Ion

de Liviu Rebreanu
Particularităţi de construcţie a unui personaj

Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist de tip obiectiv, cu
tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de E. Lovinescu cea mai
puternică creaţie obiectivă a literaturii române, înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din
proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare, Zestrea şi Ruşinea, iar sursele de
inspiraţie sunt experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Astfel, în conceperea romanului Ion, Liviu
Rebreanu topeşte mai multe experienţe reale, după cum se poate afla din propriile mărturisiri şi documente.
La Prislop se întâmplase un omor, despre care prozatorul, instalat la Bucureşti, află prin intermediul unei
scrisori de la sora sa, Livia; un omor pentru pământ. În acelaşi spaţiu transilvănean, pe lângă Năsăud,
scriitorul vede într-o primăvară, pe când ieşise la vânătoare de porumbei, un ţăran îmbrăcat în straie de
sărbătoare îngenunchind şi sărutând pământul ca pe o ibovnică: Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în
minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. (Liviu Rebreanu, Mărturisiri, 1932)
Alt eveniment rural este drama unei fete care păcătuise, fiind sancţionată sălbatic de tatăl ei. Convorbirea
prozatorului cu un flăcău din Prislop, Ion Boldijar al Glanetaşului, un tânăr voinic, harnic, muncitor şi
foarte sărac, obsedat de lipsa pământului, dar şi scene din familia mare, împovărată de necazuri, a
învăţătorului Vasile Rebreanu sunt alte puncte de reper pentru un schelet de roman. Pe de altă parte, după
publicarea romanului, Ion Boldijar îi scrie autorului şi-i cere o parte din beneficiu, iar notarul Stoessel îi
mulţumeşte pentru modul în care l-a zugrăvit în carte. Mai mult, localitatea Tradam este botezată cu
numele din roman, Jidoviţa.
În romanul Ion, caracterizarea personajelor se realizează realist, veridic, prin utilizarea limbajului
regional ardelenesc şi a diferitelor registre lexicale, în funcţie de condiţia lor socială. Abordarea
personajelor ca tipologii este specifică realismului, la fel ca importanţa acordată relaţiei lor cu mediul
social. Stratificarea socială pune în lumină conflictele dintre ţăranii săraci şi cei înstăriţi. Ion al Glanetaşului
este un erou puternic individualizat, dar totodată tipic pentru categoria ţăranilor săraci, după cum observă
G. Călinescu: Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion.
Ion este personajul principal, eponim şi „rotund”. Realizat prin tehnica basoreliefului, domină
celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, Florica, George), care-i pun în lumină trăsăturile.
Tipologia personajului se reliefează şi printr-o tehnică a contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar
frumos şi puternic, este pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos; Ion o
iubeşte pe Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica. Mai
multe tipologii realiste se regăsesc în construcţia protagonistului. Din punct de vedere social, el este tipul
ţăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că averea îi asigură demnitatea şi
respectul comunităţii. Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care foloseşte
femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, este ambiţiosul dezumanizat de lăcomie.
Ion este un personaj complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate.
La începutul romanului i se face un portret favorabil, acţiunile sale fiind motivate de nevoia de a-şi depăşi
condiţia. Însă în goana pătimaşă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia
intenţiei moralizatoare a scriitorului.
Principala sa trăsătură, dragostea pentru pământ şi pentru muncă, este motivată prin apartenenţa la
tipologia socială a ţăranului sărac.
Deşi sărac, este iute şi harnic, ca mă-sa, iubeşte munca: Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de
aspră, ca o râvnă ispititoare şi pământul: pământul îi era drag ca ochii din cap. Este înfrăţit cu pământul
prin muncă: sudoarea […] căzând se frământa în humă, înfrăţind, parcă mai puternic, omul cu lutul. De
aceea, lipsa pământului îi pare o umilinţă, iar dorinţa pătimaşă de a-l avea este oarecum motivată: Toată
isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…
Lăcomia de pământ, cauza psihologică a acţiunilor sale, este sintetizată în vorbele copilului de
odinioară, incluse în biografia realizată de naratorul omniscient, obiectiv: Iubirea pământului l-a stăpânit
Pagina 1 din 2
de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: <<trebuie să
aibă pământ mult, trebuie!>> De pe atunci i-a fost mai drag ca o mamă. Iubirea pământului şi hotărârea
pătimaşă cresc în sufletul tânărului sărac şi ambiţios, care găseşte calea de a se îmbogăţi prin căsătoria cu o
fată bogată. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion decide să o seducă pe Ana. Lăcomia lui
de zestre e centrul lumii, explica G. Călinescu. Monologul interior evidenţiază frământările sufleteşti care
apar când trebuie să aleagă între iubire şi pământ: Mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în
stare să mă scutur de calicie… Las’ că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru
nişte vorbe…
Lăcomia se manifestă pentru prima dată atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu,
pentru că acesta fusese înainte al Glanetaşilor: Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea. Momentul
marchează începutul dezumanizării lui Ion. Acesta manifestă o relaţie complexă cu pământul pe care îl
percepe în trei ipostaze: mamă, ibovnică şi stihie. Din scena sărutării pământului se desprind atât obsesia
stăpânirii pământului, cât şi consecinţele tragice ale acesteia. Odată obţinute loturile socrului, flăcăul are
sentimentul măreţiei sale (Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme) şi nu mai doreşte decât
să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase […] să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-
i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare. Acest contact îl determină să îşi lipească
buzele cu voluptate de pământul ud. Totodată însă, vocea narativă inserează în această secvenţă şi indiciile
decăderii protagonistului: sărutul îi produce lui Ion un fior rece, ameţitor, ce este dublat de imaginea
funestă a mâinilor unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu.
Nu lipsa de cumpătare a eroului în relaţia cu pământul-stihie determină moartea sa, ci obsesia
posesiunii manifestate în iubire. Căci Ion nu se mulţumeşte să deţină toate pământurile. Şi-o doreşte
obsesiv şi pe Florica. Fie că se află la horă, la propria nuntă, la cununia fetei cu George ori în casa ei,
imediat după sinuciderea Anei, îndrăgostitul se arată marcat în preajma femeii de veselia tipică unui holtei
lipsit de griji şi de raţiune. Nici măcar în secvenţa epică a morţii sale, după ce George îl loveşte cu sapa,
Ion, care înainte băuse la cârciumă de o speriase pe văduva lui Avrum, nu se poate desprinde de bucuria
întâlnirii imediate cu Florica.
Titlul romanului este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu
este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Ganetaşului dobândiseră
averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea
să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George.
Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, corp sferoid, se reflectă
artistic în structura circulară a acestuia. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului
care intră în şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat, drumul are semnificaţia
simbolică a destinului. Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei realiste a veridicităţii (prin detalii
toponimice identificabile pe hartă) îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul secolului
al XX-lea. Descrierea caselor lui Herdelea şi Glanetaşu ilustrează condiţia lor socială. Crucea strâmbă de la
marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al protagonistului, dar şi
îndepărtarea întregii comunităţi rurale de legile morale ale societăţii: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba,
întovărăşind Someşul […] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, […] ca să dea buzna în Pripasul
pitit într-o scrântitură de coline.

Pagina 2 din 2