MIHAI EMINESCU

OPERA

Poezia filosofică

CRITICILOR MEI

Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă

Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,

Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.
(EMINESCU, OPERE ALESE, I, E.P.L., 1964)

Prima ediție de poezii a lui Eminescu se încheie cu poezia Criticilor mei, care urmează
imediat după Luceafărul. Apărută în volum în 1883, această poezie datează însă din anul 1876,
din perioada când poetul era atacat în presă de diverse persoane, în special de Bonifaciu
Florescu, de V. Alexandrescu-Ureche, D. Petrino și alții. Pe toți aceștia Eminescu i-a țintuit în
versuri satirice violente, rămase printre manuscrisele lui și publicate postum: Epistolă deschisă
către homunculul Bonifacius, Versuri cu unghii, fragmentul de epopee Urechiada și Petri-notae.
Din această epocă datează și poezia Icoană și privaz, prefigurare a Scrisorii V (Dalila). În
Icoană și privaz, după ce vorbește cu admirație de Dante și Shakespeare, se întreabă care este
menirea poetului în lume:

Să-nșire ale lui vorbe, să spue verzi ș-uscate

Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?

Dacă arta s-ar reduce la imitarea naturii, atunci ar fi concurată de natura însăși:

Natura-alăturată cu acel desemn prea șters

Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.

A repeta poveștile pe care Homer și alți autori le-au spus mai bine, ar fi de asemenea o
tristă îndeletnicire. Viciul capital al poeziei moderne este ruperea de realitate, refugiul în livresc
și preocuparea goală de formă:

Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:

Pe gândurile noastre, pe suflet s-a prins bruma
Și tineri numa-n sânuri vedem frumsețea vie,
 Dar gândul nostru-n ceață n-o pune pe hârtie....
Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii
Pe cărți cu file unse ce roase sunt de molii.

Există un pasaj în această poezie unde Eminescu pare a da o ripostă teoreticienilor

frumosului fără utilitate practică:

Să reproduci frumosul în forme ne încveți:

De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț.....

Eminescu socotea că omul e, dimpotrivă, dator să fie al veacului copil și compătimește

pe-acel

....poet nemernic, ce vorbele înnnoadă

Ca în cadență rară să sune trist din coadă.

Sfătuindu-l, într-o variantă, să părăsească bibloteca și meșteșugul steril și să intre în

vălmășagul vieții, singurul izvor adevărat de inspirație:

În zădar în colbul școlii,

Prin autori mâncați de molii,
Cauți urma frumuseții
Și îndemnurile vieții,
Și pe foile lor unse
Cauți taine nepătrunse
Și cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe –
Nu e carte să înveți
Ca viața s-aibă preț –
Ci trăiește, chinuiește
Și de toate pătimește
Ș-ai s-auzi cum iarba crește.

Împotriva versurilor goale ce din coadă au să sune Eminescu se va pronunța de multe ori.
Iată-l, de pildă, în Versuri cu unghii, refuzând tipicul criticilor greoi, urși.

Dar nici pot s-urmez v-odată

Al scrisori-vă tipic
Să mă pun cu voi la masă
Să scriu negândind nimic
Și să caut numai atâta
Cum cuvintele se-nnoadă
Ș-amețite pe hârtie
Sună prea frumos din coadă.

Strofele sunt reluate în Epistolă deschisă către homunculul Bonifacius:

 Dar nici pot s-urmez vr-odată al scrisori-vă tipic,
Să scriu vrute și nevrute sugând degetul cel mic.
Și să cat numai atâta cum cuvintele se-nnoadă
Hârbuite, fără noimă să le-așez sunând din coadă.

Versurile revin cu imaginea florilor pripite care bat la poarta vieții în Criticilor mei.
Precum nu din orice floare ca ieși un rod, tot astfel sunt unele versuri sterpe, care se veștejsc fără
urme. Sunt versurile vide, cel mai ușor de compus:

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă ai să sune.

Adevăratul poet este însă cel a cărui inimă e frământată de doruri vii și patimi multe și
toată problema pentru el este de a găsi mijlocul cel mai potrivit de comunicare. Ironizând
formalismul sec, Eminescu exprimă drama parcursă de creatorul dotat cu spirit autocritic, de la
gândire până la vorbire:

Pentr-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! Atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Concepția estetică a lui Eminescu, după cum reiese și din această poezie, se întemeiază
pe justa înțelegere a unității dintre conținutul de idei și expresie. Datoria artistului este să
slujească adevărul, să nu mistifice sau să simuleze. Eminescu este un poet de înaltă conștiință
artistică, atent și la ceea ce spune, și la felul cum spune , tinzând necontenit către perfecțiune.
Poezia se constituie astfel într-o tristă și ironică replică la critica formală și superficială a
contemporanilor – și a acelora care vor veni după moartea sa, ca să coboare în noroi și-n
derizoriu tot ce a trăit și a pătimit poetul, toată floarea sa de gânduri și imagini din care s-a
zămislit poezia eminesciană. Poetul îndreaptă critica sa împotriva făuritorilor de forme, care nu
caută un conținut în opera sa, un substrat și un temei de gândire filosofic. Nu ne este greu să
recunoaștem figuri ale zilei aici, să înțelegem amărăciunea lui Eminescu.
Poezia, acest înger palid cu priviri curate / voluptos joc cu icoane și cu glasuri
tremurate, nu este la îndemâna oricăruia. Arta nu poate fi practicată de oricine. Sigur, unii se vor
încăpățâna, dar istoria e o sită care va reține numai ceea ce a fost autentic și profund.
Eminescu e conștient, în adâncul sufletului său, de acest lucru, că istoria va face dreptate.
Această convorbire, peste timp, cu urmașii săi, în Criticilor mei este înduioșătoare. Poetul știe,
are certitudinea că cei care îi vor urma, vor ști să distingă într valoare și non-valoare, între
simțire adevărată și simțire goală, deșartă. Acest monolog nesfârșit al poetului cu sine însuși,
adânc și filosofic, devine în Criticilor mei un dialog, prin care Eminescu instituie o punte între el
și toți cei care-l vor urma.

Bibliografie: Viorel Alecu, Vladimir Dogaru, Alexandru Piru, Literatura română, Manual pentru
clasa a X-a Liceu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966
M. Eminescu, Poezii, cu o prefață de Titu Maiorescu, București, 1884; M. Eminescu , Opere, I-
VI, București, 1939-1963; M. Eminescu, Opere alese, I-III, București, 1964-1965; M. Eminescu,
Proză literară (Biblioteca pentru toți)

G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, ediția a IV-a, 1964; Colectiv, Studii eminesciene, 1965