comportamentului de răspuns al elevului îi permite
profesorului să își regleze continuu strategia didactică pe care o va utiliza.
(C.S.) – contextul social care include factorii şi condiţiile social-
obiective proprii unei etape concrete din dezvoltarea societăţii (factori
materiali, spirituali, economici, politici, culturali, ştiinţifici etc.) în care se
desfășoară acțiunea educațională.
Fiecare din componentele sistemului acţiunii educaţionale se află în
relaţie reciprocă cu celelalte şi cu sistemul în ansamblul său. Prin
intermediul acestor relaţii sistemul se reglează şi se autoreglează
continuu.
Înțelegerea structurii acţiunii educaţionale, ca subsistem al activităţii
pedagogice, permite evidenţierea relaţiilor complexe care se stabilesc
între agenţii educaţionali (profesori și elevi), precum şi efectele apărute
în urma intervenţiilor acestora.

1.4 Sarcini de învăţare pentru Unitatea de studiu nr. 1


1. Identificaţi cel puţin trei argumente pentru a demonstra statutul de ştiinţă al
pedagogiei.
2. Realizaţi un organizator grafic, având ca temă centrală pedagogia; organizatorul
să aibă minimum 15 „sateliți” (teme principale, secundare, terțiare etc.)
3. Explicaţi semnificaţia pedagogică a sintagmei: acţiune educaţională.
4. Explicaţi noţiunile pedagogice: obiectul educaţiei (O), subiectivitatea obiectului
educaţiei (S’), comportament obiectivat (C.o.) şi conexiune inversă internă (C.i.i.).
Puneţi noțiunile date în relaţie și realizați un eseu de maximum 1 pagină, utilizând
un limbaj natural.
5. Construiți o altă reprezentare grafică a structurii acţiunii educaţionale! Comentaţi
diferenţele.
6. Explicaţi necesitatea conexiunii inverse în contextul unei situaţii educaţionale. Ce
consecinţe decurg în situaţia absenţei acestei conexiuni inverse? Exemplificaţi!
7. Argumentaţi importanţa ambianţei educaţionale în realizarea eficientă a activităţilor
didactice.
8. Care este relaţia dintre subiectul şi obiectul acţiunii educaţionale? Pot fi inversate
rolurile? Argumentaţi
9. Selectați o etapă din evoluția pedagogiei ca știință și elaborați un eseu de maximum
2 pagini. Folosiți în acest scop resursele bibliografice indicate la sfârșitul unității de
învățare.
10. Găsiți și alte științe cu care interacționează pedagogia. Demonstrați validitatea
interacțiunii prin minimum două enunțuri.

21 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

1.5 Rezumatul Unităţii de studiu nr. 1 şi cuvinte cheie


Cursul este destinat familiarizării studenților cu conceptele fundamentale ale pedagogiei
ca știință, cu specificul, funcțiile și rolul acesteia în cadrul mai larg al sistemului științelor
educației.
Obiectivele didactice majore ale acestei unități de studiu vizează asimilarea de către
studenți a unor concepte de baza privind istoricul apariției pedagogiei ca știință, a sarcinilor
și obiectului sau de studiu, a dublei sale calități de știință și artă a educației, a caracterului
finalist al acțiunii educaționale, precum și a specificului fiecăreia dintre componentele
sistemului științelor educației.
Cuvinte-cheie: pedagogie, știință, epistemologie, sistem educațional, acțiune
educațională, ramurile pedagogiei

1.6 Test de autoevaluare a Unităţii de studiu nr. 1

1. Pedagogia, ca stiinta a educatiei, s-a constituit ca sistem:


a) teoretic
b) aplicativ
c) descriptiv
d) normativ
e) prescriptiv
2. Sistemul stiintelor educatiei include discipline:
a) pedagogice
b) psihologice
c) teoretice si practice care studiaza activitatea de formare si dezvoltare permanenta a
personalitatii umane
d) psihopedagogice
e) umaniste.
3. Pedagogia face parte din categoria stiintelor cu caracter:
a) socio-uman
b) teoretico- explicativ
c) teoretico-instructiv
d) practic-actional
e) strategic-actional
4. Pedagogia populara avea un caracter:
a) empiric
b) naiv
c) filosofic
d) nesistematizat
e) nestructurat
5. Dintre reprezentantii pedagogiei filosofice nu face parte:
a) Socrate
b) Erasmus din Rotterdam
c) Francis Bacon

22 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

d) Alfred Binet
e) Rene Descartes
6. Ambianta educationala influenteaza:
a) mesajul educational
b) finalitatile educatiei
c) mijloacele didactice
d) actiunea educationala
e) metodele didactice.
7. Conexiunea inversa externă permite:
a) reglarea
b) proiectarea
c) evaluarea
d) organizarea
e) desfasurarea actiunii.
8. Conexiunea inversa interna are rol de:
a) analiza
b) verificare
c) autocontrol
d) proiectare
e) organizare.
9. Obiectul de studiu al pedagogiei este:
a) ambianța educațională
b) subiectivitatea obiectului educației
c) fenomenul educațional
d) acțiunea educațională
e) periodizarea varstelor școlare
10. Etimologia termenului pedagogie este:
a) greacă
b) latină
c) greco-latină
d) franceza
e) engleză
• Testul de autoevaluare al unităţii de studiu nr. 1 este compus din 10 întrebări, notate cu 1 punct
fiecare, notarea începând cu nota 1.

1.7 Concluzii ale Unităţii de studiu nr. 1


Parcurgerea acestei unităţi de studiu contribuie la însuşirea de către studenţi a etimologiei,
semnificaţiilor și caracteristicilor conceptului de pedagogie, precum și evoluția acestui
concept.
Această unitate de studiu este fundamentată pe numeroase resurse bibliografice
româneşti şi străine ce atestă nivelul de implicare a specialiştilor în abordarea acestui
concept. Pedagogia este știință și artă în același timp și constituie baza formării viitorilor
profesori.

23 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Pedagogia, ca majoritatea științelor, s-a desprins din filosofie. În decursul timpului a


evoluat de la un limbaj preștiințific, preponderent empiric, desprins din viața cotidiană, spre
un discurs tot mai coerent și sistematic. Prelucrarea datelor empirice și experimentale a
condus la delimitarea unui domeniu de cercetare propriu, un obiect de interogație:
fenomenul educațional.
Obiectul de studiu al pedagogiei este fenomenul educațional, respectiv ceea ce se
întâmplă în sala de clasă și care poate fi investigat cu metode și tehnici proprii sau cu
instrumentar investigativ împrumutat din științe conexe: psihologie, sociologie,
antropologie, istorie sau biologie.

1.8 Bibliografia Unităţii de studiu nr. 1


Albulescu, I., (2009). Doctrine pedagogice, Bucureşti: EDP.
Băjău, C., (2009). Grija faţa de om în gandirea patristică a primelor patru veacuri, Craiova: Editura
Universitaria.
Bîrzea, C., (1998). Arta şi ştiinţa educaţiei, Bucureşti: EDP.
Boca, C. (coord.), (2009). Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului: modul general pentru
personalul grădiniţei, Bucureşti: Educaţia 2000+
Bocoș, M., Jucan, D., (2008). Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului., Pitești:
Editura Paralela 45.
Bontaş, I., (2007). Tratat de pedagogie, București: Editura All.
Creţu, D., Nicu, A., Mara, D., (2005): Pedagogie. Formarea iniţială a profesorilor, Sibiu: Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.
Cristea, S., (2010). Fundamentele educației, București: Editura ProUniversitaria.
Cucoş, C., (2002). Pedagogie, Iaşi: Editura Polirom.
Joiţa, E., (1999). Pedagogia - știinţa integrativă a educaţiei, Iaşi: Editura Polirom.
Macavei, E., (1997). Pedagogie. Propedeutică. Didactică, Bucureşti: EDP.
Mialaret, G. (1981). Introducere în pedagogie, București: EDP.
Nicola, I., (1996). Tratat de pedagogie școlară, Bucureşti: EDP
Păun, E., (2017). Pedagogie. Provocări și dileme privind școala și profesia didactică, Iași: Editura Polirom.

24 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Unitatea de studiu nr. 2

EDUCAȚIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Cuprins Pag.
2.1.Introducere 25
2.2 Obiective 26
2.3. Educația în societatea contemporană 26
2.3.1 Etimologie și ipostaze ale conceptului de educație 27
2.3.2 Definirea educaţiei: aspecte teoretice şi analize critice 29
2.3.3 Diversificarea sistemului educaţional 31
2.3.3.1 Educaţia permanentă sau educaţia de-a lungul întregii vieţi 32
2.3.3.2 Educaţia formală, nonformală şi informală 35
2.3.3.3 Educația în era digitală 38
2.3.3.4 Autoeducația 41
2.3.3.5 Educația adulților 42
2.4 Funcțiile educației 44
2.5 Noile educații 47
2.6 Provocări și schimbări în educația secolului XXI 50
2.7 Sarcină de învățare 52
2.8 Rezumatul Unității de studiu nr. 2 și cuvinte cheie 53
2.9 Test de autoevaluare 54
2.10 Concluzii ale Unității de studiu nr. 2 55
2.11 Bibliografie 56

2.1 Introducere
Această unitate de studiu urmărește să clarifice studentului conceptul de educație și
ipostazele sale. Studentul află din acest capitol despre natura educației din perspectiva a două
paradigme: psihologică și sociologică, precum și limitele acestora. Unitatea de studiu nr. 2
dezvoltă conceptul de educație în diversitatea formelor sale: educația permanentă,
formală-nonformală-informală, autoeducația, educația adulților, educația în era digitală.
Vor fi studiate funcțiile educației, precum și „noile educații” în contextul problematicii lumii
contemporane. Diversificarea sistemului educațional arată dinamica vieţii sociale și
modificările care au loc în zona aşteptărilor şi nevoilor individuale.

Cunoştinţe preliminare
Înţelegerea acestui conţinut este facilitată de cunoștințele de psihologie
generală.
Resurse necesare şi recomandări de studiu: referințele bibliografice
menţionate la finele unităţii de studiu.
Durata medie de parcurgere şi învăţare a unităţii de studiu este de 6 ore

25 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

2.2 Obiectivele Unităţii de studiu nr. 2


Această unitate de studiu are ca obiectiv specific însuşirea semnificaţiilor conceptului de
educație, etimologia, ipostazele, funcțiile și formele acesteia, precum și necesitatea şi
importanţa studiului educației în contextul activităților școlare desfășurate cu preșcolarii și
cu școlarii mici.
Obiectivul specific va fi mai bine însuşit dacă veți avea în vederea următoarele obiective
operaţionale:
- să definți educaţia ca activitate, ca proces şi ca rezultat;
- să menţionați cele două paradigme de definire a educaţiei, ținând cont de diferenţele
dintre ele și de limitele lor;
- să formulați o definiţie holistică a educaţiei;
- să enunțați noţiunea de educaţie permanentă;
- să explicați noțiunile de educaţia formală, nonformală şi informală şi interacțiunile lor;
- să identificați problematica lumii contemporane din perspectiva „noilor educații”;
- să analizați provocările și schimbările din educația secolului XXI.

Notițe
2.3 Educația în societatea contemporană
personale
Această unitate de studiu este fundamentată pe literatura de specialitate,
românească și străină, care atestă nivelul de implicare a specialiștilor în
abordarea conceptului de educație pe parcursul evoluției istorice a
omenirii. Sensurile acordate acestui concept sunt multiple și variate, în
funcție de momentul de timp și de intenționalitatea asociată acestora.
Prezentam, spre exemplificare (Cucoș, 1996), câteva definiții ale educației:
• Immanuel Kant: Educația este activitatea de disciplinare, cultivare,
civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a
dezvolta în individ toata perfecțiunea de care este susceptibil.
• Johann Friedrich Herbart: Educația este acțiunea de formare a
individului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o multitudine de interese.
• John Dewey: Educația este acea reconstrucție sau reorganizare a
experienței care se adaugă la înțelesul experienței precedente și care
mărește capacitatea de a dirija evoluția celei care urmează.
• Emil Durkheim: Educația constituie acțiunea generațiilor adulte
asupra celor tinere, cu scopul de a forma acestora din urma anumite
stări fizice, intelectuale sau mentale necesare vieții sociale și mediului
pentru care sunt destinate.
• John Stuart Mill: Educația înseamnă tot ceea ce facem noi înșine și
tot ceea ce fac alții pentru noi, spre a ne apropia de perfecțiunea
materiei noastre.

26 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Indiferent de sensul acceptat putem constata, la o prima aproximare, că


educația este o componentă a existenței sociale, fiind în fapt o întâlnire
de factură informațională între individ și valorile de orice natură ale
societății.

2.3.1. Etimologie și ipostaze ale conceptului de educație

Etimologia cuvântului educație este latinească și este rezultatul


convergenței a două trasee explicative: educo-educare (a alimenta, a
creste, a îngriji) și educe-educere (a duce, a conduce, a scoate). Reunind
într-un concept actual sensurile oferite de către cele doua interpretări
putem opta pentru sintagma sinonima „evoluție dirijată”. O extensie a
acestei perspective a dus la formularea unei definiții: a educa înseamnă
a scoate copilul din starea de natură (biologică) și a-l conduce în starea
de cultură” (Nicola, 1996).
Ipostazele conceptului de educație sunt:

Educația ca
activitate

Educația
ca proces

Educația
ca produs

Fig. 2.1. Ipostazele conceptului de educație

Educația ca activitate reprezintă un ansamblu de


acțiuni desfășurate deliberat în cadrul unei
Educația
societăți pentru transmiterea și formarea la
ca
tinerele generații a comportamentelor și valorilor
activitate
acumulate de-a lungul timpului, a zestrei culturale
a omenirii în general. Educația în ipostaza sa de
activitate cuprinde un ansamblu de acțiuni
conștiente, sistematice în principal, pe care un subiect educațional
(educatorul) le exercită asupra unui obiect educațional (cel care se
educa) în vederea realizării unui scop bine determinat. Educația
integrează acțiunile (deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite,

27 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

sistematice sau neorganizate) de modelare a omului în perspectiva unor


finalități racordate la repere social-istorice și culturale. În condiții optime,
efortul comun și conștient al celor doi actori (educatorul și educatul)
evoluează înspre un stadiu superior al educației și umanizării:
autoeducația (vezi 2.3.4).

Educația este un proces specific uman prin care se


urmărește valorificarea resurselor interne ale
Educația personalității. Educația ca proces implică un șir de
ca operații sau fenomene de transformare în sens
proces pozitiv și pe termen lung a ființei umane, din
perspectiva unor finalități explicit formulate.
Această transformare se realizează concomitent
pe doua coordonate sau dimensiuni fundamentale:
• dimensiunea psihologică, de transformare individuală prin
acumularea culturii transmise prin acțiunea educațională;
• dimensiunea socială, de socializare, de dobândire a unor
comportamente, atitudini sau conduite dezirabile din punct de vedere
social (vezi 2.3.2).
Educaţia ca proces reflectă o necesitate de natură psihologică, angajată
la nivelul numeroaselor raporturi interindividuale, realizabilă pe o
traiectorie "bio-psiho-socială". Acţiunile şi influenţele mediului social,
aflate în centrul sau la periferia procesului de educaţie, angajează
structuri cognitive, afectiv-motivaţionale şi volitive ale personalităţii,
însușiri aptitudinale şi caracteriale ale acesteia. Analiza educaţiei ca
proces contribuie astfel la explicarea dimensiunii „subiective" a educației
și permite interpretarea evoluției personalității prin valorificarea prioritară
a resurselor sale interne. Dimensiunea socială contribuie la înțelegerea
educației ca relație între educator și educat, relație în interiorul căreia
educatorul intenționează să provoace schimbări în personalitatea
educatului, pe baza unor obiective prestabilite.

La nivel individual educația ca produs reflectă, în


Educația special, rezultatele educației concretizate în cultura
ca generală și de specialitate, în atitudini și
produs comportamente, în valori împărtășite, deprinderi și
priceperi, motivație etc. La nivel societal educația
este văzută ca un bun public, ale cărei caracteristici
nu sunt statice, ci evoluează în contexte socio-economice, politice și
culturale. Contextul actual se confruntă cu schimbări profunde,
cunoscute în termeni de: societate bazată pe cunoaștere, evoluția
tehnologiei (TIC), masificarea educației, constrângeri bugetare (resurse

28 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

limitate necesare pentru realizarea sa). Ca atare, educația conduce la


obținerea unui produs, dar a unui produs extrem de incert, deoarece
dezvăluie omul - în calitatea sa intelectuală - adică obiectul transformat.
Educația ca produs are o dublă intrare: „Produsul nu depinde numai de
activitatea furnizorului de servicii, ci și de implicarea beneficiarului, a
cursantul” (Caner, 2001, pag. 3). În acest context, cooperarea între actorii
serviciului educațional, profesori și elevi, este esențială. De asemenea,
mediul familial, sistemul școlar, comunitatea locală sunt variabile decisive
în formarea produsului educațional.
Concluzionând, putem afirma ca educația este în esența sa o acțiune
socială, o acțiune de transformare ce se desfășoară în direcția
impulsionării evoluției individului spre stadiul de personalitate formată,
autonomă, responsabilă, conformă cu un model dezirabil social. În
general putem spune ca prin educație desemnăm un ansamblu de acțiuni
și influențe care contribuie la formarea omului ca om, respectiv acțiunea
de modelare a naturii umane în direcția atingerii anumitor finalități, în
temeiul anumitor valori social acceptate.

2.3.2 Definirea educaţiei: aspecte teoretice şi analize critice

Educația reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei, chiar dacă ea


este studiată și de alte științe socio-umane. Acestea pot aborda conceptul
doar tangențial, în funcție de conjuncturi sau interese. Abordată
pedagogic, educația este tratată din perspectivă științifică, la un grad înalt
de generalitate și abstractizare. Chiar și în acest context relativ limitat la
nivel pedagogic, educația a primit numeroase definiții în tratatele de
specialitate. Este dificilă selectarea sau sistematizarea riguroasă a
acestor definiții, deoarece ele sunt generate de poziții teoretice și în
contexte social-istorice foarte diferite.
Definirea și analiza conceptului pedagogic de educație se poate realiza
pe două căi diferite, dar complementare: istorică și axiologică (Cristea,
2010b).
Calea de cunoaștere istorică presupune analiza genezei conceptului de
educație „în raport cu un anumit factor intern sau extern considerat
determinant într-o etapă istorică sau ca tendință de politică a educației:
educatorul, psihologia celui educat, societatea, tehnologia educației etc.”
(Cristea, 2010b). Această cale se subdivide în trei etape:
1) etapa preparadigmatică (de la începuturile umanității până la
Renaștere);
2) etapa paradigmatică, marcată de prima lucrare sistematizată
de pedagogie (J.A. Comenius, Didactica Magna, 1657) și

29 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

încheiată la mijlocul secolului XX cu marile lucrări ale


curentului Educația Nouă;
3) etapa postparadigmatică (curriculară), care stă sub semnul
personalității filosofului și pedagogului american John Dewey.
O privire de ansamblu asupra primelor două etape conduce la constarea
că în cea mai mare parte definiţiile date conceptului de educaţie pun
accentul fie pe individ, pe dezvoltarea persoanei, fie pe socializare, pe
integrarea socială a individului.
S-au conturat astfel două două modele de abordare a educației:
• valorificarea resurselor interne ale
modelul personalității
psihocentrist • dezvoltarea maximală şi autonomia
persoanei

• socializa prin educație a copililui


modelul
• nevoile societății determină scopurile şi
sociocentrist conţinuturile educaţiei

Din analiza celor două paradigme putem constata caracterul lor unilateral
cu privire la natura educaţiei. Fiecare ia în considerare doar una dintre
dimensiunile realităţii educaţionale, fie cea biopsihică, fie cea socială, fapt
care le reduce în mare măsură pertinenţa şi rigoarea ştiinţifică.
În realitate, educaţia are un caracter pluridimensional şi o definiţie
adecvată trebuie să ia în considerare în egală măsură ambele
dimensiuni, astfel încât să poată orienta acţiunea educativă pentru a
răspunde atât nevoilor individului, cât şi celor ale societăţii pentru care îl
pregătim. Pentru a media între cele două poziții și a găsi o abordare
integratoare postmodernismul a ales ca soluție modelul curricular de
definire a conceptului de educație.
Acest model s-a dezvoltat în secolul XX, în special din a doua jumătate a
secolului, reprezentativă fiind lucrarea lui Ralph Tyler: Basic Principles of
Curriculum and Instruction (1949). Ceea ce propune paradigma
curriculumului este plasarea în centrul educației a finalităților construite
la nivelul unității dintre cerințele psihologice sau individuale ale celui
educat și cerințele societății, exprimate prin conținuturile instruirii validate
social.
Principiile propuse de Tyler vizează definirea scopurilor și obiectivelor
educației în termeni psihologici (de comportamente cognitive) și în
termeni sociali (de conținuturi ale instruirii), în funcție de care sunt
selectate experiențele de învățare ale celor educați, precum și
30 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

modalitățile de organizare metodică a activității de predare-învățare și


tehnicile de evaluare. Altfel spus, paradigma curriculumului, vizează
unitatea dintre abordarea educației ca proces și ca produs, realizabilă la
nivelul unei activități psihosociale, cu funcție centrală de formare-
dezvoltare a personalității, în vederea integrării sale optime la nivelul
societății prezente și, mai ales al societății viitoare (Cristea, 2010a și
2010b; Păun, 2017).
Calea cunoașterii axiomatice sau normative confirmă evoluția cunoașterii
științifice a conceptului de educație și se concretizează în cinci criterii
axiomatice3: (1) tipologia activității educaționale (psihologică, sociologică,
curriculară); (2) structura și funcțiile educației; (3) finalitățile educației
(ideal, scop și obiective); (4) formele și conținuturile educației; (5)
contextul intern și extern al educației. (Cristea, 2010b).
Cele două căi de analiză a conceptului de educație conduc la înțelegerea
acestuia ca un concept pedagogic fundamental, elaborat printr-un demers
epistemologic coerent, din perspectiva paradigmei curriculumului.
Definirea educației are ca gen proxim activitate psihosocială, cu funcția
centrală de formare-dezvoltare a personalității, realizată în vederea
integrării sale în societate, pe baza corelației educator-educat, iar ca
diferență specifică ansamblul de factori psihosociali aflați în permanentă
schimbare, în timp și spațiu.
2.3.3 Diversificarea sistemului educaţional
În spațiul social există și interacționează numeroase sisteme
specializate, care au cadre și reguli proprii de funcţionare: politic,
economic, sanitar, cultural, religios, juridic etc. Sistemul educaţional este
unul dintre acestea, aflat în strânsă conexiune și influențat permanent de
toate celelalte sisteme ale societății.
Pedagogia clasică prezintă sistemul educaţional relativ static şi dominat
de câteva mari domenii educaţionale, şi anume: educaţia intelectuală,
morală, estetică şi fizică. În multe privinţe, acestea constituie şi astăzi
structura de bază a sistemului educaţional, îndeosebi a celui şcolar.
Fiecare dintre aceste domenii a suferit de-a lungul timpului schimbări
importante în planul finalităţilor, conţinuturilor şi modalităţilor de realizare
(vezi detalii în Unitatea de învățare nr. 4).

3criterii axiomatice = enunțuri fundamental adevărate, admise fără demonstrație, care se impun ca
evidențe, și care sunt acceptate ca puncte de plecare într-o disciplină științifică; în acest caz, criteriile
enumerate în text sunt universal acceptate ca evidențe în analiza conceptului de educație din perspectiva
pedagogiei.

31 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Chiar de la începutul secolului XX s-au produs o serie de schimbări


fundamentale în structura și funcționarea sistemului educațional, dar mai
ales sfârșitul secolului XX și intrarea în secolul XXI au revoluționat
conținuturile și metodologiile didactice. Schimbările multiple intervenite în
cunoașterea umană, noile descoperiri științifice și tehnologice, precum și
imersiunea acestora în școală nu mai satisfac de mult așteptările
societății de la sistemul educațional. Astfel încât asistăm la o diversificare
a ofertei sistemului educaţional, atât pe axa temporală, dar mai ales pe
axa spațială, prin apariția mediilor virtuale de instruire și educare.
2.3.3.1 Educaţia permanentă sau educaţia de-a lungul întregii vieţi
Trecerea de la paradigma educației centrată pe școală la paradigma
educației permanente s-a realizat în contextul unei noi perspective
sociale propusă de pedagogul suedez Torsten Husen (1974): „societatea
educativă” („learning society”), definită prin urmatoarele trăsături
învățare continuă, responsabilitate față de propria evoluție socială și
profesională, evaluare centrată mai mult pe confirmarea progreselor
decât pe constatarea eșecurilor, participare civică și munca în echipa,
parteneriat social.
Permanenţa educaţiei presupune „un sistem complet, coerent şi integrat,
oferind mijloace proprii de a răspunde aspiraţiilor de natură educativă şi
culturală ale fiecărui individ, potrivit disponibilităţilor sale: ea este
destinată să permită fiecăruia să-şi dezvolte personalitatea pe durata
întregii vieţi prin munca şi activităţile pe care le desfăşoară” (Dave, 1991).
Educația permanentă reprezintă un principiu organizatoric și filosofic care
presupune că educația este un continuum existențial. Condițiile care au
impus acest principiu în practica educațională sunt:
• evoluția științei și tehnologiei, care a dus la explozia cunoașterii
concomitent cu fenomenul de perisabilitate rapidă a cunoștințelor
• mutații în viața economică, socială, politică și culturală, care au
schimbat statutul economico-social al oamenilor, ceea ce a implicat
eforturi permanente de adaptare la schimbări și de integrare socială;
• dinamica demografiei, care a indicat o creștere a numărului oamenilor
în vârstă comparativ cu ponderea pe care o dețin tinerii în sistemul de
educație.
Persistă multe confuzii terminologice care îngreunează definirea
sintagmei4: educație permanentă. În literatura pedagogică sunt utilizate
sintagme relativ sinonime pentru educația permanentă, precum: educaţie
4
sintagmă = locuțiune; expresie
32 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

continuă, educaţia adulţilor, educaţie de-a lungul întregii vieţi etc.


Majoritatea acestor termeni s-au impus rapid la nivel internaţional, fie prin
traducere din limba engleză ca limbă de comunicare internaţională, fie ca
efect al dezvoltării acestui domeniu în spaţiul anglo-saxon.
Educația permanentă, ca și concept global sau integrator, se afirmată în
mod special în societatea postmodernă, în contextul cerințelor
epistemologice și pedagogice impuse de paradigma curriculumului.
Pentru a putea defini acest concept pedagogic fundamental trebuie să
trecem în revistă fundamentele istorice, filosofice, sociologice și
psihologice ale educației permanente.
Reperele istorice ale educației permanente pot fi analizate la trei niveluri
de referință: tradițional, modern și postmodern.

• secolul XIX: școlile superioare daneze; universitățile


tradițional populare franceze; universitățile deschise britanice;
activitățile extrașcolare inițiate în România de Spiru Haret

• prima jumătate a secolului XX - educația adulților


modern concepută ca parte integrantă a vieții sociale; formarea
și perfecționarea profesională

• afirmată deplin după 1970 - proces educativ unitar și


postmodern integrat (familie, școală, societăți de producție, servicii
etc.)

Reperele filosofice ale educației permanente se află în pedagogia


umanistă care presupune: a) „reînnoirea, lărgirea și adâncirea
contactelor cu alți oameni”; b) „o profundă angajare în activități sociale”
(Suchodolski, 1970). Educația permanentă din perspectiva filosofiei
umaniste încearcă o reconcilierea între cultura tehnologică și
organizațională, pe o parte și cultura umanistă, pe de altă parte. Într-o
societate hipertehnologizată ca cea de azi educația trebuie să găsească
un echilibru între științele tehnice și cele socioumane, între eficiența
activității, condiționată de reguli și libertatea de acțiune, favorabilă
creativității superioare (inventive și inovatoare).
Reperele sociologice ale educației permanente pledează pentru structuri
„descentralizate, mai flexibile și opționale (...), „o organizare eterogenă,
nelegată de vârstă și eliberată de spațiul numit „școală” (Dave, 1991).
Formulele exersate social sunt deja insituționalizate prin universități
deschise, televiziuni școlare și universitare, „universități fără pereți”,
învățământ deschis la distanță etc. Toate au în vedere, adaptarea

33 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

educației la schimbările rapide produse în domeniul științei și al


tehnologiei, dar și în plan cultural prin extinderea timpului liber și prin
oferta excepțională a mass-mediei și a informatizării (Cristea, 2010). De
asemenea, între reperele sociologice prin care percepem educația
permanentă azi se situează și decalajele dintre indivizi și instituții (Hamel,
2012) sau birocratizarea excesivă a sistemelor sociale și, implicit a
școlilor (Hilton, 2016).
Reperele psihologice ale educației permanente sunt avansate ca
răspunsuri la riscurile generate de schimbările foarte rapide și foarte
numeroase, dar și foarte contradictorii, acumulate ciclic în societatea
modernă și postmodernă. Educația permanentă devine soluția de fond
necesară pentru rezolvarea problemelor psihologice care întrețin
„nesiguranța în viață”, „alienarea individualității”, incertitudinea în relațiile
de familie sau de grupuri profesionale etc. care conduc la „criza
identității”. Cei trei „i”: identitate, intimitate și imaginație sunt repere
sensibile ale tinerilor care se confruntă azi cu un alt tip de învățare, cu
alte ritmuri și viteze de achiziție a cunoașterii, în alte contexte sociale și
afectiv-motivaționale.

Fig. 2.2. Educația permanentă

În concluzie, educația pe tot parcursul vieţii este un proces continuu de


oportunităţi flexibile de învăţare, corelând învăţarea şi competenţele
dobândite în instituţiile formale cu dezvoltarea competenţelor în contexte
informale şi non-formale, în special la locul de muncă. Acesta reflectă un
concept de învăţare neîntreruptă, oricând şi oriunde. Deşi conceptul s-a
modificat de-a lungul timpului, raţionamentul de bază rămâne acelaşi:
34 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

oamenii trebuie să îşi actualizeze cunoştinţele şi competenţele, ca


indivizi, cetăţeni şi angajaţi. Acest lucru este esenţial pentru a sprijini
competitivitatea în contextul unei economii globale a cunoaşterii bazată
pe tehnologie şi pentru a promova integrarea socială şi participarea la o
societate democratică (Strategia națională de învățare pe tot parcursul
vieții, 2015-2020).
2.3.3.2 Educaţia formală, nonformală şi informală
Formele generale ale educației reprezintă o parte importantă a sistemului
de educație, care include toate instituțiile/organizațiile sociale și
comunitățile umane, în mod explicit sau implicit, direct sau indirect,
deliberat sau spontan, în realizarea funcțiilor pedagogice principale sau
secundare.
Educația formală include ansamblul acțiunilor intenționat educative,
organizate și realizate în mod planificat și sistematic în cadrul instituțiilor
școlare și universitare, prin intermediul sistemului de învățământ,
structurat și ierarhizat în trepte școlare și ani de studii (Cerghit, 1988).
Educația formală implică acțiuni cu finalitate pedagogică realizate în
contextul instituțiilor/organizațiilor specializate în educație/instruire,
structurate pe niveluri școlare (primar, secundar, superior) sau
postșcolare/postuniversitare (activități de perfecționare, reciclare etc.).
Instruirea și educarea elevilor/studenților se realizează pe baza unor
documente (planuri de învățământ, programe scolare, manuale) într-o
structură organizatorică clară, asigurandu-se conținutul și continuitatea
la nivelul procesului de învățământ, concretizat în activități de predare,
învățare și evaluare.
Avantajul principal al educației formale constă în posibilitatea asimilării
sistematice a cunoștințelor din diferite domenii ale cunoașterii, în
formarea de capacități, atitudini sau aptitudini necesare individului pentru
integrarea în societate. Din acest motiv, educația formală este
considerată nucleul demersurilor de instruire și educare a individului (Fig.
2.2). În pofida acestui fapt, la nivelul educației formale persistă câteva
probleme, cum ar fi: tendința de centrare exclusivă pe performanțele
înscrise în programe, accentul pus pe asimilare masivă de informații,
restrângerea libertății de acțiune a elevului sau studentului, caracterul
monoton al unor activități, ceea ce predispune la dezinteres. Pe fondul
acestor probleme, specialiștii domeniului atrag atenția asupra nevoii de
deschidere a școlii față de realitățile și problemele lumii contemporane,
de reconsiderarea educației școlare din perspectiva educației
permanente.

