Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aventurile Lui Habarnam
Aventurile Lui Habarnam
Cândva, trăiau niște pitici, mici cât niște castraveciori. În orașul lor, numit Orașul Florilor, casele erau
înconjurate de flori și străzile purtau tot nume de flori: strada Clopoțeilor, aleea Romanițelor și altele
asemenea. Chiar și râul care trecea prin oraș avea nume de plantă, se numea râul Castraveților. Dincolo
de râu se afla o pădure, în care piticii culegeau poame, ciuperci și alune. Piticii erau băieți și fetițe. Băieții
purtau fie pantaloni lungi și largi, fie pantaloni scurți, cu bretele. Fiindcă nu aveau răbdare să se
pieptene, ei își tundeau scurt părul. Fetițele purtau rochițe viu colorate și își lăsau părul lung. Le plăcea
să își facă pieptănături frumoase și să își lege în păr panglicuțe sau fundițe. Fetițele și băieții nu se prea
înțelegeau. Unii băieți le spuneau fetelor vorbe urâte sau le trăgeau de păr. Atunci, fetițele se fereau de
toți băieții, fiindcă nu puteau ști care este bun și care este rău. Din cauza asta, băieții le porecliseră
”încrezutele”, dar și ele îi numeau ”bătăușii”. Într-o căsuță de pe strada Clopoțeilor locuiau șaisprezece
băiețași. În fruntea lor era Știetot, numit așa pentru că știa foarte multe lucruri, aflate din numeroasele
cărți pe care le citise. El se îmbrăca întotdeauna cu haine negre, iar când își punea ochelarii ca să
citească semăna leit cu un profesor.
Căsuța îi mai adăpostea pe doctorul Pilulă și pe mecanicul Șurubel și ajutorul său Piuliță. De asemenea,
locuiau cu ei Sirop, vestit că îi plăcea siropul cu sifon, vânătorul Glonț cu cățelușul Bulka, pictorul Tubuleț
și cântărețul Guslă, apoi Grăbilă, Bombănilă, Tăcutul, Gogoașă, Pierdetot și doi frați: Dacă și Cică. Stătea
cu ei și Habarnam, cel mai cunoscut dintre toți, fiindcă nu știa absolut nimic. Habarnam purta pantaloni
galbeni și cămașă portocalie, cravată verde și pălărie albastră. El umbla toată ziua prin oraș, scornind tot
felul de minciuni sau necăjindu-le pe fetițe. De obicei umbla cu prietenul său Bătăușul, de pe strada
Margaretelor. Flecăreau ore întregi și se certau și se împăcau de douăzeci de ori pe zi. Într-o zi,
Habarnam se plimba în afara orașului când un bondar îl izbi în ceafă și îl trânti la pământ. Bondarul zbură
imediat și băiețelul nu văzu cine îl trântise. Se uită de jur împrejur, nu era nimeni. Se uită în sus, era doar
soarele pe cer. Își închipui că se rupsese o bucățică din soare și îl lovise. Pe drumul spre casă, Habarnam
se întâlni cu Ciobdesticlă, cunoscut drept mare astronom, Îi povesti cum căzuse o bucățică din soare și îl
lovise. Ciobdesticlă râse cu poftă și îi spuse că așa ceva nu se poate. Soarele este uriaș, iar o bucățică din
el ar fi distrus tot orașul și împrejurimile. Habarnam plecă mai departe și le spuse celor întâlniți în drum
că soarele este uriaș, că s-a desprins o bucată din el și se îndreaptă chiar spre orașul lor. Ba încă își mai și
întări spusele, afirmând că i-a spus Ciobdesticlă, care văzuse totul prin telescop. Alarmați, ieșiră toți
afară și atâta se uitară la soare încât li se păru că îi lipsește o bucată. Începură să își strângă lucrurile.
Tubuleț își luă culorile și pensulele, Guslă – instrumentele muzicale, doctorul Pilulă căuta de zor trusa de
prim-ajutor, iar Gogoașă își luase umbrela. Noroc că sosi Știetot care îi liniști spunându-le că este o
scorneală a lui Habarnam. Întrebându-l pe Ciobdesticlă se lămuriră și mai bine că Habarnam născocise
totul. Râseră cât putură de el, mirându-se că l-au crezut. Chiar și năzdrăvanul se mira, fiindcă și el
crezuse în născocirea lui.
