Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909, la Vitănești, în județul Teleorman,

într-o familie de aromâni, Grigore şi Clemenţa Noica.

Parcurge clasele gimnaziale la „Dimitrie Cantemir”, în Bucureşti, locuind în casa

din Capitală a familiei, apoi, frecventează, între anii 1924 – 1928, clasele
superioare de liceu la „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe
poetul Ion Barbu (Dan Barbilian). Se remarcă drept un elev remaracabil, fiind
interesat, mai ales, de scrierile privind „lumea spiritului”.

În perioada liceului, debutează, în anul 1927, în revista instituţiei de

învăţământ, „Vlăstarul”, cu eseuri care aveau să fie reunite în volumul său de
debut, „Mathesis sau bucuriile simple”, apărut în anul 1934.

În anul 1928, obține bacalaureatul, apoi este admis la Facultatea de Filosofie și

Litere din București, unde îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu, absolvind,
în anul 1931, cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”.

Între anii 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de
Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar.

În anii 1932 – 1934, frecventează societatea culturală „Criterion”, unde, sub

influența lui Nae Ionescu, prietenii lui Noica Mihail Polihroniade, Haig Acterian,
Mircea Eliade vor deveni, în timp, simpatizanți ai mişcării legionare. În schimb,
Noica a rămas fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru
reînvierea culturală a României, aşa că va refuza, acum, apropierea de această
mişcare, însă, mai târziu, va manifesta simpatii la adresa acesteia.

În anul 1933, va urma, timp de un an, cursurile Facultății de Matematică – pe

care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din
liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În anul 1934, s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-

o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care
dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a
mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar
Wallace, pentru editura Hertz.

În anul 1935, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un

singur rinichi.

În anul 1936, publică volumul „Concepte deschise în istoria filozofiei la

Descartes, Leibniz și Kant”, în 1937, vede lumina tiparului cartea „De caelo”,
apoi, în anii 1938 – 1939, pleacă la Paris cu o bursă a statului francez. Printr-o
scrisoare trimisă din Franţa, Noica şi-a anunţat acum adeziunea la mişcarea
legionară, gestul său fiind determinat de asasinarea lui Corneliu Zelea
Codreanu.

În mai 1940, obţine, la

București, doctoratul în filosofie, cu teza „Schiță pentru istoria lui „Cum e cu
putință ceva nou?”.

În august 1940, va publica, într-un număr unic, revista „Adsum”, pe care o scrie
singur și o finanţează din fonduri proprii. Aici, Noica va vorbi despre „martiriul
mișcării legionare” prigonită de regimul Frontului Renașterii Naționale condus de
regele Carol al II-lea. Însă către finalul anului, Noica se va dezice de mişcarea
legionară, ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga.
Între anii 1940 – 1944 se va afla la Berlin, în calitate de referent de filosofie la
Institutul Româno-German, aici frecventând în mai multe rânduri seminarul de
filosofie al profesorului Martin Heidegger.

În această perioadă, alături de Constantin Floru și Mircea Vulcănescu, editează

patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul „Isvoare de
Filosofie”.

În anul 1942, i se naşte un băiat, Răzvan – cel care peste ani va lua calea
monahismului, sub numele Rafail – şi în 1944 o fetiţă, Alexandra, însă, în
postura de tată, Noica nu va excela, fiindcă trăind doar pentru spirit, va neglija
de multe ori celelalte planuri ale vieţii.

De asemenea, în anul 1943, publică volumul „Două introduceri și o trecere spre

idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării”, iar în
anul 1944, volumele „Pagini despre sufletul românesc” şi „Jurnal filosofic”.

Din cauza precipitării evenimentelor, este mobilizat, fiind declarat, însă, inapt
medical, motiv pentru care este folosit ca translator, mai întâi în lagărul de
prizonieri americani de la Timiş, iar în septembrie 1944, în lagărul de prizonieri
germani din Craiova. Imediat după 23 august, i s-a propus, odată cu retragerea
trupelor americane, plecarea peste ocean. Însă Noica a ales să rămână în ţară,
afirmând, mai târziu: „[…] nu te poţi împlini decât aproape de originile tale. Este
ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpăţânare şi vigoare. E drept că o astfel
de statornicie a unit sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din
moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău şi
care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă
sau de instinct – cert e că tu ai înţeles dintotseauna ceea ce mie mi s-a părut
multă vreme o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă, decât
înăuntrul propriei tale etnii”.

După reforma agrară, familia Noica va pierde o mare parte din pământuri.
Între anii 1949 şi 1958, Noica are astabilit domiciliul obligatoriu la Câmpulung-
Muscel, unde se reapropie de filosofie și îşi va contura principiile gândirii sale din
anii care vor urma.

La 11 decembrie 1958, Constantin Noica a fost arestat, într-o perioadă în care

mai mulţi intelectuali ai vremii, printre care îi amintim pe Dinu Pillat, Păstorel
Teodoreanu, Alexandru Paleologu sau Nicu Steinhard, au împărtăşit aceeaşi
soartă. Noica a fost acuzat de către comunişti de uneltire împotriva ordinii de
stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos şi a cărţilor legionarilor
fugiţi din ţară, precum şi de ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii
duşmănoase la adresa regimului. Practic, filosoful era acuzat de faptul că a
organizat seminarii în cadrul cărora a vorbit despre operele lui Goethe, Hegel,
Cioran şi Eliade.