35 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Educația nonformală include ansamblul acțiunilor instructiv-educative


structurate și organizate într-un cadru instituționalizat, dar în afara
sistemului de învățământ. Educația nonformală integrează două tipuri de
activități: parașcolare (de perfecționare, reciclare etc.) și perișcolare
(vizite, excursii, cercuri științifice etc.).
Activitățile desfășurate în aria educației nonformale sunt opționale sau
facultative, exercitandu-se prin intermediul unor instituții sau medii, cum
ar fi: cluburi ale copiilor, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe, case de
cultură, organizații non-guvernamentale. Acest tip de educație acoperă
nevoile de învățare ale copiilor, tinerilor, adulților sau chiar vârstnicilor,
permițând atingerea unor scopuri multiple în raport cu segmentul de
populație vizat, cum ar fi: lărgirea orizontului cultural, dezvoltarea unor
interese și aptitudini speciale, cultivarea unor modalități eficiente de
petrecere a timpului liber, perfecționarea profesională sau inițierea într-o
nouă activitate, destinderea etc.
Educatia nonformală prezintă avantajul unui spațiu instructiv-educativ
mai flexibil decât cel școlar, oferind individului o mai mare libertate de
acțiune, o diferențiere a ofertei educaționale în raport cu solicitările
beneficiarilor, un câmp motivațional mai larg și mai deschis procesului de
formare a personalității. Dezavantajul major ar fi acela că demersurile de
evaluare nu sunt foarte sistematice, ceea ce conduce spre absența unor
autoevaluări riguroase.
Educația informală se referă la „totalitatea informațiilor neintenționate,
difuze, eterogene, voluminoase – sub aspect cantitativ – cu care este
confruntat individul în practica de toate zilele și care nu sunt selectate,
prelucrate din punct de vedere pedagogic” (Cucoș, 1996, p.36).
Educația informală este rezultatul multitudinii de influențe cotidiene,
venite din zona mediului social, cultural, economic al individului (familia,
civilizatia rurală-urbană, cercul de prieteni, discuțiile ocazionale, mass-
media etc.). Această formă a educației este prezentă de-a lungul vieții,
motiv pentru care se poate spune ca educația informală precede și
depășește ca durată, conținut și modalități de realizare educația formală.
Educația informală integrează un conținut extrem de variat, rezultat din
valorile, activitățile sau preocupările mediului existențial al individului.
In toate țările lumii, educația informală este în expansiune, cantitatea
influențelor dobândite în afara școlii sporind semnificativ. Nu de puține ori
însa influențele educației informale pot intra in contradicție cu acțiunile
promovate în zona educației formale. Ne referim la fenomene de
infracționalitate, la consumul de droguri etc. În acest context rolul școlii

36 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

este de a ghida, completa și corecta achizițiile obținute prin intermediul


educației informale și nonformale. (Jinga, Istrate, 1998).
Școala nu își mai poate permite să ignore mesajele celorlalte forme ale
educației și experiențele acumulate de elevi în diferite contexte de viață,
ci dimpotrivă are sarcina de a prelua și prelucra influențele educației
nonformale și informale.
Educație
Educație informală Educație formală
nonformală
• nu este organizată • oferită într-un mediu • inclusă în activităţi
sau structurată organizat şi structurat planificate care nu
au drept scop
învăţarea, în mod
explicit
• rezultă în urma • în mode explicit, are • în interiorul şi în
activităţilor zilnice drept scop învăţarea exteriorul
instituţiilor
educaţionale
organizate

• în majoritatea • în mod specific, duce • activităţi organizate


cazurilor, este la validare şi şi susţinute
neintenţionată certificare
națională/intenţionată
• mai puţin organizată • asigurată în cadrul • nu respect în mod
şi mai puţin sistemului de instituţii obligatoriu sistemul
structurată decât educaţionale formale de “scară“; durata
educaţia nonformală (inclusiv “sistemul poate varia
dual“)
• constituie o
“scară“continuă a
educaţiei; intenţionată

Frontierele dintre cele trei forme ale educației nu sunt rigide. Viziunea
modernă asupra educației acreditează raporturile de complementaritate
și interdependență între educația formală, nonformală și cea informală.
Articularea reală a celor trei forme ale educației este însă o problemă
complexă. Iată câteva posibilități de integrare a celor trei forme ale
educației, din perspectiva educației formale:
• lecții organizate interdisciplinar cu echipe de profesori, pregatite în
legatură cu informații dobândite de elevi în cadrul informal;
• activități educative care valorifică informațiile de tip nonformal și
informal (ore de dirigenție, dezvoltare personală, diferite opționale);
• utilizarea la clasă a metodelor de învățare independentă;
• activități extradidactice și/sau extrașcolare („școala altfel”, cercuri
științifice, excursii didactice).

37 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Integrarea sau articularea celor trei forme ale educației poate asigura
creșterea potențialului pedagogic al activităților de formare și dezvoltare
a personalității în spațiu didactic și extradidactic.
2.3.3.3 Educația în era digitală
Tehnologia a jucat întotdeauna un rol important în predare, de-a lungul
timpului, dar până de curând a rămas mai mult la periferia educației.
Tehnologia a fost folosită în principal pentru a susține predarea obișnuită
în clasă sau a funcționa sub formă de învățământ la distanță, pentru o
minoritate de studenți sau în departamente specializate. Cu toate
acestea, în ultimii 10-15 ani tehnologia influențează din ce în ce mai mult
activitățile de bază ale învățământului din școli și universități.
Într-o epocă digitală, suntem înconjurați, într-adevăr, scufundați în
tehnologie. În plus, rata schimbărilor tehnologice nu prezintă nici un semn
de încetinire. Tehnologia conduce la schimbări masive în economie, în
modul în care comunicăm și ne relaționăm unii cu alții și tot mai mult în
modul în care învățăm. Cu toate acestea, instituțiile noastre de
învățământ au fost construite în mare măsură pentru o altă vârstă, bazată
pe o perioadă industrială, nu pe cea digitală. Astfel, profesorii se
confruntă cu o provocare masivă a schimbării. Cum putem să ne
asigurăm că dezvoltăm tipurile de absolvenți ai cursurilor și programelor
noastre care sunt potrivite pentru un viitor din ce în ce mai volatil, nesigur,
complex și ambiguu? Ce ar trebui să păstrăm în continuare în metodele
noastre de predare (și în instituții) și ce trebuie să ne schimbăm? (Bates,
2015).
Pentru a realiza actul de învățare și pentru a dobândi cunoștințe se
interconectează trei componente: conținutul, abilitățile și atitudinile.
Conținutul include fapte, idei, principii, dovezi și descrieri ale proceselor
sau procedurilor. Cei mai mulți profesori sunt bine instruiți în conținut și
au o înțelegere profundă a domeniilor în care predau. Expertiza în
formarea și dezvoltarea abilităților și atitudinilor este o altă problemă.
Profesorii încearcă să-i ajute pe elevi să-și dezvolte abilități și să își
creeze un sistem de valori. Problema apare în momentul în care ne
întrebăm dacă aceste abilități intelectuale și practice, precum și valorile
la care se raportează profesorii corespund cerințelor societății de azi.
Competențele necesare într-o societate a cunoașterii includ următoarele:
• abilități de comunicare tradiționale (a citi, a vorbi și a scrie coerent
și clar), precum și abilități de comunicare în domeniul social media (a
crea un scurt videoclip YouTube pentru a capta demonstrația unui
proces sau pentru a realiza un spot publicitar, a accesa prin

38 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

intermediul Internetului o comunitate vastă de persoane cu idei, a


primi și de a încorpora feedback, a împărtăși informațiile în mod
corespunzător și a identifica noi tendințe și idei etc.);
• abilitatea de a învăța independent: asumarea responsabilității
pentru a elabora ceea ce trebuie să știi și unde să găsești această
cunoaștere; acesta este un proces continuu de lucru bazat pe
cunoaștere, deoarece baza de cunoștințe se schimbă în mod
constant, dar și de utilizarea unor noi echipamente și modalități de a
face lucruri sau de a învăța cine sunt oamenii de care ai nevoie pentru
a rezolva o sarcină;
• atitudine etică pentru a construi încrederea (deosebit de importantă
în rețelele sociale informale și formale), într-o lume în care există
numeroși actori, diferiți și un grad mare de interdependență;
• atitudine flexibilă și abilități de lucrul în echipă deoarece viața în
societatea de azi implică multă colaborare, ajutor reciproc și schimb
de cunoștințe cu alții în organizații conexe.
• competențe digitale sunt absolut necesare deoarece majoritatea
activităților bazate pe cunoaștere depind în mare măsură de utilizarea
tehnologiei. Cu toate acestea, chestiunea cheie este că aceste abilități
trebuie să fie încorporate în domeniul cunoașterii în care se desfășoară
activitatea. Acest lucru înseamnă, de exemplu, că agenții imobiliari
trebuie să cunoască cum să utilizeze sistemele de informații geografice
pentru a identifica tendințele de vânzări și prețurile în locații geografice
diferite, sudorii trebuie să știe cum să utilizeze computerele pentru a
controla roboții pentru a examina și repara conductele, radiologii
trebuie să știe cum să utilizeze noile tehnologii care "citesc" analiza
scanărilor RMN. Astfel, utilizarea tehnologiei digitale trebuie să fie
integrată și evaluată prin baza de cunoștințe a disciplinei;
• managementul cunoștințelor: încorporează toate abilitățile și
atitudinile necesare într-o lume a schimbării. Cunoștințele nu se
schimbă rapid numai prin noi cercetări, noi evoluții și diseminarea
rapidă a ideilor și practicilor pe Internet, dar sursele de informație
cresc, cu o mare varietate a fiabilității sau validității informațiilor.
Astfel, cunoștințele pe care un inginer le învață la universitate pot
deveni rapid caduce. Există atât de multe informații acum în domeniul
sănătății încât este imposibil pentru un student la medicină să
stăpânească toate tratamentele medicamentoase, procedurile
medicale și științele emergente, cum ar fi ingineria genetică, chiar și
în cadrul unui program de șase ani. Competența cheie într-o societate
bazată pe cunoaștere este gestionarea cunoștințelor: cum să găsești,
să evaluezi, să analizezi, să aplici și să diseminezi informațiile, într-
un anumit context.

39 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Acestea sunt abilități și atitudini pe care absolvenții vor trebui să le


dezvolte mult timp după absolvire.
Pe măsură ce tot mai mulți profesori s-au implicat în procesul de învățare
on-line, ei și-au dat seama că multe lucruri care au fost făcute în mod
tradițional în clasă pot fi făcute la fel de bine, sau chiar mai bine, online.
Ca urmare, unii profesori au introdus treptat mai multe elemente de studiu
online în procesul de predare în clasă. Deci, sistemele de management
al învățării pot fi folosite pentru a stoca note de curs sub formă de
diapozitive sau PDF-uri, pot fi furnizate link-uri către lecturi online sau pot
fi înființate forumuri online pentru discuții. Astfel, învățarea online este
treptat amestecată cu predarea față în față (blended learning), dar fără a
schimba modelul de predare de bază în clasă. Învățarea online este
folosită ca un supliment la predarea tradițională.
Mai recent, captarea de cursuri i-a determinat pe profesori la realizarea
faptului că, dacă lecția este înregistrată, elevii ar putea să vadă acest
lucru în timpul lor personal, iar apoi timpul de la clasă ar putea fi folosit
pentru mai multe sesiuni interactive. Acest model a devenit cunoscut sub
numele de "clasa flipped" („clasa răsturnată” sau „clasa în oglindă”).
Există un oarecare interes și pentru realizarea unor astfel de clase în
școlile din România, experimentate prin programele eTwinning sau
realizarea unor ateliere de către profesori entuziaști.
(http://www.exe.org.ro/curs/realizare-video-tutorial-educational/)
Unele instituții școlare din țări dezvoltate sub raportul infrastructurii
tehnologice (Canada, SUA) dezvoltă acum planuri de a transfera o parte
substanțială a predării convenționale, față în față, în moduri mixte, hibride
sau deschise, care s-au dovedit a fi mult mai flexibile. De exemplu,
Universitatea din Ottawa intenționează să aibă cel puțin 25% din cursurile
sale mixte sau hibride în termen de cinci ani (Universitatea din Ottawa,
2013). Universitatea din British Columbia intenționează să restructureze
majoritatea anilor I și II de studiu în clase hibride (Farrar, 2014).
Un factor care îi face pe elevi oarecum diferiți astăzi este imersarea și
facilitarea tehnologiilor digitale și, în special, a rețelelor sociale:
mesagerie instant, Twitter, jocuri video, Facebook și o întreagă serie de
aplicații care rulează pe o varietate de dispozitive mobile, dispozitive
precum iPad-urile și telefoanele mobile. Acești elevi sunt în mod constant
"on". Cei mai mulți elevi vin la școală cu experiență în mediile sociale, iar
o mare parte din viața lor evoluează în jurul unor astfel de medii. Unii
comentatori, cum ar fi Mark Prensky (2001), susțin că nativii digitali
gândesc și învață fundamental diferit ca urmare a scufundării lor în

40 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

mediile digitale și ei se așteaptă să utilizeze mediile sociale în toate


celelalte aspecte ale vieții lor.
Resursele digitale trebuie sa se regăsească în portofoliul profesorului
care caută căi optime de colaborare cu elevii săi. Dintre acestea, cele
mai uzuale sunt: soft-uri educaționale; manualele digitale; filme
educative de scurtă durată; tutoriale educaționale; fișiere audio, video și
grafice demonstrative și/sau explicative, pentru evaluare, pentru
captarea atenției sau pentru momentele de recreere din timpul orelor;
prezentări multimedia interactive etc. De asemenea, profesorii ar trebui
să folosească instrumente digitale prin care să împărtășească experiența
și cunoștințele în mod sincron sau asincron: norul virtual (ex: Google
Drive); platformele e-learning (ex: MOODLE); blogul profesorului;
comunități virtuale (grupuri pe site-urile de socializare) etc. Astfel,
utilizarea eficientă a TIC în educație favorizează procesul de instruire
care devine mult mai atractiv pentru elevi și mai productiv pentru cadrele
didactice.
2.3.3.4 Autoeducația reprezintă un stadiu superior al educației, al
capacității de transformare a individului în subiect al propriei activități sau
al propriei formări.
Autoeducația este o capacitatea care nu apare spontan, ci este produsul
unei activităţi organizată în şcoală, sub conducerea profesorului, şi de
durată. Din acest motiv spunem că autoeducația este o activitatea
conştientă şi complexă a fiinţei umane, desfăşurată în scopul desăvârşirii
propriei personalităţi, prin care subiectul uman îşi stabileşte, implicit sau
explicit, propriile scopuri şi obiective educaţionale.
Premisele autoeducației sunt de ordin psihologic, pedagogic și social. Din
perspectivă psihologică, până la vârsta preadolescenţei educaţia ocupă
o pondere mai mare în formarea și dezvoltarea individului decât
autoeducaţia. În timp, pe parcursul adolescenței, educația și
autoeducația devin sensibil egale ca importanţă şi extensie, iar după
adolescenţă autoeducaţia deţine treptat o pondere semnificativ mai mare
decât educaţia, permanentizându-se în timp.
Vârstele anterioare preadolescenței sunt considerate stadii ale pregătirii
pentru autoeducație (Barna, 1995) și sunt esențiale pentru a genera
această capacitate. Astfel, vârsta preșcolară oferă premisele psihologice
pentru autoeducație dacă atât în familie (mediu informal) cât și în
procesul instructiv-educativ din grădiniță se urmărește și se asigură
desprinderea de „tutelarea excesivă care blochează tendința spre
independență, spre acțiune, în general”. Premisele psihologice ale
autoeducației sunt susținute prin „stimularea dezvoltării activismului naiv,

41 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

a capacităților volitive, a deprinderilor de organizare a vieții”. Acestea sunt


repere care asigură dezvoltarea sănătății psihice și fizice a copilului pe
termen lung. Un rol deosebit revine procesului de formare a deprinderilor
volitive, igienico-santiare, de autoservire, de comportare civilizată.
Automatizarea și integrarea lor în activitățile de joc și învățare constituie
premisa psihologică fundamentală, în procesul de pregătire pentru
autoevaluare, autoinstruire, autoformare, autoeducație. Important este ca
acest proces să nu rămână la un stadiu „sporadic și spontan”, ci, prin
colaborarea grădiniță-familie, să tindă să devină sistematic și organizat.
Vârsta școlară mică oferă noi premise psihologice pentru autoeducație a
copiilor odată cu trecerea lor la statutul de elev care implică învățare
formală și nonformală, integrarea în clasa de elevi, diversificarea și
aprofundarea relațiilor sociale de grup, participarea la acțiuni speciale de
educație artistică și sportivă, la cercuri organizate extracurricular și
extrașcolar etc. Premisele psihologice ale autoeducației la această vârstă
sunt asigurate prin: (a) consolidarea deprinderilor dobândite anterior; (b)
formarea/autoformarea deprinderii de învățare formală (în clasă, în
școală) și nonformală (acasă, în timpul liber) sistematică, eficientă; (c)
formarea deprinderilor volitive privind activitatea intelectuală.
Autoeducația propriu-zisă începe la vârsta preadolescenței, când se
poate realiza în mod sistematic, planificat și organizat.
2.3.3.5 Educația adulților
Educaţia adulţilor este cunoscută și sub denumirea de andragogie (de la
cuvintele greceşti andros – bărbat; ago – conduc) și înlocuiește sintagma
„pedagogia adulţilor”. Aceasta din urmă conţine o inadvertenţă semantică
(paidos – copil), însemnînd, de fapt, conducerea adultului şi a copilului în
acelaşi timp. Educația adulților a devenit un demers complex, care îi
preocupă pe specialiștii în educație.
Se consideră că la fundamnetarea teoretică a educației adulților stau
patru curente: 1) behaviorismul, punînd accentul pe comportamentul
individului, din care s-a născut pedagogia obiectivelor şi cultul
instrumentelor şi metodelor de control al progresului; 2) umanismul şi
personalismul, care pun în prim-plan relaţia formator-format; 3)
criticismul, care îşi propune să redea formării valoarea sa de instrument
al unei critici sociale şi politice; 4) constructivismul, care insistă asupra
procesului de învăţare.
Educaţia adulţilor are un lung istoric și se poate considera că a apărut
odată cu omenirea. Una dintre primele lucrări de educație a adulţilor este

42 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Cyropaedia a lui Xenofon şi se ocupă de instruirea formală a adulţilor din


vechea Persie (Suchodolski, 1977). Prima tentativă europeană de a crea
o instituţie de învăţămînt superior pentru adulţi a avut loc în Anglia, în
1597, odată cu deschiderea unei şcoli destinată negustorilor şi artizanilor
din Londra. Actul de constituire a acestui colegiu precizează că
disciplinele de studiu şi metodele pedagogice recomandate trebuie să fie
adaptate populaţiei vizate şi că obiectivul principal era dezvoltarea
personală.
După Kidd (1981), următorii factori au stimulat educaţia adulţilor: revoluţia
industrială, marile descoperiri geografice, revoluţiile social-politice,
mişcările naţionaliste, marile migraţii, urbanizarea, cererea de tehnologie
superioară. Astfel, iniţiativele se multiplică sub formă de şcoli serale,
cercuri de studii, organizarea modernă a cursurilor prin corespondenţă,
iar educaţia populară ia un avînt deosebit în Europa.
Prima şcoală superioară pentru adulţi este organizată de Grundtvig, în
Danemarca. Nikolai Grundtvig (1783-1872) a fost nu numai un om de
înaltă cultură (poet, istoric), un înflăcărat patriot, ci şi un talentat pedagog,
ştiind să descătuşeze energiile şi să le dirijeze către un ţel nobil:
implantarea şi răspîndirea culturii în rîndul maselor. El a conceput şcoala
superioară populară ca un instrument de educaţie cetăţenească şi
gospodărească post-elementară, menit să trezească şi să înalţe
demnitatea ţărănimii, să sporească eficienţa gospodăriei ţărăneşti. Motiv
pentru care „obiectele” de studiu erau istoria patriei (prin conferinţe),
muzica (cântul) – pentru a trezi simţăminte superioare, gimnastica –
pentru a asigura tineretului un corp sănătos, limba maternă şi,
bineînţeles, cunoştinţe de agricultură şi economie (Stoian, 1938;
Popescu, 1974). Şcoala populară trebuia să fie, în concepţia lui
Grundtvig, o „şcoală în slujba vieţii”, o instituţie pentru educaţie şi cultură
a omului adult rural, servind idealurilor umaniste şi naţionale.
În cursul sec. XX educația adulților se constituie într-un concept universal
și se înființează instituții naționale și internaționale de de educaţie a
adulţilor. În cadrul conferințelor internaționale au fost stabilite obiectivele
prioritare ale educației adulților, caracteristicile învățării la adulți
(Knowles, 1970; Kidd, 1981).
Între caracteristicile învăţării la adulţi (Kidd, 1981) reținem:
a) omul învaţă întreaga viaţă, chiar dacă traversează perioade de
evoluţie sau de declin în această acţiune;
b) efectul învăţării constă în schimbările de rol ale individului (dobîndeşte
statusul de prieten, cetăţean, membru al unei familii, muncitor etc.),

43 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

care presupun cîştigarea unor competenţe profesionale şi


interpersonale;
c) prin socializare, individul dobîndeşte maturitate (capacitate de
autoconducere, autodisciplină, autonomie, autoînţelegere), şi din
această perspectivă abordează el evenimentele vieţii;
d) experienţa (mai multă, mai diversă, organizată în mod diferit)
contează enorm în hotărîrea adultului de a se angaja în învăţare;
e) dorinţa de a activa, de a se angaja, de „a se trezi” la viaţă îi conduce
pe mulţi adulţi prin statusul de autodidacţi – oameni care învaţă
întreaga viaţă;
f) pentru adultul care învaţă, timpul şi bătrîneţea au semnificaţii
deosebite. Ei percep într-un chip propriu realitatea (văd ţeluri
îndepărtate) şi-şi drămuiesc (preţuiesc) timpul, contactele
interpersonale, apreciază satisfăcător situaţiile sociale.

Pentru ca adulţii să înveţe într-un mod eficient, profesorul ar trebui:


1. să-i ajute să determine necesităţile de studiu;
2. să planifice acţiunile de studiu în funcţie de comportamentul iniţial
individual al participanţilor;
3. să-i ajute pe participanţi să înţeleagă cum să valorifice mijloacele de
studiu, inclusiv experienţa de a-şi împărtăşi modalităţile personale de
studiu cu alţii;
4. să evidenţieze metodele de instruire bazate pe experienţă şi
participare;
5. să faciliteze abordarea problemelor, metodelor de instruire bazate pe
soluţionare şi participare activă;
6. să reducă dependenţa participanţilor de profesor;
7. să susţină utilizarea tehnicilor de apreciere formatoare, inclusiv
schimbul liber de apreciere din partea celorlalţi.

Educaţia adulţilor vizează dezvoltarea tuturor rolurilor sociale pe care le


poate interpreta orice individ uman: profesionale, familiale, civice,
culturale. Procesul de învăţare în andragogie se referă la schimbarea
cunoştinţelor, aptitudinilor şi a experienţei celor instruiţi. Problema
principală a oricărei instruiri este crearea unui mediu ambiant care să
stimuleze desfăşurarea procesului de învăţare.
2.3.4 Funcţiile educaţiei decurg din realitatea pedagogică, pe care o
rezolvă prin şirul de acţiuni educaţionale propriu-zise. Prin aceste funcţii,
educaţia rezolvă probleme legate de dezvoltarea personalităţii în context
social. Problema funcţiilor educaţiei a preocupat mulţi specialişti, astfel
că literatura pedagogică este destul de bogată la acest nivel:

44 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

- cognitivă - de vehiculare a tezaurului de informaţii;


- economică - de pregătire şi formare a indivizilor pentru producţie
(forţa de muncă);
- axiologică - de valorizare şi creaţie culturală;
(Şafran,1982)

- antropologic-culturală (umanizarea omului);


- axiologică (însuşirea valorilor culturale şi de civilizaţie ca sursă şi
criterii de selectare a conţinuturilor educaţionale);
- socială (învăţarea şi maturizarea umană pentru inserţia socială a
individului;
- instrumentală, de profesionalizare (a fi util prin profesie; a învăţa
să înveţi pentru autoperfecţionare);
(Todoran, 1986)

- selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ;


- dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului;
- pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială;
(Nicola, 1994)

- asigurarea unui nivel intelectual, moral şi civic necesar construirii


societăţii democratice prospere pentru întreaga populaţie;
- formarea competenţelor şi calificărilor necesare societăţii
respective;
- naţional-culturală (păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului
naţional);
- internaţională (educaţia încearcă să rezolve probleme legate de
interculturalitate, pace şi cooperare, toleranţă etc.);
(Văideanu, 1998)

Fig. 2.3. Funcțiile educației

Cele patru grupe de funcții prezentate în Fig.2.3. după autori consacrați


în analiza funcțiilor educației, se disting trei mari grupe: funcția centrală
(de bază), funcții principale și funcții secundare sau derivate.
1. Funcția centrală a educației este formarea și dezvoltarea
personalității, cu cele două valențe ale sale: psihică (individ) și socială
(grup).
2. Funcțiile principale ale educației sunt: umanizarea și integrarea
socială.
2.1. Funcția principală de umanizare vizează două componente:

45 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

2.1.1. coginitivă a personalității (gândirea, memoria, imaginația,


limbajul);
2.1.2. noncognitivă (afectivitatea, motivația, voința, atenția,
caracterul, aptitudinile).
2.2. Funcția principală de integrare socială abordează întreg sistemul
cultural-politic și economic în care se inseră personalitatea pe
parcursul formării și dezvoltării sale:
2.2.1. funcția culturală – selectare, prelucrare și transmitere
pedagogică a valorilor spirituale și materiale de la societate
la individ, din toate domeniile cunoașterii umane (știință,
tehnologie, artă, filosofie, morală, religie, politică, economie
etc.), în raport cu particularitățile fiecărei vârste psihologice
și școlare;
2.2.2. funcția politică – reglementarea raporturilor dintre individ și
societate prin intermendiul valorilor și relațiilor politice, civice,
juridice etc., specifice fiecărei vârste școlare și psihologice;
2.2.3. funcția economică – formarea și dezvoltarea capacităților
de a desfășura activități socialmente utile în diferite contexte
sociale, prin intermediul valorilor tehnologice, practic-
aplicative.
3. Funcțiile secundare sau derivate se manifestă în practica educațională
în diferite contexte temporale și spațiale (Cristea, 2010) sunt:
3.1. funcția de informare, funcția de culturalizare, funcția de asistență
psihologică (derivate din funcția culturală);
3.2. funcția de protecție socială, funcția de propagandă /ideologizare
(derivate din funcția politică);
3.3. funcția de specializare, funcția de profesionalizare, funcția de
asistență socială (derivate din funcția economică).

Din analiza acestei taxonomii a funcțiilor educației putem observa o


dominantă a funcției culturale a educației, care este relevantă din punct
de vedere pedagogic. Funcția culturală a educației se bazează pe valorile
culturale (cultura politică, economică, filosofică, artistică etc.) care
contribuie la formarea și dezvoltarea personalității, la umanizarea și
integrarea socială a acesteia. Respectarea prioritară a acestei funcții a
educației diminuează tendințele negative care se pot manifesta în acest
sector fundamental al veiții sociale, respectiv politizarea educației (prin
accentuarea funcției politice) sau tehnicizarea excesivă a educației (prin
accentuarea funcției economice).

46 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

2.3.5 Noile educații


„Noile educații” sunt soluții pedagogice la problematica lumii
contemporane (PLC) de natură politică, economică, ecologică,
demografică, sanitară etc., reprezentate printr-un set de conținuturi
particulare. Aceste conținuturi sunt generate de evoluțiile pozitive și
negative înregistrate în societatea modernă și postmodernă la nivel de
situație a mediului, populație, mass-media, sănătate, democrație,
schimbare socială, valori civice, relații internaționale, interculturalitate
etc. În consecință, „noile educații” au o sferă largă de referință. Cele mai
cunoscute conținuturi vizează: educația ecologică, educația demografică,
educația prin și pentru mass-media, educația sanitară modernă, educația
pentru schimbare, educația economică, educația civică, educația pentru
democrație, educația casnică modernă, educația interculturală etc.
Importanța pedagogică și socială a „noilor educații” este recunoscută la
nivel de politică globală începând cu anii 1980. Programele și
recomandările UNESCO sunt adoptate „ca răspunsuri ale sistemelor
educaționale la imperativele lumii contemporane”. Problematica
reflectată pedagogic la nivelul „noilor educații” este analizată în funcție
de obiectivele propuse care dau și denumirea fiecărui conținut specific,
realizabil ca modul de studiu sau chiar ca materie școlară, proiectată în
sens disciplinar sau intradisciplinar, dar, mai ales, interdisciplinar,
pluridisciplinar și chiar transdisciplinar:
• Educația ecologică sau educația relativă la mediu vizează formarea
și cultivarea capacităților de rezolvare a problemelor declanșate
odată cu aplicarea tehnologiilor industriale și postindustriale la scară
socială, care au înregistrat numeroase efecte negative la nivelul
naturii și al existenței umane.
• Educația pentru schimbare și dezvoltare vizează formarea și
cultivarea capacităților de adaptare rapidă și responsabilă a
personalității umane la condițiile inovațiilor și ale reformelor sociale
înregistrate în ultimele decenii ale secolului XX, în perspectiva
secolului XXI.
• Educația pentru tehnologie și progres vizează formarea și
cultivarea aptitudinilor generale și speciale și a atitudinilor afective,
motivaționale și caracteriale, deschise în direcția aplicării sociale a
cuceririlor științifice în condiții economice, politice și culturale
specifice modelului societății postindustriale de tip informațional.
• Educația față de mass-media vizează formarea și cultivarea
capacității de valorificare culturală a informației furnizată de presă,
radio, televiziune etc., în condiții de diversificare și de individualizare

47 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

care solicită o evaluare pedagogică responsabilă la scara valorilor


sociale.
• Educația demografică sau educația în materie de populație vizează
cultivarea responsabilității civice a personalității și a comunităților
umane în raport cu problemele specifice populației, exprimate la nivelul
unor fenomene precum creșterea, scăderea densitatea, migrația,
structura profesională, pe vârste, sex, condițiile de dezvoltare naturale,
sociale (economice, politice, culturale, religioase etc.), situate în
context global, regional, național, teritorial, zonal, local.
• Educația pentru pace și cooperare vizează formarea și cultivarea
aptitudinilor și a atitudinilor civice de abordare a problemelor sociale
prin dialog și participare efectivă la rezolvarea pedagogică a
contradicțiilor obiective și subiective care apar în condiții de
(micro)grup sau în contextul comunității sociale (profesionale,
economice, politice, culturale, religioase etc.), la nivel național,
teritorial, zonal, local.
• Educația pentru democrație vizează formarea și cultivarea
capacităților de înțelegere și de aplicare a democrației la nivelul
principiilor sale valorice de conducere socială eficientă
(reprezentarea, separarea puterilor, legitimitatea) și al instituțiilor sale
recunoscute la scară universală, care promovează drepturile omului,
incluse și în programele școlare și universitare în cadrul unor module
sau discipline de învățământ.
• Educația sanitară modernă vizează formarea și cultivarea
capacităților specifice de proiectare și de organizare rațională a vieții
în condițiile rezolvării unor probleme specifice educației pentru
petrecerea timpului liber, educației casnice moderne, educației
nutriționale, educației sexuale.
În categoria „noilor educații” pot fi încadrate și tendințele promovate după
1990 sub genericul „educației pentru valori”, care „este abordată cu
referire la problematica umană, la domeniul moral și civic, precum și la
natura și mediul înconjurător cultural și tehnologic”. În această categorie
sunt incluse: educația pentru cetățenia democratică, educația pentru
munca de calitate, educația pentru viața privată
• Educația pentru cetățenia democratică are ca obiectiv general
„construirea unei comunități raționale”, în termeni de „libertate
personală și de responsabilitate socială”. Conținutul cetățeniei
democratice implică „aspectele locale, naționale, europene și globale”
ale democrației, bazate pe „o filozofie a drepturilor omului” care
susține „strategiile educației multi și interculturale ca mijloc de
valorizare pozitivă a diferențelor”.