Necăjit că nu reușise să cânte la trombon, Habarnam se hotărî să se apuce de pictură. Se duse la pictorul
Tubuleț și îl găsi îmbrăcat cu halatul de lucru, cu părul lung dat pe spate. Îi spuse dorința lui și pictorul îi
dărui toate culorile lui mai vechi și o pensulă. Când apăru prietenul său Bătăușul, Habarnam îi ceru să
stea pe scaun ca să îi facă portretul. Bucuros, Bătăușul se așeză. Habarnam pictă un chip cu părul
albastru, nasul roșu, urechile verzi și ochii portocalii. Ba îi mai făcu de la el și niște mustăți violete. Când
își zări portretul, Bătăușul se sperie. Deși Habarnam afirma că seamănă cu el, Bătăușul nu putea accepta
culorile folosite și nici faptul că îl pictase cu mustăți, deși el nu avea deloc. Ceru să-i dea portretul, ca să-l
rupă, Habarnam se opuse și se luară la bătaie. Știetot, doctorul Pilulă și ceilalți veniră într-un suflet, să
vadă ce s-a întâmplat. Toți fură de acord cu Bătăușul, că portretul nu îi semăna defel. Habarnam îi scrise
însă numele dedesubt și îl agăță pe perete. Bătăușul amenință că va veni noaptea și îl va lua, dar
Habarnam nu dormi deloc în noaptea aceea. Stătu treaz și le pictă portretele celorlalți. Nici aceste
portrete nu semănau cu realitatea. În picturile lui Habarnam, Gogoașă era atât de gras încât nu încăpea
pe pânză, Grăbilă avea picioarele anormal de subțiri și coadă de câine, vânătorul Glonț era călare pe
câinele Bulka, doctorul Pilulă avea un termometru în loc de nas, iar Știetot avea urechi de măgar.
Băiețașul agăță portretele pe pereți și scrise dedesubt numele. Dimineață, primul care văzu expoziția fu
doctorul Pilulă. El râse cu poftă în fața fiecărui portret, dar când ajunse la al lui se supără. Îi ceru lui
Habarnam să îl ia de acolo, dar băiețașul nu se învoi. Atunci, Pilulă îl amenință că seara o să-i dea ulei de
ricin. Speriat, Habarnam luă portretul și îl rupse. Următorul fu Glonț. Ca și doctorul, râse văzând
portretele celorlalți și se înfurie văzându-l pe al său. Îl amenință pe Habarnam că nu îl va mai lua la
vânătoare cu el și portretul fu luat de pe perete. Cam așa s-a întâmplat și cu ceilalți. Ultimul care s-a
trezit și și-a văzut portretul a fost pictorul Tubuleț. Supărat, el dădu portretul jos și îi luă lui Habarnam
culorile și pensula. Rămăsese doar portretul Bătăușului. Habarnam i-l duse și i-l dădu, cu condiția să se
împace cu el. Bătăușul se împăcă, dar puse și el o condiție, să nu-i mai facă niciodată portretul.
Habarnam spuse că nu va mai desena niciodată, fiindcă făcuse atâtea portrete și nimeni nu îi mulțumise.
După ce nu a reușit să devină pictor, Habarnam s-a hotărât să încerce să facă poezie. Se duse la un poet,
cunoscut de-al lui, care se numise Tonă și își schimbase numele cu unul mai poetic, Diamant. Îi spuse că
vrea să devină și el poet și îl rugă să îl învețe să compună versuri. Poetul îi spuse că întâi trebuie să
verifice dacă are talent. Băiețașul spuse că are, că e foarte înzestrat, dar Diamant răspunse că trebuie să
verifice. Diamant îl întrebă dacă știe ce este rima. Habarnam nu știa. Poetul îi spuse că două cuvinte
rimează când au aceeași terminație și îi dădu câteva exemple: lună-alună, cioară-vioară. Îi ceru apoi să
spună și el un cuvânt care să rimeze cu cuvântul ”câlți”. Habarnam inventă pe loc cuvântul ”smâlți”.
Diamant spuse că nu merge așa, totuși, când băiețașul îi ceru să spună el rima aceea, nu găsi niciun
cuvânt, oricât se strădui. Apucat de o durere de cap, Diamant îl trimise pe Habarnam acasă, spunându-i
că are talent și poate să scrie versuri. Acasă, băiețașul se apucă de scris. Scrise poezii toată ziua și seara,
le citi celorlalți ceea ce scrisese. ”Știetot s-a dus la baie Și-a sărit peste o oaie.” ”Grăbilă era nemâncat Și-
anghițit un fier de călcat.” ”Dacă are sub perniță O bucată de halviță.” Fiecare dintre eroii versurilor se
supărară pentru minciunile scrise de Habarnam, chiar dacă acesta încercă să le explice că le folosise doar
pentru a obține rimele. La rândul lor, ceilalți refuzară să asculte versurile dedicate de Habarnam.
