Globalizarea: concept şi efecte

O trăsătură caracteristică a evoluţiei mediului de afaceri la scară mondială (în a doua

jumătate a secolului al XX-lea) a constituit-o tendinţa de trecere de la internaţionalizare la
globalizare în viaţa economică. Această tendinţă s-a manifestat şi în domeniul tranzacţiilor
comerciale (expansiunea comerţului mondial), al investiţiilor în străinătate
(internaţionalizarea producţiei), al structurilor organizaţionale de afaceri (internaţionalizarea
firmei).
În ultimul deceniu, sub influenţa a numeroşi factori de natură economică, tehnologică
şi politică, procesul internaţionalizării a intrat într-o nouă etapă, cea a emergenţei unei
economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependenţe transnaţionale în comerţ,
producţie, servicii şi finanţe.
Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin
extinderea şi intensificarea tranzacţiilor comerciale internaţionale, prin modificarea
raporturilor de forţe în plan economic şi politico-militar şi printr-o nouă modalitate de definire
a relaţiei dintre naţional şi internaţional.
Internaţionalizarea reprezintă un proces cantitativ caracterizat numai prin extinderea
geografică a schimburilor economice şi cooperării dintre state.
Globalizarea, pe lângă extinderea teritorială, presupune şi integrarea funcţională a
activităţilor derulate în diferite puncte geografice. Într-o abordare generală, globalizarea
constă în adâncirea şi accelerarea interconectării la scară mondială, în toate aspectele vieţii
sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la viaţa spirituală 1. În aceste
condiţii rezolvarea unor probleme naţionale implică negocierea multilaterală, prin participarea
tot mai multor ţări. Standardizarea şi integrarea sunt două elemente de bază ale globalizării.
Principalele etape istorice care au condus în final la manifestarea fenomenului
globalizării sunt în ordine cronologică2:
• etapa 1400 – 1750, aşa-zisa „etapa primară” – au loc descoperirile geografice;
colonizările, apariţia schimburilor comerciale transcontinentale;
• etapa 1750 – 1880, cunoscută sub numele de „etapa incipientă” caracterizată prin
formarea statelor unitare şi amplificarea legăturilor de natură comercială şi politică

1
A., Goldblatt D., Held D., McGrew Perraton J., Transformări globale, Politică, economie şi
cultură, Ed. Polirom, Iaşi 2004, p26
2
Robertson R., Globalization: Social, Theory and the Global Culture, London, Sage 1992,
p. 59-60
1
 dintre acestea; încheierea primelor acorduri în domeniul relaţiilor comerciale
internaţionale;
• etapa 1880 – 1925, numită „etapa dezvoltării” în care au avut loc: dezvoltarea
producţiei manufacturate; evoluţia mijlocelor de transport; intensificarea
comerţului mondial; amplificarea fenomenului migraţionist; structurarea firmelor
multinaţionale într-o formă simplistă;
• etapa 1925 – 1970, sau „etapa hegemoniei mondiale” în care se conturează marile
puteri statale, se mondializează conflictele armate, se cristalizează organizaţiile şi
instituţiile cu vocaţie planetară;
• etapa de la finele secolului XX, caracterizată prin intensificarea regionalizării şi
integrării precum şi prin internaţionalizarea puternică a activităţii firmelor
multinaţionale într-o altă accepţiune globalizarea, privită prin intensificarea
integrării internaţionale a pieţelor de bunuri şi de capital, a cunoscut o evoluţie
ciclică. Astfel, globalizarea a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, a luat
amploare până la primul război mondial, a cunoscut un declin între cele două
războaie mondiale şi a debutat după cel de-al doilea război mondial într-o fază
nouă a dezvoltării sale, atingând în ultimii 25 de ani vârfuri fără precedent.
Efectele benefice ale globalizării – lărgirea pieţelor de desfacere, transferul de
tehnologii, migraţia forţei de muncă, obţinerea unor producţii de masă cu consecinţe directe
asupra îmbunătăţirii şi reducerii preţurilor produselor etc. sunt subliniate de cea mai mare
parte a analiştilor economici.
În multe state în dezvoltare s-au înregistrat progrese economice care probabil că nu ar
fi avut loc fără atragerea de ISD, deci fără aportul firmelor multinaţionale. Cu toate acestea
proporţia dintre cei bogaţi şi cei săraci s-a adâncit. Conform datelor statistice, valoarea
activelor deţinute de cei mai bogaţi 200 oameni din lume s-a dublat în decursul a numai 4 ani
de zile, respectiv între 1994 şi 1998. Cum era firesc au apărut şi atitudinile anti-globalizare,
atât sub forma manifestaţiilor de stradă, cât şi sub forma analizelor critice efectuate de
oamenii de ştiinţă. Se apreciază că pentru ţările sărace globalizarea înseamnă: amplificarea
inegalităţilor, exploatarea fără discernământ a bogăţiilor naturale, creşterea şomajului, lipsa
controlului local în raport cu activitatea firmelor multinaţionale cu consecinţe negative directe
asupra suveranităţii naţionale.
Dezvoltarea relaţiilor economice pe plan mondial şi crearea unui mediu de afaceri
internaţional s-au realizat pe seama unor mari procese: creşterea comerţului mondial,

2
dezvoltarea rapidă a investiţiilor în străinătate, intensificarea relaţiilor financiare, activitatea
societăţilor multinaţionale.

