Cursul nr.

TEMPERAMENTUL
DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Temperamentul se defineşte ca ansamblul însuşirilor dinamicoenergetice

ale personalităţii. Pe de o parte, ne furnizează informaţii cu privire la cât de
rapidă sau lentă, mobilă sau rigidă, uniformă sau neuniformă, accelerată sau
domoală este conduita unui individ – nivelul dinamic –, iar pe de altă parte,
ne indică modul de acumulare şi descărcare a energiei unui individ – nivelul
energetic – de unde atributele energic, exploziv, rezistent, expansiv şi
contrarele lor (deficit de energie, consum lent al energiei, risipă de energie).
În cadrul dezvoltării personalităţii, temperamentul este latura care se
manifestă cel mai de timpuriu (observabilă din copilărie, când nu se poate
spune încă nimic despre celelalte laturi ale personalităţii deoarece ele nu au
fost dezvoltate) şi se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament
(mişcări, reacţii afective, vorbire etc.) Din punct de vedere biologic,
temperamentul implică direct constituţia fizică şi procesele neurochimice
sau metabolice din organism. Din punct de vedere psihologic,
temperamentul implică modul cum reacţionează şi se manifestă un individ,
sub aspect dinamico – energetic, în diverse situaţii externe. Dinamica
temperamentală se exteriorizează atât în mişcările persoanei, cât şi în
afectivitate, în conduitele voluntare sau în procesele cognitive; ea se exprimă
în mimica individului, în viteza şi ritmul vorbirii, în particularităţile scrisului
său etc.
Prin interacţiunea şi combinarea celor trei însuşiri ale activităţii nervoase
superioare rezultă patru tipuri de bază, cărora le corespund cele patru
temperamente stabilite în Antichitate de Hippocrate: temperamental
sangvinic, temperamentul flegmatic, temperamentul coleric şi
temperamental melancolic.
Prezentăm, în continuare, corespondenţele dintre tipurile generale de sistem
nervos şi temperament: a) tipul puternic-echilibrat-mobil are corespondent
temperamental sangvinic; b) tipul puternic-neechilibrat-inert are
corespondent temperamental flegmatic; c) tipul puternic-neechilibrat-
excitabil are corespondent temperamental coleric; d) tipul slab are
corespondent temperamentul melancolic. Tipologia lui Pavlov are şi
limite: – nu ia în considerare decât variantele extreme ale celor trei însuşiri
ale activităţii nervoase superioare (fără a surprinde şi variantele
temperamentale intermediare, intertipice); – nu ia în considerare toate cele
trei însuşiri la toate tipurile (tipul slab se stabileşte doar pe criteriul
intensităţii). Caracteristicile psihocomportamentale ale temperamentelor
clasice:
a) Temperamentul sangvinic (al bunei dispoziţii):
 Nota dominantă → mobilitate, ritmicitate, echilibru pe fondul vioiciunii,
rapiditatea reacţiei.
 În plan emoţional → efervescenţă emoţională; sensibil dar fluctuant şi
inegal în trăirile afective, manifestând o oarecare superficialitate în acest
plan.
 În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată, îşi
fixează greu scopurile, flexibilitate şi mobilitate intelectuală.
 În planul activităţii → se angajează uşor în activitate, dar nu o
finalizează; este vioi, mobil, dar nepersistent.
 În plan relaţional → reacţii prompte; vesel, vorbăreţ, destins, spiritual;
influenţabil, nestatornic, renunţă uşor (fără a suferi); sociabil, se adaptează
repede, dar nu este persistent.
b) Temperamentul flegmatic (apatic):
 Nota dominantă → inerţia.
 În plan emoţional → pare a fi indiferent, dar este capabil de stări
afective foarte intense şi durabile.
 În plan intelectual → datorită răbdării realizează performanţe de lungă
durată.
 În planul activităţii → se angajează greu în activitate, dar este
perseverent; are o mare capacitate de muncă.
 În plan relaţional → foarte calm, răbdător, temperat, perseverent,
imperturbabil, inert; reacţii întârziate, stereotipe, puţin încordat; uşor
nesociabil (deşi doreşte socialul), capacitate de adaptare redusă la situaţii
noi.
c) Temperamentul coleric (irascibil):
 Nota dominantă → neechilibrul, inegalitatea în manifestări, trecerea de
la o extremă la alta.
 În plan emoţional → sentimente intense, dar de scurtă durată;
nestăpânit, cu stări de teamă, panică, furie, alarmă; înclinat spre exagerare.