Băiețelul spuse că, atunci, se va duce să le citească vecinilor, dar colocatarii lui îl amenințară că nu îl mai
primesc în casă. Până la urmă, Habarnam hotărî să nu mai scrie niciodată poezii.
deschidă porțile ca să iasă pe stradă. Automobilul străbătu tot orașul până când ajunse la râu. Aici se
dădu peste cap, apoi se prăbuși în apă. Habarnam căzuse din mașină și rămăsese lat pe jos. Băiețașii îl
duseră acasă pe șoferul nepriceput și îl întinseră pe pat. Doctorul Pilulă îl consultă și constată că, în afară
de niște așchii înfipte în piele, nu are nimic. Începu să i le scoată, iar Habarnam porni să urle de parcă îl
înjunghia. Doctorul îi dezinfectă rănile și îi spuse să stea liniștit, că se duce să aducă termometrul. În lipsa
doctorului, Habarnam sări pe fereastră și nu se opri decât la prietenul lui, Bătăușul.
Capitolul VI Cum a născocit Știetot un balon
Știetot le povestea mereu prietenilor săi ceea ce citea el în cărțile de călătorii. Băiețașilor le plăceau mult
aceste povestiri și până la urmă și-au dorit și ei să plece într-o călătorie aventuroasă. Unii au zis să plece
pe jos, alții – cu barca pe râu, dar Știetot a propus să facă un balon și să zboare cu el. În oraș creșteau
flori asemănătoare cu ficușii. Dacă le crestai tulpina, curgea un lichid care se îngroșa treptat și devenea
cauciuc. Știetot le ceru băiețașilor să strângă suc de cauciuc, într-un butoi mare. Habarnam plecă și el să
strângă cauciuc. Pe drum se întâlni cu Bătăușul, care sărea coarda cu două fetițe, Musculița și Pioneza.
Începu să se laude că vor face un balon și vor călători cu el. Bătăușul se lăudă și el că s-a împrietenit cu
două fetițe. Habarnam se supără și sări să bată fetițele, Bătăușul sări să le apere și cei doi se luară la
bătaie. Când fu trântit la pământ, Bătăușul se ridică și o luă la fugă, iar Habarnam își continuă drumul să
strângă suc de cauciuc. După ce butoiul se umplu, Știetot vârî în suc un furtun legat la pompa adusă de
Piuliță din atelier. Piuliță pompă aer încet de tot și se formă un balon de cauciuc. Piuliță continuă să
pompeze, iar Știetot ungea fără oprire balonul cu suc de cauciuc. Când balonul se făcu atât de mare
încât nu mai prididea să-l ungă, Știetot îi chemă pe ceilalți pitici să-l ajute. În timp ce toți munceau,
Habarnam umbla de colo-colo bombănind că o să plesnească balonul. După două zile, balonul era mare
cât o casă. Știetot îl legă la gură cu o sfoară, îl legă de alunul din curte și îl lăsă să se usuce. Împărți
băiețașii în două echipe. Una avea să depene gogoșile de mătase ca să împletească o plasă, cealaltă avea
să împletească din nuiele nacela. Curioșii se adunară să privească și să-i ia în râs pe pitici. Toți spuneau
că balonul nu poate să zboare, că dacă ar fi putut, s-ar fi ridicat până acum. Știetot nu îi băgă în seamă.
Când plasa fu gata, le ceru piticilor să acopere balonul cu ea. De capetele ei fu legată nacela, coșul de
nuiele care avea pe fiecare latură o bancă pe care puteau să stea patru pitici. Înainte de plecare, piticii își
confecționară parașute din puf de păpădie, ca să se salveze dacă balonul ar fi plesnit. Toți privitorii
întrebau de ce nu pleacă odată, dar Știetot anunță că plecarea va fi a doua zi de dimineață, la ora opt.
Capitolul X Accidentul
Pe măsură ce balonul urca mai sus, se făcea tot mai frig. Piticii începură să clănțăne din dinți, iar
Bombănilă se mută de colo-colo, fiindcă nu suferea clănțănitul. Încet-încet, se răci și aerul din balon.
