Curente literare

-caracteristici-

1. Realismul

Este un curent literar, care se dezvoltă în Franța, în secolul al XIX-lea, la scriitori precum Balzac
sau Stendhal, G. Flaubert;

Trăsături:

- obiectivitatea perspectivei și prin veridicitate (se preferă narațiunea la persoana a III-a,

care impune prezența unui narator omniscient, creator și stăpân absolut al destinelor
personajelor;
- stilul impersonal și sobru (crearea unei ficțiuni apropiate de realitate, stilul autorial fiind
apropiat de cel al Codului Civil;
- crearea de tipuri umane, caracteristice societății vremii, un produs al acesteia; schimbarea
mediului va aduce cu sine schimbarea personajului (ex. tiranul, avarul –vezi Enigma
Otiliei etc.);
- observația lucidă a realității;
- căutarea adevărului simplu, a banalului cotidian;
- predilecția pentru descrierea mediului (orașul, cartierele, casele etc.)
- apariția tehnicii detaliului semnificativ;
- utilizarea procedeelor specifice: narațiunea cu accentul pe intrigă, stilul simplu, exact,
evaluarea morală, caracterul critic, observația socială și psihologică;
- subiecte specifice: dorința de înavuțire, dorința de a evolua de scara socială, banul;

2. Romantismul

Curent literar apărut ca o reacţie împotriva rigidităţii, rigurozităţii clasicismului; apare în secolul
XIX, în Franța, odată cu prefața la drama Cromwell, realizată de Victor Hugo.

Trăsături:

- primatul sensibilităţii asupra raţiunii;

- gândirea romantică se întemeiază pe nevoia de eliberare a eului de orice fel de
constrângeri (religioase, politice, sociale, estetice, morale);
- evadarea din vis, mister, fantastic;
- atracția către spații exotice;
- teme predilecte: natura sălbatică, iubirea, timpul, trecutul istoric;
 - contemplarea naturii; natura constituie pentru romantici cadrul marilor experienţe
(dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al inadaptatului măcinat de răul secolului. În
literatura romantică sunt înfăţişate două ipoteze ale naturii: natura protectoare dar şi
natura ostilă, indiferentă la suferinţele omeneşti;
- cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior – omul comun);
- personaj specific: omul de geniu sau opus omul clasic, construit armonios; Se observă la
romantici predilecţia pentru personaje puternic individualizate, cu calităţi sau defecte
ieşite din comun, aflate în conflict cu societatea, cu ele însele sau cu Dumnezeu.
Adeseori, eroul romantic este un inadaptat, neînţeles de societatea în care trăieşte, izolat
(apare sentimentul singurătăţii). Alteori este prins între tendinţe şi aspiraţii contradictorii,
ce îl pot împinge până la dedublare sau nebunie.
- preferinţa pentru nocturn; în timp ce clasicul este un spirit diurn, romanticul este fascinat
de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor experienţe mistice, erotice sau
terifiante; motivul nocturn se asociază cu atracţia pe care o exercită, asupra spiritului
romantic, cosmosul, astralul: luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând ideea că
adevărata patrie a sufletului omenesc, este cerul;
- cultivarea lirismului obiectiv (vezi Luceafărul), dar și a lirismului subiectiv (vezi Floare
albastră);

3. Simbolismul

Este un curent literar dezvoltat ca o reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor şi ca o

reacţie împotriva parnasianismului; apare în Franţa, în 1886 prin manifestul realizat de Jean
Moréas în revista „Le Figaro”, intitulat Le Symbolisme; În România, în 1880 prin intermediul lui
Al. Macedonski, care publică în „Literatorul” articolul Poezia viitorului.