 În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată; omul
marilor iniţiative, dar şi oscilant.
 În planul activităţii → activ, rezistent, dar manifestă risipă de energie; o
evoluţie sinusoidală a capacităţii de muncă (cu ascensiuni şi căderi, cu
entuziasm şi stări de decepţie).
 În plan relaţional → reactivitate promptă, nerăbdare, agresivitate,
impulsivitate, iritabilitate, schimbător, neliniştit; predispus la explozii
afective, la furie violentă, dar şi la trăiri afective deosebite; exagerează fie
ambiţia, fie ostilitatea.
d) Temperamentul melancolic (trist, hipotonic):
 Nota dominantă → tonus scăzut, posibilităţi energetice scăzute.
 În plan emoţional → hipersensibilitate, stări afective intense, de lungă
durată; înclinaţii spre depresie; blocaj, în special la suprasolicitări.
 În plan intelectual → productiv în muncile migăloase, tendinţa de
subapreciere.
 În planul activităţii → se angajează cu toată fiinţa sa; este persistent, dar
se descurajează des.
 În plan relaţional → interiorizat, conştiincios, meticulos; liniştit, sobru,
retras, anxios, pesimist, nesigur, rigid, nesociabil; dificultăţi de adaptare
socială (datorită lipsei încrederii în sine şi autoexigenţei).

CARACTERUL
DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ
Iniţial, în greaca veche, termenul „caracter” se asocia cu un semn (de
exemplu, un băţ) care se folosea pentru a separa două terenuri (mejdină).
Ulterior, semnificaţia lui s-a extins, fiind utilizat pentru a exprima ceea ce
distinge un lucru de altul, un organism de altul. Caracterul constituie
profilul psihomoral al individului, manifestat în consistenţa relaţiilor
interpersonale şi în activitatea sa. Constituie trăsături de caracter,
însuşiri ca: onestitatea, modestia, spiritul colectiv, solicitudinea, simţul
de răspundere, sârguinţa, care figurează şi în limbajul curent.
În timp ce temperamentul nu implică referire la valoare, caracterul nu se
poate defini numai în sens psihologic-fără referire la valori etice - pentru că
relaţiile interpersonale sunt normate, pătrunse de norme etice, juridice, etc.
psihologii care propun un concept “deevaluat” al caracterului, ajung la
inconsecvenţă, întrucât, într-o asemenea optică, nu ar putea refuza atributul
de “caracter ferm” unui infractor hotărât şi organizat în actele antisociale pe
care le întreprinde. Aşadar, nu putem defini caracterul în afara orientării
axiologice a persoanei. Însuşi scopul educaţiei se formulează în termeni de
caracter, normele si valorile etice fiind cele dintâi care dau chip concret
profilului complex al omului societăţii noastre. Simţul comun tratează
lucrurile în chip tranşant: un om are sau nu are caracter. Dihotomia este aici
simplistă. Se ridică întrebarea: dacă o persoană are sau nu are caracter, de la
ce nivel se instituie sau dispare caracterul? Un aforism al lui Lucian Blaga
spune: “Substanţa noastră morală este fluctuantă, iar caracterul reprezintă
limita până la care putem “slăbi” ca fiinţe morale (“Elanul insulei”, p.89). În
această accepţiune caracterul ar corespunde unui gen de prag al moralităţii,
ceea ce ar putea fi definit ca fiind “strictul necesar”, minimul ce stă în
puterea fiecăruia de a fi respecta şi împlinit (A. Pleşu, 1988). O asemenea
minima moralia ar constitui deci esenţa caracterului. În practică se vorbeşte
de un caracter puternic şi de un caracter slab, labil, ceea ce sugerează o
anumită gradare în sfera caracterului. De aici, înţelegerea sa ca dimensiune a
personalităţii, care comportă o continuitate şi o gradare. Eticul rămâne
referinţa sistematică a comportării fiecăruia, eroul, omul exemplar apare
proiectat ca o situaţie limită spre care tinde în mod constant omul fără a o
atinge decât în mod excepţional. Majoritatea se înscrie în vecinătatea
pragului, pe drumul care duce la exemplaritate. Caracterul este acel "minim”
moral - o sumă de principii-care dă consistenţa interioară a individului în
varietatea de situaţii ale vieţii. Aşadar, caracterul nu cuprinde
comportamente aleatoare sau situaţionale, ci moduri constante, stabilizate de
conduită, astfel încât- pe baza acestora- să putem prevedea cu o anumită
probabilitate comportarea viitoare a unei persoane.