48 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

• Educația pentru munca de calitate are ca obiectiv general „folosirea


cu eficiență a resurselor umane și materiale și a resursei timp”,
obiectiv general realizabil la nivelul conținutului prin formarea și
consolidarea în mediul școlar a unor deprinderi aplicabile pe termen
lung, „de-a lungul întregii existențe”, iar în planul strategiilor
pedagogice, prin „dezvoltarea capacităților de proiecție/planificare, de
decizie și de asumare a riscului, de colaborare și de evaluare”.
• Educația pentru viața privată are ca obiectiv general formarea-
dezvoltarea personalității în vederea realizării rolurilor pe care fiecare
individ și le asumă în viața de adult (soț, soție, părinte, administrator
al bugetului comunitar, specialist într-un domeniu de activitate, lider
formal-informal în cadrul unui anumit grup de referință etc.). Acest
obiectiv general determină proiectarea unor conținuturi specifice
(legate de educația pentru o viață sănătoasă, educația pentru
compasiune și respect reciproc, educația sexuală modernă, educația
juridică raportată la cunoașterea normelor legate de dreptul la viața
privată etc.), realizabile la nivel strategic prin „consistența acțiunilor
unei persoane, dependentă de consistența manifestărilor ei în sfera
publică și în cea personală”.

În cadrul procesului de învățământ, „noile educații” sunt valorificate în


funcție de conținuturile generale ale educației angajate pedagogic în
diferite proporții, cu anumite ponderi sau priorități la nivelul fiecărei trepte
și discipline școlare. În consecință „noile educații” sunt conținuturi
particulare care pot fi promovate și realizate în funcție de specificul
fiecărei vârste, trepte sau discipline școlare, dar și de particularitățile
fiecărei comunități locale, teritoriale sau naționale.
Integrarea noilor educații se poate realiza prin:
a) introducerea în programele școlare și universitare sub forma unor
recomandări sau module de studiu independente, difuzate și prin
mijloacele de comunicare moderne: televiziune, radio, rețele de
calculatoare etc.;
b) implicarea în programele educaționale ca alternative proiectate în
diferite formule pedagogice: module de instruire complementară
(formală-nonformală), ghiduri, îndrumări metodologice, lucrări
fundamentale centrate asupra problemelor mari ale lumii
contemporane (dezvoltarea economică, tehnologia societății
informatizate, educația permanentă, democratizarea școlii, reforma
educației, interculturalitatea, globalizarea);
c) reorganizarea informației selectate în cadrul curriculumului școlar și
universitar, în „module specifice”, organizate ca discipline distincte în
planul de învățământ (educația ecologică, educația pentru o nouă

49 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

ordine economică internațională) sau drept conținuturi specifice unei


noi educații aplicate în sfera mai multor discipline de învățământ
(Văideanu, 1988).
Perspectiva cea mai favorabilă pentru introducerea „noilor educaţii” şi a
noilor strategii educaţionale solicită o reformă radicală a sistemului
educativ. În primul rând, se impune transformarea învăţământului
conceput pe discipline în unul axat pe probleme complexe, un învăţământ
inter- şi transdisciplinar în cadrul căruia problematica noilor educaţii şi-ar
avea locul lor bine precizat. Introducerea acestei problematici este
absolut necesară formării unui individ care să poată acţiona conştient şi
responsabil în condiţiile pe care le parcurge astăzi umanitatea.
2.3.6 Provocări și schimbări în educația secolului XXI

Pentru a face educaţia să funcţioneze în secolul XXI trebuie sa avem în


vedere atât elevii, cât și profesorii. În ceea ce-i privește pe elevi
provocările sunt legate de modul în care îi vom pregăti pentru o lume în
schimbare rapidă, pentru joburi care nu există încă, pentru a găsi soluții
creative la provocările globale emergente. În ceea ce-i privește pe
profesori și ei trebuie pregătiți pentru provocările și schimbările secolului
XXI. Formarea profesorilor trebuie să meargă în direcția încurajării lor de
a se raporta la elevi ca potențiali lideri, capabili să reimagineze învățarea,
să fie inventivi. Şcolile în care profesorii își vor dezvolta abilităţi de
empatizare, de a gândi creativ şi de a lucra colaborativ vor fi mai bine
pregătite să construiască aceste abilităţi în elevii lor.

Elevi-activi Profesori-cercetători
• subiecți în acțiune, nu simple • menţin un simţ al curiozităţii,
obiecte pasive; investighează relaţia dintre
• formare personalizată, copii și adulți, se
focalizată pe aspecte care îi documentează, vehiculează
pasionează; idei, folosesc instrumentele
• învățarea orientată spre artei și științei;
autocunoaștere; • susțin curriculumul emergent
în clasă, inițiază conversații
(directe și online) cu elevii și
încurajează dialogul dintre
elevi.
Elevi care învață continuu Profesori-mentori
• respingerea planurilor de • mentoratul pentru tinerii
studiu rigide și preferință profesori ieșiți de pe băncile

50 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

pentru un sistem flexibil și școlii ca să devină profesori


continuu de învățare, care se inteligenți emoțional și care
întinde de-a lungul întregii apreciază educația holistică.
vieți, cu ritmul și intensitatea • părinții și profesorii învață
pe care fiecare le decide; împreună despre nevoile
• contextul învățării digitale, în emoționale și sociale ale
care instrumentele și copiilor și elevilor (certitudine,
cunoștințele tehnice cer o autonomie, relaționare,
constantă reciclare. justețe etc.).
Elevi care se joacă învățând Profesori-antreprenori
• folosirea dinamicii jocului sau • reimaginarea, inovarea din
„gamificarea” în medii non- punct de vedere
ludice în scopul de a genera antreprenorial a educația din
atitudini și acțiuni cu scop școli;
determinat sau predeterminat. • redesign-ul evaluării elevilor
• tehnologia permite să se sau colegilor, creând
adauge o latură atractivă unor conexiuni între diferitele
procese de învățare, în sisteme cuprinzând vârste
contextul principiului „learning diferite și dezvoltând moduri
by doing” („învăță facând”). în care să îi ajute pe ceilalți
profesori să își
îmbunătățească abilitățile de
a învăța unii de la ceilalți.

Marile provocări ale actualului secol vin din lumea digitală, unde internetul
și noile tehnologii s-au integrat în companiile din toate sectoarele și
industriile, modificând procesele, metodele și sistemele de lucru și chiar
schimbând modelele de afaceri. Chiar dacă întârzie încă să își facă
efectiv prezența în sălile de clasă, metodologia de predare este tot mai
mult influențată de noile tehnologii, dincolo de tabla interactivă, laptop și
videoproiector. Conectarea clasei cu lumea reală, rezolvarea
problemelor împreună cu elevi din alte țări, exploatarea feedbackului în
timp real sau înțelegerea posibilităților pe care le oferă realitatea virtuală
sunt câteva dintre opțiunile care sunt deja la îndemâna profesorilor și
elevilor.

51 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

2.4 Sarcini de învăţare pentru Unitatea de studiu nr. 2


1. Realizaţi corespondenţa dintre factorii şi formele educaţiei, bifând în rubricile
corespunzătoare. Justificați alegerile făcute prin raportare la teoria studiată.

Formele educaţiei
Factorii educaţiei Educaţia Educaţia Educaţia
formală nonformală informală

Şcoala
Biserica
Instituţii culturale (biblioteci, muzee etc.)
Grupurile de prieteni
Mass-media
Asociaţii (culturale, profesionale etc.)

2. Elaboraţi un cvintet cu titlul „Educaţia”, respectând următoarea structură:


• primul vers are un singur cuvânt care precizează subiectul poeziei (Educaţia);
• al doilea vers este format din două cuvinte care descriu subiectul;
• al treilea vers este format din trei cuvinte care exprimă acţiuni;
• al patrulea vers este format din patru cuvinte şi exprimă sentimentele faţă de
subiect;
• ultimul vers este format dintr-un cuvânt şi exprimă esenţa subiectului.

3. Identificați în Diagrama Venn din Fig.1. simbolurile literelor și cifelor și elaborați


răspunsuri pentru următoarele cerințe:
• stabiliți câte 2 elemente specifice pentru fiecare formă a educației: A/B/C (2X3=6)
• stabiliți câte 2 elemente comune pentru fiecare din intersecțiile: A∩B; B∩C; A∩C
(2X3=6)
• stabiliți 2 elemente comune celor 3 forme ale educației: A∩B∩C

A – Educația formală
B - Educația nonformală
C – Educația informală

Fig.1. Diagrama Venn

52 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

4. Elaboraţi în scris câteva sugestii privind modul în care aţi putea valorifica informaţiile
oferite de educaţia nonformală şi informală în predarea diferitelor discipline din ciclul
primar/domenii experiențiale.

5. Care sunt caracteristicile problematicii lumii contemporane?

6. Care dintre „noile educaţii” necesită o abordare distinctă în sistemul nostru de


învăţământ?

7. Menționați cel puțin câte două obiective ale noilor educaţii pot fi integrate în activitățile
de predare din grădiniță sau școală

8. Identificaţi modalităţi specifice de pregătire a copiilor/școlarilor mici pentru educaţia


permanentă.

9. Elaboraţi un organizator grafic cu tema „Educaţia”, care să includă următoarele


concepte: educaţia formală/nonformală/informală, funcţiile educaţiei, noile educaţii,
educaţia permanentă etc., parcurgând următorii paşi:
• scrieţi noţiunea-nucleu „educaţie” în mijlocul unei pagini;
• identificaţi şi scrieţi cât mai multe cuvinte sau sintagme, care vă vin în minte în
legătură cu educaţia, incluzând şi conceptele anterior amintite;
• evidenţiaţi conexiunile între idei sau concepte prin trasarea unor linii sau săgeţi
între acestea.
Criterii pentru evaluarea organizatorului grafic:
• tema principală este plasată în centrul organizatorului;
• subtemele sunt plasate în jurul ei şi sunt însoţite de exemple;
• toate subtemele importante sunt prezente;
• conţine cel puţin 10-15 „sateliţi”;
• organizatorul este ordonat şi construit cu multă imaginaţie şi simţ artistic.
Ce concluzii pedagogice reies din enunţul: “Nici o schimbare nu se va produce până când,
noi înşine nu vom deveni acea schimbare pe care dorim s-o vedem în lume” (M.
Rosenberg).

2.5 Rezumatul Unităţii de studiu nr. 2 şi cuvinte cheie


Cursul este destinat introducerii studenților în problematica educației, ca obiect de studiu
al pedagogiei. Înțelegerea conceptului de educație presupune parcurgerea mai multor
etape de analiză istorică și normativă (axiomatică). Abordarea psihologică și sociologică
a educației oferă posibilități de înțelegere a ipostazelor educației: activitate, proces și
produs. Concept „umbrelă”, educația permanentă, înglobează pe axa orizontală formele
educației (informală, formală și nonformală) și pe axa verticală ordonarea cronologică a
stadiilor de structurare a sistemului de educație și învățământ: preșcolar, școlar,
universitar, autoeducația și educația adulților.

53 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Obiectivele didactice majore ale acestei unități de studiu vizează cunoașterea de către
studenți a două modele de abordare a educației: psihocentric și sociocentric, a
principalelor repere de evoluție a educației de-a lungul întregii vieți (tradițional, modern și
postmodern), a capacității de autoeducație și a caracteristicilor învățării la vârsta adultă,
precum și câteva din provocările și schimbările din educația secolului nostru.

Cuvinte-cheie: educație; formal-nonformal-informal; PLC; autoeducație.

2.6 Test de autoevaluare a unităţii de studiu nr. 2

1. Caracteristica de a fi o educaţie sistematică aparţine:


a) educaţiei formale
b) educaţiei nonformale
c) educaţiei informale
d) educaţiei globale
2. Una din funcţiile principale ale educaţiei surprinsă la nivelul comunității este:
a) integrarea socială a membrilor comunităţii
b) facilitarea cooperării la nivel global
c) facilitarea mobilităţii sociale
d) consolidarea conceptului de echitate socială
3. Perspectiva sociocentrică asupra educaţiei consideră că educaţia trebuie să dezvolte la individ:
a) cunoştinţele profesionale
b) calităţi morale
c) calitati specifice
d) capacităţi de exercitare a unor roluri sociale
4. Acţiunile educative incluse în cadrul educaţiei nonformale ca mijloace de divertisment sunt
denumite şi:
a) acţiuni şcolare
b) acţiuni paraşcolare
c) acţiuni perişcolare
d) acţiuni nonşcolare
5. Educaţia formală se desfăşoară:
a) în cadrul unor instituţii care îndeplinesc şi sarcini educaţionale
b) în cadrul unor instituţii specializate
c) în cadrul unor asociaţii, cluburi etc.
d) prin intermediul mijloacelor mass-media
6. O ipostază a educaţie evidenţiată în literatura de specialitate are în vedere:
a) educaţia ca sistem
b) educaţia ca proces
c) educaţia ca suport
d) educaţia ca necesitate
7. O modalitate practică prin care „noile educații” pot fi implementate în programele școlare este:
a) conștientizarea marilor probleme ale lumii contemporane
b) crearea de module tematice specifice noilor educații
c) receptivitatea și spiritul critic
d) relaţionarea cu alţi factori educaţionali

54 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

8. Critica frecvent adusă educaţiei formale vizează:


a) flexibilitatea și adaptabilitatea la nevoile elevilor
b) diversificarea metodologiilor didactice
c) accentul pus pe aspectele teoretice şi mai puţin pe cele practice
d) iniţiativa și participarea elevilor la proiecte educaționale
9. Autoeducația reprezintă:
a) stadiul superior al educției formale
b) soluția de fond necesară pentru rezolvarea problemelor psihologice
c) produsul unei activităţi organizată în şcoală, sub conducerea profesorului, şi de durată
d) instrument al personogenezei
10. Educația adulților are un rol principal în:
a) completarea cunoștințelor generale
b) completarea educației inițiale insuficiente
c) completarea cunoștintelor teoretice
d) formarea profesională continuă
*Testul de autoevaluare al Unităţii de studiu nr. 2 este compus din 10 întrebări, notate cu 1 punct fiecare,
notarea începând cu nota 1.

2.10 Concluzii ale Unităţii de studiu nr. 2


Parcurgerea acestei unităţi de studiu contribuie la însuşirea de către studenţi a etimologiei,
semnificaţiilor și caracteristicilor conceptului de educație, precum și evoluția acestui
concept.
Această unitate de studiu este fundamentată pe numeroase resurse bibliografice
româneşti şi străine ce atestă nivelul de implicare a specialiştilor în abordarea acestui
concept.
Educația este un concept complex, vast, care comportă numeroase definiții, din
perspective diferite. Tradițional, abordarea pedagogică a conceptului de educație se
realizează la intersecția a două modele: psihocentric (cu accent pe dezvoltarea persoanei)
și sociocentric (cu accent pe socializarea individului în cadrul grupului). Definirea educației
are ca gen proxim activitate psihosocială, cu funcția centrală de formare-dezvoltare a
personalității, realizată în vederea integrării sale în societate, pe baza corelației educator-
educat, iar ca diferență specifică ansamblul de factori psihosociali aflați în permanentă
schimbare, în timp și spațiu.
Unitatea de studiu nr. 2 cuprinde o largă paletă a fațetelor educației, din perspectivă
pedagogică: ipostazele și formele educației, funcțiile educației, educația permanentă,
autoeducația și educația adulților, „noile educații” care vin cu soluții de completare a
educației clasice, educația în era noilor tehnologii.
Educația este supusă unor multiple schimbări și provocări, unele fără precedent, în noile
contexte politice, economice, tehnologice. Școala, clasa de elevi, profesorul, predarea și
învățarea sunt într-un proces intens de reimaginare, regândire, reinventare.

55 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

2.11 Bibliografia unităţii de studiu nr. 2


Barna, A. (1995). Autoeducație. Probleme teoretice și metodologice, București: EDP
Bates, A.W. (2015). Teaching in a digital age. Guidelines for designing teaching and learning for a
digital age. Open Textbook Library, open.bccampus.ca
Boca, C. (coord.), (2009). Educaţia timpurie şi specificul dezvoltării copilului: modul general pentru
personalul grădiniţei, Bucureşti: Educaţia 2000+
Bocoș, M., Jucan, D., (2008). Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculumului., Pitești:
Editura Paralela 45.
Bontaş, I., (2007). Tratat de pedagogie, București: Editura All.
Creţu, D., Nicu, A., Mara, D., (2005): Pedagogie. Formarea iniţială a profesorilor, Sibiu: Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.
Cristea, S., (2010). Fundamentele educației, București: Editura ProUniversitaria.
Cristea, S., (2010). Fundamentele pedagogiei, Iași: Editura Polirom.
Cucoş, C., (2002). Pedagogie, Iaşi: Editura Polirom.
Dave, R.H. (coord.) (1991). Fundamentele educației permanente, București: EDP.
Hamel, G., (2012). Ce contează acum. Cum să câștigăm într-o lume a schimbărilor implacabile, a
competiției feroce și a inovației de nestăvilit, București: Editura Publica
Hilton, S. (2016). Mai uman. Crearea unei lumi în care oamenii se află pe primul loc. București: Editura
Publica
Joiţa, E., (1999). Pedagogia - știinţa integrativă a educaţiei, Iaşi: Editura Polirom.
Kidd, J., (1981). Cum învaţă adulţii? Bucureşti: EDP
Macavei, E., (1997). Pedagogie. Propedeutică. Didactică, Bucureşti: EDP.
Mialaret, G. (1981). Introducere în pedagogie, București: EDP.
Nicola, I., (1996). Tratat de pedagogie școlară, Bucureşti: EDP
Paloş, R., Sava, S., Ungureanu, D. (2007). Educatia adultilor.Baze teoretice si repere practice, Iași:
Editura Polirom.
Păun, E., (2017). Pedagogie. Provocări și dileme privind școala și profesia didactică, Iași: Editura Polirom.
Prensky, M. (2001). Digital Natives, Digital Immigrants. On the Horizon, 9(5), 1-6.
Stanciu, M., (1999), Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Iași: Editura Polirom.
Suchodolski, B. (1977). Pedagogia și marile curente filozofice. Pedagogia esenței și pedagogia existenței,
București: EDP.
Tyler, R.W. (1949). Basic Principles of Curriculum and Instruction, University of Chicago Press, Chicago
Văideanu, G. (1988). Educația la frontiera dintre milenii, București: Editura Politică

56 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Unitatea de studiu nr. 3

EDUCABILITATEA

Cuprins Pag.
3.1. Introducere 57
3.2. Obiective 58
3.3. Educabilitatea 58
3.3.1 Conceptul de educabilitate 58
3.3.2 Factorii educabilității 60
3.3.3 Teorii privind educabilitatea 65
3.3.4 Mediile educaționale 68
3.3.5 Atitudini pedagogice: optimism, scepticism, realism 73
3.4 Sarcină de învățare 77
3.5. Rezumatul Unității de studiu nr. 3 și cuvinte cheie 77
3.6 Test de autoevaluare 78
3.7 Concluzii ale Unității de studiu nr. 3 78
3.8 Bibligrafie 79

3.1 Introducere
Această unitate de studiu are rolul de a introduce studentul în analiza și înțelegerea
conceptului de educabilitate. Prin această unitatea studenții își vor clarifica raporturile dintre
factorii educaționali: ereditatea, mediul și educația, din perspectiva teoriilor educabilității.
Unitatea de studiu nr. 3 conține o prezentare care începe cu etimologia cuvântului
educabilitate și continuă cu definirea conceptului de educabilitate în context pedagogic.
Prezintă, de asemenea, factorii educaționali care acționează și influențează asupra
individului (ereditatea, mediul și educația) și teoriile educabilității (teorii ereditariste,
teorii ambientaliste și teorii ale dublei determinări). Finalul acestei unități de învățare
analizează mediile educaţionale prin prisma educabilităţii și cele trei atitudinile
pedagogice: optimismul, scepticismul și realismul.

Cunoştinţe preliminare
Înţelegerea acestui conţinut este mult uşurată dacă studentul deţine informaţii
de psihologie generală.
Resurse necesare şi recomandări de studiu
Resursele necesare pentru studiu sunt reprezentate de resursele bibliografice
menţionate la finele unităţii de studiu.

Durata medie de parcurgere şi învăţare a unităţii de studiu este de 6 ore

57 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

3.2 Obiectivele Unităţii de studiu nr. 3


Această unitate de studiu are ca obiectiv specific însuşirea de către studenţi a
semnificaţiilor pedagogice ale conceptului de educabilitate, factorii și teoriile educabilității
pentru a surprinde necesitatea şi importanţa acestei categorii pedagogice în contextul
activităților școlare desfășurate cu preșcolarii și cu elevii.
Studiind acest capitol, cursanţii vor fi în măsură :
- să definească conceptul de educabilitate în sens pedagogic;
- să descrie factorii educabilităţii: ereditatea, mediul, educaţia;
- să prezinte teoriile fundamentale ale educabilităţii (ereditarismul, ambientalismul,
epigenetismul piagetian);
- să analizeze mediile educaţionale prin prisma educabilităţii;
- să sintetizeze principalele idei care definesc optimismul, sceptimismul și realismul
pedagogic.

Notițe
3.3 Educabilitatea
personale
Conceptul de educabilitate este un termen derivat din cel de educație și
exprimă, prin raportare la factorii dezvoltării psihice (ereditatea, mediul și
educația), capacitatea individului de a fi educat. În timp, omul însuşi poate
acţiona şi contribui la propria formare, prin autoeducaţie. Educabilitatea
(educabil+sufixul itate) reprezintă receptivitatea ființei umane faţă de
acțiunile și influenţele de tip formativ şi informativ și se manifestă diferit
pe parcursul formării sale. De asemenea, receptivitatea diferă de la o
persoană la alta, sub influenţa diverşilor factori. Însușirea sau calitatea
de a fi educabil = educabilitate.

3.3.1 Conceptul de educabilitate


Educabilitatea reprezintă o categorie pedagogică distinctă, care s-a
bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor
educaţiei, fiind defintă drept o caracteristică esenţială a fiinţei umane.
Educabilitatea este un concept care se referă la posibilitatea de a fi educat,
la capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza,
pe această cale, acumulări progresive, concretizate în diferite structuri de
personalitate. În calitatea sa de concept integrator, educabilitatea
concentrează premisele, condiţiile şi conexiunile determinante ale
dezvoltării pedagogice la nivelul a trei procese complementare:
• proces biologic, centrat pe fenomene de creştere şi maturizare fizică,
morfologică şi biochimică a diferitelor componente ale organismului
uman, în limitele codului genetic universal;
58 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

• procesul social, centrat pe libertatea individului de a se forma, în


contextul reglării-autoreglării conduitei sale în raport cu normele
comunităţii;
• procesul educaţional, centrat pe relaţia educator – educat. În această
ultimă abordare, a relației educator-educat, analiza pedagogică a
educabilităţii relevă şansa de a fi eficient ca educator şi de a beneficia
de relaţia educaţională ca educat.
Educatorul vine în această relaţie cu:
competenţe general umane - echilibru biopsihic,
însuşiri de personalitate, experienţă de cunoaştere şi
de viaţă, disponibilitate de a comunica etc.
competenţe profesionale / de specialitate și o solidă
cultură generală

competențe didactice - aptitudini pedagogice, tact


pedagogic, stil de predare, pasiune

La rândul său, educatul vine în această relaţie cu:

• echilibru biopsihic
• capacităţi de cunoaştere
• capacități afective şi volitive
• experienţă de cunoaştere în curs de
constituire
• receptivitate nativă şi dobândită
competenţe pentru cunoaştere
general • motivaţii instinctive şi dobândite
umane: • disponibilitate de a comunica şi de a
răspunde solicitărilor
• capacitate de a recepţiona, prelucra şi
integra experienţa transmisă
• particularităţi de sănătate
psihosomatică

Fig. 3.1 Relația educator-educat în contextul educabilității

59 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Educabilitatea poate induce reuşite educaţionale dacă sunt favorizate


condiţii de: acceptare reciprocă, înţelegere psihologică, prestigiul
profesorului, respectarea capacităţilor educatului.
3.3.2 Factorii educabilității
Dezvoltarea ontogenetică este influenţată de mai mulţi factori: biologici,
ambientali, sociali, pedagogici. De-a lungul timpului, s-au manifestat
tendinţe de a absolutiza rolul influenţelor unor categorii de factori sau ale
altora asupra dezvoltării individuale, astfel încât uneori a prevalat rolul
factorilor ereditari, alteori rolul factorilor de mediu sau educaţionali.
Aceasta rămâne problema fundamentală a psihologiei dezvoltării,
problema raportului dintre înnăscut şi dobândit, dintre datul ereditar şi
influenţa mediului. Rădăcinile acestei dispute sunt însă mult mai vechi,
putând fi regăsite în filosofie, dar şi în teoriile biologice ale tradiţiei
intelectuale occidentale.
Ereditatea - premisă naturală a dezvoltării psihoindividuale
Ereditatea poate fi definită ca
însuşirea fundamentală a
materiei vii de a transmite de la o
generaţie la alta, sub forma
codului genetic, mesajele de
specificitate ale speciei, grupului
şi individului. Etimologia
termenului ereditate este latină,
de la cuvântul „heres”, care
înseamnă moştenitor. Din punct
de vedere biologic, ereditatea
reprezintă fenomenul transmiterii
informaţiei genetice de la ascendenţi la descendenţi. Organismele se
diferenţiază prin genotip şi fenotip.
Genotipul reprezintă ansamblul informaţiei genetice în stare latentă,
înaintea intervenţiei factorilor externi şi se diferenţiază în:
• genotip general - elemente „preformate”, comune întregii specii, care
asigură, din interior, „construcţia noului născut” (bipedismul,
conformaţia corporală, elemente generale de structură şi funcţionare a
analizatorilor etc.);
• genotip individual – elemente de variabilitate intraspecie, care face să
nu existe doi indivizi umani identici, prin culoarea ochilor, a părului,
elemente de configuraţie facială, timbrul vocal etc.
60 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Fenotipul reprezintă totalitatea caracteristicilor dobândite de indivizii


unei specii ca rezultat al interacţiunii genotipului cu mediul. Se exprimă
astfel, în mod particular, potenţialul epigenetic în condiţii concrete de
mediu. Din „jocul“ acestor factori se formează şi dezvoltă personalităţi
care se pot adapta social, se pot integra în mediu sau, dimpotrivă, au
dificultăţi adaptative.
Zestrea genetică structurează potenţialul epigenetic, respectiv potenţialul
de formare, atât la nivelul speciei, potenţial general (toţi oamenii simt,
vorbesc, memorează etc.), cât şi la nivel individual, cu grade specifice.
Putem înţelege impactul eredităţii în orice proces formativ, de instruire şi
educare a individului prin raportare la următoarele aspecte:
• capacitatea senzorio-perceptivă depinde de particularităţile anatomo-
fiziologice ale analizatorilor;
• memoria depinde de însuşirile biofizice şi biochimice ale celulei
nervoase, de însuşirile acizilor nucleici, mai ales ale acidului
ribonucleic (ARN), precum şi alte elemente determinate de
particularităţile sistemului nervos central (SNC);
• inteligenţa, ca predispoziţie (în dimensiunea ei aptitudinală) e
determinată genetic;
• tipul temperamental se bazează pe biotipul determinat de sistemul
cerebro-spinal, de cel neurovegetativ şi de cel endocrin;
• kinestezia este dependentă de particularităţile biofizice ale materiei
osoase, ale fibrelor musculare şi nervoase etc.
Remarcăm în acest context faptul că o identitate genetică absolută este
practic imposibilă între ascendenți şi descendenţi, probabilitatea unei
identităţi absolute fiind de aproximativ 1 la 70 de trilioane, deci practic
neglijabilă. Rezultă astfel că din punct de vedere genetic fiecare individ
este diferit, unic şi irepetabil în raport cu toţi ceilalţi semeni ai săi din
trecut, prezent sau viitor.
Deşi foarte importantă, problema transmiterii pe cale genetică a
însuşirilor de la ascendenți la descendenţi a fost studiată doar indirect,
datorită limitelor etice evidente ale realizării unor experimente de acest
gen la nivelul speciei umane.
Prezentăm în continuare pe scurt (Iacob, 1999) principalele rezultate ale
cercetărilor genetice ce au relevanţă pentru sfera fenomenului educaţional.
• Pe cale genetică sunt transmise nu trăsăturile ascendenților, ci un
complex de predispoziţii sau potenţialităţi. Altfel spus, este
nejustificată şi lipsită de temei ştiinţific extrapolarea calităţilor pozitive
sau negative ale părinţilor la nivelul copiilor acestora.

