Istoria numelor de familie în România

V-aţi gândit vreodată de unde provine numele vostru de familie? Ce înseamnă

acestă? De ce vă cheama aşa şi nu altfel? bebe-magia a facut câteva cercetări şi iată
ce-a aflat!
Numele de familie indica apartenenţa la o familie. În Europa, se obinuieşte ca soţia
şi copiii să ia numele tatălui, dar, acum, confom legilor moderne, se permite alegerea
numelui de familie al unui cuplu prin selecţionarea "tradiţională" a numelui de familie
al bărbatului, al femeii sau al amândoura, sub forma a două nume separate sau chiar
unite printr-o liniuţă de unire.
Numele de familie au început să fie folosite în Europa în momentul în care familiile
nobile veneţiene şi-au transmis un al doilea nume din tată în fiu, în secolul al XI-lea.
Înaintea secolului al XI-lea, numele de familie, în cazul în care era folosit, reprezenta
de obicei numele unui clan sau trib primitiv. După căderea Imperiului Roman s-a
renunţat chiar şi la această utilizare rarisimă a celui de-al doilea nume, acesta nefiind
reintrodus decît după aproape o mie de ani. Primele trei feluri de nume proprii au fost:
patronimice, de genul "Michael, John's son" ("Michael, fiul lui John"), ce a evoluat
ulterior în Michael Johnson; nume de breaslă, precum "Thomas the Baker" ("Thomas
brutarul"), din care s-a ajuns la Thomas Baker; şi nume de locuri, ca "Charles-at-the-
well" ("Charles de la fîntînă"), devenit în final Charles Atwell.
S-au folosit in acea vreme si nume de familie mai amuzante, pentru a descrie
trasaturile de caracter sau obiceiurile familiei sau ale stramosilor, precum :
Drinkwater - băutor de apă (în franceză, Boileau; în italiană, Bevilaqua) era numele
folosit pentru un membru al familiei ce se lăsase de băut. White (în franceză, Leblanc;
în italiană, Bianchi; în germană, Weiss; în galeză, Gwynne) însemna de obicei că
familia respectivă avea un membru cu pielea extrem de deschisă la culoare sau care
albise prematur.
În anul 1465, regele Eduard al IV-lea a decretat că toţi irlandezii vor trebui să "îşi ia
un nume de familie englez, al unui oraş ca Sutton, Chester, Trym, Skryne, Crok,
Kinsale; sau al unei culori ca White (alb), Black (negru), Brown (cafeniu); sau al unei
meserii, ca Smith (fierar) sau Carpenter (dulgher); sau al unei îndeletniciri, cum ar fi
bunăoară Cook (bucătar) sau Butler (valet), iar el şi urmaşii săi vor purta acest nume".
În secolul al XV-lea, irlandezii au adoptat prefixul "O" pentru a indica "descendentul
lui"; în general, acesta era folosit pentru desemnarea nepoţilor celui în cauză. Astfel,
primul O'Dwyer era nepotul lui Dwyer. Iar David, fiul lui Patrick, a devenit David
Fitzpatrick, "fitz" fiind forma engleză a cuvîntului ce însemna "fiu" în franceza veche,
introdusă în Anglia de către normanzi.
Italienii foloseau adesea particula "di", ca în di Giovanni, varianta italiană pentru
Ionescu. Ruşii utilizau sufixele patronimice "viei" sau "ici"; de asemenea, mai
foloseau şi "ov" sau "ev", astfel că Petrov înseamnă "al lui Petru", iar Ivanov
înseamnă "al lui Ivan". Adeseori, foloseau şi un sufix patronimic secundar, "ski",
pentru a se obţine Ivanovski, ce înseamnă "din familia descendenţilor lui Ivan".
Numele marelui romancier rus Feodor Mihailovici Dostoievski înseamnă "Feodor,
fiul lui Mihai din neamul lui Dostoi" şi spune multe despre genealogia sa.
Alte nume de familie au apărut prin simpla adăugare a consoanei s la sfirşitul numelui
tatălui: Abrahams, Clements, Edwards, Franks, Hawkins, Jacobs, Phillips, Roberts,
Samuels sau Waters. Totodată, alte nume de familie din ziua de astăzi au apărut ca
urmare a adaugarii substantivelor „fiu” la numele mamei: Nelson este "Nell's son"
(fiul lui Nell), Allison este "Alice's son" (fiul lui Alice), Babson este "Barbara's son"
(fiul Barbarei).

Originea numelui de familie

Multe din numele de familie din onomastica românească sunt derivate, având sufixe
tradiţionale, aşa cum ar fi -escu, -ăscu, -eanu, -an, -aru, -atu, sau -oiu, care sunt cele
mai frecvent întâlnite. Aceste sufixe sunt specifice limbii române, constituind un
semn de recunoaştere al apartenenţei respectivelor nume la familia onomasticii limbii
române.

De obicei, sufixul -escu este ataşat unui prenume masculin (de cele mai multe ori), cu
semnificaţia fiul lui [prenumele tatălui]. Spre exemplificare, nume de familie precum
Anghelescu, Dănescu, Georgescu, Ionescu, Popescu, Săvescu, Stănescu şi Udrescu
respectă modalitatea de formare descrisă. Sufixul uşor schimbat, -ăscu, este mai rar
întâlnit, corespunzând unei faze mai vechi a limbii române. În acest caz, procesul de
fuziune a fost diferit, semnificaţia fiind diferită. Un alt nume propriu, de obicei
ne-uman, a fost folosit prin compunere. Astfel, nume precum Borăscu, Dărăscu,
Mărăscu, Orăscu şi Zărăscu se încriu în această categorie.
Sufixul -eanu, sau varianta simplificată -anu, este, de obicei, ataşat numelui unui loc,
râu, deal, munte, zonă sau chiar al unui oraş sau al unei regiuni tradiţionale româneşti.
Astfel, nume de famile precum Argeşanu, Ardeleanu, Bănăţanu, Constănţeanu,
Deleanu, Dobrogeanu, Haţeganu, Moldoveanu, Munteanu, Prahoveanu, Oroveanu,
Racoveanu, Sadoveanu, Timoceanu, Vrânceanu, Urleanu şi Zogreanu sunt de această
factură. Sufixul respectiv poate avea şi sens echivalent lui -escu/-ăscu, ca în exemplul
Oniceanu, derivat de la Onică (alături de Onicescu, prezent şi el în onomastica
românească).

Alte nume de familie româneşti sunt descriptive, derivând din ocupaţii sau au un
caracter diminutival: Croitoru, Fieraru, Lemnaru, Moraru, Olaru, Ţăranu, Tutunaru,
Oieru, Văcaru sau Vânătoru; .

Există o serie de nume de familie româneşti care desemnează numele unui animal sau
al unei plante la care s-a ataşat sau nu un sufix, adesea fiind vorba de porecle:
Bourean(u), Căpreanu, Ciubotea, Jderoiu, Lupu, Ursu, Zimbrean.

Numele de familie româneşti sunt invariante indiferent că se referă la femei sau la

bărbaţi.

Deşi ordinea obişnuită de prezentare a numelui oricărei persoane este prenume, urmat
de numele de familie, în catalogarea oficială se foloseşte, pentru motive evidente de
ordonare alfabetică, ordinea nume de familie urmat de prenume. Similar, de multe ori,
românii se prezintă în situaţii diferite menţionând numele de familie ca prim nume sau
doar numele de familie.

Sursa de informare:

www.wikipedia.org