Crizele economice mondiale

Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizări generale a crizelor

economico - financiare, conform cărora acestea pot fi incadrate intr-un model general valabil,
considerându-se că fiecare criză financiară este unică, fiecare reprezentând de fapt un accident
istoric, generat de factori specifici, intr-o anumită conjunctură social - economică și politică.
Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel încat efectele negative ale acestora să
fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arată că, deși crizele economico -
financiare nu apar și nu produc efecte în parametrii identici, ele sunt strâns legate de
caracterul ciclic al proceselor economice. Deși cauzele evoluției ciclice a proceselor
economice nu au fost incă identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. Ciclurile
economice, indiferent că sunt pe termen scurt, mediu sau lung se compun din doua faze -
expansiunea și recesiunea. în faza de expansiune are loc o crestere a eficienței economice,
generată de introducerea în circuitul economic a unor inovații tehnologice semnificative, în
timp ce în recesiune are loc o slăbire a resorturilor care au produs propulsia economică. Dacă
ciclurile economice pe termen scurt (cu durată intre 10 și 40 de luni) și lung (așa- numitele
cicluri seculare, care dureaza între 40 și 60 de ani) se încheie cu perioade de recesiune
caracterizate printr-o încetinire a creșterii economice, ciclurile decenale ( denumite și cicluri
de afaceri, care durează de la 4 și 6 ani, pâna la 10 - 12 ani) se caracterizează prin prezența
fenomenului de criză, în cadrul căreia cererea, producția, gradul de ocupare al forței de
muncă, produsul intern brut, lichiditățile, scad în mod dramatic, iar nivelul de trai se
inrautațește. Crizele economico-financiare au apărut incă din timpul Imperiului Roman, iar
gradul lor de complexitate a crescut odată cu dezvoltarea societații capitaliste în general,
respectiv odată cu configurarea economiei mondiale - incepând cu sec. al - XVI - lea - și
formarea relațiilor de interdependența între statele lumii, atingând un punct de maxima
complexitate în actuala criza economico - financiară.
Ca amploare teritorială, durată și efecte economice și politice, criza din anul 1929,
cunoscută și sub denumirea de Marea Depresiune, considerăm ca până la momentul actual
este cea mai severă. Marea Depresiune economică, declanșată în Statele Unite ale Americii, a
fost precedată de o perioadă de 9 ani (între 1920 și 1929) de dezvoltare economică, ce a avut
ca suport creșterea masei monetare în circulație de către Banca Centrală a Americii - Federal
3
Reserve (FED) precum și o politică de relaxare a creditelor și de reducere a ratei dobânzilor.
Ca urmare a acestei politici monetare și financiare a FED, populația a cumpărat masiv
acțiuni, care au înregistrat o creștere constantă la bursă, până la momentul septembrie 1929,
cand s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrângerea masei
monetare și prin restricționarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente în toate
sectoarele economiei: agricultură, industrie, bănci. Producția națională a scăzut la jumatate și
a crescut șomajul. Statele Unite ale Americii au adoptat o politică de restrângere a
importurilor prin măsuri protecționiste, fapt care a condus la extinderea crizei și în Europa,
statele europene fiind afectate în calitate de state exportatoare. La rândul lor, statele europene
au adoptat măsuri prohibitive față de exportul american. Primele programe de reconstrucție a
economiei SUA apar în 1931. Cea mai gravă consecință a crizei o constituie adoptarea de
către unele state europene a politicilor de extremă dreapta sau stânga, care au favorizat
venirea la putere a unor dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici Stalin).
După cel de-al doilea război mondial și până la începutul anilor 70 - timp de 25 de ani
- economiile țărilor industrializate au cunoscut o foarte puternică dezvoltare, urmare a unor
factori economici și politici favorabili. Dintre factorii economici menționăm existența și
menținerea unui raport corect între cerere și ofertă, promovarea politicilor economice de
ocupare completă a forței de muncă, crearea unui cadru instituțional internațional stabil (ale
cărui baze au fost puse la conferința de la Bretton Woods din 1944). Iar dintre factorii politici
menționăm existența unui consens între statele puternic industrializate în ceea ce privește
adoptarea politicilor economice. După această perioadă de puternică dezvoltare economică a
statelor din America de Nord, Europa Occidentală și Japonia, la începutul anilor 70 s-a
declanșat o perioadă de recul, care a durat 10 ani, perioadă cunoscută sub denumirea de
Marea Stagflație. Perioadele de stagflație economică se caracterizează în principal prin
creșterea inflației și scăderea creșterii economice, respectiv scăderea produsului intern brut.
La baza acestor tulburări economice au stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei
respective: adoptarea de către SUA a unor politici macroeconomice inflaționiste (generate de