Balonul începu să coboare din ce în ce mai repede și piticii se speriară. Habarnam se ascunse repede sub
bancă și abia reuși să-l scoată de acolo Știetot. El îi spuse că trebuie să sară cu parașuta, fiindcă nu mai
aveau nisip. Știetot sări primul, ca să le arate celorlalți cum să facă. După el, sări imediat Grăbilă, dar
întâi deschise parașuta și abia apoi sări. Firește, rămase agățat de nacelă și abia îl traseră ceilalți înapoi.
Dacă Știetot sărise, balonul se mai ușură și se ridică iar în aer. Gogoașă întrebă de cine vor asculta ei
acum și Habarnam sări imediat să le fie el conducător. Bombănilă se opuse și, de aici, porni o ceartă care
ținu până seara, fiindcă nu mai era Știetot ca să îi oprească. Între timp, balonul se răci și mai mult și
începu iar să coboare. Întrebat ce este de făcut, Habarnam spuse să mai arunce cu parașuta pe unul
dintre ei. Și propuse să fie aruncat Bombănilă. Bombănilă spuse că mai corect ar fi să îl arunce pe cel mai
gras dintre ei, pe Gogoașă. Gogoașă protestă imediat, spunând că Sirop e mai gras decât el. Habarnam îi
măsură pe amândoi cu o sforicică și, într-adevăr, Sirop era mai gras. Gogoașă îl acuză însă că își supsese
burta la măsurare. În timp ce se certau, Glonț strigă la Habarnam să ia mai repede o hotărâre, fiindcă în
curând se vor izbi de pământ. La propunerea lui Dacă, hotărâră să se numere și cine va ieși la
numărătoarea să sară cu parașuta. Până să termine Habarnam cu număratul, nacela se izbi de pământ.
Piticii fură aruncați din nacelă și căzură care încotro. Habarnam rămase fără simțire.
Capitolul XV La spital
Asistenta care îi întâmpină la spital pe Albăstrica, Fulgdenea și Habarnam se îngrozi, crezând că fetițele
mai aduseseră un bolnav. Spitalul era plin și nu mai aveau niciun un pat liber. Aflând că sunt doar
vizitatori, se liniști și îi pofti în cabinetul doctoriței. Când îi văzu, Stropdemiere le spuse că nu pot face
vizite, fiindcă bolnavii au nevoie de liniște. Observând apoi plasturele de pe fruntea Albăstricăi, spuse că
se aștepta la asta din casa în care apăruse un băiețaș. Scoase plasturele și o duse pe fetiță să-i facă niște
raze. Habarnam profită de lipsa doctoriței, îmbrăcă iute halatul alb și boneta din cuier, își puse ochelarii
uitați de doctoriță pe birou, înșfăcă stetoscopul și ieși pe coridor. Băiețașul deschise o ușă și intră într-un
salon de bolnavi. În primul pat era culcat Bombănilă. Cu voce schimbată, Habarnam îl întrebă cum se
simte îi ceru să se ridice și să răsufle. Bombănilă începu să bombăne și Habarnam îl pocni imediat cu
stetoscopul în cap. Bombănilă îl recunoscu și începu să-l roage să îl scoată din spital, fiindcă nu îl mai
durea genunchiul la care se lovise. Habarnam îi promise că îl scoate, dar îi ceru în schimb să le spună
fetițelor că el născocise balonul. În patul următor era doctorul Pilulă. Și el voia să iasă din spital, nu îl mai
durea umărul. În plus, era împotriva tratamentului aplicat de fetițe. Ele administrau extern plasture cu
miere și intern miere. Pilulă recomanda extern iod și intern ulei de ricin. Dacă, aflat în patul alăturat, se
văită și el că nu are nimic, dar este obligat să stea la pat. Nu aveau voie să se plimbe, să alerge ori să se
joace. Le luaseră hainele și le dăduseră în schimb câte o batistă. El mai spuse că, de fapt, niciun băiețaș
nu era bolnav, în afară de Glonț, care își scrântise piciorul. Pe Glonț îl durea însă mai tare faptul că îl
pierduse pe Bulka. Îl rugă pe Habarnam să caute cățelul, iar Habarnam îi promise că îl va cauta, cu
condiția să spună că el născocise balonul. Le ceru asta și celorlalți băiețași, apoi reveni în cabinetul
doctoriței. Auzind că băiețașii nu sunt bolnavi, Fulgdenea se bucură că vor ieși curând din spital și plănui
să organizeze un bal în cinstea lor. Bucuria i-a fost însă de scurtă durată. Doctorița Stropdemiere se
întoarse în cabinet și nici nu voi să audă de ieșirea băiețașilor din spital. Cu greu o convinseră să le dea
drumul câte doi pe zi. Stropdemiere voi să facă o listă cu băiețașii care vor fi externați. Îl întrebă pe
Habarnam care sunt cei mai cuminți, ca să înceapă cu ei. Băiețașul spuse însă că toți sunt cuminți.
