Drept urmare a Unirii din anul 1918, România a devenit un stat național unitar.

A sporit
teritoriul și populația, devenind un stat multietnic. S-a mărit potențialul industrial, mărindu-se
suprafețele arabile și rețeaua de căi ferate. În anul 1921 a fost efectuată reforma agrară,
deoarece agricultura era ruinată după război. Un număr mare de țărani au fost împroprietăriți
cu pământ. Au fost modernizate ramurile industriale (alimentară, metalurgică, extractivă).
Trăsăturile politice de bază erau în Constituția adoptată în anul 1923, viața politică fiind
influențată de partidele politice. S-a consolidat pluralismul politic: Partidul Național Liberal (Ion
Brătianu), Partidul Național Țărănesc (Iuliu Maniu). Au fost realizate reforme democratice
radicale. În anul 1939 Carol al II-lea dizolvă partidele politice, instituie un regim dictatorial
personal, introduce o noua Constituție.

Consecințele războiului s-au resimțit puternic: pierderi de vieți umane, distrugeri, teritorii,
jefuite, întreprinderi devastate. Agricultura rămâne ramura principală a economiei. Lipsa de
pământ a dus la reforme. România devine o mare producătoare și exportatoare de cereale.
Industria era una din primele din Europa. Necesitățile pieței interne și cerințele de apărare a
țării au dus la procese de modernizare a principalelor ramuri industriale. După criza economică
din 1929-1933, guvernul a dus o politică protecționistă: scăderea importului produselor ce
puteau fi fabricate în țară, încurajarea producătorilor autohtoni. Au fost create aparate, mărite
căile ferate și modernizate porturile.

Până la 1918, românii reprezentau majoritatea populației (88,5%). Cea mai importantă
minoritate o reprezentau evreii, care locuiau în orașele și târgurile din Moldova. Se mai
numărau bulgarii, turcii și găgăuzii din Dobrogea. După Unire minoritățile au crescut. În
Transilvania și Banat locuiau un număr mare de germani, maghiari și evrei, Bucovina- ucrainenii
și germanii, Basarabia – ucraineni, evrei, ruși, germani. Minoritățile erau concentrate la orașe.
Statul român a încercat afirmarea caracterului național al noilor provincii. Situațiile conflictuale
erau influențate și de relațiile încordate cu statele vecine (Ungaria și URSS). Minoritățile au avut
acces la limba maternă, au existat ziare în aceste limbi. Odată cu intrarea influenței Germaniei
naziste au fost limitate drepturile populației evreiești.

După regele Carol I, decedat în 1914, tronul a fost moștenit de nepotul lui, Ferdinand.
Încoronarea lui și a reginei Maria avut loc la 1922, în Alba Iulia. După moartea lui Ferdinand în
1927, autoritatea monarhiei este subminată. La 1927 conducător este proclamat Mihai I, fiul lui
Carol, la vârsta de 6 ani. S-a instituit regența, care urma să guverneze statul cât era minor.
Aceasta a provocat o destabilizare în viața politică. În anul 1930, Carol al II-lea preia puterea.
Instaurarea dictaturii nu a consolidat autoritatea lui Carol al II-lea. Este nevoit să părăsească
țara la 1940. La tron vine regele Mihai I, care pleacă peste 7 ani.