decizia administrației americane de acoperire a costurilor conflictului din Vietnam prin
supraevaluarea dolarului). O decizie corectă ar fi fost acoperirea costurilor generate de
escaladarea conflictului din Vietnam printr-o politică fiscală de creștere a impozitelor . Un alt
factor îl constituie declanșarea în 1973 a primei crize a petrolului, care a produs creșterea
prețului la petrol. În toată această perioadă productivitatea muncii în țările industrializate a
scăzut și a crescut șomajul. Pe scurt, această situație se poate caracteriza în termenii
economiei de piață prin scăderea ofertei pe fondul reducerii productivității muncii, reducerea
4
consumului pe fondul reducerii veniturilor, a creșterii șomajului și a creșterii inflaționiste a
prețurilor. Perioada de recul a luat sfârșit odată cu triumful băncilor centrale (americană,
germană și japoneză) care au promovat politici stricte anti-inflație. Un moment de referință al
anilor '70 îl constituie înlocuirea sistemului monetar internațional al cursurilor fixe,
instituționalizat la conferința de la Bretton Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor
flexibile. Odată cu introducerea sistemului monetar internațional a cursurilor flexibile, au
apărut și derivativele, ca instrumente bancare menite să asigure investitorii impotriva evoluției
fluctuante a cursurilor de schimb.
O altă criză financiară de proporții internaționale s-a produs la sfârșitul anilor '90
(1997) - criza financiară din Asia de Sud - Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong -
Kong, Coreea de Sud. Factorul determinant al acestei crize - cu efecte economice și
financiare devastatoare pentru țările respective, și nu numai, l-a constituit retragerea masivă a
capitalului investitorilor străini, care la începutul anilor '90 au făcut investiții de miliarde de
dolari pe piețele emergente ale Asiei de Sud-Est. Retragerea capitalului străin s-a datorat
slăbirii încrederii investitorilor în sistemul bancar și financiar al țărilor din Asia de Sud-Est,
prea afectat de lipsa de reforme, de capitalismul de familie, de nepotism și practici discutabile.
O serie de economiști celebri au dezvoltat înainte de 1997 teorii conform cărora, datorită
schimbărilor economice și instituționale produse la nivelul economiei globale, crizele
financiare au o probabilitate mică de producere, iar dacă totuși acest lucru se întâmplă, acest
fapt se datorează unor împrejurări istorice de excepție, și nu modului de funcționare a
sistemului capitalist. Lipsa unei viziuni și a unor puncte de vedere în consens a majorității
economiștilor de profesie în ceea ce privește problematica crizelor financiare și economice
explică de ce nu s-au putut anticipa tulburările financiare din Asia de Sud-Est din anul 1997,
și mai ales cum a fost posibilă producerea actualei crize financiare. Milton Friedman (1912 -
2006), laureat al premiului Nobel pentru Economie în 1976, promotor al teoriilor cu privire la
economia de piață și la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei, a susținut că
întrucât actorii economici sunt întotdeauna raționali, într-o economie de piață nu sunt posibile
speculațiile, iar așa-numita „speculație” reprezintă încercarea investitorilor de a se proteja
împotriva acțiunilor iraționale ale guvernelor.
Charles P. Kindleberger (1910 - 2003) în lucrarea sa “Manii, panici și crize : o istorie a
crizelor financiare”, arată că și dacă s-ar accepta raționalitatea investitorului individual, istoria
a demonstrat în repetate rânduri că piețele au un comportament uneori irațional, cea mai bună
explicație a “maniilor” financiare fiind oferită de “psihologia mulțimilor” : cu toate că actorii
economici individuali pot fi raționali, speculația financiară este un fenomen de turmă, în care
5
acțiunea rațională a mai multor indivizi produce consecințe iraționale. Kindleberger consideră
crizele financiare ca fiind o trăsătură inerentă a capitalismului internațional.
Hyman Minsky, un economist neconformist, susține, într-o serie de articole, teoria
“instabilității financiare” ca factor de producere a crizelor financiare. Conform acestei teorii,
crizele financiare reprezintă o trăsătură inevitabilă a sistemului capitalist și urmează un curs
vizibil și previzibil. Astfel, primul semn care anunță o viitoare criză financiară îl constituie un
șoc din exterior asupra economiei, care poate îmbrăca forma unui război, a unei recolte foarte
bogate sau foarte sărace, inventarea și răspândirea unei noi și importante tehnologii. Acest
factor exogen puternic conduce la creșterea șanselor de profit într-unul din sectoarele majore
ale economiei și reduce oportunitățile economice din alte domenii. Creșterea șanselor de
profit într-un anumit sector economic atrage sursele de finanțare, generând o explozie sau o
manie a investițiilor. Febra investițiilor este alimentată de creșterea substanțială a creditului
bancar precum și de atragerea fondurilor personale și ale firmelor. Atragerea creditelor
conduce la creșterea impulsului de a specula, manifestat prin creșterea prețurilor la activele și
bunurile cu mare căutare. Creșterea prețurilor conduce la creșterea șanselor de profit, atrăgând
