2.

METODOLOGIA CERCETĂRII
ŞTIINŢIFICE

 Metodologie, metodă, tehnică, instrument de cercetare –

delimitări conceptuale
 Principii metodologice ale cercetării ştiinţifice
Obiective  Evaluarea cercetărilor ştiinţifice
 Tipuri de cunoaștere
 Competenţa pentru lectura ştiinţifică

2.1. METODOLOGIE, METODĂ, TEHNICĂ,

INSTRUMENT DE CERCETARE – DELIMITĂRI
CONCEPTUALE [1,3,7]

În sens larg prin metodologie se înţelege ansamblul unor metode

folosite în cercetarea ştiinţifică sau ştiinţa efectuării cercetării. Etimologia
cuvântului conduce către cuvintele greceşti:
- metodos (drum, cale);
- logos (ştiinţă).
Prin metodologia cercetării se înţelege existenţa unei discipline în
care se dezvoltă modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice.
Ansamblul metodelor, procedeelor, regulilor şi postulatelor utilizate
în procesul cercetării ştiinţifice, inclusiv teoria asupra metodelor pe care le
utilizează ştiinţa, constituie metodologia ştiinţei.
Scopul fundamental al metodologiei este acela de a ajuta la
înţelegerea, în termeni cât mai largi posibili, nu atât a produselor ştiinţei,
cât a procesului de cunoaştere însuşi.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţia sa, metodologia cercetării
ştiinţifice cuprinde:
 definirea adecvată a domeniului studiat;
 principii şi reguli de desfăşurare a cercetărilor;

11
  metodele și mijloacele de lucru pentru culegerea şi interpretarea
datelor;
 strategii de construcţie sau reconstrucţie teoretică.
Prin metodă, se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi
principii de cunoaştere a realităţii. Există astfel, metode cantitative, metode
calitative, metoda statistică, metoda inductivă sau deductivă etc. La prima
vedere, utilizarea termenului poate crea anumite dificultăţi, de aceea se
impune realizarea unei clasificări, pe baza unor diverse criterii:
a) după criteriul temporal:
- metode transversale – analiza fenomenelor sau evenimentelor
sociale, la un moment dat (ancheta, sondajul de opinie, testele psihologice
şi sociometrice etc.);
- metode longitudinale – analiza fenomenelor sau evenimentelor în
evoluţia lor (studiul de caz, analiza biografică, studiul panel etc.);
b) după tipul demersului investigativ:
- metode cantitative – cu orientare de tip pozitivist-explicativă
(ancheta, experimentul, interviul structurat);
- metode calitative – cu orientare de tip fenomenologică,
comprehensivă (observaţia participativă, interviul nestructurat sau intensiv,
studiul de caz etc.);
- metode de intersecţie – îmbinarea între abordarea cantitativă și
calitativă (analiza reţelelor, analiza documentelor).
c) după locul ocupat în procesul investigativ:
- metode de culegere a datelor (ancheta, experimentul, observaţia
etc.);
- metode de prelucrare a datelor (statistico-matematice, metode
comprehensive de analiză);
- metode de interpretare a datelor (inductivă, deductivă, comparativă,
explicaţia cauzală);
- Metoda analizei de regresie bazată pe experienţa anterioară în
studiul evenimentelor, poate să prevadă evoluţia viitoare a factorilor de
analiză pornind de la experienţa trecută, pentru condiţii similare de
desfăşurare a evenimentelor.
- Metode statistice (probabilistice, analiză multivariată etc.), exprimă
relaţiile de concordantă între factorii sistemului; sunt metode cantitative
(analizele multivariate exprimă relaţii dintre factori în termeni matematici).
- Metoda simulărilor computerizate (eventual bazate pe un sistem
expert). Oferă posibilitatea analizei rapide a tuturor factorilor de influență
identificaţi pentru toate situaţiile în care opţiunile şi incertitudinile trebuie
explorate în detaliu.

