PSIHOTERAPIE EXPERIENȚIALĂ

UNIFICATOARE

Psihodrama

Bianca Păunescu
Ioana Tomozeiu
2020
 CUPRINS

1. Scurt istoric……………………………………………………………………………….2

2. Ce este și cum funcționează psihodrama?.......................................................................4

3. Tehnici utilizate în psihodramă…………………………………………………………7

4. Elemente de desfășurare și rolul terapeutului în psihodramă…………………..……9

5. Factorii de risc ai actului psihodramatic……………………………………………...13

6. Activitatea nr. 1. Recuzita……………………………………………………………...14

7. Activitatea nr.2. Cadoul…………………………………………………………….….15

8. Activitatea nr. 3. Joc în perechi………………………………………………………..16

9. Bibliografie și webografie………………………………………………………………18

1
 Psihodrama vine de la cuvântul grecesc psyche (’’suflet’’) și de la termenul dramă și este o
metodă psihoterapeutică și de consiliere care explorează problemele pacientului prin acțiune:
dramatizare sau reprezentare scenică. Potrivit creatorului acestei metode terapeutice, Levy
Moreno, psihodrama este acea știință care explorează adevărul ființelor umane sau realitatea
situațiilor lor de viață prin metode dramatice (Schutzenberger, 2003).

Scurt istoric

Jacob Levy Moreno (născut Iacob Levy 18 mai 1889 - 14 mai 1974) a fost un psihiatru
româno-american, psihosociolog și educator, fondatorul psihodramei și cel mai important pionier
al psihoterapiei de grup. Născut la București într-o familie cu origini foarte diverse tatăl său
negustor evreu sefarid născut la Plevna din Imperiul Otoman (astăzi Pleven, Bulgaria), bunicul lui
cu rădăcini în Constantinopol, unde strămoșii săi se așezaseră după ce părăsiseră Spania în 1492.
Mama lui Jacob Moreno, Paulina Iancu sau Wolf, a fost, de asemenea, o evreică sefardă, născută
în 1873 și originară din Călărași, România.În 1895 familia s-a mutat la Viena unde Jacob a studiat
medicină, matematică și filozofie, devenind doctor în medicină în 1917.

În jurul anului 1910, a dezvoltat Teatrul Spontaneității, care se bazează pe puterea

improvizației și care devine curând centrul unei revoluții creative, locul și punctul de întâlnire de
referință pentru rebelii din domeniul psihologiei clasice și psihanalizei, câmpuri considerate prea
restrictive. În 1911 pune bazele sociometriei, ramură a științelor umane care are drept obiect
studierea raporturilor existente între indivizi- simpatie, ostilitate, indiferență, respect, dispreț,
toleranță, comunicare, decizii, rezistență la schimbare, roluri deținute, raporturi între majoritate și
minoritate, presiunea grupului către uniformitate, relații între diversele tipuri de autoritate, stiluri
de conducere, climat de grup, sănătate mentală și fizică, creativitate,etc.

În 1912, Moreno are o scurtă întâlnire cu Freud iar în autobiografia sa, el își reamintește astfel
experiența: „În timp ce studenții au ieșit, m-a ales din mulțime și m-a întrebat ce fac. Am răspuns:„
Ei bine, dr. Freud, eu încep de unde dumneata termini. Tu întâlnești oameni în decorul artificial

2
al biroului tău. Eu îi întâlnesc pe stradă și în casele lor, în împrejurimile lor naturale. Tu le
analizezi visele. Eu le dau curajul să viseze din nou. Tu îi analizezi și îi desfaci în bucăți. Eu îi las
să-și exteriorizeze rolurile conflictuale și îi ajut să pună părțile la loc" (Moreno,1985).

În timp ce era student la Universitatea din Viena în 1913-14, Moreno a adunat un grup de
prostituate ca o modalitate de a discuta despre stigmatul social și alte probleme cu care acestea se
confruntau, începând ceea ce s-ar putea numi primul „grup de sprijin”. Între anii 1915-1917
aprofundează studiul relațiilor de grup în cadrul unei tabere de refugiați.Din experiențe de genul
acesta și inspirat de psihanaliști precum Wilhelm Reich și Freud, Moreno a început să dezvolte
psihodrama. În 1921, la Viena, J.L.Moreno înființează Teatrul Improvizat iar la 1 aprilie are loc
prima ședință, fără decoruri, cu participarea spectatorilor.