noi investitori pe piață. În goana lor după profit, tot mai mulți investitori ignoră regulile de
comportament rațional și investesc într-o piață care este deja riscantă prin supraevaluarea
activelor. Într-o următoare etapă, o parte dintre investitori observă că piața a atins un punct de
maxim și căuta să-și transforme activele supraevaluate în bani sau active de calitate. Ulterior,
tot mai mulți investitori sesizează pericolul și căuta să-și vândă activele riscante și
supraevaluate, fapt care conduce la o prăbușire a prețurilor. Evenimentul care anunță pericolul
și creează panică poate fi căderea unei bănci sau falimentul unei corporații. După declanșarea
crizei în investiții urmează o criză a creditului provocată de faptul că băncile nu mai acordă
credite. Falimentele se declanșează în lanț, iar economia poate intra în recesiune sau chiar în
depresiune economică. În final starea de panică se calmează, economia se reface iar piața
revine la o stare de echilibru, dar cu plata unui preț foarte mare.
Criza financiară actuală, declanșată în SUA, a izbucnit în anul 2007, deci la zece ani
de la ultima criză financiară de proporții din Asia de Sud-Est. S-ar putea spune că reprezintă
finalul unui ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am menționat la început. Dacă
ar fi să comparăm modul în care s-au desfășurat evenimentele în timpul scurs de la
declanșarea crizei (2007 - 2008) cu modelul lui Minsky, putem constata că “faptele” s-au
derulat conform modelului. Astfel, șocul exogen asupra economiei l-a constituit crearea
cadrului legislativ favorabil construcției de locuințe personale și clădiri precum și a unui cadru
financiar relaxat, care a permis accesul la credite pentru locuințe a populației cu venituri mici.
6
Pe acest cadru creat, tot mai multe bănci, fonduri de investiții, societăți de asigurare, au
acordat împrumuturi considerabile pentru cumpărarea de locuințe unor clienți care nu aveau
posibilitatea să-și achite creditele. Pe fondul încurajării creditării ipotecare prin scăderea
repetată a ratei dobânzilor de către Federal Reserve, băncile, fondurile de investiții, societățile
de asigurare, au fost stimulate să-și mărească profiturile. Și acest lucru l-au făcut prin
acordarea de împrumuturi (cu dobânda foarte mare) la un număr tot mai mare de clienți cu
grad mare de risc. Pentru a se asigura împotriva riscurilor de neîncasare a ratelor, băncile mai
sus enunțate au procedat la vânzarea (profitabilă) a împrumuturilor și a dobânzilor, sub formă
de produse financiare viabile, unor entități financiare specializate în operațiuni cu grad mare
de risc (tip hedge) . Disponibilitatea excesivă a fondurilor de credit a aruncat multe produse
financiare pe piață: credite pentru case individuale, clădiri, terenuri, mașini, cărți de credit.
Domeniul de acțiune s-a extins cu timpul și la împrumuturi făcute de administrațiile
regionale și locale, la creditele industriale și comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de
acea etapă a crizei în care se manifestă iraționalitatea investitorilor. Pe măsură ce băncile,
fondurile de investiții, societățile de asigurare nu și-au mai încasat ratele de la clienți, nu și-au
mai putut desfășura activitatea și au intrat în faliment. Acum se manifestă semnalul de alarmă
pe piața creditelor imobiliare. Semnalele au fost percepute ca un pericol de către societățile
bancare de tip hedge care cumpăraseră produsele financiare. Acestea au încercat să valorifice
titlurile deținute prin vânzare pe piața bursieră. Numărul mare de titluri din domeniul
imobiliar de pe piața bursieră a determinat scăderea prețului acestora. Aceasta este
manifestarea fazei de panică.
Au urmat falimentele în lanț, despre care am auzit nu demult, la sfârșitul anului 2008,
criza creditelor, declanșată ca urmare a pierderii de către bănci a capitalului, dar și datorită
aplicării de politici prudențiale, de protejare a activelor. Putem spune că ne aflăm în ultima
etapă a crizei, când panica s-a calmat, iar acum se evaluează consecințele dezastrului și se
adoptă măsurile de restricție.
Pe de altă parte, în anul 2009 poate fi vorba de încheierea unui ciclu secular, având în
vedere că “Marea stagflație” din anii '70 s-a declanșat la 40 de ani de la “Marea Depresiune”
din anul 1929, iar în prezent ne aflăm la 40 de ani distanța de “Marea Stagflație” din anii '70.
Putem spune că această criză a creat condițiile propice pentru o următoare perioadă de
recesiune (care poate îmbrăca forma stagflației) la nivelul economiei mondiale, și se va
resimți ca atare în special de către țările puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se
preconizează că vor crește într-un ritm foarte lent, productivitatea muncii și consumul vor
scădea în timp ce prețurile vor crește. Se vor dezvolta în special activitățile legate de
7
cercetare, învățământ, sănătate, mediu, cu alte cuvinte cele care nu sunt direct productive, ci
cele care pregătesc condițiile pentru o viitoare reașezare a ramurilor în economiile naționale
dar și în cea mondială. Necesitatea unor perioade cu creștere economică lentă decurge din
imperativul protejării a resurselor planetei, mai ales în contextul actual când asistăm la o
escaladare a consumului.