12
 - Analiza sistemelor tip soft (nedefinite) oferă posibilitatea analizei
rapide a tuturor factorilor de risc identificaţi. De regulă nu cuantifică
importanţa relaţiilor şi interacţiunilor dintre factorii implicaţi
- Metoda elementelor finite este utilizată pentru rezolvarea
problemelor de inginerie și fizică; permite analizarea fenomenelor fizice
care pot fi descrise cu ajutorul modelelor matematice constituite din
sisteme de ecuaţii diferenţiale cu condiţii iniţiale şi la limite. Fenomenele
de deformare a corpurilor solide, determinarea câmpurilor termice şi
electromagnetice, analizarea câmpurilor de viteză şi presiune într-un fluid,
constituie numai o parte din potenţialul aplicativ al metodei de modelare
numerică cu elemente finite [10].
Cele mai importante concepte ale Metodei cu Elemente Finite sunt
următoarele: structura, modelul de calcul, discretizarea, nodul, element
finit. De asemenea, elementele finite pot fi clasificate după diverse criterii
și anume: tipul de analiză, rolul funcțional, forma geometrică, numărul
nodurilor, numărul gradelor de libertate ale fiecărui nod, gradul
polinomului de interpolare, caracteristicile materialului.
Conceptul fundamental cu care operează această metodă este cel de
aproximare prin discretizare. Corpurile, considerate ca medii continue, se
descompun într-un număr finit de elemente geometrice (părţi ale corpului),
cu aceleaşi proprietăţi fizice şi funcţionale ca ale corpului iniţial. Folosind
aceste elemente finite, modelul analitic diferenţial se transformă într-un
model numeric, care poate fi introdus şi rezolvat pe calculator.
Metoda elementelor finite, în mod obișnuit, definește necunoscutele
(deplasări sau eforturi) în punctele modelului și calculează valorile lor în
aceste puncta [10].
Metoda elementelor finite (MEF) poate fi aplicată în orice domeniu
de activitate, fiind utilizată pentru a face prognoze referitoare la
comportamentul structurilor care sunt supuse la aproape toate fenomenele
fizice și anume:
 tensiunea mecanică (analiza la efort);
 vibrații mecanice;
 analiza structurală (determinarea stării de tensiune sau de
deformație dintr-o structură solicitată);
 analiza termică (determinarea câmpului de temperatură sau a
fluxului de căldura dintr-o structură solicitată termic - conducție,
convecție și radiație);
 analiza fluidelor (determinarea funcției de curent sau a potențialului
de viteză);
 analiza electrică/magnetică (determinarea fluxului electric sau
magnetic);

13
  mecanica solidelor;
 acustica.
Tehnica de cercetare este subsumată unei metode şi reprezintă
maniera de utilizare a diferitelor instrumente de investigare, cu ajutorul
cărora se culeg sau se prelucrează datele, iar instrumentul este
materializarea unei metode (exemplu: chestionarul este instrumentul
anchetei, ghidul de interviu este instrumentul interviului structurat sau
semistructurat, ghidul de observaţie este instrumentul pentru metoda
observaţiei etc.).

2.2. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE CERCETĂRII

ŞTIINŢIFICE [1,6,8]

Desfăşurarea cercetărilor ştiinţifice presupune respectarea

următoarelor principii:
 Principiul unităţii dintre teoretic şi empiric. Prezenţa teoreticului
în cercetarea empirică, indiferent de ponderea lui, este de multe ori
implicită, sub forma unor presupoziţii, care trebuie să fie conştientizate şi
explicitate, înaintea demarării cercetării. Necesitatea ancorării în teorie
poate fi argumentată astfel:
a) Teoreticul, sub forma unor concepte sau ipoteze, va organiza şi
ghida demersul empiric, micşorând astfel costurile cercetării.
b) Explicarea şi comunicarea arsenalului teoretic face posibilă
evaluarea de către comunitatea ştiinţifică a validităţii instrumentelor şi a
acurateţei rezultatelor.
 Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi
explicaţie pune în discuţie relaţia dintre obiectul şi subiectul cunoaşterii. În
cadrul explicativ se utilizează principiile pozitiviste şi se operează cu
scheme cauzale care evidenţiază legături statistice, influenţe şi determinări
între fenomene şi procese sociale, iar în cel comprehensiv se face apel la
intuiţie, empatie şi la experienţa trăirilor proprii.
 Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea
convergentă a metodelor cantitative şi calitative în scopul obţinerii unor
complementarităţi şi interferenţe atât la nivelul general epistemologic, cât
şi la alte niveluri particulare.
 Principiul unităţii dintre aprecierile constatative şi cele evaluative
presupune angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor general-
valabile în orice societate democratică.