61 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

• Spre deosebire de caracteristicile morfologice şi biochimice,


ereditatea însuşirilor psihice este rezultatul unei determinări
poligenetice, fapt ce face imposibilă stabilirea unor legături de
cauzalitate certe între o anumită genă şi structura unuia sau altuia
dintre procesele psihice.
• Diversitatea psihică a subiecţilor umani nu este rezultatul exclusiv al
acţiunii factorilor ereditari, ci şi al factorilor de mediu, fenotipul
rezultând spre exemplu din interacţiunea particulară a genotipului
individului cu mediul general în care acesta îşi desfăşoară existenţa.
• Determinaţiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârstă
sau pot rămâne în stare latentă pe tot parcursul vieţii individului în
absenţa unor factori activizatori adecvaţi. Transpunerea
predispoziţiilor ereditare din stare potenţială în stare de funcţionalitate
efectivă depinde de existenţa unei acţiuni favorizante specifice.
• Unele aspecte ale vieţii psihice, sunt puternic determinate ereditar
(temperament, aptitudini, emotivitate), iar altele (caracter, voinţă,
atitudini) poartă într-o mai mică măsură pecetea impusă de ereditate.
Analizele genetice comparative au evidenţiat faptul că ereditatea umană,
spre deosebire de cea animală, conferă o încărcătură minimală de
comportamente instinctive. Această constatare este întărită, dincolo de
cercetările concrete întreprinse, de faptul că în absenţa unei îngrijiri
parentale adecvate în primii ani de viaţă copilul îşi pierde specificitatea,
animalizându-se în ciuda eredităţii sale de tip uman. Prin comparaţie un pui
de animal, crescut de oameni chiar şi de la cea mai fragedă vârstă, nu îşi va
pierde, datorită condiţionării sale genetice masive, niciodată specificitatea.
Specia umană este specia cu cea mai lungă copilărie deoarece dacă
animalului îi este dat prin instincte tot ceea ce trebuie să ştie pentru a
supravieţui, omul trebuie să înveţe prin exerciţiu sistematic, majoritatea
lucrurilor necesare asigurării supravieţuirii.
Judecând fiinţa umană la acest nivel s-ar părea, având în vedere
“nedesăvârşirea” genetică cu care omul vine pe lume, că şansele sale de
supravieţuire sunt aproape nule. Totuşi, în mod paradoxal, această
nedesăvârşire genetică constituie principalul avantaj al speciei umane,
specie care, spre deosebire de toate celelalte specii, este liberă faţă de
constrângerile genetice.
Consecinţa în plan educaţional este aceea că profesorul practician
trebuie să aibă permanent în vedere faptul că în şcoală lucrează cu
personalităţi distincte, diferite una de cealaltă. Trebuie să ţinem cont de
elementul preformat, cel care face imposibilă depăşirea unui anumit nivel

62 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

de educaţie în condiţiile unui retard intelectual, oricât de bine ar fi


organizată şi exercitată influenţa educativă, dar şi de elementul format,
care dovedeşte că dacă, din doi indivizi cu potenţiale intelectuale
apropiate, unul beneficiază de un mediu educogen superior, acesta va
dovedi performanțe superioare celuilalt.
Ereditatea este o premisă necesară, dar nu și suficientă pentru
dezvoltarea personalității individului. Caracterul polivalent se exprimă
prin posibilitatea formării unor trăsături diferite, pe un fond ereditar
asemănător, datorită intervenţiei factorilor de mediu şi educaţie.
Concluzionând, putem spune că factorul genetic este o premisă naturală
a dezvoltării, cu acţiune probabilistă, oferind fie o ereditate normală ce
trebuie valorificată, fie o ereditate deficitară ce poate fi compensată în
diverse grade.
Mediul – cadrul natural și socio-uman al dezvoltării psihoindividuale
Alături de ereditate, elementele mediului în
care trăieşte individul îi influenţează evoluţia.
În sens general, mediul reprezintă ansamblul
elementelor naturale, sociale, culturale ce ne
înconjoară şi cu care omul este în
interacţiune permanentă pe tot parcursul
vieţii sale. „Mediul şi individul constituie două
entităţi corelative cu funcţii complementare,
prima oferind posibilităţi nelimitate pentru
acţiunea celeilalte, iar aceasta îmbogăţind şi diversificând componentele
celei dintâi“ (Nicola, I., 1996).
Distingem în acest context existenţa a două planuri majore în care factorii
de mediu acţionează asupra individului:
• planul factorilor naturali include mediul fizico-chimic şi biotic, care îi
asigură omului supravieţuirea (climă, sol, vegetaţie, faună, relief etc.),
determină nivelul de viaţă şi confortul material, influenţează
sănătatea, alimentaţia, ritmul creşterii şi maturizării fizice. Dacă iniţial
mediul fizic a determinat diviziunea socială a muncii şi implicit,
influenţele educaţionale derivate, astăzi problemele legate de
degradarea echilibrului ecologic conduc spre „noile educaţii”
(educaţia ecologică, educaţia nutriţională etc.).
• planul factorilor sociali cuprinde mediul socio-uman, care
presupune respectarea unor reguli de convieţuire. În planul factorilor
sociali includem principalele medii educaţionale: familia, şcoala,
instituţiile de ocrotire socială, instituţiile extraşcolare, mediul
profesional, comunitatea religioasă, comunitatea etnică etc.

63 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Din punctul de vedere al tipului de influenţe exercitate din partea factorilor


de mediu, distingem influenţe ale mediului proximal (persoane şi situaţii
cotidiene) şi influenţe ale mediului distal (mass-media, Internet-ul). Datorită
progresului tehnologic asistăm în prezent la o eliberare progresivă a
individului de sub influenţele mediului proximal, la o creştere a expunerii
acestuia la fluxul informaţional, nu întotdeauna benefic, al mass-mediei, fapt
ce implică exigenţe sporite la nivelul şcolii în ceea ce priveşte dezvoltarea
capacităţii de selecţie şi valorizare a elevilor (Iacob, 1998).
Factorii de mediu nu trebuie însă reduşi la nivelul realităţii lor fizice, fiind
necesară luarea în calcul a semnificaţiei acordate acestora de către
subiectul uman, ştiut fiind faptul că omul nu reacţionează la evenimentele
propriu-zise, ci la semnificaţia şi interpretarea lor. Accentul se pune astfel pe
modul de interacţiune al subiectului uman cu factorii de mediu, în sensul că
un factor de mediu prezent, dar indiferent subiectului cu care se află în
contact, este inert din perspectiva dezvoltării subiectului. Condiţia dezvoltării
este ca factorii de mediu să acţioneze asupra subiectului uman, iar acesta
să reacţioneze prin intermediul unei activităţi specifice.
În concluzie, putem spune că acţiunea factorilor de mediu, la fel ca şi cea
a eredităţii, este tot aleatorie, probabilistă, putând fi, în egală măsură, o
şansă a dezvoltării sau un blocaj al acesteia. Mediul este asimilat prin
învăţare şi educaţie.
Educaţia – factor determinant al dezvoltării psihoindividuale
Ereditatea şi mediul sunt prezenţe
obligatorii în dezvoltarea omului, dar
cu contribuţii aleatorii, pozitive sau
negative, asupra dezvoltării sale
ontogenetice. Teza potrivit căreia
educaţia reprezintă factorul
determinant al dezvoltării
psihoindividuale trebuie interpretată
în sensul că dezvoltarea omului este
influenţată de propriile sale opţiuni
valorice.
În acelaşi timp însă, trebuie să avem în vedere şi faptul că educaţia
înseamnă influenţare selectivă, respectiv dezvoltarea anumitor
caracteristici umane, considerate dezirabile. Ca atare, acele porniri
umane care sunt în contradicţie cu valorile spre care se orientează la un
moment dat umanitatea nu vor fi stimulate prin educaţie. Posibilitatea

64 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

unor asemenea porniri negative de a se transforma, din caracteristici


potenţiale, în trăsături de personalitate sunt astfel diminuate.
Fiinţa umană are capacitatea de a acţiona ambivalent, atât asupra
mediului exterior, cât şi asupra propriei sale interiorităţi. Potenţialul
biologic (ereditar) disponibil va fi activat pentru a-şi dezvolta acele
capacităţi adaptative considerate necesare (valoroase) de către individul
însuşi. Din tot ceea ce îi oferă cultura şi civilizaţia epocii în care trăieşte
(mediul social), el va selecţiona doar ceea ce consideră că este în acord
cu trebuinţele şi idealurile sale.
Din această perspectivă putem afirma că educaţia controlează şi
organizează influenţele mediului asupra individului şi le adaptează la
particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Altfel spus, educaţia
face legătura şi mediază între potenţialitatea de dezvoltare, propusă de
ereditate şi oferta de posibilităţi a mediului. Educaţia armonizează
interacţiunea ereditate-mediu şi creează un climat favorabil actualizării
potenţialităţilor genetice, fapt pentru care putem spune că educaţia este
o activitate umană specializată în dezvoltare.
Rezultatele cercetărilor actuale în domeniu conduc, aproape fără
excepţie, la validarea experimentală a modelului interacţionist al
dezvoltării ontogenetice. Fără a nega importanţa factorilor ereditari şi de
mediu, suntem totuşi îndreptăţiţi să afirmăm că educaţia, care include un
sistem complex de acţiuni şi influenţe de natură formativă şi informativă,
are un rol hotărâtor în dezvoltarea psihică şi în formarea personalităţii
umane (Nicola, 1996).
În raport cu ceilalţi doi factori, educaţia are rolul conducător întrucât
activează, dirijează potenţialul genetic, atenuează sau estompează
efectele lui negative, creează şi valorifică un mediu propice pentru
educaţie şi auto-educaţie, contracarând influenţele negative.
3.3.3 Teorii privind educabilitatea

Controversele în legătură cu rolul şi ponderea factorilor educabilităţii în


dezvoltarea umană, i-a plasat pe cercetători pe poziţii teoretice diferite, chiar
opuse. În prezent se vehiculează numeroase teorii care susţin primatul
unuia sau a altui factor, grupate generic în trei mari categorii: teorii
ereditariste, teorii ambientaliste şi teorii integrative (epigenetism piagetian).
Teoriile ereditariste (ineiste) sunt teorii biologizante care pornesc de la
premisa conform căreia ereditatea, prin intermediul condiţionării
genetice, guvernează de la început şi până la sfârşit dezvoltarea fizică şi
psihică a individului, inclusiv atitudinile şi comportamentele acestuia.

65 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Idei cu privire la rolul fundamental al eredităţii în evoluţia omului au apărut


chiar înaintea descoperirii acesteia (Platon, Aristotel) şi au luat amploare
odată cu teoriile preformaţioniştilor (W. Harvey), teoriile vitaliste (P.
Teilhard de Chardin, R. Descartes), teoriile instinctualiste (Th. Hobbes,
J.J. Rousseau), culminând cu „fatalitatea ereditaristă” în psihologie şi cu
teorii despre superioritatea unor rase în raport cu altele, a unor
clase/categorii sociale în raport cu altele. Acestea din urmă au avut
implicaţii politice şi sociale majore în secolul XX.
Teoriile ambientaliste promovează, la fel de unilateral, acţiunea
factorilor de mediu. Punctul de start al acestor teorii se află în psihologică
behavioristă (J.B. Watson şi B.F. Skinner), potrivit căreia omul nu
acţionează, ci reacţionează la variatele stimulări ale mediului,
comportamentul uman putând fi astfel în totalitate analizat şi explicat prin
intermediul schemei funcţionale stimul-răspuns (S-R). Se apreciază că
prin controlarea acestor stimulări pot fi dirijate reacţiile individului şi
implicit comportamentul şi conduita acestuia.
Tot sub „umbrela” acestor teorii se află determinismul ambientalist de
factură naturală (geodeterminismul) şi determinismul ambientalist de tip
artificial, cu accent pe rolul factorilor economici, socio-culturali,
educaţionali. În acest ultim curent se situează modelul ecologic al
dezvoltării, elaborat de Urie Bronfenbrenner (1979), structurat pe patru
niveluri dispuse concentric: microsistem (experienţele particulare ale
individului), mezosistem (relaţiile existente între microsisteme),
exosistem (influenţe indirecte asupra dezvoltării individului) şi
macrosistem (ansamblul condiţiilor sociale, economice şi culturale).
Perspectiva ambientalistă a fost susţinută mai ales de sociologi, dar
implicaţiile absolutizărilor au „atins“ şi psihologia şi teoriile educaţiei. De
la pesimismul pedagogic generat de ineism s-a alunecat într-un optimism
exagerat de tipul „educaţia poate totul“.
Teoriile integrative sau ale dublei determinări au ca punct de plecare
reconsiderarea globală a acţiunii factorilor ereditari şi de mediu asupra
dezvoltării ontogenetice. În esenţă, aceste teorii susţin că programul
genetic al individului este doar un ansamblu de virtualităţi a cărui
actualizare depinde de condiţiile de mediu (Păun, 1988).
Aparent ireconciliabile, cele două abordări ale educabilităţii au fost
depăşite începând cu secolul al XVIII-lea, când naturalistul C.F.Wolff
lansa (în 1759) teoria epigenezei pentru a contracara teoria
preformismului. Problema se centrează pe „jocul” dintre genetic
(înnăscut) şi epigenetic (rezultat din acţiunea factorilor socio-culturali şi

66 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

educaţionali). Epigenetica reprezintă un „mecanism structural-organic


care reglează procesele de creştere şi dezvoltare la nivelul interacţiunilor
dintre individ şi mediu. Acest mecanism stabileşte nu numai căile, ci şi
limitele dezvoltării“ (Negreţ, I., 1998).
Epigenetismul este o paradigmă ştiinţifică, inaugurată în urmă cu două
veacuri, prin opera lui C. Wolff şi valorificată pe deplin abia astăzi.
Biologul Ch. Waddington, autorul lucrării Natura vieţii (1961), a reluat
ideile lui Wolff în termenii analizei sistematice, structuralismului şi
ciberneticii, reuşind să explice într-o manieră nouă procesele de evoluţie
şi de dezvoltare a organismelor. Epigenetismul stă la baza psihologiei
genetice, al cărei fondator este Jean Piaget (1896-1980). Jean Piaget a
recunoscut influenţa directă a epigenetismului modern. În acelaşi mod a
procedat Jean Piaget pentru a explica procesele psihogenezei şi
dezvoltării intelectuale, afective şi morale. Astfel încât se poate spune că
astăzi putem identifica mai exact care sunt factorii dezvoltării fiintei
umane şi în ce mod interacţionează.
Pentru educator este esenţial să perceapă toate aceste condiţii ale
educaţiei ca inseparabile. De la naştere la maturitate copilul trece printr-
un proces de creştere şi maturizare care se realizează în etape succesive
şi coerente, în funcţie de anumite legi ale devenirii umane: legea
ontogenezei (dezvoltarea organismului individual repetă evoluţia speciei
umane), legea umanizării (copilul devine om dacă este învăţat să fie om,
prin mecanismele enculturaţiei), legea interacţiunii biopsihice
(dezvoltarea fiziologică şi psihică a copilului este o dezvoltare
interdependentă), legea socializării sau a adaptării (comportamentul
uman se adaptează la schimbările de mediu, astfel că însuşirile pe care
adultul le dobândeşte sunt transmise generaţiilor viitoare), legea
autonomiei conştiinţei umane etc. Toţi aceşti factori biologici, psihologici,
socioculturali sunt la fel de importanţi, căci personalitatea este rezultanta
interacţiunii lor.
Dezvoltarea ontogenetică este influenţată de mai mulţi factori: biologici,
ambientali, sociali, pedagogici. De-a lungul timpului, s-au manifestat
tendinţe de a absolutiza rolul influenţelor unor categorii de factori sau ale
altora asupra dezvoltării individuale, astfel încât uneori a prevalat rolul
factorilor ereditari, alteori rolul factorilor de mediu și/sau educaţionali.
Aceasta rămâne problema fundamentală a psihologiei dezvoltării,
problema raportului dintre înnăscut şi dobândit, dintre datul ereditar şi
influenţa mediului. Rădăcinile acestei dispute sunt însă mult mai vechi,
putând fi regăsite în filosofie, dar şi în teoriile biologice ale tradiţiei
intelectuale occidentale.

67 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

3.3.4 Mediile educaționale


Mediul educaţional include ansamblul factorilor naturali şi sociali,
materiali şi spirituali angajaţi în activitatea de formare şi dezvoltare a
personalităţii umane conform unor obiective stabilite în mod explicit şi/sau
implicit la nivelul comunităţii educative naţionale, teritoriale, locale.
Deoarece contribuţiile eredităţii şi mediului sunt necesare dar nu
suficiente, în procesul dezvoltării depline a fiinţei umane este
determinantă contribuţia singurului mediu cu valenţe pozitive – mediul
educaţional.
Principalele medii educaţionale sunt: familia, grupul de prieteni, şcoala,
instituţiile de ocrotire socială, instituţiile extraşcolare culturale, mediul şi
comunitatea profesională, comunitatea religioasă, extracomunitatea,
comunitatea naţională şi cea internaţională.
Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea
ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include toate laturile formării
personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile complete de socializare şi
educare, datorită posibilităţilor pe care le are de a-l introduce pe copil în
cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe
şi fireşti mijloace.
Modelele de conduită oferite de părinţi - pe care copiii le preiau prin
imitaţie şi învăţare - precum şi climatul socioafectiv în care se exercită
influenţele educaţionale („cei şapte ani de acasă”) constituie primul model
social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea
concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în
raport cu diferite norme şi valori sociale.
Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în
familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură
dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor,
comportamentul lor sociomoral.
Familia este cel mai important factor cu care cooperează şcoala în
procesul educaţional. Cum şcoala deţine atuul calităţii actului
educaţional, prin însuşi profilul dascălilor, ea are obligaţia să realizeze o
corectă şi competentă informare a părinţilor cu privire la ceea ce aceştia
au de făcut, în vederea realizării unui front comun în procesul
educaţional. Părinţii sunt persoanele cheie în planificarea, organizarea,
implementarea şi evaluarea oricăror practici eficiente.
„Modul în care şcolilor le pasă de copii este reflectat în felul în
care le pasă de familiile lor. Dacă educatorii îi privesc pe copii ca

68 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

pe nişte simpli elevi, e probabil să considere familia ca fiind


separată de şcoală. De aceea, familia este aşteptată să-şi facă
treaba şi să lase şcolii educarea copiilor. Dacă, însă, îi privesc ca
pe nişte copii, e posibil să vadă atât familia, cât şi comunitatea, ca
parteneri ai şcolii în dezvoltarea şi educaţia copiilor. Partenerii
recunosc interesele lor comune şi responsabilităţile faţă de copii
şi lucrează împreună pentru a crea programe mai bune şi
oportunităţi pentru elevi” (Epstein, 1995).
Dezvoltarea abilităţilor parentale, accentul pe comunicare, conectarea
activităţilor de învăţare de acasă cu cele din clasă, încurajarea
voluntariatului în evenimentele organizate de şcoală sunt exemple de
practici şi programe pentru a încuraja familia şi a obţine sprijinul
comunităţii în procesul de învăţare a elevilor.
Grupul de prieteni formează un anturaj relativ constant al copilului,
oferindu-i acestuia oportunitatea de a dezvolta şi transpune în realitate
comportamente morale diverse. Interacţiunile sociale ale copilului cu cei
de o seamă cu el permit atât creşterea gradului de libertate şi
responsabilitate acţională cât şi împrumutarea lipsită de constrângere a
unor perspective, valori sau comportamente de factură morală.
Grupul de prieteni deţine un rol important în dezvoltarea psihomorală a
copilului nu numai prin prisma ocaziei de a stabili relaţii interpersonale
“între egali” şi de a asuma comportamente morale în condiţiile absenţei
impunerii ierarhice, autoritare, a unor reguli de conduită, ci şi prin
intermediul frecventelor situaţii conflictuale cărora acesta trebuie să le
facă faţă ca simplu individ sau ca membru al unei echipe.
Libertatea de alegere a variantelor de acţiune şi de transpunere în
practică a acestora oferită de grupu de prieteni joacă un rol major în
consolidarea, interiorizarea şi autonomizarea valorilor şi normelor morale
prescrise de părinţi sau de către şcoală ca instituţie.
Prin intermediul dezvoltării capacităţii de autocontrol, a prudenţei şi
sentimentului de responsabilitate, variatele situaţii pe care anturajul
copilului le generează îi oferă acestuia, pe de o parte, prilejul validării
experimentale a normelor de conduită propuse sau impuse de către
părinţi, şcoală sau alţi factori educativi, iar pe de altă parte aceste situaţii
constituie suportul unor importante reflecţii şi analize ulterioare,
obiectivate adeseori în reguli şi principii etice stabile, elaborate personal
şi autoasumate.
Identitatea de sine a adolescentului se construieşte, în majoritatea
cazurilor, prin identificarea cu valorile şi normele grupului de apartenenţă,

69 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

anturajul deţinând astfel un rol important în devenirea morală a individului


şi, implicit, în socializarea acestuia.
Influenţele grupului de prieteni sunt în prezent tot mai mult luate în calcul
ca factori ai socializării şi dezvoltării morale a copilului și adolescentului,
ştiut fiind faptul că tinerii trăiesc din ce în ce mai mult într-un mediu doar
al lor, cu o cultură, muzică, vestimentaţie, valori şi norme de conduită
specifice, mediu care adeseori se defineşte prin reticenţă sau chiar
ostilitate faţă de normele şi regulile adulţilor.
Ignorarea caracteristicilor proprii acestui mediu sau subestimarea forţei
sale de modelare a personalităţii indivizilor sunt elemente care pot pune
profesorii, părinţii sau societatea în general în imposibilitatea de a acţiona
eficient şi adecvat în ceea ce priveşte formarea conştiinţei şi conduitei
morale a tinerelor generaţii.
Şcoala este mediul cu cele mai multe virtuţi educaţionale şi principala
instituţie furnizoare de educaţie specializată în pregătirea resurselor
umane ale unei ţări. Şcoala reprezintă mediul instituţionalizat special
constituit pentru educaţie formală, dispune de personal didactic
specializat, iar activitatea desfăşurată în şcoală este orientată
întotdeauna de anumite finalităţi, stipulate în documentele de politică
educaţională. Rezultatele şcolare sunt recunoscute prin diferite acte
(diplome, certificate ş.a.).
Alt mediu educogen, prin excelenţă spiritual, este biserica. Acest mediu
educaţional influenţează individul la început difuz, nesistematic, cu
ocazia ceremoniilor religioase şi apoi tot mai explicit, cu prilejul unor
activităţi specifice (actul spovedaniei, catehizări individuale sau grupale,
acţiuni explicit educative, activităţi caritabile etc.). Biserica devine un
mediu educaţional sistematic, prin inserţia religiei ca disciplină în planul
de învăţământ şi promovarea valorilor credinţei. Educaţia religioasă se
realizează prin participarea la ceremoniile religioase şi, îndeosebi, la
Sfânta Liturghie. Biserica poate exercita nu numai o educaţie religioasă,
ci şi socială, civică, estetică, morală etc.
Medii educaţionale sunt şi instituţiile culturale (bibliotecile, casele de
cultură, muzeele, casele memoriale) prin programele de formare a
tinerilor, de educaţie a adulţilor, de petrecere a timpului liber.
Printre factorii care contribuie la educarea tinerei generaţii, dar şi a
adulţilor, se află şi mass-media, acţiunile acestora asociindu-se eforturilor
generale de modelare a personalităţii umane. Mass-media reprezintă un
alt factor determinant al devenirii morale a subiectului uman. Conceptul

70 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

“mass-media” provine din asocierea cuvintelor latine massa-cantitate


mare de entităţi intercorelate şi media-mijloace de transmitere a unor
informaţii. Accepţiunea actuală a conceptului mass-media se referă la
mijloacele de comunicare în masă, la ansamblul tehnicilor şi mijloacelor
de transmitere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unor
segmente largi de populaţie. Educaţia ca fenomen social a manifestat în
toate timpurile, în mod firesc, o sensibilitate şi o receptivitate crescută la
progresele mijloacelor de comunicare în masă (Stan, 2001).
În prezent, datorită progresului tehnologic contemporan se impun, pe o
spirală mereu ascendentă, mijloacele moderne de comunicare în masă
(televiziunea, radioul, presa, cinematograful, internetul, aplicațiile
multimedia, softurile educațioanle, jocurile video etc.).
Mass-media îndeplineşte o multitudine de funcţii, dintre care amintim:
• funcţia de informare - distribuie constant o varietate de informaţii
ştiinţifice şi tehnice, economice, politice etc.);
• funcţia de culturalizare – oferă oamenilor marile valori ale culturii
naţionale sau universale;
• funcţia de socializare – creează oamenilor sentimentul apartenenţei
la comunitatea umană, implicarea și adeziunea la problemele altora,
fiind solidar sau în opoziţie cu ideile, atitudinile celorlalţi;
• funcţia educativă – răspunde direct sau indirect unei largi varietăţi de
trebuinţe educaţionale;
• funcţia de divertisment şi recreaţie - creează momente de destindere
şi realaxare, de petrecere în mod plăcut a timpului liber.
Cu toate acestea, fără a contesta impactul mass-media asupra societăţii
contemporane, suntem nevoiţi să remarcăm existenţa şi a unor efecte
care, direct sau indirect, pot avea influenţe nefaste asupra devenirii
personalităţii umane. Spre exemplu, conform unor cercetări desfăşurate
în statele occidentale, copiii petrec mai mult timp în faţa televizorului sau
calculatorului (aproximativ 25-30 de ore pe săptămână) decât în
compania părinţilor, jucându-se cu prietenii sau mergând la şcoală.
Un alt aspect cu potenţiale consecinţe negative asupra formării conştiinţei
şi conduitei morale a copilului este reprezentat de faptul că mass-media
face adeseori publice “secretele” şi trebuinţele intime ale indivizilor, fără
o prelucrare adecvată din punct de vedere educaţional a acestora. Sunt
prezentate astfel, de o manieră explicită, informaţii, situaţii sau
comportamente având un impact negativ considerabil asupra devenirii
morale a subiectului uman.

71 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Mass-media, prin prezentarea unor situaţii de violenţă, infidelitate sau


încălcare a legii ca fiind amuzante sau generatoare de satisfacţie, poate
induce o percepţie deformată asupra realităţii, periclitând astfel copilăria
ca perioadă a unei relative inocenţe.
În concluzie, putem afirma că prin funcţiile sale mass-media se constituie
într-un puternic factor de educaţie al societăţii contemporane. Totuşi nu
trebuie să omitem din acest context şi eventualele influențe negative
datorate mass-mediei ca urmare a inexistenţei unui control riguros al
programelor, articolelor etc., adecvate în raport cu vârsta sau concepţia
populaţiei căreia i se adresează, fapt ce poate conduce uneori la
manifestări, comportamente sau atitudini dezaprobate de societate şi
indezirabile din punct de vedere moral. Cu toate acestea influenţele
pozitive ale mass-media în ceea ce priveşte educaţia şi formarea
personalităţii umane primează în raport cu cele negative, fapt ce impune
acordarea unei atenţii sporite acestui fenomen.
Instanţele mediatice amplifică şi diversifică experienţele cognitive şi
comportamentale ale persoanelor. Într-o societate informatizată, cu virtuţi
benefice, dar şi malefice, stimulii explicit educogeni se exprimă printr-o
gamă deosebit de largă: de la ziare şi reviste, trecând prin radio şi televiziune
şi până la magistralele informaţionale ale internetului (Cucoş, 2002).
Mijloacele moderne de comunicare reprezintă un element fundamental al
relaţiei omului cu lumea înconjurătoare, reprezentând suporturi în
educarea indivizilor de toate vârstele. Există însă circumspecţia că nu
întotdeauna mesajele transmise pe aceste canale sunt autentice.
Receptorul lor trebuie să le privească cu simţ critic pentru a selecta doar
ceea ce este benefic.
Societatea civilă, prin intermediul diferitelor asociaţii informale -
organizate pe criterii disciplinare, profesionale, spirituale etc., desfăşoară
o serie de acţiuni educative la nivelul publicului. Includem aici asociaţii
ale copiilor şi tineretului, societăţi caritabile, organizaţii non-
guvernamentale sau alte forme de asociere, având sarcini
complementare de formare a conştiinţei şi conduitei proactive,
prosociale, culturale.
Aceste medii educaţionale (şi lista rămâne deschisă) acţionează
simultan, corelat, interdependent. Important este ca între aceste instanţe
ale educaţiei să se respecte principiul unităţii, continuităţii şi
consecvenţei, deoarece numai astfel putem spera la o autentică
reformare spirituală a omului şi a comunităţii.

72 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Rezumând cele expuse anterior, considerăm că personalitatea este o


sinteză a modurilor stabile de reacţie psihologică şi comportamentală a
unui individ. Personalitatea umană este unică, originală şi irepetabilă. Ea
apare şi se formează în cadrul unui proces complex de asimilare şi
prelucrare de informaţii, proces ce poartă numele generic de învăţare.
Desfăşurarea acestui proces se realizează la intersecţia şi sub auspiciile
a două categorii de factori: interni (biologici şi psihologici) şi externi
(mediul şi educaţia):
• factorii biologici includ ca şi componente esenţiale: ereditatea, vârsta,
gradul de dezvoltare fizică, starea de sănătate etc., iar factorii
psihologici se referă în special la aspecte cum sunt: cunoştinţele,
capacităţile operaţionale, motivaţia, voinţa etc.;
• factorii de mediu sunt reprezentaţi de mediul familial, mediul cultural,
mediul socio-economic şi mediul fizic în care se desfăşoară existenţa
individului.
Indiferent de sensul acceptat putem constata că educaţia este o
componentă a existenţei sociale, fiind în fapt o întâlnire de factură
informaţională între individ şi valorile de orice natură ale societăţii.
3.3.5 Optimismul, scepticismul și realismul pedagogic
De-a lungul timpului, diverşi teoreticieni şi practicieni ai educaţiei s-au
situat pe poziţiile optimismului pedagogic, sau dimpotrivă, pe poziții ale
scepticismului pedagogic, în funcţie de contextul social-istoric în care au
trăit sau în funcţie de nevoia de a stimula dezvoltarea sistemului educativ
în atmosfera unei epoci.

Optimism pedagogic Scepticism pedagogic Realism pedagogic

Fig. 3.2. Educabilitatea - modele teoretice si atitudini pedagogice


(după A.Cosmovici, L. Iacob, 1998)

Încrederea în puterea educației, în şansa şi în rezultatele educaţiei se


exprimă prin optimismul pedagogic, manifestat la nivel de concepţie, de
atitudine sau de stare de spirit.

73 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

În istoria pedagogiei adepţi ai optimismului pedagogic, deci încrezători


în puterea nelimitată e educaţiei, au fost:
• Umaniştii Renaşterii:
Vittorino da Feltre,
Francois Rabelais,
Michel de
Montaigne, Erasmus
din Rotterdam,
potrivit cărora idealul
educaţiei era „uomo
universale”. Omul ca
masură a tuturor
lucrurilor, încrederea
in valorile umane si
posibilitatea de
perfecționare, de
desăvârșire a ființei
umane. Umanismul înglobează preocuparea pentru toate problemele
omului, de unde (antropocentrismul), primatul rațiunii, al spiritului
critic și experienței față de autoritate și biserică. In Renaștere se
dezvoltă o cultură laică și e cultivata personalitatea umană sub toate
aspectele.
• Socialiştii utopici:
Thomas Morus și Tommaso
Campanella, în viziunea
cărora educaţia trebuie să
fie egală pentru toţi, în
conformitate cu natura, iar
instruirea sistematică, în
toate domeniile: literelor,
ştiinţelor, artelor. Etimologia
termenului utopia semnifică
„loc care nu există nicăieri” și
provine din cuvintele
grecești „ou” – fără, respectiv „topos” – loc. Deși teoriile celor doi
întemeietori ai socialismului utopic s-au dovedit, cum le spune și
numele, irealizabile, ideile lor se regăsesc în sistemul politic actual,
fiind considerate realmente drepturi ale omului: egalitatea între sexe,
dreptul universal la educație, șanse egale pentru toți copiii indiferent
de mediul social din care provin, alegerea conducătorilor prin vot
secret etc.