După ce s-a mutat în Statele Unite în 1925, Moreno a prezentat lucrul cu psihodrama
psihologilor americani. A început să lucreze cu copii și apoi a trecut la sesiuni de psihodramă de
mare grup pe care le-a ținut la Impromptu Group Theatre de la Carnegie Hall. Aceste sesiuni au
impus numele lui Moreno, atât în cercurile psihologilor vremii, cât și în cel al publicului
larg. Primul teatru de psihodramă terapeutică a fost construit pentru Moreno în Beacon în 1936
unde acesta experimentează ideile pe scena circulară etalată pe mai multe etaje, cu un balcon pentru
rolul lui Dumnezeu, al judecătorului. Ulterior, Moreno a dezvoltat mai activ psihodrama ca
instrument de instruire pentru medici, paramedici, profesori și educatori. Sociometria a devenit din
ce în ce mai larg răspândită iar metodele psihodramatice au fost folosite tot mai mult în
psihoterapie, pedagogie și relații umane.
În 1938 Moreno trece la versiunea’’clasică’’ a psihodramei, centrată pe grup sau pe un individ,
ținând cont de grup și de ideea de ‘’aici și acum’’. În timpul primului congres internațional de
psihiatrie (Paris, 1950), Moreno a pus bazele pentru primul congres internațional de psihoterapie
de grup, care a avut loc în Canada în 1954. În 1959 au loc primele demonstrații de psihodramă în
URSS și apoi în Franța. Ulterior, primul Congresul internațional de psihodramă a avut loc la Paris
în 1964 la Spitalul Salpetrière, exact locul în care Moreno a prezentat prima dată metoda
psihodramatică zece ani mai devreme la invitația lui Claude Lebovici. Moreno a continuat să-și
învețe metoda de psihodramă, conducând sesiuni până la moartea sa în 1974.

3
 Ce este și cum funcționează psihodrama

Psihodrama este o experiență personală intensă care permite oamenilor ca prin retrăirea
trecutului să-și elibereze sentimentele, să le conștientizeze și să se readapteze la interacțiunile și
rolurile sociale. În acest sens, psihodrama are o funcție „pedagogică” în domeniul relațiilor
personale, domeniu în care se produce o percepție mai profundă și o acceptare a altor persoane
prin intermediul acestui instrument -spontaneitatea.

Moreno a postulat că realitatea este co-creată. Acest lucru se întâmplă prin alegerea
sociometrică. Acționând după alegerile făcute, o persoană, în viziunea lui Moreno, este nu doar un
actor, ci un coactor. El credea că omul nu poate fi separat de universul său, că omul și omenirea
sunt inseparabile. Pentru a înțelege complexitatea vieții unei persoane, este necesară explorarea
sociometrică a universului personal al individului și a rețelei de atracții și respingeri, iar
răspunsurile neutre într-un grup sunt necesare. Această examinare va face vizibile rețelele sociale
ale fiecărui membru al grupului în interiorul și în afara acestuia. Sociometria este, așadar, studiul
și măsurarea alegerilor sociale din cadrul unui grup cu scopul de a scoate la iveală tipare de
acceptare sau respingere și de a promova coeziunea grupului.

Grupul, sistemele de suport disponibile și dramele care urmează să fie adoptate vindecă reciproc
rănile interpersonale și intrapsihice. Această lucrare se realizează interactiv, respectând limitele
fiecărui individ. De aceea, psihodrama este o experiență trăită în grup, cu grupul, de către grup
și pentru grup (Schutzenberger, 2003). Suportul grupului este curativ prin aceea că protagonistul
nu se simte singur în experiența lui dificilă, traumatizantă, pentru că o împărtășește cu ceilalți, intră
în rezonanță afectivă cu grupul și poate găsi experiențe similare și la alți membri ai acestuia.

În psihodrama moreniană, protagoniștii trebuie să își improvizeze rolul pornind de la o situație

fictivă și pe măsură ce scena se dezvoltă se vede clar că subiectul se proiectează în drama pe care
o joacă. El se dezvăluie astfel observatorului atât prin vorbire cît și prin gestică, interacțiune,

4
schimb, cât și prin nonverbal. Comunicarea nonverbală include gesturi, mimică, contacte manuale
ușoare, obiecte intermediate.

Psihodrama clasică presupune existența unui grup si este structurată în încălzire - etapa in
care se identifică tema sesiunii și se aleg protagoniștii, acțiune - problema este pusă in scenă, iar
protagoniștii explorează noi metode de a o rezolva, împărtășire - membrii grupului exprimă ce
legatură au cu procesul desfășurat de protagoniști, și etapa de încheiere. Psihodrama răspunde
nevoii de ajutor în cazurile de anxietate și depresie cauzate de schimbarea rapidă a stilului de viață,
a normelor și a rolurilor. Prin ea participanții pot fi „puși în contact” și pot deveni conștienți de
problemele lor reale.