14
 2.3. EVALUAREA CERCETĂRILOR ŞTIINŢIFICE [1,6,8]

Sarcina evaluării cercetărilor ştiinţifice revine, în primul rând, celor

care le realizează. Activitatea de evaluare a cercetării are rolul de a se
constitui într-o atitudine critică în receptarea rezultatelor, prevenindu-se
improvizaţia, cât şi denaturarea adevărului, prin intermediul unor elaborări
teoretice sofisticate, în scopul susţinerii sau promovării unor interese
părtinitoare.
Deşi literatura destinată evaluării cercetărilor ştiinţifice nu este prea
bogată, s-au elaborat totuşi criterii care vizează, în principal:
 corectitudinea cadrului teoretic al cercetării;
 calitatea analizei conceptuale şi definirea domeniului cercetat;
 adecvarea metodelor, tehnicilor şi a instrumentelor de lucru la
specificul obiectului studiat şi la caracteristicile populaţiei investigate.
Fiecare ştiinţă îşi are noţiunile sale, metodele sale specifice, rodul
evoluţiei şi al acumulărilor istorice; toate ştiinţele au însă în comun ceea ce
se numeşte metoda ştiinţifică de abordare a cercetării (fig. 2.1).

Date
(informații)

Metoda ştiinţifică de
Relații
abordare a cercetării

Modele

Fig. 2.1. Metoda ştiinţifică de abordare a cercetării.

Deşi concepţia despre metodă se schimbă odată cu ştiinţa însăşi, se

conturează o serie de principii cu caracter permanent, proprii oricărei
metode ştiinţifice. Toate ştiinţele se bazează pe o serie de fapte, date,
“evidenţe”, informații percepute din lumea reală, pe care trebuie să le
explice şi cu care se confruntă diversele teorii.
Datele se află într-o serie de relaţii, ca expresie a interdependenţelor
dintre date, care sunt interpretate în cadrul anumitor modele, ca un prim
pas către elaborarea unor teorii cuprinzătoare. Confuzia şi ambiguitatea
apare atunci când se încalcă succesiunea date – relaţii – modele. Acest
fapt constituie o gravă abatere de la metoda ştiinţifică.

15
 Abordarea ştiinţifică începe prin delimitarea graniţelor domeniului în
care se înscriu cuceririle ştiinţei şi prin stabilirea graniţelor imposibilului,
adică ale reprezentărilor care contrazic experienţa ştiinţifică îndelungată.
Între cele două graniţe se află domeniul fenomenelor nestudiate, dar
posibile. Deosebirile dintre abordarea ştiinţifică şi abordarea obişnuită a
fenomenelor apar pregnant la determinarea limitelor dintre plauzibil
(posibil, probabil) şi imposibil.
Ştiinţa nu stabileşte numai graniţele posibilului, dar delimitează în
acelaşi timp, cu exactitate, presupunerile, chiar şi pe cele mai plauzibile,
de afirmaţiile dovedite. Delimitând lucrurile plauzibile de cele dovedite,
ştiinţa clarifică ce afirmaţii necesită o continuare a cercetării.
Una din principalele trăsături ale ştiinţei este deschiderea la nou,
capacitatea de a reexamina reprezentările statornicite (obișnuite) şi dacă
este nevoie de a renunţa la ele.
Ştiinţa este alcătuită din fapte (întâmplare sau împrejurare reală,
lucru petrecut în realitate), din relaţiile dintre fapte (legătură, conexiune,
raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile acestora) şi din
explicaţiile acestor relaţii (lămurire, clarificare a unei probleme dificile, a
unui fenomen). Faptele şi relaţiile trebuie respectate. Faptele bine stabilite
rămân neschimbate, numai relaţiile se precizează odată cu dezvoltarea
ştiinţei. Reprezentările sau modelele se dezvoltă şi îşi schimbă aspectul cu
fiecare nouă descoperire.
Stabilitatea este una din cele mai importante trăsături ale ştiinţei,
altfel, după fiecare descoperire, totul ar trebui luat de la capăt.
Ca o sinteză a ceea ce metoda ştiinţifică are comun pentru toate
ştiinţele, se constată că există într-adevăr unele cerinţe evidente:
 atitudine de imparţialitate;
 hotărârea de a lua în considerare toate posibilităţile rezonabile;
 dorinţa de a depune orice eforturi pentru a fi exact ori de câte ori
acest lucru este posibil;
 necesitatea de a evita influenţa ideilor preconcepute.
Dacă se face referire la cercetarea fundamentală, metoda științifică
va avea ca obiectiv formarea unor concepte, apoi, cu ajutorul acestor
concepte vor fi elaborate ipoteze, teorii, legi.