74 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

• Jan Amos Comenius sublinia necesitatea educaţiei pentru toţi


oamenii, educaţia fiind calea pentru bunăstarea umanităţii iar omul
devenind Om numai prin educaţie (erudiţie, moralitate, pietate).
• John Locke,
care afirmase
despre educaţie
că este cea care
determină
deosebirile
dintre oameni,
nouă zecimi din
oamenii pe care
îi cunoaştem
sunt buni sau răi,
utili sau inutili,
datorită
educaţiei pe
care au primit-o.
• Jean Jacques Rousseau, potrivit căruia omul este bun de la natură,
dar societatea îl viciază, de aceea copilul trebuie scos din societate,
din mediul urban şi educat la ţară, în conformitate cu natura.
• Johann Heinrich Pestalozzi afirma că educaţia îl pregăteşte pe om
pentru o viaţă plină de demnitate, de dragoste pentru oameni,
dragoste pentru mamă în primul rând.

Principiul optimismului pedagogic este și azi la fel de actual și se


bazează pe bucurie, datorită căruia se dezvăluie potențialul creativ și
intelectual al unui copil. Pentru a dezvolta elevului bucuria creației,
profesorul însuși trebuie să posede abilități pedagogice, tact, cultură
morală. Abilitatea de a debloca potențialul creativ al copilului, de a-și
susține dorința de auto-exprimare cu un cuvânt bun și o atitudine
empatică, este o artă adevărată, pe care trebuie să o stăpânească
profesorul. Pentru a ajuta copilul să creadă în el însuși înseamnă atât
pentru copil, cât și pentru profesor sănătatea morală și fizică, energie
creativă și energie nervoasă.
Optimistul elimină ostilitatea, furia și suspiciunea în relațiile dintre profesor
și elev, creează o atmosferă vie, veselă de comunicare și înțelegere,
determină un sentiment de fericire. Elevii „copiază” expresia facială a
profesorului, ceea ce arată că el este întotdeauna cu ei, trăiește succesele
și eșecurile lor. Optimismul pedagogic neagă uniformitatea, deoarece
inerția procesului educațional este contrară dezvoltării copilului.

75 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Umorul profesorului este o sursă naturală de optimism care contribuie la


confortul spiritual al elevilor, îi motivează pentru învățare, ajută la
rezolvarea problemelor educaționale și de învățare. Umorul sănătos
înseamnă absența ironiei care umilește demnitatea elevului și îl
înstrăinează de grup, schimbă atitudinea admirativă față de profesor la
una de furie. Sarcasmul profesorului asupra copilului îl transformă pe
acesta într-o paria, încurajând și întărind batjocura colegilor săi,
conducându-i la agresiune. Umorul armonizează relațiile dintre profesor
și elevi, încurajează o imagine de sine pozitivă și de auto-control,
promovează conștientizarea idealului umanist.

Scepticismul/pesimismul pedagogic se explică parţial din punct de


vedere social şi istoric, datorită conflictelor sociale, războaielor,
perioadelor de refacere de după dezastre naturale şi sociale, care au
generat stări puternice de tensiuni şi dezamăgiri, influenţând şi modul de
gândire asupra perspectivelor vieţii, a speranţelor omului şi asupra
educaţiei lui.

Adepţii acestor teorii au susţinut:


• Predestinarea biologică - genetică a omului şi imposibilitatea
influenţării din exterior a formării şi dezvoltării sale (o parte din aceste
teorii constituie baza modului de organizare şi desfăşurare a educaţiei
segregate a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi a educaţiei elitelor);
• Neotomiştii susţin că procesul cunoaşterii se realizează prin raţiune
şi revelaţie, graţia divină fiind factorul de dezvoltare a fiinţei umane,
de aceea educaţia are un rol extrem de limitat;
• Personaliştii susţin că omul are dreptul să trăiască într-un univers
marcat de iubire şi de caritate, deschis spre divinitate, acestea fiind
cele mai importante elemente pentru devenirea individului;
• Martin Heidegger susţinea că fiinţa umană nu există efectiv, ci devine
ceea ce trebuie să fie, iar educaţia îl pregăteşte pe om pentru o viaţă
inautentică, cotidiană (cu obligaţii şi griji) şi atunci omul are
sentimentul aruncării în lume, al absurdului, al neantului, trăieşte frica
de moarte, disperarea că s-a pierdut de sine;
• Jean Paul Sartre, filosof și dramaturg francez, susţine că esenţa
omului este libertatea de a alege, omul este condamnat să fie liber,
îşi alege libertatea, esenţa, iar în aceasta constă măreţia, disperarea,
neliniştea lui.
Toate aceste teorii îi reproşează educaţiei nivelarea existenţelor prin
influenţe uniformizante în societate, în şcoală, care duc la înstrăinarea
individului de sine.

76 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Educabilitatea reprezintă o axiomă a activității de formare-dezvoltare


permanentă a personalității celui educat în contextul afirmării depline, la
scară socială, a paradigmei curriculumului. Funcția sa centrală urmărește
dezvoltarea complexă, psihologică și socială, a personalității celui
educat. Structura de bază, corespunzătoare funcției centrale a
educabilității, implică toate resursele de dezvoltare complexă a
personalității celui educat: biologice, psihologice, sociale, pedagogice.
Aceasta este poziția realismului pedagogic, respectiv realizarea
educabilității, ca model pedagogic global și ca noțiune pedagogică
fundamentală. Atitudinea realistă implică valorificarea deplină a educației
ca factor determinant al dezvoltării complexe a personalității celui educat
în raport cu resursele eredității și ale mediului și cu propriile sale resurse
de autoformare și autodezvoltare permanentă.

3.4 Sarcini de învăţare pentru Unitatea de studiu nr. 3


1. Realizaţi un organizator grafic pentru a structura componentele educabilităţii.
2. Alegeţi trei medii educaţionale şi ierarhizaţi-le în funcţie de posibilitatea
educatorului de a controla influenţele educative emise de aceste medii.
3. Stabiliţi trei elemente comune pentru mediu şi educaţie. Indicaţi ce influenţă pot
avea aceste elemente comune asupra formării şi dezvoltării personalităţii.
4. Indicaţi cel puţin trei consecinţe negative asupra formării şi dezvoltării personalităţii,
derivate din neconcordanţa influenţelor educative emise de şcoală cu cele emise
de familie/grup de prieteni sau de un alt mediu. Ilustraţi această situaţie prin câte
un exemplu.
5. Pe baza suportului de curs, a bibliografiei, precum şi a experienţei proprii, enunţaţi
cel puţin 5 cauze posibile ale rezultatelor şcolare nesatisfăcătoare obţinute de unii
elevi. Propuneţi un plan de acţiune pentru remedierea unei/unor asemenea situaţii.
6. Identificaţi şi alţi factori care contribuie la formarea şi perfecţionarea fiinţei umane.
7. Precizaţi cele mai importante contribuţii ale mediului sociocultural la formarea
personalităţii.
8. Menţionaţi principalele componente ale mediului sociocultural organizat şi
instituţionalizat.
9. Argumentați prin prisma teoriilor educabilității nevoia de educaţie a copilului.
10. Prezentați, în 15-20 de rânduri, contribuţia educaţiei la formarea diferitelor
componente ale personalităţii copilului (temerament, aptitudini, atitudini).

3.5 Rezumatul Unităţii de studiu nr. 3 şi cuvinte cheie


Cursul intenționează să formeze studenților o imagine despre conceptul de educabilitate
și elementele sale definitorii: ereditatea, mediul și educația. Factorii educaționali se află

77 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

într-o relație de interdependență, iar personalitatea este rezultanta interacțiunii dintre


factorii interni (ereditatea) şi factorii externi (mediul social şi educația).
Educabilitatea reprezintă potențialul de formare a personalității sub influența factorilor de
mediu și educaționali. Ereditatea și mediul, fizic și socio-cultural, reprezintă factori
aleatorii, a căror acțiune este necesară, dar nu și suficientă pentru formarea personalității.
Educația mediază între potenţialitatea de dezvoltare, propusă de ereditate şi oferta de
posibilităţi a mediului. Educația este un organizator de proces sau un operator special al
personogenezei. Aceasta include un sistem complex de acţiuni şi influenţe de natură
formativă şi informativă şi are rol hotărâtor în formarea personalităţii umane.

3.6 Test de autoevaluare a Unităţii de studiu nr. 3

1. Ordonați factorii educabilității potrivit importanței pe care le-o acordați (puneți cifrele în
pătratul indicat). Argumentați ierarhia realizată!
□ ereditatea; □ mediul; □ educația
2. Comentaţi în 15-20 de rânduri următoarea afirmaţie: „Niciodată doi indivizi nu vor primi
exact aceeaşi educaţie, aceleaşi instrucţiuni, pentru că ei niciodată nu se vor putea
găsi în aceleaşi circumstanţe. O astfel de ipoteză este imposibilă” (Helvetius).
3. Realizaţi un exerciţiu de introspecţie şi evidenţiaţi care este modul în care mediul a
acţionat asupra dezvoltării personalităţii dumneavoastră.
4. Analizaţi următorul citat legat de factorii dezvoltării fiinţei umane: „În fapt, ceea ce
interesează nu este atât să aflăm cât influenţează un factor sau altul, ci calitatea
interacţiunii factorilor”. (Zazzo)
5. Reflectaţi, apoi comentaţi următorul citat: „Cel mai important punct al acordului ştiinţific
rezidă în faptul că nici o trăsătură sau calitate nu este exclusiv ereditară şi niciuna nu
este exclusiv ambientală la origine”. (Allport)
3.7 Concluzii ale Unităţii de studiu nr. 3
Prin parcurgerea acestei unităţi de studiu studenții vor avea posibilitatea să înțeleagă
semnificația educabilității ca potențial de formare umană. A fi educabil este o calitate a
fiecărui individ și predispoziția pentru învățare este generată de interacțiunea celor trei
factori ai dezvoltării psihice: ereditatea, mediul și educația.
Studiul fiecărui factor al educabilității din perspectivă biologică, social-filosofică și
pedagogică evidențiază complexitatea ființei umane și impactul pe care profesorul îl are
asupra copilului. În special, această unitate de studiu accentuează relația educator-
educat, respectiv competențele cu care intră în această relație și cum se dezvoltă aceste
competențe pe parcursul formării și educării preșcolarilor și elevilor mici.
Teoriile educabilității sunt construite în jurul problemei fundamentale a psihologiei
dezvoltării, problema raportului dintre înnăscut şi dobândit, dintre datul ereditar şi influenţa

78 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

mediului. Controversele în legătură cu rolul şi ponderea factorilor educabilităţii în


dezvoltarea umană a dus la gruparea generică în trei mari categorii: teorii ereditariste, teorii
ambientaliste şi teorii integrative (epigenetism piagetian). Dincolo de problematica specifică
fiecărei teorii a educabilității rămâne impactul pe care acestea le au asupra educației,
asupra modului în care fiecare profesor înțelege și acționează în relația sa cu elevii.
Mediile educaționale au impact profund asupra formării personalității și, din acest motiv,
trebuie cunoscute de către profesor sub raportul manifestării lor în viața copiilor și elevilor.
Prin studiul acestei unități de învățare cursanții își pot forma o atitudine realistă despre
posibilitățile de a fi educat, de a fi receptiv la influențele educative care acționează progresiv
și se concretizează în diferite structuri de personalitate.

3.8 Bibliografia Unităţii de studiu nr. 3


Albu, G. (2002). În căutarea educaţiei autentice. Iaşi: Editura Polirom
Antonesei, L. (1996). Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Iaşi: Editura Polirom.
Birch, A., Hayward, S. (1999). Diferenţe interindividuale, Bucureşti: Editura Tehnică.
Crețu, D., Nicu, A. (2009). Pedagogie pentru definitivat și gradul didactic II, Sibiu: Editura „Universitații
„Lucian Blaga” din Sibiu.
Cucoş, C., (2002). Pedagogie, Iaşi: Editura Polirom.
Epstein, J. L. (coord.) (2009). School, family and community partnerships, Thousand Oaks, CA: Corwin
Press.
Iacob, L. (1998). Repere psihogenetice. Caracterizarea vârstelor şcolare, în Cosmovici, A., Iacob, L.
(coord.), Psihologie şcolară, Iaşi: Editura Polirom.
Negreţ, I. (1998). Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalităţii, în: Jinga, I., Istrate, E., Manual de
pedagogie, Bucureşti: Editura All Educational.
Nicola, I. (1996). Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti: EDP.
Păun, E. (1988). Educabilitatea, în Cerghit, I., Vlăsceanu, L. (coord.), Curs de pedagogie, Bucureşti:
Tipografia Universităţii.
Stan, C. (2001). Teoria educaţiei, Actualitate si perspective, Cluj-Napoca: Editura Presa Universitara
Clujeana.
Ursu-Oancea, G. (1998). Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, Bucureşti: Editura All
Educational.

79 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Unitatea de studiu nr. 4

DIMENSIUNILE EDUCAȚIEI

Cuprins Pag.
4.1 Introducere 80
4.2 Obiective 80
4.3 Dimensiunile educației 81
4.3.1 Educația intelectuală (cognitivă) 82
4.3.2 Educația morală 95
4.3.3 Educația religioasă 109
4.3.4 Educația estetică 111
4.3.5 Educația fizică (corporală) 115
4.3.6 Educația sexuală 117
4.3.7Educația tehnologică 119
4.3.8 Educația profesională 120
4.4 Sarcină de învățare 121
4.5. Rezumatul Unității de studiu nr. 4 și cuvinte cheie 123
4.6 Test de autoevaluare 123
4.7 Concluzii ale Unității de studiu nr. 4 124
4.8 Bibligrafie 125

4.1 Introducere
Această unitate de studiu are rolul de a introduce studentul în analiza multidimensională a
educației, prin prisma valorilor pedagogice fundamentale: adevăr, frumos, bine, sacru, util
etc. Prin această unitatea studenții își vor forma o imagine holistică asupra educației, în
completarea formelor și funcțiilor educației, a noilor educații, a educației permanente,
educației adulților și autoeducației, studiate în unitățile anterioare ale acestui curs.
Unitatea de studiu nr. 4 conține o prezentare a etimologiei fiecărui termen din sintagma
educație intelectuală/morală/estetică etc. și continuă cu definirea respectivei dimensiuni
a educației în context pedagogic. Prezintă, de asemenea, definirea fiecărei componente
a educației, identificarea scopului și a obiectivelor urmărite, precum și modalitățile în care
se realizează acestea în grădinița de copii și în școala primară.
Cunoştințe preliminare
Înțelegerea acestui conținut este mult uşurată dacă studentul deține informații
de psihologie generală.

80 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Resurse necesare şi recomandări de studiu Resursele necesare pentru


studiu sunt reprezentate de resursele bibliografice menționate la finele unității
de studiu

Durata medie de parcurgere şi învățare a unității de studiu este de 10 ore

4.2 Obiectivele Unității de studiu nr. 4


Această unitate de studiu are ca obiectiv specific însuşirea de către studenți a valorilor
pedagogice în jurul cărora se construiesc, într-un cadru metodic, dimensiunile educației,
ca repere fundamentale pentru formarea și dezvoltarea personalității copiilor și elevilor.
Studiind acest capitol, cursanții vor fi în măsură :
- să identifice caracteristicile generale ale dimensiunilor educației;
- să definească fiecare dimensiune a educației, ținând cont de etimologia acesteia;
- să prezinte finalitatea educațională (scopul și obiectivele) fiecărei dimensiuni a
educației prin care preșcolarii și școlarii mici sunt integrați în lumea de azi;
- să analizeze modalitățile prin care aceste dimensiuni ale educației se realizează în
sălile de clasă.

Notițe
4.3 Dimensiunile educației
personale
Educația, aşa cum reiese din capitolele anterioare, este un fenomen
complex, ceea ce duce cu necesitate la abordarea sa într-o perspectivă
multidimensională. Aceasta pregăteşte generațiile pentru activitatea
viitoarei societăți. În al doilea rând, tinerii trebuie pregătiți pentru
schimbările ce vor interveni în ponderea şi rolul vieții de familie în
societatea viitorului. Un al treilea argument este legat de explozia
informațională, care face practic imposibilă erudiția. De aici nevoia
dezvoltării unei gândiri critice şi a cooperării în rezolvarea problemelor
sociale, ştiințifice sau tehnice. Pe măsură ce societatea evoluează apar
noi domenii de activitate şi, ca urmare, noi dimensiuni ale educației care
să răspundă solicitărilor acestora.
Pe de altă parte, idealul educațional, ca model proiectiv al personalității, se
realizează prin intermediul scopurilor şi obiectivelor educației.
Dimensiunile educației reprezintă ansamblul valorilor pedagogice
fundamentale: bine, adevăr, frumos, util, sacru etc. care conferă activității
de formare-dezvoltare a personalității umane un cadru dimensional stabil
realizat/realizabil la nivelul sistemului şi al procesului de învățământ.
Între dimensiunile sau componentele educației reținem: educația
intelectuală; educația morală; educația estetică; educația religioasă;

81 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

educația fizică sau corporală; educația sexuală; educația tehnologică;


educația profesională.
4.3.1 Educația intelectuală
Termenul intelect provine din limba latină, intellectus şi semnifică: minte,
gândire, rațiune, act rațional, capacitate de a gândi, de a cunoaşte, de a
opera cu noțiuni sau concepte.
Educația intelectuală constituie nucleul valoric în jurul căruia se vor profila
şi celelalte dimensiuni ale cunoaşterii şi practicii umane. Având ca
finalitate formarea ființei raționale prin introducerea ordinii în lume şi în
acțiunile noastre, educația intelectuală constituie fundamentul şi axul
central al acțiunilor privind formarea și dezvoltarea personalității.
Educația intelectuală are ca specificitate formarea şi maximizarea
capacităților cognitive, dobândirea instrumentelor intelectuale,
achiziționarea tehnicilor culturale cele mai importante (citit, scris, socotit),
asimilarea unor cunoştințe descriptive şi procedurale (acționale) care să-
i asigure o cât mai accentuată autonomie cognitivă candidatului la
formare.
Definiție. Educația intelectuală reprezintă o componentă a acțiunii
educaționale care se realizează în contextul transmiterii valorilor
umaniste şi ştiințifice de la societate la individ, prin asimilarea de
cunoştințe şi formarea structurilor cognitive (gândire, imaginație,
memorie, limbaj, atenție etc.) necesare prelucrării acestor cunoştințe.
Scopul educației intelectuale: pregătirea elevilor/studenților pentru
cunoaşterea şi activitatea teoretică, rațională; pregătirea pentru trecerea
de la înțelegerea noțiunilor, teoriilor, principiilor, la intelectualizarea
personalității şi formarea competențelor transversale5. Acest traseu este
asigurat prin atingerea a două obiective: (a) informarea intelectuală; (b)
formarea intelectuală.
(a) Informarea intelectuală urmăreşte asimilarea de către elevi
a valorilor culturale şi a semnificației lor sociale şi umane,
având anumite caracteristici, cum sunt: viteza schimbărilor,
globalizarea, transdisciplinaritatea etc. Contextul informării
intelectuale este cel instituționalizat, școala, care se
subordonează, prin acțiunile sale idealului educațional:
formarea personalității, stimularea vocației, dezvoltarea
creativității, echilibru între cunoștințe realiste-umaniste,

5 Competenţele transversale vizează ansamblul activităţilor educaţionale desfăşurate în şcoli şi nu trebuie


confundate cu competenţele specifice unui anumit domeniu/arie curriculară sau disciplină şcolară. Competenţele
transversale sunt de ordin intelectual, metodologic, comportamental şi de comunicare.

82 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

teoretice- practice, de cultură generală-cultură de specialitate


etc., într-o manieră integrativă. Prin informarea intelectuală
trebuie gestionată calitatea informațiilor pe criterii
psihopedagogice, după valoarea lor explicativă, instrumentală
și operațională, precum și după criteriul particularităților de
vârstă și individuale, în scopul creării unei viziuni integrative
asupra realității.
(b) Formarea intelectuală vizează formarea și dezvoltarea
intelectuală, prin activarea resurselor interne ale copilului, a
experiențelor sale anterioare, cu ajutorul noilor informații, în
scopul transformării și restructurării sale psihice. Bazată pe
mecanisme biopsihice sensibile, formarea intelectuală este un
proces complex, de durată, care țintește:
• elaborarea unor capacități intelectuale de natură
instrumentală, cum sunt: însușirea limbii materne, a scris-
cititului și socotitului;
• formarea capacităților intelectuale operaționale și
funcționale, cum sunt operațiile generale și instrumentale
ale gândirii, procesele memoriei (întipărire, stocare și
reactualizare a informațiilor), procedeele imagistice,
formele limbajului etc.
• stimularea și cultivarea creativității, situată la confluența
inteligenței, gândirii și imaginației;
• fortificarea voinței pentru depășirea obstacolelor de ordin
fizic, intelectual sau emoțional;
• obținerea unui optim motivațional, prin obișnuirea elevilor
de a percepe cât mai corect dificultatea sarcinii sau
dozarea intensității motivației în diferite contexte de
învățare;
Familiarizarea cu metode și tehnici de muncă intelectuală și însușirea
diverselor strategii cognitive reprezintă esența educației intelectuale. În
contextul evoluției rapide a științei și a descoperirilor tehnologice, care au
determinat schimbări în toate domeniile de activitate, educația este
singura cale prin care individul poate face față acestor schimbări.
Deoarece la nivel individual nu există experiențe general-valabile pentru
extinderea cunoaşterii, fiecare persoană trebuie să găsească o cale cât
mai bună şi mai potrivită potențialului său intelectual și nonintelectual
(aptitudinal, motivațional, atitudinal).
Educația pentru valorile cognitive comportă asimilarea de către educați a
unui bagaj informațional de bază, operant în împrejurări multiple,
dezvoltarea capacităților de cunoaştere, formarea unor interese de

83 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

cunoaştere, dobândirea unor deprinderi de studiu eficiente şi productive,


formarea unei imagini globale, integrative despre existența proprie şi
asupra lumii înconjurătoare. Idealul lui Montaigne, după care este de dorit
un „cap bine format” în locul unui „cap plin”, este foarte elocvent pentru
scopul educației intelectuale. În fond, scopul fundamental îl constituie
dobândirea autonomiei intelectuale, încorporarea conduitei de
autodidaxie ştiut fiind faptul că „analfabetul de mâine nu va mai fi cel care
nu ştie să citească, ci va fi cel care nu a învățat cum să învețe” (Alvin
Toffler).
Metodele și tehnicile de muncă intelectuală trebuie să constituie o
parte integrantă a educației tuturor oamenilor, indiferent de vârsta şi
profesia lor. afirma că Tehnicile învățării eficiente au rolul de a facilita
deschiderea intelectuală spre conținutul diverselor activități socio-
profesionale şi de cercetare ştiințifică, şi, de asemenea, au rolul de a
asigura adaptarea cât mai bună a oamenilor la diferitele schimbări care
au loc la nivelul întregii societăți contemporane.
Bazele metodelor și tehnicilor de muncă intelectuală sunt puse în școala
primară și trebuie dezvoltate pe parcursul întregii școlarități, adaptate
fiecărui tip de disciplină și valorificate prin activități creatoare. Formarea
unui stil de muncă intelectuală se consideră constituit abia la nivel liceal
și, ulterior, la nivelul facultății. Pentru a gândi sistematic şi eficient, pentru
a folosi noul, pentru a fi creativ este necesar un efort susținut şi constant.
În curriculum-ul multor țări dezvoltate (Finlanda, Suedia, Germania
S.U.A., Coreea de Sud) sunt prezente explicit discipline care răspund
unei competențe-cheie: a învăța să înveți, respectiv predarea-învățarea
metodelor şi tehnicilor de muncă intelectuală. Studiul şi exersarea
acestora sunt prezente de la ciclul primar până la cursurile
postuniversitare. Se începe cu organizarea muncii de învățare, formarea
unor deprinderi elementare, de prioritizare a timpului, spațiului și a
instrumentelor de învățare (fișe, conspecte, scheme, organizatori grafici
etc., la dobândirea unor strategii de învățare specifice învățării diferitelor
discipline, până la redactarea unor lucrări științifice (referate, recenzii,
articole științifice, postere, lucrări de licență sau disertație).
Munca intelectuală cuprinde mai multe paliere:
(a) documentare rapidă (munca intelectuală în bibliotecă)
(b) lectură/citire aprofundată
(c) audiere corectă a cursurilor
(d) luarea notițelor în mod eficient
(e) realizarea unor sinteze valoroase.

84 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

a. Documentarea rapidă se bazează pe formarea unor


competențe info-documentare, respectiv a ști cum să te
comporți în fața unei informații, capacitatea de a prelucra o
informație în mod judicios, conştient, pertinent şi controlat,
într-un anume context și cu un anumit scop. Competența info-
documentară include mai multe etape (Oberg, D., 1999):
• planificarea: stabilirea subiectului, identificarea surselor de
informare, identificarea audienței şi a formatului de
prezentare, stabilirea criteriilor de evaluare, procesul de
revizuire;
• regăsirea informației: localizarea și adunarea resurselor,
procesul de revizuire;
• prelucrarea informației: alegerea informației relevante,
evaluarea informației, organizarea şi înregistrarea
informației, realizarea legăturilor şi a inferențelor, crearea
produsului, revizuire şi editare, procesul de revizuire;
• partajarea informației: prezentarea concluziilor,
demonstrarea unui comportament corespunzător al
audienței, procesul de revizuire;
• evaluarea: evaluarea produsului, evaluarea procedurilor şi
abilităților de cercetare, procesul de revizuire.
Documentarea rapidă înseamnă: adunarea informațiilor, a exemplelor, a
situațiilor şi cazurilor semnificative, alegerea referințelor bibliografice, a
metodelor alternative de obținere a informațiilor (interviuri, chestionare,
conversații cu profesorul, colegii, observații personale); înregistrarea și
organizarea cunoștințelor de specialitate; înregistrarea, clasificarea și
conservarea cunoștințelor referitoare la o problemă sau la un domeniu
de activitate; informare amănunțită și temeinică.
Printre abilitățile necesare pentru a practica o muncă intelectuală de
calitate se numără: capacitatea de reflexie, spiritul analitic, sintetic şi de
observație, abilitățile de a rezolva probleme şi a lua decizii, capacitatea de
a gândi critic, autonom şi creativ, afirmă Simona Elena Bernat (2015),
precizând că: „cele mai importante instrumente ale muncii intelectuale sunt
lectura şi scrisul” (p.133).
b. Lectura este o metodă esențială de învățare, cu rol de a-i
introduce pe elevi în tehnica utilizării textului scris (manuale,
opere literare sau ştiințifice, dicționare, enciclopedii, atlase,
culegeri de texte etc.). Lectura este o metodă economică şi
eficientă de îmbogățire a cunoştințelor, care încurajează reflecția
personală a elevilor, asigură individualizarea învățării şi
premisele pentru autoinstruire şi educație permanentă. Lectura

85 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

are un rol fundamental în cadrul tehnicilor de muncă intelectuală,


fiind principala modalitate de intrare în zona cunoaşterii.
Studiul acestui compartiment al formării intelectuale se multiplică şi se
restructurează permanent în raport cu schimbările din lumea
contemporană, încercând să ofere un ghidaj în vastitatea cunoştințelor
existente. Fără a rezuma munca intelectuală la lectură, acesteia i se
recunoaște de către psihologi și pedagogi rolul central, principala
modalitate de intrare în zona cunoaşterii. Tehnicile muncii intelectuale cu
cartea şi prin carte au virtuți superioare, fiind caracterizate de coerență,
sistematizare, aprofundare şi dezbatere, precum și de diseminare,
interpretare şi asimilare creatoare a cunoştințelor din toate domeniile
ştiinței, tehnicii, artei, culturii. Între aceste tehnici reținem:
• inițierea în folosirea unor instrumente auxiliare pentru lărgirea
cunoștințelor și rezolvarea sarcinilor didactice (dicționare,
enciclopedii, crestomații, softuri educaționale etc.);
• îndrumarea elevilor în elaborarea unor planuri de idei,
rezumate, conspecte, fișe de lectură, întocmirea unui CV, a unei
scrisori de intenție, crearea unei prezentări power-point etc.;
• dobândirea unor modele de lectură: cu voce tare, în gând, rapidă,
expresivă, dialogată, recitirea etc.;
• respecta regulile de igienă a muncii intelectuale: regim rațional
de muncă și odihnă, de alternare a diverselor activități.