Instrumente

Potrivit tehnicii lui Moreno există cinci instrumente indispensabile pentru realizarea psihodramei.
1. Scena, de regulă circulară sau un alt tip de zonă de joc.
2. Protagonistul
3. Conducătorul ședinței care este în același timp și producător, terapeut, analist sau
observator
4. Echipa psihodramatică, egourile auxiliare, cei care vor deține rolurile necesare
5. Auditoriul care au rol de ecouri personale prin exprimarea sentimentelor resimțite în
legătură cu acțiune protagonistului

Obiectivele terapiei dramatice sunt:

1. Promovarea unei schimbări pozitive în comportament

2. Îmbunătățirea abilităților de relaționare interpersonală
3. Integrarea bunăstării fizice și emoționale
4. Creștere personală și conștientizare de sine
5. Îmbunătățirea calității generală a vieții

5
 ➢ În afara acestor obiective generale, psihodrama oferă participanților posibilitatea să:

• Își exprime sentimentele

• Își spună povestea și să fie ascultați
• Își rezolve problemele personale
• Își ușureze simptomele
• Obțină integrarea emoțională și fizică
• Experimenteze in-sight-ul
• Aprofundeze experiențele interioare
• Sporească încrederea în sine
• Îmbunătățească respectul de sine
• Dezvolte încrederea
• Rezolve problemele de relație
• Îmbunătățească abilitățile interpersonale / sociale
• Consolideze sau extindă rolurile din viața personală
• Crească flexibilitatea mentală și emoțională. (Ackerman, 2020).

Psihodrama poate fi împărțită în terapeutică, pedagogică și diagnostică sau

exploratorie. Psihodrama terapeutică are scopul conștientizării traumelor din trecut, catarsisul
și reeducarea rolurilor. Psihodrama exploratorie presupune explorarea și identificarea rapidă a
problemelor și introducerea lor în sesiunea dramatică. Psihodrama pedagogică sau de formare
își propune să pregătească indivizii pentru situații noi și dificile, și formarea în spontaneitate printr-
o serie de jocuri de rol.

6
 Tehnici utilizate în psihodramă

Procesele și tehnicile utilizate în terapia dramatică sunt variate, bazate pe exerciții înrădăcinate
în teatru pentru a ajuta participanții să se exprime și să obțină noi perspective despre ei și despre
ceilalți.

Cele nouă procese de bază prin care terapia dramatică facilitează schimbarea participanților
includ:
1. Proiecția dramatică - o tehnică care permite participanților să-și proiecteze sentimentele
interioare și să își rezolve problemele pe un rol sau obiect.
2. Personificarea - două tehnici diferite în care participanții își pot exprima propriul material
personal prin joc de rol sau pe un obiect.
3. Audiență interactivă și mărturie - se referă la participant, grup și / sau client în rolul de audiență
sau martor.
4. Jocul- o atitudine caracterizată prin rezolvarea spontană a problemelor, prin care în spațiu de
joc obiectele li se atribuie roluri noi facilitând astfel schimbarea
5. Empatia dramatoterapeutică și distanțarea - capacitatea participanților de a se angaja sau de a
se deconecta de materialul care rezonează cu problemele lor personale și conflictele interioare.
6. Conexiunea viață-dramă - un proces în care participanții își analizează problemele personale
sau problemele prin proiecție dramatică.
7. Transformarea - un aspect inerent al multor lucruri care se întâmplă în teatru și în joc, încorporat
chiar în structura poveștii.
8. Întruchiparea - exprimarea fizică a materialului personal (poate fi reală sau imaginată).
9. Procese de performanță terapeutică - aceste procese se referă la utilizarea terapeutică a
spectacolului teatral pentru a rezolva problemele și temele personale ale participanților
(Ackerman, 2020).

7
 În afară de aceste procese de bază, există și alte tehnici care pot fi folosite în terapia dramatică.
Unele dintre cele mai comune tehnici sunt descrise mai jos.

Stimularea creativității și spontaneității

Deși aceasta este mai mult o temă constantă în psihodramă, merită menționată ca o tehnică dâîn
sine. Pe tot parcursul tratamentului, terapeutul dramatic va încerca să-i împingă, să-i provoace pe
participanți să-și dezvolte și să aplice natura creativă (Johnson, 1982; Jones, 1996).

Jocul de rol
Jocul de rol permite participantului să-și modifice starea mentală, să acționeze în moduri noi și să-
și conecteze propriile experiențe cu cele ale altei persoane. Există două tipuri principale de roluri
pe care le poate juca un participant.

• Scenariul, de obicei pe baza unui script sau text care descrie individul. Participantul
studiază rolul și încearcă să înțeleagă individul și el sau ea constată adesea că se pot lega
de anumiți factori din experiența personajului.

• Improvizația, bazată pe îndrumări minime asupra personajului și libertatea de a-și exprima

personalitatea în mod spontan. Actorul într-un rol de improvizație va trage, fără îndoială,
din propriile experiențe, amintiri și presupuneri pentru a crea o personalitate, făcând un
exercițiu de exprimare de sine.