Firmele offshore și pardisurile fiscale

„Offshore” înseamnă în traducere liberă în larg, respectiv departe de ţărm. Primele

jurisdicţii, care din punct de vedere cronologic au acordat facilităţi fiscale, au fost o serie de
insule mici, de aici rezultând termenul de offshore, semnificaţia acestuia poate fi reliefată prin
asimetrie cu termenul onshore care este atribuit statelor ce impun plata unor taxe mari.
Firma offshore desfăşoară numai activităţi comerciale internaţionale, adică în afara
graniţelor ţării sau jurisdicţiei unde este înmatriculată. Din acest punct de vedere, teoretic,
orice stat indiferent de mărimea taxelor şi impozitelor percepute poate fi gazdă pentru
societăţile offshore. În cazul în care ţara sau jurisdicţia în care este înregistrată firma offshore
este un paradis fiscal, atunci aceasta fie nu va plăti impozite şi taxe, fie va plăti impozite
foarte mici cu condiţia ca activitatea sa să se desfăşoare în afara teritoriului de reşedinţă.
Pentru afacerile derulate în interiorul jurisdicţiei de înmatriculare firma va fi tratată ca orice
rezident.
Pentru ca un teritoriu să întrunească valenţele de paradis fiscal trebuie să se caracterizeze
prin:
• Fiscalitatea redusă şi în unele cazuri chiar nulă, firma offshore trebuind să
plătească o taxă anuală fixă, în caz contrar fiind radiată;
• Anonimitate şi confidenţialitate. Mulţi dintre oamenii de afaceri doresc discreţie
atunci când este vorba de activităţile derulate, profiturile obţinute etc.
Anonimitatea se poate concretiza sub diferite forme, de la înregistrarea societăţii
ca anonimă – cu acţiuni la purtător - până la admiterea mandatarilor. Majoritatea
covârşitoare a deţinătorilor de firme offshore consideră anonimitatea drept criteriu
esenţial în decizia de a deschide astfel de firme. Salariaţii unei firme offshore sunt
obligaţi sub jurământ să nu divulge numele acţionarilor acesteia. Identitatea
acţionarilor poate fi cunoscută numai de către managerul firmei offshore în cazul
în care doreşte acest lucru;