Noica va fi anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de

degradare civică, cu sancţiunea complemntară a confiscării averii. Împreună cu
Noica vor fi arestați şi condamnaţi toți participanții la seminariile private
organizate de Noica la Câmpulung, cei aruncaţi în detenţie primind titulatura de
„grupul Noica-Pillat”.

În anul 1962, îi este publicat volumul „Fenomenologia spiritului de GWF Hegel

istorisită de Constantin Noica”.

Audio Player
00:00
00:00
Use Up/Down Arrow keys to increase or decrease volume.

Noica va executa la Închisoarea Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind

eliberat în 8 august 1964.

În anul 1965, se stabileşte la București, urmând să locuiască într-un apartament

de două camere. Esre angajat ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei
Române, iar în timpul liber va ține seminarii pe marginea filosofiei hegeliene,
platonice sau kantiene, la care vor participa, printre alţii, Sorin Vieru, Gabriel
Liiceanu și Andrei Pleșu – ultimii doi angajaţi, pe atunci la Institutul de Istoria
Artei.

În anul 1969, îi sunt publicate volumele „Douăzeci și șapte de trepte ale

realului” şi „Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de
oameni şi lucruri)”, în anul 1970, este tipărită cartea sa „Rostirea filozofică
românească”, iar în 1973, publică „Creație și frumos în rostirea românească”.

În anul 1974 cumpără un apartament în zona Romancierilor din cartierul

Bucureştean Drumul Taberei, însă, în anul următor, se va stabili la Păltiniş,
unde va trăi până la sfârşitul vieţii.

Tot în 1975, îi sunt publicate volumele „Eminescu sau gânduri despre omul
deplin al culturii românești” şi „Despărțirea de Goethe”.

În anul 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc
la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira – Maramureşeanul, episcop-vicar al Episcopiei
Vadului, Feleacului și Clujului, alături de care va ajunge la Mănăstirea Rohia,
locul în care episcopul fusese stareţ, unde Noica va sta timp de trei zile. Despre
cadrul natural și biblioteca vastă impresionante îi va povesti mai apoi prietenului
său Nicolae Steinhardt, știind că gândul acestuia era de a se retrage la o
mănăstire.

Revenind la Păltiniş, locuinţa lui Constantin Noica va deveni loc de pelerinaj și

de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. Însă pentru a avea
acces la dialogurile cu Noica, doritorii erau obligaţi să cunoască franceza,
engleza și germana, dar şi greaca veche şi latina. În plus, candidaţii trebuiau să
fi lecturat volumele din cele „100 de cărţi obligatorii“, o listă de lucrări de la care
se putea porni o discuţie serioasă, în opinia maestrului.

Toată activitatea de aici va fi reunită şi relatată în remarcabilul volum „Jurnalul

de la Păltiniș”, al lui Gabriel Liiceanu, a cărui primă ediţie a văzut lumina
tiparului în anul 1983.
Anii petrecuţi la Păltiniş vor fi prolifici şi pentru activitatea editorială a
filosofului: în 1978, îi apar volumele „Sentimentul românesc al ființei” şi „Spiritul
românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan”, în 1980
– „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului”, un
an mai târziu – „Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei
tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie”, în 1984 – „Trei introduceri la
devenirea întru ființă” şi, în fine, ultima sa apariţie editorială, în 1986 – „Scrisori
despre logica lui Hermes”.

La finalul lunii noiembrie 1987, Noica a suferit un accident casnic stupid, a vrut
să alunge un şoarece ce nimerise în camera lui, s-a împiedicat de marginea
covorului şi a căzut. Ca urmare, Noica și-a fracturat șoldul și, câteva zile mai
târziu a survenit o embolie care a dus la edem pulmonar, diagnosticat la Spitalul
Clinic din Sibiu.

Constantin Noica trece la Domnul la 4 decembrie 1987, slujba înmormântării

fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al
Ardealului, Crișanei și Maramureșului, dăuă zile mai târziu, la Schitul Păltiniș,
conform dorinţei marelui filosof.

În anul 1988, i se acordă, postum, Premiul Herder, iar în anul 1990, este ales
membru post-mortem al Academiei Române.

După anul 1989, unul dintre discipolii săi, Gabriel Liiceanu, s-a ocupat de
reeditarea integrală a operelor lui Constantin Noica.

Opere postume: 1988 – „De Dignitate Europae”, 1990 – „Jurnal de idei” şi

”Rugați-vă pentru fratele Alexandru”, în 1992 – „Simple introduceri la bunătatea
timpului nostru”, „Eseuri de duminică” şi „Introducere la miracolul eminescian”,
în 1997 – „Manuscrisele de la Cîmpulung” şi 1998 – „Echilibrul spiritual. Studii și
eseuri (1929-1947)” şi volumele de publicistică: în 1994 – „Semnele Minervei”,
publicistică, volumul I, ediție de Marin Bucur, 1996 – „Între suflet și spirit,
publicistică”, volumul II, ediție de Marin Bucur, 2003 – „Moartea omului de
mâine”. Publicistică volumul III, ediție de Marin Bucur şi 2007 – „Despre
lăutărism”