2.4. PRINCIPIILE CERCETARII ŞTIINŢIFICE [3,7,8,9]

Principiile cercetării definesc și normează cadrul oricărei activități de

cercetare stiințifică. Ele reprezintă, nu numai regulile de urmat de către

16
cercetătorul științific, ci și reperele morale ce definesc atitudinea etică a
acestuia, față de obiectivele cercetării.
Concluziile cercetării științifice se vor regăsi într-o manieră sintetică,
concisă în rezultatele științifice obținute, pe baza cărora se va elabora
lucrarea stiințifică.
Principiile cercetării științifice se referă la [8]:
1. Principiul obiectivității – se referă la obiectul cercetării și la
modul în care acesta trebuie studiat, dar și la atitudinea cercetătorului față
de obiectul cercetării sale.
2. Principiul utilității – are în vedere ca rezultatele cercetării să-și
găsească, atât o aplicabilitate teoretică, cât și practică.
3. Principiul competenței – rigurozitatea acestui principiu este
definită prin următoarele reguli:
 în activitatea de cercetare trebuie admiși numai specialiști formați
în domeniul stiințific respectiv;
 persoana care dorește să desfășoare activitatea de cercetare trebuie
să posede anumite aptitudini: dorința de cunoaștere, spirit de observații,
spirit critic, capacitate de analiză, pasiune și răbdare, devotament,
onestitate, seriozitate;
 o anumită experiență profesională de specialitate, dublată de un
„stagiu de pregătire” în activitatea de cercetare științifică.
4. Principiul adevărului – se referă la faptul că orice cercetare
științifică are ca scop descoperirea adevărului, care să reflecte natura reală a
obiectului cercetat.
5. Principiul metodic – se raportează la metodologia cercetarii
științifice recomandând respectarea următoarelor reguli: orice activitate
științifică trebuie condusă metodic, în conformitate cu un plan riguros
pregătit anterior de cercetatorul științific respectiv; trebuie utilizate tehnici
și metode de lucru adecvate naturii obiectului cercetat.
6. Principiul corelației – se referă la faptul că rezultatele științifice
ale cercetării trebuie corelate cu datele deja existente în domeniul științific
respectiv, și se va ține seama de următoarele aspecte: raporturile obiectului
cercetat cu altele din aceeași clasă de obiecte sau cu obiecte conexe cu
acesta; cunoștințele deja existente despre obiecte apropiate sau înrudite cu
obiectul cercetării respective.
7. Principiul demonstrației – susține, că orice afirmație din cadrul
activității de cercetare științifică trebuie demonstrată. Astfel, orice cercetare
științifică trebuie să fie reprodusă sub forma unui „model teoretic” care să
reprezinte cât mai fidel posibil obiectul cercetat și calitățile acestuia.
8. Principiul evaluării – se referă la modul de evaluare și utilizare a
rezultatelor obținute din activitatea de cercetare științifică. Se cer a fi