8
 • Lipsa obligativităţii sau obligarea formală a firmelor de a depune bilanţ contabil,
deci de a ţine evidenţe contabile, cu consecinţe directe asupra reducerii costurilor
de operare;
• Birocraţia redusă, înfiinţarea unei firme offshore făcându-se în mai puţin de 24 de
ore fără a fi neapărat necesară prezenţa acţionarului. Totodată, diversificarea
obiectului de activitate se poate face fără nici o restricţie;
• Inexistenţa sau limitarea controalelor şi restricţiilor valutare, companiile offshore
putând efectua afaceri şi depozita rezervele financiare în orice monedă;
• Existenţa unui sistem bancar puţin restricţionat prin reglementări, putând astfel
efectua cu rapiditate operaţiuni de plată, schimb, transfer etc. Faptul că firmele
offshore derulează, aşa cum am spus, tranzacţii financiare şi îşi pot păstra
rezervele financiare în orice monedă, reduce considerabil riscul valutar;
• Asigurarea prin garanţii guvernamentale împotriva riscului privind expropierea şi
naţionalizarea patrimoniului.
Jurisdicţiile offshore sunt gazdele filialelor unor bănci de mare prestigiu, ale unor
firme de consultanţă recunoscute pe plan internaţional şi altor categorii de specialişti implicaţi
în derularea afacerilor comerciale internaţionale. Astfel, avocaţii, managerii, evaluatorii,
auditorii, brokerii precum şi acţionarii trebuie să beneficieze de mijloace de comunicaţie şi
transport (telefon, internet, transporturi aeriene), de locuinţe, restaurante etc. la nivelul celor
existente în propriile ţări.
Paradisurile fiscale pot fi grupate în funcţie de gradul de impunere în:
• jurisdicţii care nu aplică nici un fel de taxe asupra veniturilor şi capitalurilor
indiferent de genul de afacere, locală sau internaţională: Aruba, Bermude,
Bahamas, Insulele Cook, Insulele Marshall, Mauritius etc.;
• ţări în care sunt impozitate numai activităţile locale, nu şi cele internaţionale:
Costa Rica, Hong Kong, Liberia, Panama, Venezuela etc.;
• ţări în care impozitarea activităţilor externe este redusă constând în plata unor
sume fixe şi în scutirea plăţii de taxe pe baza acordurilor privind evitarea dublei
impuneri: Cipru, Liechtenstein, Malta, Elveţia etc.;
• ţări care asigură avantaje de ordin fiscal cu precădere băncilor şi altor instituţii
financiare: Hong Kong, Singapore, Madeira, Malaesia etc.;
A avut loc o specializare a paradisurilor fiscale pe activităţi astfel: Cipru, Delaware,
Insulele Virgine Britanice pe comerţ; Cipru, Dominica, Gibraltar pe servicii; Bahamas,

9
Insulele Virgine Britanice pe protejarea averii; Panama, Liberia, Malta pe navigaţie maritimă
şi aeriană; Liechtenstein, Luxemburg pe investiţii etc:
În unele jurisdicţii offshore, cum este Singapore (finanţe), Luxemburg (holdinguri),
Elveţia (finanţe şi crearea de locuri de muncă de înaltă calificare) s-au diminuat progresiv
facilităţile acordate întreprinzătorilor de rând, crescând substanţial cele care vizau afacerile în
stil mare.
Întreprinzătorul care doreşte să deschidă o companie offshore într-un paradis fiscal
trebuie să aibă în vedere următoarele3:
• afacerile ce urmează a le desfăşura să fie derulate în afara teritoriului paradisului
fiscal, acesta reprezentând motivul principal care determină scutirea plăţii taxelor,
sau diminuarea acestora;
• existenţa unui domiciliu cu caracter permanent în teritoriul respectiv care poate fi
o adresă poştală sau o firmă de consultanţă;
• angajarea unui reprezentant local manager/secretar/firmă de avocatură cu
domiciliul în jurisdicţia offshore, care să asigure dialogul cu autorităţile locale;
• efectuarea de activităţi bancare, de asigurare şi reasigurare numai după ce sunt
îndeplinite unele condiţii suplimentare şi după ce a fost obţinută licenţa necesară.
Scopul fundamental, ce stă la baza înfiinţării unei firme offshore, îl reprezintă
încercarea legală de a reduce sumele pe care întreprinzătorul trebuie să le plătească statului
sub formă de impozite şi taxe. Pentru aceasta sunt utilizate pe scară largă preţurile de transfer.
Conform definiţiei date de Bişa Cristian, preţurile de transfer „oferă posibilitatea
folosirii diverselor tranzacţii într-o companie pentru a transfera profiturile, veniturile,
cheltuielile din zone cu un anumit tip de legislaţie şi/sau fiscalitate ridicată în zonele cu un
anumit tip de legislaţie şi/sau fiscalitate foarte permisivă, maximizând astfel profiturile nete
ale grupului.”4
Vânzarea la preţuri preferenţiale reprezintă cea mai frecvent utilizată cale de
angrenare a preţurilor de transfer în operaţiunile derulate de o firmă offshore. Esenţa
mecanismului constă în vânzarea către firma offshore a unor produse la preţuri mult mai mari
decât se percep unui terţ sau decât preţurile de pe piaţă.
Să presupunem că o firmă românească produce motoare electrice la un cost de 1.000
dolari pe bucată. În urma tratativelor, filiala din Moscova a firmei româneşti găseşte un client