Vorbirea și povestirea
Majoritatea dintre noi avem o dorință inerentă de a ne spune povestea altora, fie prin cuvânt vorbit,
cuvânt scris, muzică sau artă. Această tehnică valorifică această dorință de a spune o poveste bună
și ne permite să formăm noi narațiuni și să exersăm transmiterea mesajului nostru către ceilalți.
Terapia prin vorbire în sine este un fel de povestire, în care clientul compune, modifică și își
reorientează propriile povești cu terapeutul ca public. Procesul simplu de a-ți spune povestea poate
aduce un sentiment surprinzător de catharsis și poate facilita o nouă înțelegere a ta și a
experiențelor tale.

8
 Cu toate acestea, povestirea poate fi folosită și pentru a construi situații ipotetice (sau nu atât
de ipotetice) și a explora diferitele moduri în care povestea s-ar putea încheia. În această tehnică,
clientul se află într-o poziție de conducere în ceea ce privește personajele, situația și rezoluția,
permițându-i să lucreze prin propriile experiențe și să găsească vindecare (Miller, 2011).
În timp ce povestirea implică cel mai adesea vorbirea, ea poate fi realizată și prin mișcare, cuvântul
scris și alte forme de exprimare.

Jocul proiectiv
Jocul proiectiv este utilizat în general la copii, deși poate fi aplicat și adulților cu dizabilități de
dezvoltare și altora. Această tehnică folosește păpuși și jucării pentru a permite copiilor să-și
exprime și să-și proiecteze sentimentele prin recuzita pe care o au la îndemână. Proiectarea asupra
lumii externe prin joc este un semn al dezvoltării sănătoase, iar eșecul în acest sens poate oferi
informații valoroase despre greutățile cu care copilul se luptă.

O tehnică similară poate fi utilizată și la adulți, deși, în general, aceasta se face cu recuzită în
loc de jucării. Utilizarea recuzită este o caracteristică proeminentă în terapia dramatică și oferă
participanților modalități versatile de a folosi lucrurile din jurul lor pentru a se exprima. Recuzitele
pot fi utilizate pentru o gamă largă de scopuri, de la simpla oferire a participanților un instrument
de utilizat în rolul lor, până la menținerea sensului simbolic și reprezentarea unei experiențe,
individ sau concept care este vital pentru participant.

Mișcarea și Mimica
Utilizarea mișcării într-o manieră terapeutică se găsește și în terapia prin artă, dansul
interpretativ și alte activități pe care oamenii le-au conceput pentru a se exprima.
Mimarea este în esență mișcare care înlocuiește vorbirea în interpretarea unui scenariu sau în
portretizarea emoției. Această tehnică necesită utilizarea limbajului corpului singur, care poate
aduce noi gânduri, sentimente și perspective pentru participanți.

Acting Out-ul
Acest proces se referă la oportunitatea de a interpreta comportamente negative fără a face față
consecințelor. Această tehnică este utilă în special pentru participanții care suferă de dependență,

9
deoarece aceștia se pot angaja într-o analiză atentă a comportamentelor lor de dependență fără a
se derula efectiv (Blank, 2010).

Elemente implicate în desfășurarea psihodramei și rolul terapeutului

Vorbind anterior despre complexitatea dinamicii în definirea psihodramei, conștientizăm

responsabilitatea pe care o deține terapeutul/directorul față de sine, protagonist, grup și față de
procesul inconștient care are loc la nivel colectiv. Caracterul experiential și vindecător al
psihodramei stă în aceste puneri în scenă a realităților și vieților intrapsihice ale participanților care
pot fi caracterizate de nevoi bazale neîndeplinite în relație cu figurile de atașament, conflict între
părțile care însumează identitatea ori stări de confuzie date de “cunoscutul negândit” (când clientul
intră în contact cu un material ce poate trezi conștientizarea, însă nu reușește să îl pună în cuvinte).
Protagoniștii care aleg să își materializeze realitatea sau conflictul intrapsihic într-un spațiu
psihodramatic, sunt apoi înzestrați cu o forță revelatoare resimțită în cadrul întregului grup care au
luat parte la experiență. Această experință comună presupune nenumărate schimburi și transferuri
în relațiile care se pun în scenă, iar directorul/terapeutul este elementul cheie care ghidează
procesul și se asigură că este încurajată transformarea prin spontaneitate, improvizație, interacțiune
între roluri/părți și conținere a emoțiilor care reies din acestea.

În scrierile sale, Eva Leveton (2001) pune în dezbatere felul în care e împărțit controlul între
director și protagonistul care se oferă voluntar să își exploreze viața intrapsihică în relație cu
grupul. Aceasta se întreabă cine este dirijorul principal al procesului psihodramatic. Astfel, în urma
analizei materialului cu care lucrează fiecare din cei enumerați mai sus, ajungem la concluzia că
deși dețin roluri complet diferite și esențiale, terapeutul este cel care dirijează situațiile care iau
naștere din interacțiunea protagonistului cu conținutul său emoțional. Directorul are o
responsabilitate aparte de a se asigura că procesul creativ nu afectează grupul la nivel colectiv sau
individual, are grijă ca actele desfășurate să îndeplinească nevoile protagonistului și este în

10
permanență conștient de transfer și contra transfer. Terapeutul este responsabil de mișcarea
grupului în aici-și-acum!

