Marii ganditori ai renasterii

Erasmus (Desiderius) din Rotterdam (28 octombrie 1466, 1467 sau 1469,

d. 12 iulie 1536) a fost un teolog și erudit olandez, unul din cei mai
însemnați umaniști din perioada Renașterii și Reformei din secolele al XV-lea și
al XVI-lea, catalogat drept "primul european conștient", de către Stefan Zweig.
Pentru faptul că a criticat stările de fapt neconforme din Biserica Catolică a
timpului său, a fost considerat precursor al reformei religioase, deși el însuși nu
a aderat la protestantism, preconizând în mod consecvent spiritul
de toleranță religioasă. Erasmus a dedicat cea mai mare parte a operelor sale
problemelor religioase. Devine cunoscut, în 1500, cu "Collectanea adagiorum",
o colecție de proverbe și zicale latine și din Biblie, "Enchiridion militis
christiani" ("Manualul combatantului creștin", 1503). Opera cea mai importantă
este "Encomium moriae" sau "Laus Stultitiae" ("Elogiul nebuniei", 1509),
dedicată lui Thomas Morus, o satiră la adresa teologiei scolastice, imoralității
clerului și a curiei catolice, în același timp apologie a pasiunii exaltate
("nebuniei") a adevăratului creștin care-și dedică viața credinței. Erasmus
înțelege credința creștină ca o acceptare nedemonstrabilă - împotriva și mai
presus de necesitatea oricărei rațiuni - a lui Dumnezeu devenit om, care moare
pentru mântuirea oamenilor și învie din morți prin el însuși. Pentru aceasta
trebuie schimbată formația clasică a teologilor și literaților, lipsiți de
sensibilitatea cerută de scriptura evanghelică. Aceste lucrări, în care Erasmus
trimite la studiul izvoarelor originare ale creștinismului, au făcut să fie
considerat deschizător de drum al reformei protestante, deși el a rămas tot timpul
un catolic consecvent, cu toată apropierea de pozițiile teoretice reformiste.
Atacurile sale împotriva erorilor autorităților ecleziastice și superstițiilor i-au
adus învinuirea de protestantism din partea Vaticanului, Erasmus își ilustrează
însă clar poziția ideologică în opera "De Libero Arbitrio" (1524), care conține o
critică severă a concepțiilor lui Martin Luther asupra lipsei de libertate a
deciziilor omului, admițând însă necesitatea unei înnoiri a moravurilor
bisericești. În anii 1517-1524 traduce în limba latină ("Novum instrumentum
omne") versiunea greacă a Noului Testament, traducere însoțită de comentarii
critice, superioară ca stil și fidelitate în comparație cu Vulgata (Versiunea latină
oficială a Bibliei) aflată în circulație. Această traducere i-a servit și lui Luther ca
bază pentru transcrierea în limba germană a Bibliei.
Lupta lui Erasmus împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare
tradiționale a fost caracterizată prin convingerile sale umaniste, în special prin
credința în necesitatea libertății spirituale. Cu toate că după moartea sa, în
perioada Contrareformei, operele sale au fost înscrise pe Indexul cărților
interzise prin hotărârile Conciliului de la Trent (1545-1563), Erasmus a exercitat
- ca figură centrală a umanismului - o mare influență asupra istoriei culturii
europene.

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (n. 3mai 1469, Florența - d. 21

iunie 1527, Florența) a fost un diplomat, funcționar public, filozof, om
politic și scriitor italian. A fost un exponent de prestigiu al Renașterii italiene.
Opera sa capitală Il principe ("Principele") este considerată primul tratat modern
de politică.
De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a
rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un
asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și
menținute. În opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie metodele
prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu,
care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor
conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli că un
suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: “Se pune astfel
problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este
că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două
lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai
sigur pentru tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe ar trebui să
fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes
în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin
deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.
Formularea de către Machiavelli a principiilor istorice inerente într-o guvernare
romană pot fi găsite în al său Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus
Livius (1513-1521). În studiul său, Machiavelli se îndepărtează de conceptele
teocratice medievale asupra istoriei, atribuind evenimentele politice, într-o mai
mare măsură, capriciilor omenești și elementului neprevăzutului. Printre
celelalte lucrări ale sale se numără Arta războiului (1521), care descrie
avantajele recrutării asupra trupelor mercenare. Istoriile florentine (1520-1525)
interpretează cronicile orașului, din punct de vedere al cauzalității istorice.
Machiavelli a fost, de asemenea, autorul biografiei Viața lui Castruccio
Castracani (1520), precum și al câtorva poeme și o serie de piese de teatru,
dintre care cea mai cunoscută e Mătrăguna (1524), o critică acidă și obscenă a
corupției societății italiene contemporane. Multe dintre scrierile sale au anticipat
formarea statelor naționaliste.
 Thomas Morus, în engleză Thomas More, (n. 7 februarie 1478, Londra - d. 6
iulie 1535, Londra) a fost un avocat, scriitor și om de stat englez, personalitate
reprezentativă a umanismului din Europa.
Pe durata vieții sale și-a câștigat reputația de important erudit, ocupând mai
multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529 până
în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar
cu eu topos - „loc fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale,
imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516.
Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaște pe Henric al VIII-
lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și
la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe terminarea carierei sale
politice, închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă
trădare. Thomas Morus a combinat viața activă a unui politician cu munca
susținută pe planul literaturii și cunoașterii. Talentul și erudiția sa i-au adus
reputația de umanist creștin în Europa continentală, și prietenul lui Erasmus din
Rotterdam i-a dedicat capodopera sa, „Elogiul nebuniei” (titlul este parțial un
joc de cuvinte, deoarece moria înseamnă „nebunie” în greacă). Erasmus l-a
descris pe Thomas Morus ca un om de litere model, în scrisorile sale către alți
umaniști europeni, și o descriere făcută de Erasmus, omnium horarum homo, a
fost inspirația pentru titlul unei piese de teatru din anii '1950 privind viața lui
Morus, „A Man for All Seasons” („Un om pentru toate anotimpurile”). Proiectul
umanistic adoptat de Erasmus și Morus a avut drept scop reexaminarea și
revitalizarea teologiei creștine, prin studierea Bibliei și a scrierilor Părinților
Bisericii în lumina literaturii și filozofiei din Grecia antică. Cei doi au colaborat
la o traducere în latină a operelor lui Lucianus, care a fost publicată în 1506.
Utopia dovedește că pentru Morus obținerea armoniei și o ordine strict
ierarhizată erau foarte importante. Toate provocările la adresa uniformizării și
ierarhizării erau considerate periculoase; în termeni practici cel mai mare
pericol, din punctul lui de vedere, era cel pe care îl presupuneau ereticii pentru
credința stabilită. Pentru Morus cel mai important lucru era menținerea
unității creștinătății. Reforma luterană, care presupunea pericolul fragmentării și
discordiei, a fost pentru Morus ceva de temut.
Contraatacul său personal a fost declanșat într-o manieră tipică pentru
un scriitor. L-a asistat pe regele Henric al VIII-lea la scrierea „Apărării celor
Șapte Taine”, un răspuns polemic la scrierea lui Luther „Despre captivitatea
babiloniană a Bisericii”. Când Luther a replicat cu Contra Henricum Regem
Anglie, Morus a primit responsabilitatea de a formula o contra-replică, ceea ce a
și făcut în Responsio ad Lutherum. Aceste schimburi de replici mai degrabă
violente l-au determinat pe Morus să se apropie de formele de ordine și
disciplină descrise în Utopia.