3
Mănăilă A., Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală; Ed All Beck, Bucureşti, 2004, p. 8
4
Bişa C., Costea I., Capotă M., Dâncău B., Utilizarea paradisurilor fiscale, BMT Publishing House, Bucureşti,
2005, p.171
10
care se arată disponibil a achiziţiona 2.000 de motoare la un preţ unitar de 1.400 dolari. În
cazul în care firma românească vinde direct utilizatorului rus cele 2.000 de motoare ar genera
un profit de 800.000 dolari, trebuind să plătească statului român 128.000 dolari, plus impozit
pe dividende în valoare de 67.200 dolari. Suma cumulată datorată statului român ar trebui să
fie de 195.200 dolari. Dacă firma românească va constitui un offshore în Aruba ar putea să
factureze cele 2.000 de motoare la preţul unitar de 1.400 dolari filialei deţinută de firma din
România în Moscova. În acest fel, firma din România în loc să plătească 192.200 dolari la
Fiscul român va înregistra o pierdere de 10.000 dolari. Întreg profitul de 80.0000 dolari, plus
10.000 dolari pierderea fiind transferate la firma offshore din Aruba, jurisdicţie care nu
percepe nici un dolar impozit pe profit sau dividende. Să nu uităm că prin firmele offshore
tranzitează de multe ori mărfuri în care o tranşă este echivalentul cantităţii încărcate pe un
vapor, cum este cazul petrolului şi produselor rezultate din petrol, cerealelor, cherestelei etc.
Prestarea de servicii pe baza unui contract scris de către o firmă offshore membră a
grupului pentru o altă firmă din interiorul aceluiaşi grup, care este profitabilă dar îşi
desfăşoară activitatea într-un teritoriu obişnuit din punct de vedere fiscal. Are loc, astfel, în
realitate un transfer de bani către firma offshore, micşorându-se baza de impozitare a firmei
care a apelat la servicii. Prestaţiile efectuate de firma de management sau de consultanţă sunt
în cele mai multe cazuri derizorii, nefiind utile beneficiarului decât eventual în mică măsură.
În schimb, ele sunt supraevaluate în factură pentru a asigura transferul sumelor de bani în
paradisul fiscal. Evaluarea prestaţiilor efectuate este destul de greu de făcut pentru că pot fi
emise o serie de justificări legate de competenţa deosebită a consultanţilor, de consumul
consistent de timp prilejuit de desfăşurarea activităţilor în acest domeniu.
Redevenţele percepute ca plată pentru cedarea dreptului de folosinţă a brevetelor de
invenţie sau pentru transferul de asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know how).
Plata unor astfel de redevenţe nerealist de mari reprezintă o altă posibilitate de a transfera
sume de bani către o firmă offshore membră a grupului respectiv.
Înfiinţarea şi funcţionarea unei firme offshore într-un paradis fiscal presupune
suportarea unor cheltuieli de către proprietarul acesteia şi anume:
• capitalul social necesar înfiinţării companiei;
• taxa percepută de firma de avocatură pentru consultanţa acordată cu ocazia
înfiinţării firmei;
• taxa anuală de înmatriculare plătită sub forma unei sume fixe sau sub forma unui
procent din profit;

11
 • cheltuieli cu obţinerea unui sediu (căsuţă poştală în cele mai multe cazuri) şi
pentru utilizarea telefonului, faxului etc.;
• cheltuieli generate de remunerarea directorilor, secretarelor etc., toţi aceştia fiind
localnici;
• cheltuieli ocazionate de transmiterea corespondenţei din paradisul fiscal în ţara de
reşedinţă a proprietarului firmei offshore.
Într-o jurisdicţie offshore prietenoasă cheltuielile implicate de înfiinţarea şi
funcţionarea firmei offshore se cifrează la aproximativ 2.000 dolari în primul an de existenţă
putând să scadă în următorii ani de activitate. Sunt însă şi paradisuri fiscale unde cheltuielile
anuale de funcţionare se pot apropia de 10.000 dolari anual.
Aceste cheltuieli sunt însă mici faţă de câştigurile ce pot apărea într-o tranzacţie
intermediată de o firmă offshore.
Conform cifrelor avansate în literatura de specialitate aproximativ 40% din valoarea
comerţului mondial şi peste 70% din masa monetară mondială sunt tranzacţionate prin
paradisuri fiscale.
În contradicţie cu politica adoptată în ultimii 10 ani, SUA au fost cele care au
determinat proprii cetăţeni să utilizeze firmele offshore prin schimbarea codului fiscal.
Firmele de consultanţă în domeniu au lansat cunoscuta lozincă „produceţi milioane onshore,
dar păstraţile offshore”. Americanii dovedesc însă şi în continuare un interes deosebit pentru
teritoriile cu fiscalitate redusă. Astfel, micul stat Delware (717.000 locuitori) de pe Coasta de
est a SUA, caracterizat prin taxe scăzute şi prin lipsa multor restricţii este considerat un
paradis fiscal. Aproape 300 de firme multinaţionale americane din primele 500 clasificate de
revista Fortune au sediul în Delware, iar 80% din societăţile americane care şi-au schimbat
sediul central după 1966 s-au orientat către acest stat.
Bineînţeles că şi românii s-au adaptat repede la rigorile economiei de piaţă, astfel că în
prezent peste 20.000 de conaţionali deţin cel puţin o firmă offshore într-un paradis fiscal,
numărul lor fiind în creştere.
Cunoscutul om de afaceri Ion Ţiriac este posesorul unui salon auto în Bucureşti, fiind
şi distribuitor al mai multor mărci de autoturisme prestigioase. Achiziţionate din străinătate,
autoturismele sunt facturate pe o firmă offshore deţinută de Ion Ţiriac în Cipru, aceasta la
rândul său refacturează la un preţ mărit autoturismele către firmele distribuitoare din România
care aparţin tot lui Ion Ţiriac. Autoturismele sunt vândute în România cu un adaos comercial