17
respectate: evaluarea rezultatelor să fie corectă; rezultatele obținute să fie
comparate cu datele existente în literatura de specialitate a problemei
cercetate; să se verifice dacă rezultatele obținute sunt corecte, acțiune ce
trebuie realizată de o altă echipă de cercetători.
9. Principiul psihomoral – acest principiu privește atât cercetătorul,
cât și modul în care se desfășoară activitatea de cercetare științifică a
acestuia. În acest sens, trebuie avute în vedere următoarele: cercetarea
întreprinsă să fie conformă cu natura personalității cercetătorului, cu
pregătirea și preocupările personale ale acestuia; persoana care a efectuat
cercetarea științifică trebuie să aibă credibilitate, să fie convingătoare ca să
impună, prin argumente și demonstrații, rezultatele teoretice și practice ale
cercetării astfel încât acestea să fie recunoscute și acceptate de specialiștii
din domeniul științific respectiv.

2.5. TIPURILE DE CUNOAȘTERE [2,3,4]

Cunoaşterea este o activitate social-umană, un proces complex prin

care oamenii îşi construiesc imagini, idei, concepţii, teorii despre realitatea
înconjurătoare şi despre ei însăşi, în scopul de a explica, prevederea şi de a
transforma fenomenele din natură şi societate.
Funcţia de bază a cunoaşterii este de a furniza explicaţii, de a face
previziuni, de a oferi cunoştinţe pentru desfăşurarea activităţilor umane. La
rândul său cunoaşterea este dependentă de cerinţele activităţii practice, iar
nivelul său de dezvoltare va fi determinat de exigenţele acesteia.
Cunoaşterea îşi are originea în procesul practicii. Practica reprezintă
punctul de plecare în cunoaştere, baza pe care se desfăşoară cunoaşterea,
dar şi rezultat al cunoaşterii, precum şi criteriul fundamental de verificare
al cunoştinţelor.
Cunoaşterea face ea însăşi obiectul unei activităţi speciale de
reflecţie constituindu-se astfel teoria cunoaşterii sau gnoseologia. Ea s-a
cristalizat pe baza unei reflecţii critice, sistematice asupra particularităţilor
procesului de cunoaştere.
Cunoaşterea ştiinţifică se desfăşoară ca un proces conştient, condus
şi reglementat, în timp ce cunoaşterea comună se realizează de cele mai
multe ori spontan şi întâmplător (fig. 2.2).
Cunoaşterea ştiinţifică are un înalt grad de generalitate, vizează
esenţialul în formele lui diferite de manifestare. Ea se distanţează de
individual ca să poată ajunge la universal, reflectând gradul de
abstractizare. Cunoaşterea comună se opreşte la aparenţe, la formele de
manifestare a fenomenelor.

18
 Cunoaşterea ştiinţifică este teoretică, are ca punct de plecare şi
finalitate practică, realitatea, dar creează un univers nou, cel al conceptelor,
ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice.

Cunoaşterea comună rămâne la nivelul

de imagini senzoriale, reprezentări şi idei
legate de întâmplare, aparenţă.

Cunoaștera
Cunoaşterea ştiinţifică înseamnă
explicarea fenomenelor cercetate, în timp
ce cunoaşterea comună se limitează la
simpla constatare sau o explicaţie sumară,
lipsită de argumente valabile.

Fig. 2.2. Componentele cunoașterii.