Fenomenul de Tele reprezintă un element intrinsec grupului, care îi oferă terapeutului informații
despre potențialul de transformare al grupului și de natura acestuia. Această primă responsabilitate a
terapeutului în psihodramă reprezintă un element co-existent ei și se dezvoltă pe parcurs în funcție de
dinamicile create. Moreno descrie acest termen în asociere cu relațiile dintre membrii grupului și
precizează faptul că este o notă descriptivă oricărui grup care constă în specificitatea lui, diferențele
dintre participanți, comunalitatea lor, atracțiile și repulsiile cât și distanța aflată între aceștia. Tele este
dat de interacțiunea inconștientă între membrii unui grup, de modul în care se privesc chiar înainte de
a se cunoaște, de modul în care fiecare există în acel spațiu unii față de alții ori de primele rezistențe
în interacțiunea dintre aceștia (Wilkins, 1999).

Jacob Gershoni (2003) menționează că această dinamică nevorbită, neconștientizată ci doar trăită
între indivizii care abia se cunosc, reprezintă și o metodă de evaluare pentru terapeut, prin faptul că se
pot emite impresii referitoare la modul în care punerea în scenă va avea loc în cadrul grupului. Astfel,
un grup reticent la adresa jocului va avea nevoie de o abordare mai largă și axată pe verbal înainte de
a da frâu liber manifestărilor spontane și corporale. Deși relațiile dintre membrii unui grup pot fi
observate chiar și de la distanță de către un terapeut experimentat, există și metode de testare a efectului
Tele menite să ofere informații despre tipologia grupului. Astfel, exercițiile de încălzire (verbale sau
non-verbale) au scopul de a scoate în evidență membrii ce sunt mai dispuși să participe la provocările
terapeutului, membrii care pot fi nocivi prin comportament pentru grup ori mecanisme de rezonare
între unii participanți. Pe lângă aceste beneficii ce se adresează terapeutului, grupul beneficiază de pe
urma exercițiilor de încălzire pentru că primesc informații referitor la așteptările terapeutului, la modul
de desfășurare ale ședințelor și au șansa de a experimenta cu simțurle spațiul pe care îl ocupă în cadrul
grupului (Wilma Scategni, 2002).

După exercițiile de încălzire, se va alege unul sau doi protagoniști care își adresează dorința de a
lucra în prim plan pe un conflict sau suferință pe care o simte în prezent. Iarăși, protagonistul va fi
stăpânul procesului psihodramatic prin faptul că își va alege membrii cărora le va atribui roluri pentru
a înfățișa punerile în scenă. Acești membri sunt aleși în funcție de procesele interioare ale
protagonistului, de transfer (modul în care e atras de unii membri, felul în care unii membri seamănă
cu persoanele din viața protagonistului sau modul în care un anumit membru îi adduce aminte de o
anumită stare pe care i-o scotea la suprafață persoana din viața lui). Acești membri aleși să joace

11
rolurile date de protagonist sunt numiți auxiliari sau alteri. În acest proces de alegere a ajutoarelor
(auxiliarilor), terapeutul intervine doar în cazul în care grupul este reticent ori în cazul în care
protagonistul experimentează o ambivalență manifestă (ex. mama lui era distantă și se dovedește că
membrul care va intra în pielea mamei lui se comportă ca fiind suportivă) ( Eva Leveton, 2001).

În continuare, după ce toate rolurile sunt stabilite iar protagonistul transimte grupului tematica pe
care vrea să lucreze, intervenția terapeutului și capacitatea lui de a dirija procesul sunt cele mai
importante și fac diferența între un proces psihodramatic de succes și unul incomplet, fragmentat sau
nesatisfăcător. Terapeutul începe prin a-și îndrepta atenția focusată asupra mecanismelor de
contratransfer în cazul în care acestea există. Directorul actului psihodramatic se va asigura că nici o
reminiscență la nivel de afect din experiența personală nu îi va dicta modul în care ghidează
interacțiunile și explorează lumea sa interioară pentru a identifica tendințe dominante sau nevoi
neîndeplinite care ar putea contamina cu desfășurarea naturală experimentată de protagonist (Paul
Holmes, 2015). De altfel, terapeutul care lucrează în beneficiul grupului, va fi perceput ca pe o figură
de atașament care e capabilă să asigure un mediu securizant expresiei de sine. Această componentă
este foarte importantă deoarece terapeutul este stâlpul de temelie care susține sinele fiecărui membru
și le transmite faptul că în cadrul grupului și lucrului vor fi susținuți în încercarea lor de a se juca, de a
se manifesta în orice fel, de a elibera emoții demult reținute în interior fără ca aceste nevoi să fie
anulate, refuzate sau nerecunoscute (David Johnson & Renee Emunah, 2009).