12
de 15%, profitul rămânând în cea mai mare parte în Cipru unde impozitarea este cu mult mai
mică decât în România.
Postul Antena 1 deţinut de familia Voiculescu avea ca principali acţionari firma
Grivco SA şi firma Crescent Comercial & Maritime Ltd Cipru. De altfel, cele mai multe
posturi de televiziune şi de radio (Realitatea tv, Prima tv, Pro tv, B1 tv etc.) sunt proprietatea
unor firme cu sediul în paradisuri fiscale.
Una dintre firmele lui George Copos a achiziţionat în 1999 de la statul român 85,5%
din capitalul societăţii Telefericul SA, firmă specializată în trasportul pe cablu. Ulterior firma
lui Copos a vândut 48% din acţiuni unui offshore cu acţiuni la purtător din Cipru.
Globalizarea economiei mondiale a presupus printre altele extinderea reţelei filialelor
deţinute în străinătate de către firmele multinaţionale, care prin utilizarea preţurilor de transfer
au posibilitatea să delocalizeze profiturile dirijându-le către paradisurile fiscale, efectele
concretizate în diminuarea încasărilor bugetare fiind resimţite de celelalte state. Dacă avem în
vedere şi marile escrocherii, respectiv derularea prin paradisurile fiscale a unor activităţi ce ţin
de criminalitatea financiară internaţională, nu ne mai mirăm de proasta reputaţie de care
aceasta din urmă se bucură în ochii multor guverne din lume. SUA, Marea Britanie, Franţa,
Germania, Rusia etc. au criticat explicit atitudinea paradisurilor fiscale. Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi Grupul de acţiune în domeniul financiar al
spălării banilor (FAFT) au învinuit în anul 2000 un număr de 50 de paradisuri fiscale de
infracţiuni cu privire la favorizarea infractorului. Măsurile de contracarare venite din partea
ţărilor dezvoltate în special au fost diverse. În decembrie 1989, armata SUA a intervenit în
Panama pentru a aresta pe generalul Noriega care era şeful statului în exerciţiu. Această
acţiune a fost necesară deoarece Noriega patrona transferurile de heroină din zonă,
transformând Panama într-o adevărată placă turnantă a traficului de droguri către SUA. Unele
ţări, îndeosebi din rândul ţărilor dezvoltate, au reuşit să încheie acorduri bilaterale cu
jurisdicţiile offshore privind schimbul de informaţii fiscale. Modificările legislative din multe
ţări ale lumii, obligă organele abilitate să urmărească o tranzacţie sub aspect fiscal până la
utilizatorul final, astfel încât plătitorul de impozite să nu evite plata obligaţiilor fiscale prin
interpunerea unor firme offshore. Tranzacţia este judecată funcţie de realitatea economică şi
nu după forma pe care i-o conferă participanţii, chiar dacă acţiunile acestora din urmă sunt
legale. Utilizarea acestui principiu urmăreşte obligarea tuturor contribuabililor să-şi plătească
taxele funcţie de substanţa economică a activităţii desfăşurate.

13
Bibliografie

1. A., Goldblatt D., Held D., McGrew Perraton J., Transformări globale, Politică,
economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi 2004;
2. Robertson R., Globalization: Social, Theory and the Global Culture, London, Sage
1992;
3. Mănăilă A., Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală; Ed All Beck, Bucureşti,
2004;
4. Bişa C., Costea I., Capotă M., Dâncău B., Utilizarea paradisurilor fiscale, BMT
Publishing House, Bucureşti, 2005.

14