Trăsături:
- cultivarea simbolurilor, corespondenţelor, sinesteziilor, sugestiei, primatul imaginaţiei;
corespondenţe între culori, miresme şi sunete (tehnici specific simboliste);
- refrenul, repetarea unor sunete, asocierea sunetelor cu instrumente muzicale
(muzicalitatea versului); poezia simbolistă se remarcă prin muzicalitatea versurilor,
adepții acestei direcții literare repetând anumite cuvinte, a unor vocale sau a refrenului
pentru a-i conferi sonoritate;
- sunt valorificate conceptele de reverie, de visare si de nostalgie;
- natura este dezolantă, anostă și invită la nevroză, la tristețe si angoasă;
- poetul simbolist- izolat, exclus, „blestemat”, marcat de spleen, angoasă;
 - cultivarea unor teme specifice: angoasa, moartea, disperarea, tristețea, singurătatea,
iubirea imposibilă;
- utilizarea unui cadru specific, în general citadin (orașul și parcul), dar și cimitirul, cavoul,
marea, cetatea, corabia;
- timpul îngrădeşte fiinţa, îi produce anxietate, angoasă, teamă;
- cultivarea lirismului subiectiv (verbe si pronume la persoana I și a II-a, interjecții și
interogații retorice);

4. Modernismul interbelic

Reprezintă o tendință de înnoire, manifestată în literatura și arta sfârșitului de secol XIX,

începutului de secol XX, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii
de creație.

În literatură, romanul experimentează, concentrându-se în special pe viața interioară (vezi

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), iar poezia devine din ce în
ce mai ermetică.

Este teoretizat, în România, de Eugen Lovinescu, printr-o serie de lucrări teoretice, precum
Istoria literaturii române contemporane, dar și de revista Sburătorul și cenaclul cu același nume,
prin dorința de sincronizare cu „spiritul veacului”, deci cu literatura și cultura vestică. În
încercarea de prezentare a principiilor modernismului, E. Lovinescu expune trei teorii
fundamentale:

- teoria imitației (imitația este factorul principal în evoluția tuturor societăților, deci un
prim pas în dezvoltarea literaturii române ar fi imitația celei vestice)
- teoria sincronismului (acceptarea schimbului de valori între culturi); prin sincronizare s-
ar realiza o serie de transformări de ordin tematic și estetic:
 trecerea de la o literatură rurală, la o literatură urbană;
 cultivarea prozei obiective;
 evoluția poeziei de la epic la liric (lirism accentuat);
 intelectualizarea prozei și a poeziei;
 dezvoltarea romanului de analiză psihologică;
 accentul de fluxul conștiinței, care ar trebui să înlocuiască ordinea cronologică a
întâmplărilor.
 accentul să fie pus pe autenticitate, adică trăire autentică, relaltată de un narator-
personaj, la persoana I.
- teoria mutației valorilor estetice (operele trecutului își pierd valoarea, deci tehnicile vechi
de construcție trebuie să fie identificate cu altele noi).
 Poezia modernistă (trăsături):

- intelectualizarea emoției;
- ambiguitatea și ermetismul mesajului poetic, printr-un limbaj plastic, metaforizat;
- cultivarea artei poetice;
- teme specifice: cunoașterea, iubirea;
- cultivarea versului modern (liber) și a unor tehnici moderne de construcție
(ingambamentul)

5. Tradiționalismul

Orietările tradiţionaliste se constituie încă din primele decenii ale secolului al XX-lea în jurul
revistelor Sămănătorul (1901) şi Viaţa românească (1906), care impun cele două curente
ideologice şi culturale, sămănătorismul şi poporanismul; au în comun o orientare conservatoare
în faţa occidentalizării grăbite şi superficiale adoptate în procesul de făurire a statului român
modern, pe care îl resping; Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu sunt doi dintre teoreticienii
acestui curent;

Trăsături:

Trăsături ale tradiţionalismului în ansamblu:

- preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualităţii autohtone;