APTITUDINILE
DEFINIŢIE
Aptitudinea este o însuşire sau un complex de însuşiri psihice şi fizice care
asigură succesul, reuşita intr-o activitate sau alta. Definiţia subliniază
aspectul de deficienţă, de randament. Orice însuşire sau proces psihic privit
sub unghiul eficienţei devine aptitudine (de exemplu: memoria, spiritul de
observaţie etc.). Unii autori numesc capacitate ceea ce am definit mai sus a fi
aptitudine. Intr-un dicţionar de psihologie de mare circulaţie se defineşte
aptitudinea ca fiind “substratul constituţional al unei capacităţi, preexistent
acesteia. Singură capacitatea poate fi obiectul evaluării, aptitudinea fiind o
virtualitate”. Această accepţie - care vede aptitudinea ca fiind înnăscută -
este proprie în bună măsură şi a simţului comun. În cele ce urmează luăm
aptitudinea în conţinutul stabilit prin definiţia iniţială dată fără nici o referire
la originea şi formarea ei, păstrând pentru componenta genetică termenul de
(pre) dispoziţie în sens de potenţialitate. Experienţa arată că una şi aceiaşi
aptitudine poate constitui o premisă a reuşitei în activităţi diferite. Dacă ne
referim la anumite aptitudini profesionale, dexteritatea manuală şi a
degetelor este implicată în asamblarea pieselor în industria electronică, dar şi
în chirurgie; memoria chinestezică este o componentă a reuşitei în
coregrafie, dar şi în diferite ramuri sportive; spiritul de observaţie este cerut
profesorului, dar şi botanistului, scriitorului etc. O aptitudine izolată nu
poate să asigure singură succesul într-o activitate; importantă este
combinarea aptitudinilor, care permite compensarea unei însuşiri deficitare
prin altele. E. Claparėde insistă asupra structurii specifice a aptitudinilor,
rezultate din sinteza de procese şi însuşiri psihice. O bună memorie poate
compensa până la un punct inteligenţa, o judecată fină poate suplini un
deficit de informaţie ş.a.m.d. Unul şi acelaşi rezultat poate fi obţinut poate fi
obţinut prin mecanisme psihice diferite.
Talentul este combinarea originală a aptitudinilor asigurând prestaţii creative
într-un domeniu sau altul. Alături de eficienţă (funcţionalitate), aptitudinile
prezintă şi un aspect procesual, care se referă la cunoaşterea proceselor
psihice care compun aptitudinea, la structura acesteia. În performanţe, în
produsele materiale şi spirituale, în care se obiectivează aptitudinile găsim
într-o formă condensată şi fuzionată, acele procese psihice care alcătuiesc
elementele aptitudinii, concurând sinergic la realizarea prestaţiei. Rezultatele
şcolare identice la matematici sau la muzică presupun combinaţii
aptitudinale diferite. În consecinţă aptitudinile trebuie considerate sub
dublu aspect: al eficienţei sau reuşitei în activitate şi sub aspect
procesual, structural. Aptitudinea implică, în acelaşi timp combinare de
însuşiri dar şi un nivel funcţional al însuşirii psihice. Tentativa de a
întocmi - pe baza unor studii extensive - o taxonomie a aptitudinilor - umane
îi aparţine lui E.A. Fleishman, care abordează problema în termeni relativ
simpli: cum receptează o persoană informaţia, cum o prelucrează şi ce
răspunsuri dă pe această bază? În tabelul 5 redăm un extras din această listă
reluată de altfel de numeroşi autori. Cu ajutorul listei din tabelul 5 pot fi
descrise numeroase performanţe umane indicându-se astfel aptitudinile
cerute pentru exercitarea reuşită a unei activităţi sau alta. Pentru ilustrare,
enumerăm - în termenii tabelului dat - aptitudinile necesare lucrătorului de
poliţie: înţelegere verbală (=a sesiza rapid mesaje-radio de la maşina de
patrulă); exprimare verbală (=a da dispoziţii deplin inteligibil); raţionament
deductiv (=a decide rapid asupra conduitei unei persoane suspecte),
raţionament inductiv (=a alinia o suită de acte ca aparţinând aceleaşi
persoane); sensibilitatea la probleme (=a sesiza elementul problematic sub
aparenţă de rutină, de obişnuit); o bună memorie (=a întocmi rapid harta
mintală a unei întâmplări); ordonarea informaţiei, forţă statică, timp de
reacţie, forţă explozivă.