Prin modul în care structurează actul psihodramatic, terapeutul permite protagonistului și

participanților să rezolve conflicte și să dizolve din tensiunea acumulată în jurul unei emoții
îndepărtate de starea de conștiență. El ia decizii spontane în ceea ce privește activitățile și
participanții la act și modelează interacțiunea și modulează intensitatea trăită în cadrul scenelor.
Pe lângă responsabilitatea pe care o are față de grup, în timpul lucrului, terapeutul va fi constant
în contact cu protagonistul pentru a-l asigura de faptul că este acceptat și se află într-o comunicare
la nivel implicit cu acesta pentru a-l reasigura în momente în care se poate simți confuz sau rușinat
de ce ia viață în demonstrație (Renee Emunah, 1994).

De asemenea, variabila timp este foarte importantă atât pentru protagonist cât și pentru
participanți. Din punct de vedere tehnic, psihodrama are un început, mijloc și sfârșit. Fiecare dintre
aceste etape sunt înzestrate cu caracteristici specifice la nivel de grup, la nivel de afect sau ca
desfășurare propriu-zisă. Terapeutul va monitoriza permanent timpul destinat fiecărei etape și
12
tranzițiilor dintre acestea astfel încât să nu existe riscul de a întâlni sentimentul de lucru neterminat
sau finalizat forțat. Dacă se întâmplă ca această impresie să fie transmisă în grup, ea se va răspândi
iar grupul va simți lipsă de conținere în emoție sau în trăirea unui moment decisive al actului. Spre
sfârșitul actului psihodramatic, terapeutul va anunța treptat protagonistul că este recomandat să
ofere în scurt timp o încheiere interacțiunii cu rolul sau experienței pe care o simte. Desigur că
această încheiere va fi oferită intuitiv de protagonist și în acord cu nevoia care se manifestă în acel
moment al desfășurării scenei. Când fiecare membru se detașează de rolul jucat și se întoarce în
cadrul grupului ca observator sau coleg, terapeutul va dirija un moment de analiză a sesiunii
împreună cu grupul și se va oferi feedback de la auxiliari și de la audiență pentru a dobândi un
sentiment de integrare și completare (Sue Jennings, 2010).

Factorii de risc în actul psihodramatic

Având în vedere faptul că terapeutul este instruit să își dezvolte capacitatea auto-reflexivă și
să observe constant mecanismele de contra transfer care pot interveni în experiența sa proprie, ne
vom concentra pe efectele nocive care pot interveni în cadrul grupului sau asupra protagonistului
ce stă în fața realității sale vulnerabile pe care alege să o exploreze. Așadar, există anumite categorii
de persoane ce se încadrează în diferite patologii care pot avea o capacitate slabă de auto-reglare
sau de control al emoțiilor în fața situațiilor provocatoare. În acest caz, terapeutul trebuie să ia în
considerare vulnerabilitatea unui auxiliar (ajutor) pentru protagonistul care s-ar putea să fie afectat
de reacția jucată de acesta. Invers, protagonistul poate fi cel care afișează o emoție puternică și
dificil de gestionat atunci când ia contact cu o parte dureroasă din viața lui în momentul jocului de
rol (ex. furia poate să fie eliberată în momentul în care un protagonist ia contact cu o temere
puternică sau cu tendința suicidară) (Paul Holmes, 2015).

În același timp, în lucrarea lor axată pe abordarea traumei prin psihodramă, Sajnani și
Johnson (2014) avertizează asupra retraumatizării și disocierii în contextul jocului de rol într-un
anumit scenariu atât pentru protagonist cât și pentru participanți. În fața unui conținut perceput

13
traumatic, protagonistul sau auxiliarul poate să regreseze vizibil în posturi în care au fost agresați
ori să se simtă invadați de stări explozive și incontrolabile în timpul momentului psihodramatic.
Terapeutul este responsabil de a citi aceste feedback-uri din partea protagonistului sau a celor
implicați și de a-i asista pe cei vizați prin reîntoarcere la momentul prezent și conectare corporală.
Autorii evidențiază și importanța intensității unor emoții aduse la suprafață care nu au fost premise
până atunci și nici explorate de către participanți. Sentimente precum furia, dorința sexuală,
disperarea, violența pot fi eliberate de sub dominația cenzurii și pot leza uniformitatea grupului și
încrederea dezvoltată până la momentul respectiv. Terapeutul poate combate acest efect prin
verificarea stării grupului și a protagonistului în momentul de încheiere și feedback și prin
încurajarea detașării de influența rolului în cazul auxiliarilor.

Activitatea nr.1. Recuzita

• Scopul activității: să informeze facilitatorul cu privire la dinamica grupului, modul în care

interacționează membrii și emoțiile care se nasc în urma interacțiunii. În ceea ce privește
participanții, activitatea încurajează destinderea, creativitatea și schimbul de mesaje cu grupul.
Participanții au oportunitatea de a explora spațiul lor în grup și de a observa stările pe care le simt
când se exprimă în fața celorlalți.