Găsim în lucrarea lui Mircea Vulcănescu: Către ființa spiritualității


româneşti (1996) o secțiune referitoare la organizarea muncii
intelectuale, intitulată: Scurte indicațiuni privitoare la organizarea tehnică
a muncii intelectuale folositoare studentului pentru prepararea lucrărilor
de seminar şi personale:
O dată ce dosarul bibliografic se află pe cale de întocmire,
o dată ce materialul începe să fie văzut şi stăpânit astfel, o
dată mai ales ce cercetătorul va fi dat peste o lucrare
esențială asupra subiectului, va începe lectura. Este o
mare eroare ce pândeşte pe începători, să nu înceapă
această lectură până ce dosarul informativ nu va fi
„complet”. Am văzut că acest lucru este imposibil,
deoarece cărțile esențiale cuprind, în josul textului, cele
mai bune referințe, pe care însă nu le descoperi decât în
cursul lecturii. Lectura va începe fie de la general la
particular – şi va cuprinde cercetarea succesivă: 1) a

86 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

dicționarelor, atât la articolul general tratând despre


subiect, cât şi la toate articolele la care trimite; 2) a
tratatelor de specialitate, la capitolele consacrate chestiei;
3) a lucrătorilor cercetând în chip special problema; 4) a
articolelor de revistă asupra ei; 5) a cărților şi articolelor
tratând despre materii conexe, întâlnite incidental în
cercetare. Alții pornesc de la o lucrare de specialitate, pe
care o cugetă adânc, apoi urcă în sus, la tratate – spre a
verifica dacă au cuprins în întregul său problema.
Succesiunea lecturilor depinde mult de structura
psihologică a celui ce citeşte şi nu se pot da decât indicații
şi scheme de adaptat, de către fiecare, spiritului său. Cum
se citeşte şi cum se notează conținutul unei cărți?
Fundamentală este ideea lecturii multiple. O carte nu poate
fi cu adevărat folosită – decât la a doua lectură. O primă
operație va cuprinde deci luarea la cunoștință a fizionomiei
cărții: ea cuprinde, pe lângă însemnarea aspectelor
generale ale cărții, şi o lectură a prelatei şi o meditare a
tablei de materii. Pe baza acestei cercetări, se vor parcurge
repede capitolele ce par mai interesante. Scopul acestor
operații preliminare este situarea aproximativă a autorului şi
a modului său de a pune chestiunea, ca şi deprinderea cu
modul său de tratare. E o operație de „recunoaştere”. După
care se vor face notele indicative pe fişa de referință de care
am vorbit. Abia la a doua lectură se poate proceda cu folos
la utilizarea cărții. Lectura aceasta esențială variază după
natura cărții şi relațiile ei cu subiectul nostru. Articolele şi
lucrările purtând direct asupra subiectului se vor ceti în
întregime, cu creionul în mână. Tratatele şi dicționarele se
vor ceti numai la capitolele şi articolele ce ne privesc.
Lucrările conexe, la fel, plus capitolele necesare înțelegerii
chestiunilor dezvoltate în capitolele ce ne privesc.
(Vulcănescu, M., 1996).
Începând cu alfabetizarea inițială care deschide poarta spre cultură și
civilizație, lectura însoțește tot parcursul educativ al individului.
Competențele de lectură sunt structurate pe cunoștințe de vocabular și
gramatică, pe deprinderi de citit-scris, pe aptitudini lingvistice care permit
însușirea nu numai a limbii materne, ci a mai multor coduri de limbă, pe
o anumită atitudine față de comunicarea scrisă și orală.
Problema centrală a lecturii este cea a construirii sensului, omul încercând
să capteze şi să descifreze prin lectură un mesaj. Receptarea mesajului
duce la un proces de actualizare a vechilor cunoștințe, dar şi la noi asocieri,

87 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

şi, posibil, la descoperirea de noi adevăruri. În acest fel se produce un act


de decodificare, a cărui reușită depinde de competența cititorului pentru a
parcurge diferite nivele de înțelegere a lecturii, de etapizarea procesului de
lectură și de strategiile utilizate în actul lecturii.
În funcție de personalitatea fiecăruia, de motivația pentru studiu, de
interese și așteptări se diferențiază „lectura de suprafață”, urmată sau nu,
de „lectura de profunzime”.
Lectura de suprafață – fără a i se acorda o conotație negativă - reprezintă
o survolare a materialului de studiat, rapid și eficient pentru o familiarizare
cu materialul și o identificare a problemelor de bază. Lectura de suprafață
sau lectura rapidă are două accepțiuni (Bernat, S.-E., 2003): pre-lectura
şi lectura accelerată.
• pre-lectura permite aprecierea calității și relevanței unui text,
oferind o imagine globală asupra conținutului, pe baza unor
tehnici:
- scanarea (titlul, cuprinsul, subtitlurile, indexul);
- identificarea cuvintelor cheie (sublinierile, caracterele aldine,
italice, subtitlurile, numerotările, pauzele dintre paragrafe);
- lectura în diagonală (se citește începutul şi sfârşitul sau
primele propoziții, dar eficiența acestei lecturi este determinată
de calitatea textului).
• lectura accelerată se referă la numărul de cuvinte parcurs într-
o unitate de timp, concomitent cu înțelegerea materialului;
există numeroase tehnici de creștere a ritmului de lectură, s-
au scris manuale, există cursuri de formare pentru
îmbunătățirea abilității de citire rapidă.
Simona Bernat nota în Tehnica învățării eficiente (2015) că o cauză a
ritmului lent de lectură este „modul în care am învățat să citim: pe litere, pe
silabe, pe cuvinte (...), fixăm privirea pe un grup de cuvinte, îl citim şi abia
apoi trecem la celălalt, chiar revenim asupra unor pasaje dacă nu suntem
siguri de ceva”. Lectura lentă poate fi reprezentată ca în figura alăturată
(Foto 1), este urmărit fiecare rând, de la stânga la dreapta, pe când o
lectură rapidă acoperă într-un timp scurt întreaga pagină, cu identificarea
punctelor-cheie în decodificarea conținutului textului (Foto 2).

88 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Dacă ritmul normal de citire este de 200 de cuvinte/minut, prin


antrenament se estimează
că se pot citi între 1200-
1500 de cuvinte/minut!
Dacă lectura de suprafață
este prima fază a lecturii,
lectura de profunzime
solicită un studiu mai atent,
sintetic, eventual
schematic, care asigură o Foto 1 Foto 2
Lectura lentă Lectura rapidă
înțelegere a textului în
esența sa, pătrunderea demersului realizat de autorul textului, structura
de idei, intențiile acestuia. Spre deosebire de lectura de suprafață, lectura
aprofundată se realizează cu creionul în mână, reclamă adnotarea
textului (vezi metoda SINELG, tehnicile de luare a notițelor etc.),
consemnarea ideilor importante, a definițiilor de bază, a formulelor,
semnificației unor concepte noi, pasaje interesante sau deosebite
(sublinieri ale autorului, expresii sau citate celebre, figuri de stil etc.),
concluziilor, a părerii proprii (Paicu, 2006, p.14).
Lectura de profunzime dezvoltă abilități de învățare pe baza a ceea ce s-a
citit, abilități de căutare a informațiilor (un termen necunoscut suscită
curiozitatea, găsirea
explicației, dar, la rândul
său, acest termen nou
deschide noi căi de
cunoaștere, creând o altă
rețea semantică ș.a.m.d.),
frecventarea bibliotecii,
familiarizarea cu manualul Foto 3
sau alte texte auxiliare.
Această fază a lecturii solicită mai multă implicare, efort și, implicit,
oboseală, se obține doar prin exersare, dar este calea regală spre lectura
de plăcere, care satisface o necesitate de nivel superior – perfecționare,
dorința de autodepășire (Foto 3).
Lectura este prin excelență o activitate solitară, care solicită toate calitățile
atenției: volum (cuprinderea unui număr cât mai mare de cuvinte, grupuri
de cuvinte etc. în câmpul de conștiință), concentrare, stabilitate,
distributivitate, mobilitate. Din acest motiv lectura realizată prin studiu
individual cere respectarea unor „legi de desfășurare” (Cerghit, 2006):
• activismul gândirii independente: a pune probleme, a găsi soluții,
a descoperi idei prin alternarea raționamentelor logice, deductive

89 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

și inductive, „descompuneri și reconstrucții, asociații și înțelegeri,


prelucrări și atribuiri de semnificații, combinații creative și atitudine
critică”;
• educarea memoriei, în cele trei procese ale sale – (1) memorarea
(întipărirea sau înregistrarea), care câștigă prin construcții
ordonate, coerente de idei; (2) stocarea (păstrarea), a cărei durată
crește dacă lectura beneficiază de stimuli multipli (vizuali, auditivi,
motrici), iar uitarea este diminuată prin repetiții secvențiale, dar
continue; (3) reactualizarea informațiilor este influențată de stări
afectiv-atitudinale („exprimarea unor opinii, opțiuni și decizii, deci
de o gândire evaluativă”), dar și de monitorizarea înțelegerii;
• continuitatea studiului prin sistematizare tematică, completări şi
aprofundări permanente, integrarea în sisteme tot mai
cuprinzătoare reprezintă „legea de ˂aur˃ a eficienței acestui efort
intelectual”;
• cunoașterea de sine - conferă posibilitatea ca lectorul să
exploateze cel mai bine valențele personale și ambientale, să-și
structureze un plan de studiu prin care poate atinge succesul.
Pentru a putea realiza un studiu individual, cititorul trebuie să cunoască
diferite tehnici de informare și documentare, precum și sursele de
informare. O lectură de calitate, cu efect în planul intelectualizării
persoanei presupune o informare și documentare de calitate. Realizarea
unei teme pentru acasă, a unui referat sau proiect școlar, elaborarea unui
eseu, prezentarea sau recenzia unei cărți sunt activități care au la bază
lectura, dar o lectură ghidată după anumite cerințe. Bazele acestor
cerințe, concretizate în metode și tehnici de muncă intelectuală trebuie
puse și impuse în școală, prin predarea lor explicită, corelată cu sarcina
didactică formulată de fiecare profesor.
Capacitatea de a studia, de a te informa și documenta nu este o
capacitate înnăscută, nici spontană, ci este produsul unei activități
organizată în şcoală, supravegheată de adulți competenți, şi de durată.
De la sarcinile școlare formulate explicit și controlate constant se
așteaptă ca activitatea de informare și documentare să devină o activitate
conştientă şi complexă, prin care elevul îşi stabileşte propriile scopuri şi
obiective de formare. Dacă aceste tehnici sunt deprinse din școală, saltul
spre cercetări mai profunde, de tip lucrare de licență sau dizertație de
master ori elaborarea unui proiect pedagogic se realizează firesc și nu
devin o corvoadă. A ști și a ști să faci înlesnesc un comportament
autonom și corect, conduc spre o etică a cercetării și evitarea plagiatului.

90 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

Până la vârsta preadolescenței studiul trebuie dirijat de adult și ocupă o


pondere mai mare decât studiul individual. În timp, aceste activități devin
relativ egale ca importanță și extensie, iar după adolescență studiul
individual prevalează, permanentizându-se. Parafrazându-l pe L.
Kohlberg, dacă această capacitate nu se instalează în conduita
intelectuală a tânărului până la terminarea liceului, e posibil să nu mai
apară niciodată.
c. Audierea corectă a cursurilor are la bază conduita de
ascultare sau ceea ce numim azi ascultare activă, în timpul
căreia se analizează ceea ce a spus interlocutorul (în cazul
elevului, ceea ce spune profesorul), se fac conexiuni între ceea
ce aude și ceea ce știe deja auditorul despre subiectul
prezentat, pentru a integra noile informații în structurile deja
existente în mintea auditorului. Conduita de ascultare include
nu doar planul cognitiv, rațional, ci și limbajul nonverbal și
paraverbal. În audierea cursurilor găsim și o dimensiune
empatică, la nivel de emoție, de sensibilizare și motivare a
celui care receptează mesajul.
Audierea corectă a cursurilor este determinată de ambii parteneri ai
dialogului, de emițător și de receptor, de interesul și entuziasmul celui
care predă, de disponibilitatea de comunicare și empatică a profesorului,
dar și de caracteristicile receptorului, de disponibilitatea elevului de a
participa la dialog. Dar nu trebuie să uităm câteva reguli, valabile pentru
ambii interlocutori:
• reținem numai ceea ce ne captează atenția, ceea ce
produce în mintea noastră o anumită frământare, anumite
întrebări;
• concentrarea atenției scade după 10-15 minute și necesită
alternarea registrului de conținut, de tonalitate sau de
acțiune;
• particularitate a memorării indică faptul că reținem imediat:
10% din ceea ce citim; 20% din ceea ce auzim; 30% din
ceea ce vedem; 50% din ceea ce, simultan, auzim şi
vedem; 80% din ceea ce explicăm; 90% din ceea ce
explicăm şi facem în acelaşi timp;
• într-o comunicare completă 50% reprezintă limbaj nonverbal,
40% limbaj paraverbal și numai 10% limbaj verbal;
• necesitatea menținerii curiozității epistemice;
• crearea unor aşteptări;
• transformarea învățării pasive într-una conştientă.

91 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

d. Luarea notițelor este un alt câmp semnificativ al muncii


intelectuale, prin care reținem informații atunci când audiem pe
cineva (profesor, instructor, specialist, conferențiar etc.) sau
când lecturăm un text. Scopul luării notițelor este de a memora
informațiile, de a reveni asupra lor într-un alt moment, pentru
a recapitula sau fixa datelor înregistrate în urma audierii sau
consemnării unor informații.
Luarea notițelor se poate realiza secvențial, în două etape: (1)
înregistrarea şi (2) prelucrarea informațiilor sau într-o singură etapă,
înregistrarea şi prelucrarea concomitent a informațiilor (Bernat, 2015).
(1) Înregistrarea notițelor se bazează pe utilizarea de:
• abrevieri şi prescurtări (simboluri general utilizate sau
personalizate)
• scheme (figuri, desene, schițe, săgeți etc.)
• numerotări (cifre romane, arabe, combinații ale acestora)
• marcarea cuvintelor-cheie (sublinieri, încercuiri, îngroșări,
steluțe, semnul exclamării, majuscule etc.)
• evidențierea conținutului prin aranjarea în pagină - sistemul
Cornell sau sistemul T întors, cuprinde 3 secțiuni: (1) în
dreapta paginii (2/3 din pagină) se notează ideile, într-o
modalitate informală, aşa cum sunt prezentate/receptate la
oră; (2) în stânga paginii (1/3 din pagină) se consemnează
cuvinte-cheie, întrebări, reflecții personale, conexiuni etc.;
(3) partea de jos a paginii, este zona rezumatului, care
cuprinde 2-3 propoziții de sumarizare a ideilor.
• folosirea culorilor (coduri prestabilite de culori pentru
termeni, definiții, exemple, idei-ancoră, citate etc.).
Respectarea și exersarea acestor reguli duce în timp la formarea unor
deprinderi (automatisme) care eficientizează învățarea, asigură o bună
înțelegere a audiției cursurilor sau a lecturii unui text scris. Pe măsura
utilizării unor înregistrări conștiente și active, elevul/studentul depășește
nivelul unei receptări pasive și, treptat, interacționează cu vorbitorul sau
interoghează autorul textului, retenția informațiilor crește, odată cu
capacitatea de comprehensiune.
(b) Prelucrare și organizarea notițelor în diferite forme:
• hărți conceptuale – în jurul unor termeni cheie;
• liste structurate – clasificări, serieri;
• tabele – sistematizare, imagine de ansamblu;
• matrici – rubrici distincte, multiperspectivitate;

92 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

• diagrame – reprezentări schematice.


e. Redactarea unor sinteze valoroase „încununează” metodele
și tehnicile de muncă intelectuală, oferind produsul finit. Avem
în vedere redactarea unor referate, recenzii sau prezentări de
carte, a unor documente sau rapoarte. Pentru a obține un
rezultat satisfăcător, ar trebui să ținem cont de câteva
recomandări oferite de Comisia Europeană, într-un Mic ghid
de redactare clară.
Redactarea unui text clar este anticipată de claritatea reflecției asupra
următoarelor întrebări: Care este mesajul de bază? Cui se
adresează/cine este destinatarul? Când operează textul (timpul)? Unde
operează textul (locul)? Care sunt circumstanțele, explicațiile pe care le
conține textul? De ce scriem textul (obiective/cauze)? Cum
măsurăm/cuantificăm informația transmisă prin text.
Un text trebuie să fie scris într-un stil direct și interesant, care să
captiveze atenția cititorului și să fie bine organizat:
• pregătiți un rezumat, postat la începutul textului – este
primul citit și, dacă este bine scris și suficient pentru cititor,
poate fi o sinteză valoroasă;
• atenție la conectorii6 care îi ajută pe cititori să urmărească
logica și argumentația textului și identificarea informațiilor
esențiale;
• utilizați titluri și subtitluri informative pentru a evidenția cele
mai importante puncte ale documentului – se recomandă
ca titlul să nu depășească 6 cuvinte;
• textul să răspundă acronimului SOS: Scurt, la obiect și
simplu - eliminarea cuvintelor redundante, construirea
frazelor cu o medie de 20 de cuvinte, alternate cu fraze mai
scurte sau fragmentarea frazelor mai lungi în mai multe
propoziții, legate prin conectori adecvați („dar”, „totuși”)
pentru coerența textului; evitarea ambiguității, a confuziilor
terminologice – cu cât mesajul este mai concis, devine mai
clar în mintea cititorului și are impact mai mare asupra
acestuia; utilizarea formei pozitive și nu a celei negative;
6 Conectorii sunt elemente gramaticale: adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale,
structuri verbale care ajută la exprimarea ideilor și pot fi de mai multe feluri: (a) conectori de premisă: „în primul
rând”, „în al doilea rând”, pe de o parte”, „pe de altă parte”, „pentru început” etc.; (b) conectori de susţinere a
explicaţiei, exemplificării, comparaţiei, cauzalităţii: „din această cauză”, „în această privinţă”, „în ceea ce priveşte”
, „din acest motiv”, „de asemenea”, „de exemplu”, „pentru că”, „deoarece”, „fiindcă”, „spre deosebire de”, „precum”,
„la fel ca” etc.; (c) conectori de concluzie/de încheiere: „în concluzie”, „prin urmare”, „de aceea”, „aşadar”, „ca
atare”, „în consecinţă” etc.

93 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

• structurarea logică a frazei: indicarea agenților/subiecților


acțiunii; succesiunea logică a derulării acțiunilor, cu accent
pe formele verbale, la diateza activă; evidențierea părții
finale a unei fraze, pentru că aceasta se reține mai ușor;
• înainte de final, verificați și revizuiți: diacriticele, ortografia
și punctuația, recitiți documentul cu un ochi critic, de
preferat după ce l-ați „uitat” 1-2 zile, solicitați și ascultați
părerea unei/unor alte persoane.
În sec. XXI se constată o deplasare a obiectivelor intelectuale către
autoformare şi creativitate: a învăța să fii creativ; a-ți transforma
potențialul în performanță; a învăța pentru propria personalitate şi pentru
societate.
Educația intelectuală reprezintă axul personalității, realizabil prin
dobândirea a trei tipuri de competențe: informaționale, operatorii şi de
comunicare:
• competențele informaționale se pot dobândi prin metode şi
tehnici care asigură receptarea, asimilarea şi stocarea
cunoştințelor: lectura (activitatea cu cartea), receptarea
mesajelor orale, observarea obiectelor şi fenomenelor (directă
sau prin substitute ale acestora); competența informațională
se obține şi prin învățarea tehnicilor de înregistrare a datelor,
luarea notițelor, extragerea şi consemnarea esențialului,
schematizarea, întocmirea unor planuri de idei, rezumate, fişe,
note de lectură etc.;
• competențele operatorii presupun prelucrarea (primară şi
secundară) a informațiilor; se realizează prin exerciții, prin
corelarea şi compararea informațiilor, prin sistematizarea
informațiilor în structuri largi şi coerente, prin interpretarea lor
în condiții variate;
• competențele de comunicare (oral şi în scris) a informațiilor
dobândite; ele vizează capacitatea de a exprima clar şi precis,
într-o manieră originală, proprie, cele învățate.
Realizarea celor două obiective majore ale educației intelectuale,
prezentate anterior, presupune întreprinderea la nivelul școlii a unor
demersuri instructiv-formative specifice. Aceste demersuri trebuie să fie
adecvate atât la nivelul intelectual al elevului, vizând zona proximei sale
dezvoltări, cât şi la particularitățile disciplinei predate.
În acest sens, psihologii și pedagogii propun mai multe tipuri de strategii
de realizare a educației intelectuale: (1) strategii de dezvoltare a

94 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

operațiilor logice ale gândirii – analiza, sinteza, comparația,


abstractizarea, generalizarea ; (2) strategii de rezolvare de probleme –
algoritmice și euristice; (3) strategii de dezvoltare a diferitelor
raționamente – inductive, deductive, ipotetico-deductive, prin reducere la
absurd; (4) strategii de factură metacognitivă (cunoștințe declarative,
procedurale și situaționale) etc.
Educația intelectuală constituie baza celorlalte componente ale educației
(morală, estetică, fizică), fiind în același timp deschisă „noilor educații”.
4.3.2 Educația morală
Termenul moral/morală provine din limba latină: mos – moris, moralis şi
semnifică moravuri, obiceiuri de comportare. Morala reflectă relațiile ce
se stabilesc între oameni în ipostaza lor de subiecți reali, aflați în
interacțiune, într-un context social delimitat în spațiu şi timp. Spre
deosebire de morală, care este o formă a conștiinței sociale, moralitatea
reprezintă reflectarea în conştiința individului a moralei sociale, este
morala în acțiune, moravurile şi obişnuințele individului. Etica este ştiința
despre morală, cea care elaborează legile, regulile morale. Deontologia
este morala unei profesii sau etica profesiunii (codul deontologic al
medicului, avocatului, jurnalistului, profesorului etc.)
Definiție. Educația morală este componenta educației care se ocupă de
formarea profilului moral al individului, de formarea şi dezvoltarea
personalității morale. Specificul educației morale este determinat de
particularitățile morale ca fenomen social care îi conferă conținutul, dar şi
de particularitățile subiectului care participă la realizarea ei.
Conținutul educației morale este dat de idealul moral, valorile, normele,
regulile morale. Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral,
este proiectul perfecțiunii morale. El se realizează prin intermediul
valorilor şi normelor morale. Dintre cele mai semnificative valori morale
putem exemplifica: onestitatea, demnitatea, cinstea, modestia,
responsabilitatea. Ele au un caracter polar, fiecărei valori
corespunzându-i o anti-valoare: necinste, umilință, laşitate, individualism.
Spațiul de acțiune al valorilor morale este infinit, ele fiind inepuizabile.
Normele şi regulile morale sunt modele de comportare specifice unei
societăți date sau unei comunități mai restrânse.
Scopul educației morale constă în interiorizarea componentelor moralei
sociale în structura personalității individului.

95 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Educația morală este procesul de trecerea de la morală la moralitate,


respectiv procesul de formare-dezvoltare a personalității prin intermediul
valorilor etice, care concentrează toate dimensiunile binelui moral.

Morala Educaţia morală Moralitatea

Educația morală apelează la numeroase metode şi procedee, cum sunt:


exemplul, povestirea, povața şi exercițiul moral, aprobarea şi
dezaprobarea, explicația, convorbirea şi prelegerea morală, dezbaterea,
analiza de caz etc.
Obiectivele educației morale vizează optimizarea raporturilor omului cu
lumea şi cu sine, ceea ce necesită o dublă acțiune:
(a) formarea conştiinței morale, realizabilă pe trei paliere:
cognitiv (reprezentări, noțiuni şi judecăți morale), afectiv (trăiri,
emoții şi sentimente) şi volitiv/acțional (efort voluntar, decizii,
perseverență);
(b) formarea conduitei morale, rezultat al convingerilor morale,
şi manifestată prin: deprinderi, obişnuințe şi trăsături pozitive
de caracter.
(a) Formarea conştiinței morale, la nivel cognitiv, se referă la
informarea copilului cu privire la conținutul şi cerințele valorilor, normelor
şi regulilor morale – instruirea morală -, concretizată în formarea
reprezentărilor, noțiunilor şi judecăților morale:
• reprezentarea morală reprezintă procesul cognitiv de
reflectare sub formă de imagine intuitivă a ceea ce este
caracteristic unui complex de situații şi fapte morale
concrete, în care copilul a fost angrenat sau pe care le-a
observat în legătură cu aceeași regulă morală; imaginea
include şi o notă apreciativă sau imperativă;
• noțiunea morală se formează prin delimitarea notelor
esențiale de cele situaționale prin generalizare şi
abstractizare. Aceasta reflectă ceea ce este esențial şi
comun unei clase de manifestări morale pe care o normă
sau o regulă morală le cuprinde, caracterul apreciativ
exprimându-se prin judecata morală. Formarea noțiunilor
morale este un proces complex şi nu se reduce la
dezvoltarea conținutului unei valori, norme sau reguli
morale, doar pentru a satisface o curiozitate de ordin
intelectual. Rolul cunoştințelor morale este de a-l introduce
96 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

pe copil în universul valorilor morale, de a-l face să înțeleagă


semnificația acestora pentru conduită;
• judecata morală reprezintă un enunț sau o propoziție
evaluativă despre un comportament sau situație prin
raportare la cerințele morale impuse de ambianța social-
istorică a individului; se formează prin învățare socială și
însușirea critică a modelelor de conduită promovate de
societate.
Dezvoltarea morală este un proces activ de organizare a experienței în
structuri cu semnificație progresivă, prin care valorile morale sunt văzute
dintr-o perspectiva noua. Teoria judecăților morale dezvoltată de J.
Piaget și ulterior de L. Kohlberg a avut in atenție forma și logica faptelor,
evaluarea moralei și dezvoltarea înțelegerii regulilor și a circumstanțelor
în care acționează.
La nivel afectiv, formarea conștiinței morale vizează substratul energetic,
mobilul intern cu rol propulsor, care, asociat cunoştințelor morale, face
posibilă exprimarea acestora din urmă în acte de conduită. Fiecărei noțiuni
morale i se asociază o trăire afectivă corespunzătoare. Apariția trăirilor şi
sentimentelor morale este posibilă numai prin contactul copilului cu
realitatea morală, cu fapte şi întâmplări în care imperativele morale se
exprimă. Trăirile şi sentimentele morale nu se transmit ca entități de sine
stătătoare, asemănător cunoştințelor morale, apariția lor este provocată şi
stimulată de un context situațional în care copilul este implicat ca subiect
moral. Prin intermediul stărilor afective, putem aprecia dacă elevii își
exprimă adeziunea sau respingerea față de valorile, normele sau regulile
morale.
La nivel acțional/volitiv, presupune prezența efortului voluntar,
depăşirea obstacolelor interne şi externe, adoptarea unor decizii în
concordanță cu cerințele morale formulate. Componenta volitivă a
conștiinței morale presupune antrenarea unor calități ale voinței:
perseverență, tenacitate, consecvență, independență, spirit de inițiativă,
curaj etc. (Nicola, 2000).
Din fuziunea celor trei componente ale conștiinței morale - cognitivă,
afectivă, volitivă – rezultă convingerile morale. Acestea sunt nucleul
conştiinței morale, „adevărate trebuințe spirituale de comportare morală”
(Chircev, 1964). Unitatea celor trei componente poate fi exprimată astfel:
copilul cunoaşte şi înțelege norma morală, manifestă adeziune față de ea
și acționează în concordanță cu cerințele prescrise. Între aceste
componente pot apărea dezacorduri, contradicții, manifestate în
conduită: abateri, grabă, opoziție. Educatorul trebuie să caute în care din

97 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

cele trei componente se află originea manifestării comportamentale


pentru a interveni cu măsuri corespunzătoare (Nicola, 2000).
Normele şi regulile ce constituie conținutul moralei se metamorfozează
în convingeri pe măsură ce se interiorizează şi se integrează cognitiv,
afectiv şi volițional în structura psihică a persoanei. Construirea
personalității morale a copilului presupune, în primul rând, elaborarea şi
consolidarea convingerilor morale. Pe măsură ce ele se stabilizează
asistăm la un proces de inversare în cadrul dinamicii personalității
morale prin trecerea de la determinare la autodeterminare, respectiv
trecerea de la o conduită impusă predominant din exterior, motivată
extrinsec, la una motivată intrinsec. Psihologic vorbind, convingerile
morale sunt motive intrinseci ale conduitei. Dezvoltarea continuă a
personalității morale, potrivit permanentelor solicitări externe face ca
saltul de la determinare la autodeterminare să se producă diferit, în
funcție de particularitățile de vârstă şi individuale, precum şi în funcție de
complexitatea componentelor morale (cognitivă, afectivă sau volitivă).
(b) Formarea conduitei morale include, din punct de vedere psihologic,
trei componente: deprinderi, obişnuințe de comportare morală şi trăsături
pozitiv de caracter. Dacă formarea conştiinței morale ne arată „cum
trebuie să fie personalitatea”, conduita morală ne arată „cum este
personalitatea”. Prin formarea conduitei morale se face trecerea de la
starea ideală, latentă, dezirabilă a personalității elevului la starea
manifestă sau concretă, reală a personalității sale, așa cum se exprimă
elevul cotidian în relațiile cu semenii.
Deprinderile morale sunt componente automatizate, elaborate
conştient, exersate mult în condiții relativ identice şi care ies de sub
controlul conştient permanent. Salutul este o deprindere morală, formată
de timpuriu copilului și care devine, prin exersare, postvoluntară (în
virtutea automatismului creat, nu mai necesită efort voluntar, oboseală).
Obişnuințele morale sunt o variantă a deprinderilor, asociate cu trebuințe
funcționale, și din acest motiv spunem că sunt propriomotivate
(încorporează în structura lor trebuințe și motive, a căror realizare sau
nerealizare induce stări plăcute sau neplăcute, bucurie, respectiv frustrare.)
Ca atare obișnuințele pot fi de sens pozitiv, obișnuințe morale bune, care
trebuie încurajate și obișnuințe morale de sens negativ, care trebuie
înlăturate (lenea, tergiversarea unei acțiuni, lipsa punctualității etc.).
Deprinderile şi obişnuințele morale se formează pe fondul unor situații
stereotipe, repetitive, eliberând conştiința de anumite eforturi. „În starea
normală, habitudinile noastre țes comportamentul nostru cotidian în cea

98 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

mai mare parte a sa, dar rămân la dispoziția intenției voluntare


adaptative, eliberând conştiința de eforturile de ajustare permanentă” (R.
Muchielli, citat de Ioan Nicola, 2000). Referitor la deprinderea de a saluta,
aceasta include un grup de gesturi, atitudini, manifestări
comportamentale, care se declanşează ori de câte ori apar situațiile în
care copilul trebuie să execute acest lucru (Nicola, 2000).
Pentru structurarea deprinderilor și obișnuințelor morale, ca elemente
constitutive ale caracterului, educatorul îşi va concentra atenția asupra
următoarelor aspecte:
• formularea cerințelor adresate elevilor, care trebuie să fie clare
şi precise, accesibile ca înțelegere şi realizare;
• exersarea propriu-zisă a deprinderilor care, la vârstele mici se
bazează mult pe imitație, complicate ulterior prin modele de
imitație şi stimuli verbali (sfaturi, îndemnuri, interdicții etc.);
• controlul aprobativ/dezaprobativ față de modul de executare a
cerințelor, pentru a observa, corecta modul cum s-au fixat şi
consolidat aceste automatisme
Trăsăturile pozitive de caracter sunt forme stabile de comportare
morală, de raportare la diferite laturi ale realității, inclusiv la propria
persoană. Trăsăturile de caracter acoperă o gamă largă de situații, uneori
deosebite calitativ, păstrându-și notele esențiale de constanță şi
stabilitate. Trăsăturile de caracter sunt acele componente sau detalii ale
portretului moral, însușiri caracteriale ale unei persoane: tenace, chibzuit,
neînduplecat, sever, răbdător, calm, iertător, îndărătnic, aspru, ambițios,
zgârcit, generos, certăreț, harnic, cinstit, sincer, modest, altruist, sociabil,
cooperant etc. Semnificația acestor termeni copiii o dobândesc din
experiența proprie sau prin relațiile cu ceilalți, cu societatea şi cu sine
însuși, în multitudinea situațiilor concrete în care aceștia se află.
Din perspectivă psihologică, analiza acestor termeni permite o mai bună
înțelegere a formării trăsăturilor de caracter și, implicit a conduitei morale
a copiilor și, mai mult, sugerează educatorului care latură a personalității
trebuie mai mult antrenată pentru pozitivarea conduitei. Astfel, unele
trăsături caracteriale au o conotație preponderent afectivă (iertător,
tolerant, cooperant), iar în cele mai multe identificăm o dominantă volitivă,
respectiv calități și defecte ale voinței, ca proces psihic reglator. Acest
fapt l-a condus pe un psiholog german, P. Klages, citat de P. Popescu-
Neveanu (1993), să considere caracterul ca „voință moraliceşte
organizată”.
Trăsăturile de caracter arată latura relațional-valorică a personalității,
respectiv modul cum elevii se raportează la cei din jurul lor, la

99 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

evenimentele existenței lor în lume și poartă denumirea de atitudini.