- spaima de civilizaţia citadină, văzută ca sursă a degradării morale;
- cultivarea aspectelor tradiţionale (obiceiuri, sărbători, costume, muzică, gastronomie), în
opoziţie cu cele străine;
- predilecţia pentru teme precum pământul şi muncile câmpului, legătura cu pământul,
cultul neamului şi al înaintaşilor, continuitatea generaţiilor, întoarcerea în locurile natale,
casa şi biserica;
- insistenţa asupra temei religioase, mai ales în lirică, prin evocarea scenelor biblice
semnificative şi autohtonizarea lor;
- viziunea idilică asupra vieţii ţărăneşti, surprinsă mai ales în momentele ei de sărbătoare;
- tipologia preferată: haiducul, răzeşul, ciobanul, călugărul sau preotul;
- păstrarea formelor prozodice tradiţionale: stofa, ritmul, rima;
- limbajul poetic se caracterizează printr-un registru stilistic arhaic şi popular, vocabular cu
regionalisme;
- respectarea sintaxei, a topicii şi a punctuaţiei consacrate.

6. Neomodernismul
Este un curent literar apărut ca o reacţie împotriva poeziei proletcultiste, de elogiere a partidului
comunist, cu aspect rudimentar. Apare într-o perioadă de liberalizare a regimului comunist, și se
desfășoară în anii 60 și 70; este denumit și Generația 60 sau Generația Nichita Stănescu; după o
perioadă în care literatura fusese total dominată de politic, odată cu ușoara liberalizare a
domeniului cultural de sub dominația cenzurii, se resimte o nevoie de reîntoarcere la
modernismul interbelic și de redescoperire a acestuia, prin reutilizarea tehnicilor de creație
moderniste.

Trăsături:

- intelectualizarea limbajului și reîntoarcerea la poezia reflexivă, de factură filosofică;

- cultivarea discursului subiectiv;
- cultivare poeziei ermetice, abstractivarea mesajului, pluralitatea interpretărilor prin
utilizarea frecventă a metaforei;
- concretizarea abstractului, prin corporalizarea unui stări, sentimemente;
- reintepretarea mitului;
- utilizarea unor teme precum cunoașterea, timpul;
- ironia și spiritul ludic;
- cultivarea artei poetice;
- utilizarea versului modern și a unor tehnici precum ingambamentul;

7. Postmodernismul

Este o mişcare culturală, artistică şi de idei, apărută în anii 60 ai secolului XX în Statele Unite ale
Americii şi răspândită apoi în Europa. În literatura română, fenomenul postmodernist ia
amploare după 1980, prima izbucnire fiind produsă de un grup de poeţi, format în jurul criticului
literar Nicolae Manolescu, ce a constituit „Cenaclul de luni”, şi de un grup de prozatori, format
în jurul profesorului Ovid S. Crohmălniceanu, la „Cenaclul Junimea”. Însă putem afirma că
postmodernismul a intrat în literatura română mult mai devreme, în a doua jumătate a anilor ’60,
desfăşurându-se până la începutul anilor ’80, în mod subteran. Primele reacţii au venit de la
„grupul oniric” – Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivăncescu, Dumitru Ţepeneag – şi de la
gruparea prozatorilor cunoscută sub denumirea de „Şcoala de la Târgovişte” (Radu Petrescu,
Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa).

Trăsături:

- estomparea graniţelor tradiţionale dintre genuri si specii literare;

- împrumutarea limbajului familiar;
- amestecul de narativitate şi lirism în poezie;
- oralitatea expresiei;
- valorificarea prozaismului (banalului);
- cultivarea ironiei și a ludicului;
- renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată și alcătuirea imaginilor artistice și
componente ale banalului;
- tehnica de creaţie preferată de postmodernişti = intertextualitatea prin care textul
trimite mereu, citând fără ghilimele, preluând personaje, simboluri, fragmente, sintagme
celebre sau rescriind pur si simplu alte texte;
- hibridizarea, fragmentarea, colajul, reciclarea unor vechi motive, teme şi formule estetice;
- poezia se întoarce spre realitatea oraşului şi a străzii;
- cultivarea limbajului subiectiv/obiectiv;
- cultivarea versului liber;
- tendința de decanonizare a culturii;
- cultivarea jocurilor de limbaj;
-
-