REVOLUTIA FRANCEZA

Revoluţia franceză a fost un moment hotărâtor pentru istoria poporului francez şi chiar pentru istoria
Europei. Ea a marcat decisiv momentul rupturii de Vechiul Regim, astfel încât dominaţia monarhului şi a
Bisericii asupra statului vor fi subminate de ideea de libertate, egalitate şi fraternitate.

În aceste condiții, una din ţintele revoluţionarilor a fost Biserica. Franţa de după 1789 a fost supusă unui
fenomen amplu dezbătut în istoriografia franceză şi europeană, anume decreştinarea. Decreştinarea reprezintă
evoluţia parcursă de statul francez de la statul profund religios la unul laic şi apoi către unul anticlerical şi
antireligios, având ca rezultat final adoptarea cultelor revoluţionare ale Raţiunii, Fiinţei Supreme şi
teofilantropia.

De la istoricii de după Revoluţie până la cei din perioada contemporană, fiecare a venit cu o perspectivă asupra
fenomenului. Astfel, unii istorici, precum Albert Mathiez (în Theophilantropie et le culte
decadaire), caracterizează fenomenul drept unul decadent. Aceeaşi părere o împărtășește şi Aulard, care are o
dublă poziţie:„decreştinarea fie a fost rezultatul gândirii unor politicieni corupţi, fie un sentiment anticlerical vag
şi adânc înrădăcinat”. Richard Cobs consideră fenomenul „drept cel mai derutant şi mai de neînţeles al Marii
Terori”. De cealaltă parte se află istorici precum Jules Michelet sau Michel Vovelle, care au pus fenomenul pe
seama corupţiei şi  decăderii Bisericii Catolice franceze din secolul al XVIII-lea.

Cauzele fenomenului sunt multiple şi complexe, ele fiind de natură politică, ideologică, economică şi socială. În
primul rând, fenomenul îşi are rădăcini adânci de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea.
Ele se leagă de conflictul dintre două puteri politice, cea laică şi cea ecleziastică;de ideea iluministă precum
omul nu are nevoie de intervenţia Bisericii şi chiar a lui Dumnezeu, el fiind lăsat liber şi având ca armă
raţiunea;de nemulţumirea societăţii franceze faţă de autoritarismul manifestat de Biserică, în special de clericii
de rang superior, şi de conflictul din interiorul Bisericii iscat între clericii de rang inferior (vicari şi parohi) şi
clericii de rang superior.

Situaţia confesională din Franţa înainte de 1789 arată o dominare clară a religiei catolice, care înglobează peste
95% din populaţie. Astfel, la o populaţie de 27 milioane de locuitori, circa 25 milioane erau catolici. Următoarea
confesiune ca număr de practicanţi era cea calvină, cu aproximativ 500 000 de enoriaşi concentraţi în mare parte
în zona Masivului Central francez;urmează confesiunea luterană, cu 200 000 de practicanţi, concentraţi în
Alsacia şi Lorena. Ultima comunitate confesională de dimensiuni importante este cea evreiască, care însumează
aproximativ 50 000 de persoane, împărțită în două comunităţi, în funcție de origine:cea askhenadă, majoritară,
care locuia în zonele rurale din Alsacia şi Lorena şi comunitatea sefardă, care popula zonele din sud-vestul
Franţei .

În fapt, Biserica Catolică, care este şi religia de stat a Franţei, controlează autoritar toate celelate confesiuni, care
nu au dreptul, decât cu rare excepţii şi cu intervenţii diplomatice, să-şi practice cultul. Acest lucru determină un
conflict între Biserica Catolică Franceză şi confesiunile minoritare, care se vor ralia rapid la Revoluţie.

Majoritatea episcopilor catolici deţinea cele mai multe posturi ministeriale, având cea mai importantă putere
politică până la izbucnirea Revoluţiei Franceze. De aceea, ei vor intra în conflict cu laicii în ceea ce priveşte
controlul politic şi administrativ al statului. De la cardinalul Richelieu până la Fleury, puterea politică a aparţinut
exclusiv clerului, care se baza pe sprijinul monarhului. După moartea lui Fleury, puterea revine pentru scurt timp
laicilor până la venirea lui Ludovic al XVI-lea, dar se formase deja o importantă clasă politică burgheză care nu
mai voia să cedeze şi care aştepta momentul să preia puterea. 

Clerul deţinea şi o putere economică şi socială remarcabilă. Spre exemplu, între 20 şi 40% din domeniul funciar
al Franţei era ocupat de domeniile clericale. Se observă un conflict între preoţii de rang superior şi cei inferiori
pentru obţinerea de pământ. În final, se decide ca preoţii de rang inferior (diaconi, vicari, parohi) să primească în
schimb salarii, lucru ce va duce la creşterea inflaţiei în Franţa .

De departe cea mai mare lovitură dată Bisericii Catolice până la 1789 este expulzarea Ordinului Iezuit din Franţa
în 1764. Acest lucru determină o decădere a influenţei catolicilor în ceea ce priveşte educaţia şi cultura. De acum
poporul francez va fi influenţat de intelectualii iluminişti şi vor lua ca modele pe Voltaire sau Rousseau, cel care
a propus pentru prima dată crearea unei religii civile, în opera sa « Contract social ».