Fiecare persoană are un sistem atitudinal propriu (Allport, 1981) prin care
fiecare persoană se „orientează selectiv și se autoregleză preferențial”
(Popescu-Neveanu, 1993). Orientarea selectivă în cotidian se realizează
pe baza unor trebuințe și motive, interese, scopuri și preocupări cognitive,
iar autoreglajul se fundamentează pe efortul voluntar antrenat în
depășirea problemelor cu care se confruntă subiectul. Componenta
executiv-voluntară a caracterului este, de obicei, maturată mai târziu sau
deloc, ceea ce duce la întârzierea sau abandonarea/nefinalizarea unei
activități.

Formarea conştiinţei morale


❑ cognitiv – reprezentări, noţiuni şi judecăţi morale
❑ afectiv – emoţii şi sentimente
❑ volitiv/acţional – efort voluntar, decizii, perseverenţă

C o n vi n g e ri mo r al e
Formarea conduitei morale
❑ deprinderi morale
❑ obişnuinţe de comportare morală
❑ trăsături pozitive de caracter
Fig. 4.1 Relația dintre formarea conştiinței şi conduitei morale

În Figura 4.1 se observă că din punct de vedere pedagogic cele două


deziderate: conştiința şi conduita morală se intercondiționează şi
completează reciproc, elementele conştiinței morale orientează şi
stimulează conduita morală, iar conduita valorifică aceste elemente, le
integrează în deprinderi, obişnuințe şi trăsături de caracter și oferă o
anumită configurație personalității copilului. Formarea subiectului moral
este un proces continuu de interiorizare a conduitei morale, între
conştiința şi conduita morală existând o unitate dialectică, cu
particularități de la un stadiu la altul, de la un individ la altul. Convingerile
morale se situează la intersecția celor două deziderate ale educației
morale: conştiința şi conduita morală; conduita morală reprezentând
convingeri morale obiectivate în fapte şi acțiuni de natură morală.
Educația morală este condiționată de subiectivitatea fiecăruia, de
particularitățile individuale, dar şi de vârstă. Omul nu se naşte ființă
morală, ci devine, iar maniera în care devine depinde esențial de educația
pe care o primeşte. În şcoală, educația morală reprezintă sau ar trebui să

100 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

reprezinte o permanență a tuturor activităților şi o prioritate pentru toate


cadrele didactice.
Particularitățile formării comportamentului psihomoral sunt impuse de
nivelul dezvoltării psihice a copiilor. Psihologul elvețian Jean Piaget
(1896-1980) distinge în perioada copilăriei două stadii: (1) realismul
moral și (2) cooperarea morală.
(1) Stadiul realismului moral cuprinde copii cu vârste până la 7-8
ani, caracterizat prin:
• relația copil-adult este unilaterală, adultul reprezintă sursa
tuturor consemnelor şi obligațiilor exterioare, copilul
conformându-se acestuia în virtutea valorii ce o recunoaşte;
• sensul acțiunii este de la conduită spre conştiință;
• regulile nu sunt asimilate şi transformate într-un mobil interior;
• supunerea şi ascultarea sunt bazate pe teamă.
Stadiul realismului moral mai poară denumirea de heteronomie, adică sunt
preluate de către copil norme, reguli, interdicții, valori etc. din anturajul
imediat, neselectiv, nesituativ, rigid, vizând doar fapta, nu şi motivația.
Copilul până la vârsta de 7-8 ani manifestă receptivitate și o tendință
puternică spre imitație, de acceptare a cerințelor şi de adoptare a unei
conduite în concordanță cu ele.
(2) Stadiul cooperării morale (7-12 ani) se caracterizează prin:
• respectul este reciproc (mutual);
• normele şi regulile morale se interiorizează şi devin mobiluri
interne;
• regulă are efecte pe planul conduitei numai dacă devine o
expresie a conştiinței;
• pe baza reprezentărilor formate anterior, actualul stadiu aduce ca
noutate formarea noțiunilor morale şi a judecăților morale prin
elaborarea unor criterii de apreciere/ autoapreciere a conduitei
celorlalți/a propriei comportări, precum și apariția emoțiilor şi a
sentimentelor morale.
Judecata morală a copilului devine, la sfârşitul acestui stadiu, autonomă,
prin interiorizarea şi implicarea propriului sistem valoric în actul de
judecare.

101 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Distincția heteronom – autonom în judecata morală, şi cu implicații evidente


şi în conduita morală, devine punct de plecare al cercetărilor psihologului
american Lawrence Kohlberg (1927-1987).
Lawrence Kohlberg identifică, în urma studiilor sale, trei mari niveluri ale
moralității: (1) premoral sau preconvențional, (2) moralitate convențională
și (3) nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării personale
a principiilor morale, fiecare dintre ele cu câte două stadii distincte. Astfel,
modelul teoretic propus prezintă şase stadii ale genezei raționamentului
moral:
(1) Nivelul premoral/preconvențional (4-10 ani): standardele de
judecare sunt etichetele culturale ale anturajului: „bun/rău“, „are
dreptate/se înşală”, „cuminte/obraznic”, iar faptele sunt judecate
după consecințele lor.
• Stadiul 1 – moralitatea ascultării - pedeapsa şi recompensa
sunt criterii foarte puternice; evitarea pedepsei şi supunerea la
normă apar ca avantaje personale imediate.
• Stadiul 2 – moralitatea hedonismului instrumental naiv.
Conformarea la normă este sursă de beneficii, deci trebuie
realizată pentru că, fiind recompensată, poate fi şi plăcută în
consecințele sale.
(2) Nivelul moralității convenționale (10-13 ani) - conformarea
are la bază plăcerea de a i se recunoaşte purtarea, de a avea un
statut „bun”.
• Stadiul 3 – moralitatea bunelor relații. Copilul respectă norma
din dorința de a fi recunoscut ca un „băiat/fată bună”. Începe să
se prefigureze judecarea faptelor după intenția lor, nu numai
după consecințe.
• Stadiul 4 – moralitatea legii şi ordinii. Respectarea autorității, a
normelor şi legilor începe să apară ca necesitate ce
reglementează conduita tuturor, fapt care acționează şi în
beneficiul personal.
(3) Nivelul autonomiei morale sau al interiorizării şi acceptării
personale a principiilor morale (după 13 ani, la tinerețe sau
niciodată). Acceptarea normelor morale apare ca formă de
identificare cu grupul de referință, prin împărtăşirea aceloraşi
drepturi şi datorii. Se manifestă un efort de definire a valorilor
morale în termeni proprii, cu distanțare față de stereotipurile
existente.
• Stadiul 5 – moralitatea contractuală şi a acceptării democratice
a legii. Standardele morale sunt înțelese ca rezultat al unei

102 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

decizii mutuale. Legile nu sunt intangibile şi pot fi schimbate pe


considerente raționale, vizând utilitatea lor generală.
• Stadiul 6 – moralitatea principiilor individuale de conduită. Se
cristalizează propriul sistem de valori morale, prin semnificațiile
personale acordate conceptelor de justiție, reciprocitate,
egalitate, demnitate. Orientarea în universul normelor şi
valorilor morale se face după propria ierarhizare a acestora şi
pentru a evita autocondamnarea. Judecata de sine percepută
ca fiind mai puternică decât aceea care vine din exterior.
Pe măsura parcurgerii acestor stadii se constată o maturizare a judecății
morale, în fiecare stadiu existând o manieră particulară de a evalua
experiența socială. Trecerea de la un stadiu la altul presupune o
reorganizare cognitivă, un salt ireversibil. Stadiile indică existența a trei
niveluri de judecare, calitativ diferite între ele, conform tabelului 4.1.
Tab. 4.1 Stadiile dezvoltării morale după L. K Kohlberg
Nivelul Stadiul Reperul Întrebarea
1. Moralitatea ascultării şi
supunerii: este bine ceea ce
adultul cere şi recompensează.
I 2. Moralitatea hedonismului Pedeapsa Ce
Precon- instrumental naiv: este bine pățesc?
vențional ceea ce oferă avantaje.
(4 – 10 Plăcerea de a respecta regula
ani) derivă din beneficiul obținut. A Beneficiul Ce primesc?
face bine nu are valoare în sine,
ci este un instrument util.

1. Moralitatea bunelor relații: este


bine ceea ce anturajul (familia,
grupul de prieteni) apreciază
pentru a te considera de Ce vor
încredere, respectabil, de spune ceilalți?
Statutul în
onoare, „băiat / fată bun(ă)”.
grup
II 2. Moralitatea ordinii şi a datoriei:
Con- binele este o valoare în sine pe
vențional care legea o consfințeşte.
(11 –15 Legea este necesară ordinii
ani) sociale, conviețuirii. Chiar dacă Ce spune legea?
nu convine totdeauna, ea este
Datoria față
obligatorie şi eficientă: „Dura
de normă
lex, sed lex”.

Nivelul Stadiul Reperul Întrebarea

103 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

1. Moralitatea contractuală: binele


are şi o dimensiune relativă,
situațională. Morala socială,
legea sunt convențiile,
III Angaja- Ce
aranjamente pe care oamenii
Postcon- mentul trebuie?
decid să le respecte. Ele trebuie
vențional civic
să apere valorile absolute:
(adoles-
respectul vieții, libertății,
cență,
egalității.
vârsta
2. Moralitatea principiilor
adultă sau
individuale: conştiința
… nicio- Propria Ce
individuală este cea care
dată) conştiință cred?
ghidează situațiile în care
recursul la norma morală nu
este suficient pentru a face față
unei dileme.
Limite ale modelului propus de L. Kohlberg:
• este valabil doar pentru o dimensiune a moralității (cea
cognitivă – judecata morală) şi, deci nu se răsfrânge
obligatoriu şi direct asupra conduitei morale;
• este eludat aspectul situațional care îşi pune amprenta atât pe
judecată, cât și pe conduita morală.
În mod obişnuit educația morală este asociate cu orele de dirigenție, cu
cele de educație civică/cultură civică, dar în realizarea ei sunt implicați
numeroşi factori educaționali, începând cu familia („cei şapte ani de
acasă”), şcoala, biserica, organizațiile nonguvernamentale, mass-media.
Fiind un domeniu deosebit de complex, educația morală este structurată
pe mai multe conținuturi, fiecare subordonându-şi o anumită metodică:
educarea copiilor în cadrul colectivului de elevi, formarea atitudinii față
de muncă, educarea elevilor în spiritul disciplinei (Nicola, 1996). Aceste
conținuturi sunt corelate cu strategia didactică a educației morale,
structurată pe:
• principiile morale - teze normative care orientează şi
direcționează activitatea educatorului în vederea realizării
obiectivelor fundamentale ale educației morale, formarea profilului
moral al personalității copiilor în concordanță cu cerințele idealului
educațional;
• metode şi procedee generale şi specifice educației morale -
exemplul, povestirea, povața, explicația morală, convorbirea
morală, prelegerea morală, dezbaterea, referatul şi conferințele,
exercițiul moral, analiza de caz etc.
Principiile se află într-o dependență funcțională unul față de celălalt,
fiecare principiu delimitându-şi cerințe specifice, după cum urmează:

104 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

1. Principiul îmbinării conducerii pedagogice cu independența


elevilor. Conducerea pedagogică - pregătirea elevilor pentru
autoeducație, autoinstruire; evitarea folosirii metodelor autoritare,
tutelarea neprincipială a elevilor/autoritarism, care duce la crize,
devianță, delicvența. Independența elevului în procesul educației
morale nu înseamnă lipsa de disciplină, ci orientarea acestui
proces în forme mai subtile, deoarece orice influență externă este
percepută ca fiind coercitivă, generând opoziție.
2. Principiul îmbinării exigenței față de copii cu respectul
pentru ei. Exigența față de elevi dezvoltă responsabilitatea
acestora, limitează comportamentele lor negative. Cerințele
exagerate, jignitoare pot anihila încrederea în forțele proprii,
tensionarea relațiilor profesionale sau înstrăinarea elevilor.
Respectul profesorului față de elevi se reflectă în atenția,
prețuirea cu care este tratat elevul. Cerințele corecte și echilibrate
aduse în fața elevilor permit instalarea unui climat favorabil, a
unui dialog propice receptării mai ușoare și mai trainice a
mesajului moral. Intransigența trebuie îmbinată organic cu
încrederea în posibilitățile elevului și cu respectul față de acesta.
Elevii „simt” profesorul și devin judecători ai acestuia.
3. Principiul valorificării elementelor pozitive ale personalității în
vederea înlăturării celor negative. Fiecare copil dispune de
anumite resurse interne pozitive. Resursele pozitive descoperite și
cultivate le înlătură pe cele negative. Aceste resurse pozitive pot
duce la schimbări radicale în plan atitudinal și comportamental.
Acest principiu deschide perspective largi procesului de corectare
și educație a elevilor cu deficiențe caracteriale. Problemele copiilor
deficitari caracterial nu pot fi rezolvate prin metode coercitive, ci
necesită o disciplinare pozitivă.
4. Principiul continuității, unității şi consecvenței în educația
morală. Continuitatea - fiecare realizare devine bază de pornire
în înțelegerea, însușirea și aplicarea în viață a celorlalte norme și
percepte morale; menținerea aceluiași educator pe o durată cât
mai lungă la conducerea aceluiași colectiv școlar și preocuparea
fiecărui educator în dezvoltarea tuturor trăsăturilor pozitive ale
elevilor. Unitatea procesului instructiv-educativ: prin instrucție se
face educație și prin educație se face instrucție. Unitatea dintre
componentele educației (intelectuală, morală, estetică, politică
etc). Unitatea dintre factorii educativi în ceea ce priveşte
exigențele față de elevi. Consecvența influenței educative -
finalizarea măsurilor întreprinse, adoptarea unei atitudini ferme în
vederea realizării scopului comun.

105 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Formarea unui comportament moral antrenează o strategie complexă,


variată, dinamică şi adecvată numeroaselor componente care trebuie
formate şi dezvoltate. Eficacitatea metodelor şi procedeelor de educație
morală este dependentă de modul în care acestea reuşesc să activeze
subiectivitatea elevului, să se articuleze într-o metodologie flexibilă,
adaptabile diverselor situații școlare. Metodele și procedeele de educație
morală utilizate în sistemul nostru de educație (Chircev, A., 1964;
Bunescu, V.; 1994, Salade, D., 1998; Nicola, I., 2000) sunt instrumente
pentru formarea și consolidarea comportamentului moral, construit pe
cunoştințe, sentimente, convingeri, deprinderi şi obişnuințe, precum și pe
o componentă volitivă puternică.
Metoda explicației morale permite dezvăluirea conținutului, sensului şi
necesității respectării unei valori, norme sau reguli morale; are două
funcții: informativă şi stimulativă.
Metoda convorbirii morale evidențiază sensuri noi ale diferitelor norme
morale; permite elevilor să-şi exprime cunoştințele, opiniile şi intențiile
morale; poate fi planificată / ocazională / individuală sau de grup;
variante: comentariul moral şi disputa morală.
Metoda povestirii morale permite asimilarea de către elevi a
cunoştințelor morale și constă în relatarea şi prezentarea, într-o formă
narativă, a unor întâmplări sau fapte, reale sau imaginare, cu semnificații
morale, din care elevii pot desprinde anumite concluzii în legătură cu
comportarea lor.
Metoda poveței morale valorifică experiența umană acumulată şi
sedimentată în proverbe, cugetări, maxime, aforisme, acoperind o gamă
largă de fenomene, răsfrângându-se sub formă de îndemnuri, în vederea
formării conştiinței şi conduitei morale.
Metoda exemplului moral se bazează pe intuirea sau imaginarea unor
„modele” ce întruchipează fapte sau acțiuni morale; se bazează pe două
aspecte psihologice: efectul sugestiv al comportării altuia şi tendința spre
imitație, proprie omului în general şi copilului în special; îşi subordonează
două procedee:
- exemplul direct, oferit de persoane din anturajul copilului - părinți,
profesori, colegi, adulți;
- exemplul indirect, cu ajutorul povestirii, al textelor literare, al
filmelor, al emisiunilor de radio şi TV, al reportajelor din ziare şi

106 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

reviste, al biografiei oamenilor de ştiință, de cultură, al


confesiunilor.
Metoda exercițiului moral înseamnă executarea sistematică şi
organizată a unor fapte şi acțiuni, în condiții relativ identice, cu scopul
formării deprinderilor şi obişnuințelor de comportare morală; presupune
două momente:
- formularea cerințelor se poate exprima prin următoarele procedee
morale: ordin, dispoziție, îndemn şi sugestie, lămurire, rugăminte,
încredere, încurajare, entuziasm, promiterea recompenselor,
inițierea de întreceri între elevi, utilizarea perspectivelor, cultivarea
tradițiilor, apelul, aluzia, avertismentul, interdicția;
- exersarea propriu-zisă - organizarea relațiilor morale practice în
care elevii sunt antrenați.
Metode și procedee de întărire pozitivă a comportamentului moral
Aprobarea intervine după consumarea actului şi înregistrarea
rezultatelor, parțiale sau finale, consemnând faptul că rezultatele sunt în
concordanță cu exigențele stabilite anterior. Mecanismul care stă la baza
acestei întăriri este declanşarea unor trăiri afective pozitive care
stimulează atitudinea şi comportamentul moral al subiectului în direcțiile
în care s-au manifestat anterior. Metoda aprobării poate lua o gamă de
forme individuale sau colective:
- acordul - exprimarea mulțumirii față de respectarea sau împlinirea
cerințelor adresate elevilor şi poate îmbrăca forma unor gesturi
sau cuvinte apreciative;
- lauda - formă de apreciere verbală, confidențială sau publică, în
acest ultim caz fiind un îndemn pentru ceilalți elevi;
- recompensa - formă premială folosită în cazul unor rezultate ce
depăşesc nivelul de exigență impus, pot fi de ordin material sau
spiritual şi, dintre acestea, este indicat ca pe măsura dezvoltării
copilului să fie utilizate, cu prioritate, cele spirituale.
Pentru a-și atinge scopul, aprobarea presupune câteva considerații de
ordin psihopedagogic: evitarea aplicării stereotipe şi la intervale prea
scurte care ar genera diminuarea valorii sale afective; diversificarea
formelor de aprobare şi alegerea unui moment potrivit pentru aplicarea
ei; asigurarea unui consens între aprecierea educatorului şi opinia
colectivului pentru a se evita riscul izolării celui recompensat (Nicola,
2000).
Metode și procedee de întărire negativă a comportamentului moral

107 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Dezaprobarea, forma negativă a întăririi, prin care manifestările morale


nu sunt acceptate, induce stări afective neplăcute și are rolul de a-l
determina pe copil să înceteze repetarea acțiunii respective. Stârnind
sentimente de vinovăție, ruşine, culpabilitate etc., această metodă aduce
copilul într-o stare de disconfort moral, determinându-l să părăsească
manifestările negative şi să-şi sincronizeze comportamentul cu cerințele
formulate în prealabil. Formele dezaprobării sunt:
- dezacordul exprimă nemulțumirea față de modul în care au fost
îndeplinite cerințele, prin gesturi sau verbal;
- observația poate fi adresată individual sau în fața colectivului şi
vizează un aspect concret al comportamentului unui copil sau al
unui grup, cu privire la îndeplinirea defectuoasă a unei sarcini;
- avertismentul constă în exprimarea indignării față de îndeplinirea
deficitară a unor sarcini cu mențiunea că va fi urmată de o
pedeapsă în cazul în care abaterea nu se remediază;
- pedeapsa este cea mai înaltă formă de dezaprobare care se
aplică atunci când copilul refuză îndeplinirea sarcinii; scopul
pedepsei este de a declanşa o atitudine de regret față de fapta/ele
comise şi de a mobiliza copilul în direcția evitării unei atitudini de
împotrivire față de normele şi regulile date.
Și în cazul aplicării pedepsei, pentru a fi eficientă, este necesar ca
profesorul să respecte unele cerințe de ordin psihopedagogic: să fie pe
măsura faptei săvârşite; să fie aplicată imediat pentru a face posibilă
înțelegerea de către copil, a gravității faptei; să fie individualizată, să țină
seama de particularitățile individuale şi de context; să nu fie folosită prea
des, pentru că astfel efectul ei scade; să fie aplicată în forma convenită
și comunicată elevului (privarea de anumite privilegii sau confiscarea
unor obiecte, suportarea consecințelor faptelor, repararea daunelor
produse de încălcarea regulilor, izolarea pentru un timp stabilit și într-un
loc sigur etc.).
Învățarea valorilor şi atitudinilor morale este un proces dificil şi subtil. Ea
nu se poate realiza doar prin conținuturi explicite, oficializate, prin
discursuri morale, adeseori considerate uşor ridicole, ci mai degrabă prin
conținuturi implicite, şcolare sau familiale (Momanu, M., 2002). Rolul
curriculum-ului ascuns este tot mai relevant pentru toate componentele
educației, dar mai mult pentru educațiile: morală, religioasă şi estetică.
Relațiile educației morale cu celelalte dimensiuni ale educației se relevă
în diverse situații. În rezolvarea sarcinilor cognitive este nevoie de
perseverență, tenacitate, spirit de disciplină, cooperare, asumarea
responsabilității, toate acestea fiind elemente de factură morală. Etica
108 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

profesională este ea însăşi produsul unei interacțiuni a educației morale


cu cea profesională. Atitudinea estetică se întemeiază pe considerente
de ordin moral, la fel şi conduita sportivă.
4.3.3 Educația religioasă
Etimologic termenul religie vine din latinescul relígio, -ónis, scrupul,
conștiință; religiune, re- și légere, a aduna, a alege, a citi.
Tratată în lucrările de pedagogie în strânsă legătură cu educația morală
(Salade, 1995, 1998), cu educația intelectuală (Nicola, 1996) sau ca
dimensiune distinctă a educației (Cucoş, 2002, Momanu, 2002), educația
religioasă se constituie ca o importantă coordonată a formării
personalității. Educația religioasă reprezintă calea fundamentală a
evoluției spirituale, fiind modalitatea prin care copiii şi tinerii se pot
familiariza cu noțiuni religioase, cu instrucția religioasă şi pot dobândi o
conduită adecvată normelor şi canoanelor religioase.
Educația religioasă este dimensiunea educației prin care se dezvoltă în
mod conştient predispoziția spre religiozitate, înnăscută, proprie
persoanei umane, pe baza unor principii didactice şi cu ajutorul unor
strategii didactice specifice. Dacă religia este „un sistem de credințe şi
practici legate de lucruri sacre” (Durkheim, citat de I. Nicola, 1996),
religiozitatea este o stare psihică şi cuprinde sentimente şi atitudini față
de valorile promovate de biserică, de preceptele biblice şi față de cultul
specific unei credințe religioase.
Prin educația religioasă se transmit valorile religioase ale credinței şi
culturii religioase şi se formează o conduită în conformitate cu morala
creştină. Educația religioasă se realizează atât direct, prin predarea
explicită a conținuturilor religioase, cuprinse în marile scrieri sau canoane
(Sfânta Scriptură, lucrări ale Părinților Bisericii), cât şi indirect, prin
conținuturi implicite, prin modelarea sensibilității şi a caracterului ființei
umane.
Profesorul Constantin Cucoş (2002) realizează o adevărată pledoarie în
favoarea ideii realizării educației religioase instituționalizate, printr-o serie
de argumente de ordin: cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric,
ecumenic, teologic şi pedagogic. A fi inițiat din punct de vedere religios,
afirmă autorul citat, înseamnă a fi educat, a avea capacitatea de a spori
educația şi de a o continua de unul singur, (...) o modalitate de
responsabilizare a eului în legătură cu căile sau alegerile ulterioare
(Cucoş, C., 2002).
Obiectivele educației religioase vizează necesitățile psihice specifice
fiecărei vârste în parte, prin prezența disciplinei religie în trunchiul comun

109 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

al curriculum-ului național, pe tot parcursul educativ al elevului. Prin


educația religioasă se asigură o funcție informativă, elevii dobândind un
set de cunoştințe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de
istorie şi filosofie a religiilor. De asemenea, educația religioasă are şi un
pronunțat caracter formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viață
a normelor religioase, de structurare a unui ansamblu de valori spirituale,
care se vor reflecta în comportamentul cotidian al unui bun creștin.
Educația religioasă reprezintă un aspect al educației pentru valori, un
moment al instrucției integrale, legată de alte laturi ale educației care
cultivă spiritul, respectiv educația morală, civică, intelectuală sau
estetică. Această dimensiune a educației „se fundamentează pe două
adevăruri de credință: 1) existența sufletului uman, care poate fi modelat
doar pe calea educației, şi 2) întruparea Domnului Iisus Hristos-Fiul lui
Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru a-i da omului posibilitatea de a
participa la viața eternă a lui Dumnezeu” (Holbea, Gh. ș.a., 2010).
Educația religioasă începe din familie şi se continuă prin activitățile cu
caracter religios din grădiniță şi ora de religie din şcoală. Religia a
(re)devenit o disciplină obligatorie pe tot parcursul şcolarității, fiind inclusă
în curriculum-ul nucleu, în aria curriculară Om şi societate. Lecțiile de
religie se desfăşoară în baza unei programe şcolare, având o metodică
adecvată particularităților de vârstă ale elevilor. Prin ora de religie valorile
religioase sunt integrate în mod explicit, dar mai ales implicit, în structuri
axiologice, contribuind la dezvoltarea personalității. Această afirmație
este întărită de opinia lui Tudor Vianu: „Valorile religioase sunt
integrative. Ele integrează, unifică, constituie într-un tot solidar şi coerent
toate valorile cuprinse de conştiința omului. Prin valorile religioase se
înalță arcul de boltă care uneşte valorile cele mai îndepărtate, adună şi
adăposteşte pe cele mai variate. Un individ poate cuprinde diferite valori,
pe cele mai multe din ele, dar legătura lor unificatoare va lipsi atâta timp
cât valoarea religioasă nu li se adaugă” (Vianu, 1998).
În predarea acestei discipline se recomandă evitarea unui discurs erudit
pe teme religioase, de tip prelegere sau explicații docte despre religie,
divinitate, credință, cult etc., al căror efect poate fi exact opus celui
preconizat de profesor. Demersul realizării unei educații religioase
eficiente este similar educației morale: copilul observă şi învață prin
imitație manifestările de cult practicate regulat de familie şi de către alți
adulți (rugăciunile înainte de masă, respectarea posturilor, participarea la
slujbe în biserică, închinarea la icoane etc.) şi, ulterior, pătrunde
semnificația acestora. Prin excelență merită a fi amintite două principii

110 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

care trebuie formate elevilor prin educația religioasă, principiul toleranței


religioase şi al neutralității confesionale.
4.3.4 Educația estetică
Originile termenului estetică se află în limba greacă, aisthesis,
asisthetikos şi se referă la sensibil, plăcut, frumos. Estetica este ştiința
despre frumos, ea studiind legile şi categoriile frumosului.
Frumosul ca valoare estetică, precum şi o mulțime de concepte derivate
din frumos: sublim, tragic, comic, dramatic, fantastic, pitoresc, patetic,
diafan, feeric, liric, ironic, sarcastic, urât, grotesc, ridicol, hilar, grațios,
splendid etc. se întâlnesc în natură (formă, armonie, perfecțiune,
echilibru, proporționalitate, vitalitate etc.), în societate (organizare,
perfecționare, interrelație, satisfacție psihosocială, funcționalitate și în
artă (valori exemplare, concepute clasic, prin imitarea naturii sau modern
prin recrearea, reconstrucția frumosului).
Arta este o componentă esențială a esteticii, exprimă realitatea sub formă
de imagini artistice, concret-senzoriale, cu nuanțe şi limbaje specifice
fiecărei ramuri a ei: pictură, gravură, sculptură, muzică, literatură, film,
teatru, desen, dans etc.
Design-ul şi estetica industrială și postindustrială reprezintă îmbinarea
utilului, performanțelor şi funcționalității cu plăcutul, sensibilul, frumosul,
precum şi crearea şi comercializarea produselor.
„Kitsch - cuvânt german intraductibil, intrat ca atare in fondul de termeni
internaționali ai esteticii și utilizat pentru a desemna arta de prost gust,
pseudo-arta, ca și prostul gust în general. Kitsch-ul semnifică arta-
surogat (...), rezultatul alterării gustului estetic în condițiile industrializării,
serializării și comercializării producției de artă sau a celei artizanale;
apare și un public kitsch cu gusturi estetice kitsch, predispus a fi receptiv
la vulgaritate, la gregar sau la melodramatic“. (Dicționarul de estetică
generala,1972).
Educația estetică este acea componentă a educației care apelează la
potențialul educativ al frumosului artisitic, social şi natural în vederea
formării personalității. Estetica este ştiința despre frumos, studiază legile
şi categoriile frumosului, fiind definită de Alexander Baumgarten (1714-
1762), estetician şi filosof german, „ştiința cunoaşterii senzoriale” în
lucrarea sa intitulată „Aesthetica”(1750).
Educația estetică se concentrează în jurul valorii de frumos și exprimă
acele semnificații umane, care conferă dimensiuni estetice lucrurilor,
fenomenelor, idealurilor etc. Există mai multor feluri de frumos, diverse

111 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

„grupuri de frumusețe”: frumosul natural, frumosul artistic, frumosul


social, frumosul industrial etc. Relația educației cu arta este dialectică:
educația este definită ca artă, iar arta este o sursă a cunoaşterii didactice
cu finalitate educativă (Momanu, 2002). Educația artistică este doar o
parte a educației estetice.
Obiectivele educației estetice se situează pe mai multe paliere:
• bazal, prin care indivizii sunt pregătiți pentru actul de
receptare-asimilare și valorizare a frumosului, în diferitele sale
ipostaze;
• intermediar, pregătește o anumită categorie de indivizi instruiți
și educați pentru o interpretare critică a fenomenului estetic –
critici de artă, critici de teatru și film, critici literari etc.;
• superior, rezervat unui număr mic de indivizi talentați, creatori
de valori estetice, în varii domenii, care au parcurs și
interiorizat toate treptele atitudinii estetice, de la gust și
judecată estetică, prin sentimente estetice, la convingeri și
ideal estetic.