• Materiale: obiecte familiare din diferite categorii (itemi folosiți în activitățile cotidiene
accesorii, jucării, articole de îmbrăcăminte, figurine etc.).

• Desfășurarea exercițiului: facilitatorul pregătește grupul pentru activitate prin a-i invita
să formeze un cerc și să se așeze unde doresc în spațiu. În acest timp, facilitatorul va poziționa în
interiorul cercului obiecte familiar diverse care pot evoca amintiri sau pot genera asocieri în
participanți. În etapa următoare, facilitatorul aduce atenția grupului asupra obiectelor și îi
îndeamnă să își aleagă un obiect cu care aceștia rezonează sau pe care ar dori să îl exploreze. Ar
putea fi ceva care le place, ceva care le amintește de trecut ori un obiect care evocă o emoție pe

14
care ar dori să o întâlnească. Dacă mai mulți participanți doresc același obiect, atunci activitatea
poate fi făcută cu rândul. După ce fiecare își alege un obiect și se întoarce la locul lui, facilitatorul
îi invită pe participanți să vorbească despre obiectul selectat (motivația alegerii, elementul care i-
a atras la obiect). Dacă grupul este cooperant și curios, facilitatorul va invita participanții să
descopere modalități aparte de a interacționa cu obiectul și de a-l folosi (ex: un membru ar putea
folosi bastonul ca să se sprijine, altul ca să sape o groapă, să simuleze o scenă de luptă etc.). În
etapa de final, facilitatorul activității va ruga participanții să ofere feedback grupului în cazul în
care vor să transmită un mesaj legat de modul în care au experimentat rolul lor în cadrul
exercițiului.

Activitatea nr.2. Cadoul

• Scopul activității: explorarea felului în care sinele corporal experimentează locul lui în
cadrul grupului și spațiul pe care îl necesită fiecare participant aflat între ceilalți. Exercițiul poate
fi revelator prin oportunitatea pe care o oferă participanților de a-și observa emoțiile în momente
diferite sau de tranziție ale activității. Totodată, exercițiul oferă șansa de a descoperi afinități și
respingeri la adresa anumitor membri din grup.

• Materiale: nu sunt necesare.

• Desfășurarea activității: facilitatorul invită membrii să formeze un cerc și să reflecteze la

locul pe care și-l aleg și la felul în care ocupă spațiul în cerc. În continuare, facilitatorul încurajează
grupul să pună stăpânire pe spațiu și să înceapă să îl parcurgă în felul în care simt, cu un ritm al
mersului moderat fără a face contact cu cei din jurul lor. Îndeamnă la reflecție!
După aproximativ 2-3 minute, facilitatorul invită participanții să meargă în spațiu, însă de
această dată se vor uita în jur și vor putea face contact vizual cu persoanele care se află în momentul
acela în fața lor. Ritmul mersului se păstrează, participanții fac contact vizual și reflectează asupra
emoțiilor pe care le simt în interacțiune, dacă își modifică mersul sau dacă au tendința de a repeta
o direcție în mers.
15
 De această dată, facilitatorul invită participanții să meargă hotărât, să fie atenți la cei din jur și
să salute membrii cu care se întâlnesc în parcurgerea spațiului printr-un gest sau salut. Sunt invitați
la reflecție!
În etapa de final, facilitatorul îndeamnă membrii să încetinească ritmul mersului si să formeze
iarăși cercul, timp în care se vor interioriza și vor observa orice semnale transmise de corp prin
intermediul emoției. Cum se simt reîntorși în spațiul de la început? În continuare, facilitatorul
transmite grupului că este timpul să își aleagă din priviri un partener și să se apropie de acesta
pentru ai oferi un cadou imaginar prin intermediul gesturilor. Participanții pot oferi indicii non-
verbale despre cadou prin modul în care îl oferă sau prin modul în care îl primesc (ex. o persoană
culege un trandafir din iarbă și îl oferă partenerului- partenerul îl primește, îl miroase și îl pune în
păr).
În momentul destinat feedback-ului, facilitatorul invită grupul la observarea vieții emoționale
în urma participării la exercițiu și poate dezvolta o discuție referitor la felul în care s-au simțit când
au fost rugați să facă contact vizual, să exploreze mediul în care se află, când au fost salutați sau
atinși ori când au oferit și primit cadouri. Acest moment poate oferi informații utile despre nivelul
de intimitate necesar, încrederea în ceilalți și despre rezistențele care există în interiorul grupului.

Activitatea nr. 3. Joc în perechi

• Scopul activității: dezvoltă creativitatea și spontaneitatea în grup prin mijloace ludice și

expresive de manifestare. Antrenează abilitățile de ascultare activă și abilitățile
colaborative între membrii grupului.