Cunoaşterea ştiinţifică foloseşte de regulă un limbaj special, al

simbolurilor, deosebit de cel natural propriu cunoaşterii comune.
Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de celelalte tipuri de cunoaştere
umană şi în primul rând de cea comună, proprie oricărui om datorită
înzestrării sale native, din mai multe puncte de vedere al:
 Formei: cunoaşterea ştiinţifică se constituie sub forma unor
teorii ştiinţifice-sisteme de adevăruri ierarhizate, caracterizate printr-o
deplină coerenţă internă pe linia conţinutului şi o riguroasă organizare pe
linia logico-deductivă pe linia formei care explică şi prevăd evoluţia
fenomenelor şi proceselor şi legile obiective ce acţionează în fiecare
domeniu.
 Metodelor: cunoaşterea ştiinţifică determină proprietăţile
calitative ale fenomenelor cercetate şi conexiunile dintre ele cu ajutorul
unor metode şi instrumente precise, care permit: înregistrarea, clasificarea,
măsurarea şi compararea tuturor caracteristicilor lor cantitative.
 Procedeelor de verificare: cunoaşterea ştiinţifică dispune de
procedee şi tehnici de verificare a adevărului ipotezelor sale de la
observarea dirijată ştiinţific şi experimentul ştiinţific până la analiza
structurii logico-matematice a teoriilor. Fiind supuse unor probe tot mai
exigente, cunoştinţele ştiinţifice se îmbunătăţesc şi se dezvoltă în
permanenţă.
 Limbajului: cunoaşterea ştiinţifică foloseşte un limbaj
specializat, cu un înalt grad de abstractizare, diferenţiat de la o ştiinţă la
alta, şi într-o anumită măsură deosebit de limbajul comun. Semnificaţiile

19
termenilor limbajului ştiinţific sunt precizate cu ajutorul unor definiţii
explicite şi univoce, care nu lasă loc unor interpretări alternative, iar
enunţurile sale au întotdeauna o temeinică justificare faptică sau
demonstrativă şi servesc, la rândul lor, pentru fundamentarea altor enunţuri
care decurg în mod logic din ele.

2.6. NIVELURILE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE [2,3,8]

Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte care

însă se presupun reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic (fig. 2.3).
Nivelul empiric constă din datele şi faptele empirice ale ştiinţei.
Faptele reale sunt însumate, grupate, indexate şi cuprinse în indicatori
potrivit nevoilor cunoaşterii şi exigenţelor metodologice existente. Ele
devin astfel fapte ştiinţifice, diferite de faptele reale.
Ştiinţa economică, la fel ca orice altă ştiinţă, nu se opreşte la înregistrarea,
selectarea şi gruparea faptelor ştiinţifice. Ea continuă prelucrarea datelor cu
privire la aceste fapte cu ajutorul metodelor statistico-matematice,
dezvăluind pe această cale aşa numitele legităţi sau regularităţi empirice,
precum: repetabilitatea, ciclicitatea, modificările structurale, corelaţii.
Pe baza faptelor ştiinţifice şi a legităţilor empirice (care nu surprind
esenţa şi cauzele fenomenelor) sunt elaborate enunţurile ştiinţifice.

Nivelul empiric constă din datele şi

faptele empirice ale ştiinţei.
Nivelurile cunoaşterii
ştiinţifice

Nivelul teoretic este constituit din

teoriile ştiinţifice.

Fig. 2.3. Nivelurile cunoaşterii ştiinţifice.

Nivelul teoretic este constituit din teoriile ştiinţifice. În cadrul

teoriilor sunt formulate noţiunile, enunţurile şi tezele ştiinţifice.
Enunţurile şi tezele teoretice exprimă raporturile dintre
caracteristicile faptelor ştiinţifice sub forma unor afirmaţii sau negaţii. Ele
presupun noţiunile ştiinţifice legate între ele în mod logic.

20
 Pentru a răspunde exigenţelor impuse de cunoaşterea ştiinţifică, o
teorie trebuie să satisfacă unele condiţii elementare:
 coerenţă logică - enunţurile să se afle în relaţii de
compatibilitate reciprocă;
 deductibilitate - enunţurile derivă logic unele din altele;
 completitudine - teoria ştiinţifică tinde să acopere explicativ
domeniul la care se referă, să formuleze toate relaţiile
semnificative pentru cunoaşterea acestuia la un moment dat;
 verificabilitate - orice teorie ştiinţifică trebuie să cuprindă
procedee care să permită legătura cu experienţa, precum şi
criterii esenţiale de verificare a conţinutului său ştiinţific.