Fig. 4.2 Obiectivele educației estetice și atitudinea estetică

(a) Formarea receptorului de artă – prin acest obiectiv cadrul


didactic urmăreşte sensibilizarea copilului față de fenomenul
estetic, cultivarea acelor simțuri prin intermediul cărora vor fi
sesizate structuri cromatice, acustice, gestuale etc., etalate de
opera de artă; formarea gustului estetic, respectiv capacitatea de
a reacționa spontan, printr-un sentiment de satisfacție
/insatisfacție, față de obiectele şi procesele naturii, față de relațiile

112 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

sociale, față de operele de artă, ca suport pentru dezvoltarea


judecății estetice; formarea sentimentelor şi convingerilor estetice
prin stimularea trăirilor afective superioare, caracterizate prin
intensitate şi profunzime.
(b) Formarea creatorului de artă presupune dezvoltarea capacității
de a crea noi valori estetice, cultivarea aptitudinilor estetice
creatoare. Pentru educator importante sunt: descoperirea la timp
a aptitudinilor speciale pentru diferite genuri de artă; formarea
abilităților cerute de specificul creației respective (interpretare,
reproducere, creare propriu-zisă).
Cultivarea atitudinii estetice este apanajul întregului corp didactic, de la
amenajarea estetică a spațiului educativ şi a vestimentației, la stimularea
imaginației creatore, a emotivității, inventivității şi originalității.
• Gustul estetic este o modalitate specifică de a cunoaște valoarea
estetică și se definește ca reacție spontană, cvasi-reflexă, de
plăcere sau de neplăcere față de aspectele estetice ale realității.
Potrivit acestei definiții gustul estetic este structurat pe
componente senzoriale, afective și incipient raționale, este bazat
pe aprecieri subiective, de unde marea sa variabilitate și
mobilitate. Sau altfel spus, citându-l pe Octavian Paler, „doi
oameni se pot uita la același lucru și să vadă lucuri diferite”, potrivit
aforismului latin: De gustibus non disputandum est, alaturi de
formularea populară „nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi
place mie”.
Din structura gustului nu este exclusă componenta rațională, deoarece
omul își exprimă acordul sau dezacordul în virtutea unor experiențe
anterioare, bazate pe concepții, principii sau legi teoretico-estetice.
Relativitatea și diversitatea gustului estetic se configurează totuși într-un
spațiu socio-cultural (clasa, grupul de prieteni, mediul familial, moda etc.)
prin care se exercită influențe asupra individului. Dacă la nivelul
receptorului de artă gustul rămâne la nivel de influență a
comportamentului său estetic, la nivelul creatorului de artă, gustul estetic
poate deveni un stil care să influențeze o epocă.
• Judecata estetică este componenta atitudinală care presupune
o exprimare explicită, la nivel conceptual, apreciativă şi
interpretativă a receptorului de artă. Judecata estetică reprezintă
un aspect psihic de natura intelectuală care constă în capacitatea
de apreciere a valorilor estetice pe baza unor criterii de evaluare.
Ea se exprima sub forma unor propoziții ce condensează impresii
argumentate şi întemeiate pe criterii de apreciere a frumosului.

113 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Dacă la nivelul gustului estetic se consemnează prezența sau absența


plăcerii, la nivelul judecății intervine argumentarea şi motivarea acelei
reacții, se realizează o intelectualizare a gustului estetic. Criteriile
folosite în vederea argumentării şi motivării pot fi estetice şi extraestetice,
acestea din urmă putând fi de natura filozofică, sociologică, politica,
ideologica, pe prim-plan situându-se bineînțeles, cele estetice, celelalte
fiind implicate şi subsumate acestora. Formularea unor idei apreciative
asupra operelor de artă şi asupra evenimentelor din natură şi societate,
contribuie la identificarea şi vehicularea valorilor artistice. Ca formă
superioară a judecății estetice, judecata de valoare este aprecierea
deliberată, prin prisma gustului şi a idealului estetic asupra obiectului
estetic în genere, a operei de artă în special.
• Sentimentele estetice însumează o configurație de emoții,
rezultat al unor trăiri mai profunde şi de durată a frumosului din
natură, societate şi/sau artă. Sentimentele estetice reprezintă cea
mai înaltă formă de trăire a frumosului. Ele îşi pun amprenta
asupra întregii personalități. Profunzimea şi durata trăirii diferă de
la un individ la altul, fiind determinată de categoria (tipul) valorii
estetice şi de structura personalității. Se disting emoții simple,
înnăscute, cu rezonanța biologică (bucurie, tristețe, durere) şi
emoții complexe, specific umane (regretul, dorul, mila, extazul,
nostalgia etc.), toate fiind cristalizate ca urmare a receptării
valorilor estetice.

• Convingerile estetice sunt idei despre frumos care au devenit


mobiluri interne, orientând şi călăuzind preocuparea omului în
vederea asimilării şi introducerii frumosului în modul său de viață,
în relațiile sale cu lumea şi semenii săi. Se poate spune că
atitudinea estetică reprezintă rezultatul fuziunii componentelor
amintite. Ea se manifestă în mod specific de la un individ la altul,
pornind de la trebuințe estetice intim legate sfera motivațional-
afectivă.
La nivel școlar, cele mai importante trebuințe care generează convingeri
estetice sunt: formarea unui stilul estetic de viață, crearea unui ambient
plăcut, compensator şi psihoterapeutic (art-terapie, meloterapie,
euritmie, ludoterapie etc.) şi formarea sensibilității estetice, respectiv
dezvoltarea afectivității, a necesității de autocunoaştere, de
autoexprimare şi autorealizare, de asimilarea progresivă a unor
modalități de cunoaştere sensibilă, în perceperea, înțelegerea mesajului
unei opere (literare, muzicale, filosofice etc., precum și a semnificațiilor
ei socio-culturale.

114 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

• Idealul estetic, ca ansamblu de teze, principii şi norme teoretice,


imprimă o anumită direcție atitudinii estetice, are o relativă
stabilitate și înglobează o imensă experiență socială a unei epoci,
națiuni sau categorii sociale. Idealul reprezintă ceea ce este
dominant în diversitatea gusturilor estetice.
Opusă educației estetice este cultivarea kitsch-ului. Termenul kitsch vine
pe filieră germană, apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
Műnchen, fiind utilizat de pictori şi comercianți pentru a desemna
imitațiile, creațiile ieftine, de prost-gust, lipsă de autenticitate şi de
originalitate: kitschen = a face ceva de mântuială sau verkitschen = a
degrada, a măslui, a poci, iar prin extensie: „a face ceva de mântuială“,
„a transforma mobilă veche“. Kitsch-ul este definit în opoziție cu arta
înaltă, a elitelor, semnificând degradare, imitație, spoială, falsificare, o
deturnare a valorilor artistice de la categoriile sale tradiționale (ideal
estetic, cunoaştere artistică) spre pseudocategorii: conformism estetic,
adaptare la gusturile publicului, emoție rapidă.
Formarea „consumatorului” de frumos și a interpretului (critic, evaluator),
pe de o parte, şi formarea creatorului de frumos, pe de altă parte sunt
modalități de socializare, deoarece fac posibilă comunicarea cu un „altul”
(Hubert, 1965). În contextul artei contemporane, al postmodernismului şi
educația estetică trebuie regândită, reformulate exigențele pedagogice
privind receptarea operei de artă Se impune respectarea unor principii
(Cucoş, 2002) legate de educația prin valori autentice, de percepția
profundă şi creatoare a operelor de artă; de perceperea unitară a
conținutului şi formei; de înțelegerea contextuală a fenomenului estetic
(interdependența dintre operă, creator şi condițiile istorico-sociale).
4.3.5 Educația fizică (corporală)
Teoria şi practica educației fizice excede simpla accepțiune a acesteia ca
mijloc de recreare după o activitate intelectuală intensă şi îi conferă
statutul de componentă a dezvoltării personalității copilului.
Educația fizică este o latură a educației care acționează în strânsă
legătură cu celelalte dimensiuni ale ei, fiind un liant între fizic şi psihic,
între ereditar şi ambiental, între motricitate şi emotivitate. Numită și
educație psihofizică, această dimensiune a educației evidențiază
importanța acestei sănătății fizice și psihice ca valoare fundamentală
pentru existența umană. Sănătatea omului este exprimată printr-un
ansamblu de indicatori fizici și psihologici referitori la: tonus, forță,
armonie, frumusețe fizică, vigoare biopsihică, echilibru psihosomatic.

115 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Scopul educației fizice şcolare este consolidarea sănătății, a


capacităților de muncă, perfecționarea calităților motrice, dezvoltarea
armonioasă a organismului, formarea calităților morale, refacerea forțelor
fizice şi psihice.
Obiectivele educației fizice sunt structurate pe două categorii (Nicola,
1996), unul vizează dezvoltarea fizică şi celălalt dezvoltarea psihică:
(a) întărirea sănătății şi călirea organismului elevilor prin
dezvoltarea capacităților anatomo-fiziologice, respectiv
dezvoltarea unor sisteme ale organismului (osos, muscular,
nervos, respirator, cardio-vascular); dezvoltarea motricității, prin
formarea unor calități fizice, cum sunt: forța, rezistența, viteza,
îndemânarea etc., la care se adaugă o serie de calități motrice
specifice: mobilitatea, coordonarea, suplețea, detenta,
elasticitatea etc.; formarea şi dezvoltarea unei concepții şi a unui
comportament igienic.
(b) dezvoltarea psihică şi formarea personalității, cu accent pe:
dezvoltarea proceselor cognitive (gândirea, memoria, imaginația);
dezvoltarea proceselor afective, în contextul reuşitei/eşecului
executării unor exerciții, concursuri sportive etc.; fortificarea
voinței şi a calităților acesteia: curaj, perseverență, stăpânire de
sine, promptitudinea deciziei etc.; dezvoltarea atenției; formarea
şi dezvoltarea trăsăturilor de personalitate, în special cultivarea
trăsăturilor pozitive de caracter: spiritul de echitate, de cooperare,
respectul față de partener, sentimentul prieteniei, dorința de
autodepăşire, ambiția etc.
Conținutul educației fizice are particularități metodice distincte de la o
etapă de vârstă la alta şi pentru diferite genuri de activități. Orele de
educație fizică pot îmbrăca diferite forme: gimnastica zilnică, recreația
organizată, plimbări şi drumeții, învățarea de dansuri populare (Nicola,
1996). Strategiile educației psihofizice evoluează în jurul metodelor
bazate pe acțiune: exercițiul, jocul, activități practice, studiu de caz etc.
În plus pot fi valorificate, ca metode sau procedee, diferite tehnici
didactice de observare, demonstrație, simularea. Această metodologie,
subordonată obiectivelor și conținuturilor specifice angajate la diferite
niveluri de competență pedagogică, dependente de particularitățile de
vârstă și individuale, dar și de resursele didactico-materiale (dotarea
școlilor, a sălilor de sport, echipamentul sportiv, timpul disponibil), este
aplicată diferențiat în cazul unor activități care vizează performanțe
superioare (antrenamentului sportiv).

116 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

În toate aplicațiile realizate în mediul școlar sau extrașcolar, la nivel


general sau special (sportiv), strategiile și metodele educației psihofizice
contribuie la ridicarea statutului pedagogic al domeniului, fiind în strânsă
corelație cu toate celelalte dimensiuni ale educației:
• educația morală → formarea trăsăturilor superioare de voință și
caracter;
• educația intelectuală → dezvoltarea funcțională a sistemului
nervos;
• educația tehnologică → perfecționarea deprinderilor și calităților
psihomotrice (forță, viteză, mobilitate, îndemânare etc.);
• educația estetică → stimularea mișcărilor ritmice, individuale și
colective, în concordanță cu „criteriile frumosului.” (Cristea, 2010).
Aceste interacțiuni și interdependențe cu celelalte dimensiuni ale
educației confirmă dictonul latin: „Mens sana in corpore sano” (Minte
sănătoasă în corp sănătos).
4.3.6 Educația sexuală
Sexualitatea reprezintă un aspect al ființării omului. Dacă la animal ea
este strâns legată de reproducere, la om ea se distanțează din ce în ce
mai mult de această funcție, fiind orientată tot mai mult de alte
condiționări (hedoniste, comerciale, medicale etc.). În mod natural,
sexualitatea s-a dezvoltat în strânsă corelație cu reverberațiile ei
biologice (reproducerea), afective (nevoia de filiație şi de iubire) şi cu cele
comportamental-etice (nevoia de aprobare şi securitate comunitară).
Astăzi, sexualitatea este o componentă care interferează şi generează
aspecte destul de distante față de propria specificitate: economicul,
comercialul, turismul, politica. Societatea umană a parcurs în ultimul
secol şi o „revoluție sexuală”, care a generat noi poziționări față de
manifestările acesteia: avem noi percepții despre limita dintre normal şi
patologic, viața erotică s-a complicat şi sofisticat, a luat naştere o
adevărată industrie sexuală, asistăm la modalități noi de manifestare a
drepturilor omului şi de emancipare a femeii. Noile forme de organizare
socială ca şi condiționările din marile oraşe, înstrăinarea tot mai evidentă
față de natură antrenează efecte psihice de automarginalizare, de
psihoză, de alienare, de comportament aberant (Cucoș, 2002).
Educația sexuală nu trebuie limitată la o simplă informare de natură
anatomică, fiziologică, igienică ci trebuie conexată la axa valorilor morale,
civice, sociale.
Educația sexuală este o dimensiune a educației care vizează instruirea
tinerilor în privința sănătății sexuale şi a reproducerii. Educația sexuală

117 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

nu trebuie redusă doar la componenta sa biologică, ci trebuie abordată


în context afectiv-emoțional şi etic-comportamental.
Scopul educației sexuale este atenuarea discrepanțelor dintre
cunoştințele pe care tinerii consideră că le au despre viața sexuală şi
comportamentul sexual. Informarea în domeniul sănătății sexuale este
influențată de contextul cultural în care fiecare persoană trăieşte, acestea
variind de la situația economică, la folosirea drogurilor şi abuzul de alcool,
frecventarea sau lipsa frecventării şcolii, la imaginea proprie a fiecăruia
etc. Comportamentul sexual al tinerilor şi deciziile luate la această vârstă
se regăsesc pe parcursul întregii vieți, punându-şi amprenta şi asupra
sănătății urmaşilor.
Obiectivele educației sexuale pot fi orientate pe cele două direcții
amintite anterior, de informare, respectiv de formare specifică.
(a) Informarea se poate realiza în mai multe moduri, principalii
factori implicați fiind familia, şcoala şi mass-media (Berge,
1977, p. 38, citat de Cucoș, 2002):
• informarea nonverbală; tot ceea ce vedem, auzim, sesizăm
etc. ne influențează, ne învață, ne sensibilizează față de o
problematică atât de specifică omului şi umanității;
• informarea verbală familiară (care devine şi familială) se
referă la acele informații difuze, sesizate direct sau
explicitate de părinți cu privire la normele gestionării propriei
vieți intime sau sexuale (cutume, reguli minimale de igienă,
interdicții etc.);
• informarea de ordin ştiințific, care este apanajul forurilor
specializate (profesori, medici, asistenți sociali) şi care vor
propune demersuri planificate şi sistematice de punere în
contact a educaților cu informații de specialitate privind
specificul activității sexuale.
(b) Formarea în acest domeniu, extrem de sensibil, se bazează pe
încredere şi sinceritate, pe trezirea responsabilității, pe absența
culpabilizării.
Încă din anii ’60-’70 s-a pus problema introducerii în şcoli a educației
sexuale, ca urmare a scăderii accentuate a vârstei de debut sexual şi a
creşterii vârstei când se întemeiază o familie; a răspândirii fără precedent
a bolilor cu transmitere sexuală (la nivel mondial în 2003 erau înregistrate
38 de milioane de persoane infectate cu HIV/SIDA; a înmulțirii sarcinilor
nedorite. Expunerea timpurie la contacte sexuale neprotejate pune în
pericol sănătatea tinerelor femei, poate pune capăt pregătirii şcolare,
limitându-le drastic şansele de realizare viitoare. La fel, şi bărbații sunt

118 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

expuşi datorită începerii timpurii a vieții sexuale aceloraşi boli cu


transmitere sexuală (BTS) sau pericolului de a fi nevoiți să-şi întrerupă
şcoala pentru a-şi susține familia.
În forme adecvate şi respectând particularitățile de vârstă şi individuale,
educația sexuală începe din perioada preşcolarității. În şcoală, educația
sexuală se realizează prin dezbaterea unor teme în cadrul orelor de
dirigenție şi a celor de consiliere psihopedagogică. Tot în şcoală, au loc
campanii de informare a tinerilor cu privire la: riscurile consumului de
alcool, tutun, droguri etc.; necesitatea dezvoltării unei psihosexualități
sănătoase; prevenire HIV/SIDA, sarcini nedorite, prevenirea afectivității
negative (anxietate, depresie, agresivitate, suicid etc.); luarea unor
decizii responsabile etc.
4.3.7 Educația tehnologică
Educația tehnologică este acea dimensiune a educației care contribuie
la formarea şi dezvoltarea personalității prin aplicarea rațională a
cunoştințelor ştiințifice în diferite domenii sociale, de natură economică,
politică sau culturală. Tehnologia vizează procesul de aplicare a
cunoştințelor prin intermediul unor instrumente, metode, mijloace, norme
etc. utilizate mai ales, dar nu exclusiv, în domeniul producției.
În condițiile societății industrializate, în funcție de evoluțiile tehnologice
(mecanizare, electrificare, automatizare), dimensiunea aplicativă a
educației este definită ca educație (poli)tehnică, cu conținuturi și
metodologii angajate la nivelul unui domeniu particular de acțiune,
specific anumitor ramuri sau mai multor ramuri de activitate. În condițiile
societății postindustriale, în funcție de evoluțiile tehnologice
(automatizare, cibernetizare, electronizare, informatizare), dimensiunea
aplicativă a educației este definită, în mod explicit, ca educație
tehnologică. Ea vizează capacitatea generală de aplicare a cunoștințelor
științifice în diferite contexte sociale de natură economică, politică și
culturală (Cristea, 2010).
Scopul educației tehnologice este facilitarea comportamentului autonom
de adaptare a persoanei la specificul tehnologic al vieții cotidiene.
Activitățile umane curente, casnice, de comunicare, transmitere de
imagini, informare, deplasare rapidă, întreținere şi reparații a locuinței etc.
sunt supuse tehnicizării. Pentru utilizarea adecvată a suporturilor tehnice
persoana trebuie să fie inițiată.
Obiectivele educației tehnologice vizează atât formarea şi dezvoltarea
capacităților de aplicare a cunoştințelor ştiințifice în activitatea socială,
cât şi de stimulare a creativității tehnice.

119 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

Conținutul şi metodologia educației tehnologice orientează valoric


raporturile pedagogice existente între cultura generală şi cultura de
specialitate/profesională. Cultura tehnică şi tehnologică ocupă astăzi o
mare parte a culturii generale.
Formarea unor atitudini specifice şi a capacității de a evalua consecințele
aplicării rezultatelor cercetării tehnologice în diverse domenii ale
cunoaşterii şi vieții se află în interacțiunea dimensiunilor educației. Sensul
formării intelectuale, al alfabetizării poartă amprenta tehnologizării.
Valorizarea etică a progresului tehnic trebuie să anticipeze sau să
stopeze aplicarea fără discernământ a rezultatelor cercetării tehnologice
(de exemplu, modificările genetice). Este un loc comun deja faptul că
civilizația contemporană este profund marcată de tehnică.
4.3.8 Educația profesională reprezintă acea dimensiune a educației
care contribuie la formarea şi dezvoltarea personalității prin activitatea de
pregătire a tinerei generații pentru o profesie sau meserie, într-un anumit
domeniu al vieții social-economice: industrie, agricultură, învățământ,
sănătate, cultură etc.
Educația profesională include inițierea în profesie, precum şi
specializarea. Aceasta se realizează atât în şcoală, cât şi în societăți
comerciale şi întreprinderi.
Obiectivele educației profesionale vizează:
(a) formarea orizontului cultural-profesional, respectiv
cunoştințe, deprinderi, priceperi, competențe dobândite în
plan intelectual, precum şi unitatea cunoştințelor ştiințifice
cu cele tehnologice.
(b) formarea unor deprinderi, priceperi, capacități, competențe
în plan acțional în vederea desfăşurării unei activități
productive, respectiv aplicarea cunoştințelor teoretice,
transferul a ceea ce se numeşte „savoir faire” (a şti să faci).
(c) formarea şi dezvoltarea intereselor de cunoaştere, a
dragostei față de profesie, familiarizarea elevilor cu anumite
profesii şi asigurarea premiselor unei educații pentru
carieră/educație vocațională.
Educația profesională include conținuturi specifice, dar şi teme precum:
autocunoaşterea, autoevaluarea, lumea muncii (producție, salariu,
şomaj, antreprenoriat), aspecte psihosociale şi juridice ale muncii, muncă
şi comunicare, explorarea diversității profesiilor/meseriilor din mediul

120 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

imediat (comunitar, regional), exemple de aplicare a cunoştințelor şcolare


în viața practică.
Metodele specifice educației profesionale au un spectru larg, cuprinzând
expuneri sistematice susținute de specialişti în domeniu, studii de caz,
brainstorming. În acest context educațional consilierea psihopedagogică
are un rol prioritar.
Dimensiunile educației lărgesc perspectiva asupra complexității
fenomenului educațional. Între aceste componente ale educației se
realizează multiple interdependențe şi interacțiuni. Fiecare dintre
dimensiunile educației contribuie, simultan, la dezvoltarea personalității
din punct de vedere valoric, cultural-uman şi din punct de vedere al
integrării socio-profesionale.

4.4 Sarcini de învățare pentru Unitatea de studiu nr. 4


1. Elaborați scurte eseuri, maxim 30 de rânduri, pornind de la următoarele aforisme și
identificând dimensiunile educaționale implicate :
Este de preferat un cap bine făcut, în locul unuia bine umplut
(M. Montaigne)
Şcoala cea mai bună e aceea în care înveți înainte de toate, a învăța
(N. Iorga)
Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu ştie să scrie şi să citească,
ci va fi cel care nu a învățat cum să învețe
(A. Toffler).

2. Analizați-vă propriul stil de muncă intelectuală cu ajutorul întrebărilor din tabelul


următor (după Bernat, 2015):

Puncte tari Puncte slabe


Ce calități mă avantajează? Ce aş putea să îmbunătățesc?
Ce fac bine? Ce nu fac bine?
Ce calități apreciază ceilalți la mine? Ce ar trebui să evit?
Oportunități Riscuri
Unde pot găsi oportunități care să mi Cu ce obstacole mă confrunt?
se potrivească? Schimbările din tehnologie îmi afectează
Care sunt orientările de interes pe afectivitatea?
care le conştientizez? Competențele pe care activitatea mea le
Cum mă avantajează schimbările? reclamă sunt în schimbare?

3. Descrieți într-un eseu de 25-30 de rânduri propriul stil de muncă intelectuală,


precizând diverse tehnici de învățare eficientă (tehnici de lectură, luarea notițelor,

121 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

conspectarea, elaborarea unui proiect sau referat, metode de învățare, organizarea


repetițiilor)

4. Realizați posibile interacțiuni între educația morală şi cea intelectuală, pornind de


la afirmația lui J. Piaget (1980): „În domeniul moral, ca şi în cel intelectual, nu
posedăm în mod real decât ceea ce am cucerit prin noi înşine”.

5. Enumerați factorii care contribuie la dezvoltarea morală a indivizilor şi modalități


concrete de intervenție pentru a face trecerea de la morală la moralitate.

6. Identificați modalități de realizare a obiectivelor educației estetice în cadrul unui


domeniu experiențial/unei disciplinei, în activități didactice sau extradidactice.

7. Analizați implicațiile educației fizice şi sportului asupra dezvoltării personalității


elevilor.

8. Realizați, prin metoda cubului, o prezentare a conținutului fiecărei dimensiuni a


educației. Parcurgeți fiecare fațetă a cubului, respectând instrucțiunile: (1) Descrie
- cum arată?/ce este? (2) Compară - cu ce seamănă?/ prin ce se deosebeşte? (3)
Analizează - din ce este alcătuit? (4) Aplică - cum/unde poate fi folosit? (5) Asociază
- la ce te face să te gândeşti? (6) Argumentează pro sau contra - e bun sau rău?/ce
părere ai despre … ?/de ce?
9. Identificați în Diagrama Venn din Fig.1. simbolurile literelor și cifelor și elaborați
răspunsuri pentru următoarele cerințe:
• stabiliți câte 2 elemente specifice pentru fiecare dimensiune a educației: A/B/C
(2X3=6)
• stabiliți câte 2 elemente comune pentru fiecare din intersecțiile: A∩B; B∩C;
A∩C (2X3=6)
• stabiliți 2 elemente comune celor 3 dimensiuni ale educației: A∩B∩C

A – Educația intelectuală
B - Educația fizică
C – Educația profesională

Fig.1. Diagrama Venn

122 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

4.5 Rezumatul Unității de studiu nr. 4 şi cuvinte cheie


Cursul intenționează să formeze studenților o imagine extinsă asupra principalelor
valori pedagogice în jurul cărora s-au construit diferite dimensiuni sau componente
educaționale. Diversificarea și lărgirea câmpului educațional prin cele opt dimensiuni
ale educației, prezentate în cadrul acestui curs, permite viitorilor profesori să își formeze
o concepție pedagogică, să conștientizeze oportunitățile de învățare pentru ei și pentru
viitorii lor elevi.
Dimensiunile educației se află în interacțiune și acționează simultan și convergent
asupra formării și dezvoltării personalității. Prin studiul acestor componente ale
educației studenții au posibilitatea să își formeze o cultură generală și o cultură de
specialitate.
Cuvinte-cheie: educație, intelect, rațiune, morală, moralitate, etică, estetică, artă,
tehnologie.

4.6 Test de autoevaluare a Unității de studiu nr. 4

1. Obiectivele educației intelectuale sunt:


a) asimilarea cunoștințelor științifice
b) informarea intelectuală
c) formarea intelectuală
d) formarea si dezvoltarea competențelor transversale
2. Formarea conștiinței morale presupune interacțiunea următoarelor nivele psihice:
a) reprezentări morale
b) sentimente morale
c) deprinderi morale
d) convingeri morale
11. Unul din principiile educației morale se referă la:
e) accesibilitatea și individualizarea cunoașterii
f) respectarea particularităților de vârstă și individuale
g) valorificarea elementelor pozitive ale personalității
h) însușirea temeinică a cunoștințelor
12. Scopul educației sexuale este diminuarea discrepanțelor dintre:
e) ereditar și ambiental
f) cunoștințe și comportament
g) educator și educat
h) informativ și formativ
13. Educația estetică vizează:
a) asigurarea accesului tinerilor la noi coduri de lectură a mesajelor
b) dezvoltarea capacității tinerilor de a amenda și neutraliza pseudo-arta
c) înțelegerea diferitelor limbaje de exprimare a frumosului natural și artistic
d) dezvoltarea competentelor de comunicare cu ceilalți

123 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR
Conf. univ. dr. Adriana NICU

14. Formarea conduitei morale derivă din interacțiunea:


a) deprinderilor morale
b) sentimentelor morale
c) trăsăturilor caracteriale
d) obișnuințelor morale
15. În sens pedagogic, educația fizică interacționează în formarea personalității cu educația morală,
contribuind la:
a) formarea trăsăturilor pozitive de caracter
b) crearea unor noi structuri cognitive
c) asimilarea și valorizarea frumosului natural
d) dezvoltarea unor tehnici eficiente de lectură.
16. Formarea atitudinii estetice cuprinde:
a) reprezentări morale
b) gust și judecată estetică
c) limbaje artistice
d) convingeri morale
17. Formularea unor cerințe clare, precise și accesibile adresate elevilor reprezintă o condiție a
formării:
a) unor calități psihomotrice
b) structurilor cognitive și metacognitive
c) trăsăturilor pozitive de caracter
d) atitudinii estetice
18. Educația profesională sau educația pentru carieră are ca obiective specifice:
a) formarea orizontului cultural-profesional
b) completarea educației inițiale insuficiente
c) formarea deprinderilor și priceperilor practic-acționale
d) familiarizarea cu lumea muncii

*Testul de autoevaluare al Unităţii de studiu nr. 4 este compus din 10 întrebări; există răspunsuri
multiple.

4.7 Concluzii ale Unității de studiu nr.4


Scopul acestei unități de studiu este de a deschide în fața studenților o „fereastră” spre
universul fenomenului educațional cu multidimensionalitatea posibilităților de a-i educa
pe preșcolari și școlarii mici. Lumea educației cognitive, cu dezideratele sale: informativ
și formativ, arată studenților semnificația puterii explicative a cunoștințelor pe care le
vor preda viitorilor lor elevi. Conduita morală – convingerile morale – conștiința morală
sunt cuvinte-cheie pentru înțelegerea educației morale și pentru formarea unui profil
moral viitorilor lor elevi. Tot așa, formarea pentru sine a unei atitudini estetice, construită
pe axa: gust-judecată, sentimente-convingeri și ideal estetic, va sta la baza formării
unor persoane critic-receptive față de frumos sau la depistarea unor creatori de frumos
în clasele pe care le vor conduce. Educația tehnologică în actuala eră digitală poate fi
nu numai un indicator de progres, ci și posibilitate formării unui comportament autonom
într-o societate informatizată. Educația religioasă își are rolul și semnificația ei în
contextul dezvoltării personale. Educația pentru sănătate, educația psihofizică și

124 | Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar


Fundamentele pedagogiei – material de studiu pentru studenții de la forma de învățământ IDIFR

psihosexuală sunt teme de interes pentru un viitor profesor, în contextul profesionalizării


carierei didactice.
Prin studiul acestei unități de învățare cursanții își pot forma o atitudine realistă despre
posibilitățile de a fi educat, de a fi receptiv la influențele educative care acționează progresiv
și se concretizează în diferite structuri de personalitate.

4.8 Bibliografia Unității de studiu nr. 4


Bernat, S.-E. (2015). Tehnica învățării eficiente, Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujană.
Bîrzea, C. (1995). Arta şi ştiința educației, Bucureşti: EDP.
Buneseu, V. (1994). Ghid practic pentru aplicarea programei de educație moral civică în învățământul
primar. Bucureşti: Editura Coresi.
Chircev, A. (1964). Pedagogia pentru institutele pedagogice, Bucureşti: EDP.
Cristea, S. (2000). Dicționar de termeni pedagogici, Bucureşti: EDP
Cristea, S., (2010). Fundamentele educației, București: Editura ProUniversitaria.
Cristea, S., (2010). Fundamentele pedagogiei, Iași: Editura Polirom.
Cucoş, C. (2002). Pedagogie, Iaşi: Editura Polirom.
Holbea, Gh., Opriș, D. ș.a. (2010). Apostolat educațional. Ora de religie – cunoaştere şi devenire
spirituală, Bucureşti: Editura Basilica a Patriarhiei Române.
Hubert, R., (1965), Traité de pédagogie générale, Paris: PUF.
Mialaret, G. (1981). Introducere în pedagogie, Bucureşti: EDP.
Momanu, M. (2002). Introducere în teoria educației, Iaşi: Editura Polirom.
Neacșu, I. (1988). Educația estetică, în Cerghit, I., Vlăsceanu, L. (coord) Curs de pedagogie.
Bucureşti: Tipografia Universității din Bucureşti.
Nicola, I. (2000). Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti: EDP.
Nicola, I. (1994). Pedagogie, Bucureşti: EDP.
Oberg, D. (1999). Teaching the research process for discovery and personal growth. În: 65th IFLA
Council and General Conference. Bangkok.
Pavelcu, V. (1982). Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalității, Bucureşti: EDP.
Salade, D (1998). Dimensiuni ale educației, Bucureşti: EDP.
Stan, C. (2001). Teoria educaţiei, Actualitate si perspective, Cluj-Napoca: Editura Presa Universitara
Clujeana.
Stanciu, M. (1999). Reforma conținuturilor învățământului. Cadru metodologic, Iaşi: Editura Polirom.
Văideanu, G. (1988). Educația la frontiera dintre milenii, Bucureşti: Editura Politică.
Vianu, T. (1998). Filozofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti: Editura Nemira.
Vulcănescu, M. (1996). Către ființa spiritualității românești, București: Editura Eminescu,.

125 | Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. Specializarea: Pedagogia învățământului primar și preșcolar

S-ar putea să vă placă și