• Materiale: foi albe de hârtie și instrumente de scris colorate.

• Desfășurarea activității: în etapa inițială, facilitatorul invită grupul să formeze perechi și

să se contecteze în aici-și-acum cu partenerul. Pe rând, participanții vor descrie partenerului casa
unde locuiesc și pot să ofere orice informație care este importantă pentru ei. Ulterior, fiecare
partener va desena pe foile de hârtie casa imaginată, folosindu-se de indiciile oferite de celălalt în

16
descriere. Acest proces este unul subiectiv, prin urmare, fiecare membru se va axa pe orice detaliu
care le-a atras atenția. După ce fiecare desenează propria versiune a casei celuilalt, își vor prezenta
în perechi desenele și le vor analiza în funcție de ceea ce văd și ceea ce simt când își văd spațiul
intim prin ochii celuilalt.
În etapa următoare, facilitatorul le sugerează membrilor să facă o expoziție cu desenele
perechilor undeva în spațiul unde are loc punerea în scenă psihodramatică, iar fiecare este încurajat
să își acorde timp și să își folosească preferințele estetice pentru a pregăti locul. La finalizare,
fiecare pereche va plasa o foaie de hârtie goală și un instrument de scris sub desenele expuse de
ei.
În continuare, grupul va ieși din sala în care are loc actul psihodramatic și își vor imagina că
urmează să viziteze un muzeu cu opere de artă și pe parcurs ce merg prin sală și observă desenele
celorlalți, vor oferi sugestii în scris despre cine consideră ei că locuiește în desenele expuse (ex.
un profesor francez, un iepure, un om de știință etc.). Fiecare pereche va merge la desenele proprii
și vor analiza sugestiile primite de la ceilalți membri. Individual, fiecare va alege un caracter din
sugestiile celorlalți pe care dorește să îșl exploreze cu partenerul și va scrie o mică descriere a lui.
În perechi, vor împărtăși cu partenerul personajele sugerate de ceilalți, alegerea proprie și mica
descriere. În pereche, fiecare va intra în pielea personajului ales și vor aranja o întâlnire și o discuție
între cei doi (unde s-ar putea întâlni? -la magazin, în stația de autobuz, într-un vis etc.). În acest
moment, perechile vor juca întâlnirea dintre personaje timp de 5 minute fără a planifica detaliile
dinainte ci doar după ce stabilesc Cine se întâlnește, Unde se întâlnesc și Ce face fiecare personaj?
Fiecare membru va oferi feedback partenerului despre cum au experimentat întâlnirea și ce emoții
au simțit în anumite etape ale actului.

Întrebări pentru procesarea cu grupul:

-Cum a fost să primești perspectiva altuia despre casa ta?
-Cum a fost să îți imaginezi casa partenerului?
-Personajul pe care l-ai jucat are vreo legătură cu viața ta?
-Dacă piesa jucată în întâlnire cu personajul partenerului ar fi un vis, care ar fi semnificația lui
pentru tine?
-Ce ați simțit când ați intrat în muzeul cu operele expuse?
-Ce ați simțit când ați citit sugestiile membrilor la desenul propriu?

17
 Bibliografie

Ackerman, C. (2020). positivepsychology.com. Preluat de pe positivepsychology.com:

https://positivepsychology.com/drama-therapy/

The Autobiography of J. L. Moreno, M.D. (Abridged), J. L. Moreno, Moreno Archives, Harvard

University, 1985.
Fonseca, J. (2004). Contemporary Psychodrama. New aproaches to theory and technique. New
York: Brunner Rutledge.

goodtherapy.org. (2016, 05 16). Preluat de pe https://www.goodtherapy.org/learn-about-

therapy/types/psychodrama

Schutzenberger, A. A. (2020). Psihodrama. București: Philobia.

Leventon, E. (2001). A clincian guide to psihodrama. New York: Springer Publishing Company.
Jacob G. (2003). Psychodrama in the 21st century : clinical and educational applications. New
York: Springer Publishing Company.
Wilkins, P. (1999). Psihodrama. Creative therapies in practice. New Delhi: Sage Publication
India.
Scategni, W. (2002). Psychodrama, group processes, and dreams: archetypal images of
individuation. Sussex: Bruner-Routledge.
Holmes, P. (2015). The inner world outside : object relations theory and psychodrama. New York:
Routledge.

Renee E. (1994). Acting For Real: Drama Therapy Process, Technique, And Performance. Great
Britain: Bruner-Routledge

Jennings, S. (2009). Dramatherapy and social theatre : necessary dialogues. Essex: Routledge.
Sajnani, N. & Johnson, D. R. (2014). Trauma-informed drama therapy. Charles Thomas Publisher.

Johnson, R. D. & Renee, E. (2009). Current Approaches in Drama Therapy. Illinois: Charles C
Thomas Publisher.

18
19