Cu alte cuvinte, înainte de izbucnirea Revoluţiei, în cadrul societăţii franceze se manifesta un larg sentiment
anticlerical, o revoltă la adresa corupţiei şi a autoritarismului Bisericii. Acest lucru a determinat manifestarea
dorinţa creării unui stat laic francez şi chiar la decreştinarea Franţei, aşa cum a avut ea loc după 1793.

Iniţial, preoţii vor avea un rol esenţial în ceea ce priveşte răspândirea ideilor revoluţiei. Este cazul celor 200 de
parohi care, în 1789, au decis să rupă contactul cu episcopii lor şi să adere la Adunarea Constituantă. Totuşi,
acest lucru nu a determinat sentimente mai bune ale revoluţionarilor faţă de Biserică şi cler în general. De la
adoptarea celebrelor cahiers de doleancese observa că sentimentele anticlericale se vor transforma în unele
anticreştine.

„Declaraţia drepturilor omului” din 26 august 1789 acorda libertate de cult tuturor confesiunilor religioase.
Biserica catolică îşi pierde astfel statutul de autoritate religioasă absolută, nemafiind religie de stat. Un alt act
fundamental care va duce la izbucnirea conflictului dintre cler si stat este Constituţia Civilă a Clerului din 1790.
Prin această reformă se reorganizează clerul şi se introduce obligativitatea depunerii jurământului de fidelitate
către stat a clerului. Aproximativ 45% dintre clerici refuză să depună jurământul şi asupra lor se vor revărsa
multe persecuţii.

Preoţii juraţi, cei care depun jurământul, vor încerca să creeze o Biserică constituantă supusă şi controlată de
către stat. Aceasta va fi abolită în 1793 când toate cultele creştine vor fi interzise. Evenimente precum războiul
civil de la Vandeea şi Bretagne, prin care s-a dovedit implicarea clericilor de partea contrarevoluţionarilor,
adânceşte conflictul dintre stat şi cler. La 26 august 1792 li se ordonă tuturor preoţilor refractari sub 60 de ani să
părăsească Franta, cei în vârstă fiind puşi în detenţie.

Vor exista biserici disidente şi preoţii refractari care se vor alătura “Contrarevoluţiei”. Se estimează că în timpul
Revoluţiei au murit cel puţin 3000 de preoţi, din cauza proceselor intentate de Tribunalul Revoluţionar şi a
execuţiilor spontane, majoritatea din ei fiind preoţi refractari.

 La începutul lui septembrie 1792, Adunarea Legislativă legalizează divorţul, concept contrar doctrinei catolice.
Adunarea Legislativă preia şi controlul asupra registrelor naşterii, deceselor şi căsătoriei.

O rumoare contrarevoluţionară cuprinde poporul care se înarmează şi masacrează mai mult de o mie de regalişti,
preoţi refractari şi deţinuţi de drept comun din închisorile din Paris şi alte oraşe de provincie. În Paris, pe o
perioada de 48 de ore, începând cu ziua de 2 septembrie 1792, în timp ce Adunarea Revoluţionară se dizolva în
haos, trei episcopi şi mai mult de 200 de episcopi erau masacraţi de mulţimea furioasă. Execuţii au mai avut loc
la Lyon sau portul Rochefort.

Revoluţionarii atei vor avea câştig de cauză în faţa celor creştini. La conducerea Franţei ajung girondinii lui
Danton, un ateu convins, şi iacobinii lui Robesppiere. Din octombrie 1793, sunt trimise „bande revoluţionare”
ajutate de liderii locali, care au scopul de a promova regimul „Terorii”şi al decreştinării. Unele regiuni au fost
mai receptive decât altele în ceea ce priveşte renunţarea la religia creştină. Parisul şi zona centrală a Franţei vor
îmbrăţişa rapid cultele revoluţionare ale Raţiunii şi Fiinţei Supreme. Iar altele, precum vestul şi nord-vestul
Franţei, unde catolicismul deţinea o putere stabilă, vor manifesta o înverşunată opoziţie politicilor anticreştine de
la Paris. Majoritatea provinciilor vor revenii la creştinism după căderea regimului Terorii.
După cum am menţionat anterior, au existat numeroase legi date de guvernarea ateistă, care urmărea abolirea
religiei creştine şi distrugerea simbolurilor acesteia, cât şi încurajarea religiei revoluţioanare, numită şi Religia
Virtuţii.

În octombrie 1793 calendarul revoluţionar îl înlocuieşte pe cel creştin. Săptămâna era de 10 zile, fără referinţe
biblico-religioase, marcând astfel naşterea unei noi ere, cea a Revoluţiei Franceze, şi sfârșitul erei religioase
începute la naşterea lui Iisus Hristos. Totodată, sunt eliminate sărbătorile religioase (calendarul catolic francez
existau atunci 183 de sărbători) şi înlocuite cu sărbători laice care celebrau natura, raţiunea sau omul. Sunt
înlocuite şi numele de străzi care purtau denumirea unor sfinţi, regi sau aristocraţi. Se iau o serie de măsuri şi
contra obiectelor fizice religioase. Astfel, se interzice folosirea clopotelor, care sunt topite şi folosite pentru
crearea de tunuri în slujba naţiunii.