2.7. COMPETENŢA PENTRU LECTURA ŞTIINŢIFICĂ

[5,6,7]

În termeni operaţionali conceptul poate fi descompus în următoarea

listă de capacităţi sau aptitudini ale celui ce face lectura ştiinţifică:
Observarea: constă în înregistrarea unitară a datelor privind
caracteristicile unităților unei colectivități statistice.
Identificarea: recunoașterea mai multor noțiuni, obiecte, evenimente
etc. diferite.
Descrierea: izolarea şi enumerarea caracteristicilor importante,
utilizarea unei terminologii proprii.
Clasificarea: compararea caracteristicilor şi punerea lor în contrast,
ordonarea, punerea în succesiune şi dispunerea ideilor, prin luarea în
considerare a unor criterii multiple.
Proiectarea investigaţiilor: punerea de întrebări, căutarea relaţiilor
posibile, aplicarea unor procedee consecvente, trecerea în revistă a studiilor
anterioare, elaborarea planului.
Colectarea datelor: luarea de notiţe, investigarea materialelor de
referinţă, utilizarea diferitelor părţi ale unei cărţi, înregistrarea datelor
într-un mod ordonat.
Interpretarea datelor: recunoaşterea relaţiilor cauză-efect,
organizarea faptelor, recapitularea informaţiei noi, modificarea vitezei de
lectură.
Comunicarea rezultatelor: utilizarea mijloacelor grafice, dispunerea
logică a informaţiei, aşezarea în succesiune a ideilor, cunoaşterea
vocabularului de specialitate, relevarea factorilor semnificativi, descrierea
clară.

21
 Formularea concluziilor: generalizarea, analiza critică, evaluarea
informaţiei, recunoaşterea ideilor şi a noţiunilor principale, stabilirea
relaţiilor şi aplicarea informaţiei pentru alte direcții de cercetare.
Lectura ştiinţifică constituie aşadar o muncă intelectuală. Ea cere
implicare în studiu, identificare şi detaşare critică de autorul lucrării,
judecată obiectivă şi subiectivă (personală), dialog creativ.
Având în vedere aceste aspecte, se consideră că metoda lecturii
personale complete, critice, constă în parcurgerea următoarelor etape:
1. Cercetarea subiectului, a temei, cu fixarea unei anumite direcții;
2. Localizarea aplicaţiilor posibile;
3. Cercetarea modului de argumentare şi motivare;
4. Identificarea antitezelor, a obiecţiilor ce pot fi formulate;
5. Identificarea comparaţiilor relevante;
6. Reperarea exemplelor de susţinere, de ilustrare a ideilor;
7. Corelarea semnificaţiilor cu recurs la sensuri noi, la cele
referenţiale, cu reţinerea unor citate, cu notarea unor valori importante;
8. Stabilirea concluziilor cu reţinerea esenţialului.
Lectura ştiinţifică se bazează pe chestionare permanentă, pe
reformulări în stil personal, pe reţinerea unor aspecte care permit
apropierea de obiectiv, de mesaj, toate având rolul de a stimula o atitudine
critică şi un comportament creativ, în sensul cel mai larg.

BIBLIOGRAFIE

1. Beveridge W.I., Arta cercetării ştiințifice, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1978

2. Constantinescu N.N.(coord.), Introducere în metodologia cercetării ştiințifice, ASE,
Bucureşti, 1989
3. Duță Alexandrina, Elemente de metodologie a cercetării ştiințifice, Editura
Universității de Vest, Timişoara, 2002
4. Migdal A., De îndoială la certitudine, Bucureşti, 1989
5. Neacşu I., Metode şi tehnici de învățare eficientă, Bucureşti, 1990
6. Popa L., Metode şi tehnici de muncă intelectuală, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1979
7. Popescu C., Răboacă Gh., Ciucur D., Iovan Daniela, Metodologia cercetării
ştiințifice economice, Editura ASE, Bucureşti, 2006
8. Zait D., Spalanzani A., Cercetarea în economie și management, Editura Economica,
2006
9. *** http://www.scritub.com/stiinta/drept/Metoda-si-metodologie-Principi64958.php
10. *** http://www.inma-cadcae.ro/index.php/fea

22