Albăstrica propuse să le dea drumul întâi lui Piuliță și Șurubel, ca să înceapă să le repare mașina.
Doctorița propuse ca următorii să fie Bombănilă și doctorul Pilulă, care nu o lăsau în pace cu criticile lor.
Habarnam se opuse, fiind de părere că ar fi mai bine să iasă Tubuleț, pe care el îl învățase să picteze, și
Guslă, pe care el îl învățase să cânte. Fulgdenea sări de gâtul doctoriței rugând-o ca acestora să le dea
drumul chiar atunci. În câteva minute, cei doi, îmbrăcați în hainele lor, erau în cabinet. Doctorița le spuse
să se poarte bine. Dacă nu, vor fi internați din nou în spital.
În loc să se împrăștie, fetițele intrară prin casele cunoștințelor (și se cunoșteau toate între ele).
Când Habarnam, Tubuleț și Guslă ieșiră din spital, împreună cu Fulgdenea și Albăstrica, pe la
toate geamurile apărură zeci de fetițe.Toate întrebau în gura mare care dintre cei trei este
celebrul Habarnam, iar el se simțea foarte măgulit. Una dintre fetițe era chiar să cadă de la etaj,
fiindcă se aplecase prea tare pe ferestră. Două fetițe, însă, Rândunica și Pisicuța, erau revoltate
că lui Habarnam i se dă atâta atenție. Erau de părere că băiețașii nu trebuie să fie băgați în
seamă și atunci vor sta liniștiți. Tot șușotind, fetițele acestea le-au convins și pe celelalte să nu
le dea atenție băiețașilor. Tubuleț și Guslă primiseră o cameră mare aflată într-o casă din Piața
Merilor. Fetițele erau mari amatoare de muzică și mai toate cântau la harpă. Uitând de
hotărârea de a ignora băiețașii, ele se îndreptară seara către Piața Merilor, sperând să îl audă
pe Guslă cântând la flaut. Au așteptat destul de mult și, tocmai când credeau că nu se va mai
întâmpla nimic, auziră sunetele minunate ale flautului. Zarva se potoli, ferestrele tuturor
caselor se deschiseră și începură să se audă harpele, care încercau, întâi timid, apoi tot mai
sigur, să repete melodia cântată la flaut de Guslă. Tocmai acum sosi și Habarnam, cu pensulele
și culorile lui Tubuleț. Vrăjit de melodie, începu chiar să danseze, dar văzu că nu se uită nimeni
la el și intră repede în casă.
Capitolul XVII Plecarea lui Șurubel și a lui Piuliță spre Orașul Zmeielor
În ziua următoare externării lui Guslă și Tubuleț, alți doi băieței, Șurubel și Piuliță, fură externați din
spital. Dis-de-dimineață ei porniră în pas gimnastic către garaj. O fetiță îi îndrumă, apoi strigă după ei
când trecură de garaj din cauza grabei. Ei se întoarseră și intrară în curtea garajului. Garajul era de fapt o
magazie. Ajutați de mai multe fetițe, cei doi scoaseră mașina afară, la lumină. Avea multe stricăciuni și
meșterii cerură o cheie universală, o lampă de sudat și altele. Fetițele nu aveau decât un fierăstrău și un
topor. Șurubel le spuse că nu se poate repara mașina cu toporul. Întrebă dacă băiețașii de prin partea
locului nu au asemenea lucruri și fetițele spuseră că au. Cei doi porniră spre Orașul Zmeielor, ca să
împrumute ce le trebuia de la băiețașii de acolo. Până reveneau, fetițele trebuiau să curețe bine mașina.
Șurubel și Piuliță parcurseră drumul tot în pas gimnastic și cântând. După vreo oră de mers, pe când
străbăteau un câmp, zăriră în mijlocul drumului o mașină oprită. Sub ea se băgase un băiețaș. Când ieși
de acolo, cu hainele pline de ulei, le spuse celor doi că mașina nu mai merge. Ori nu se mai făcea bine
alimentarea cu sirop, ori dozarea acidului nu fusese respectată. Cei doi meșteri căutară timp îndelungat
defectul până când îl găsiră și reparară mașina Încântat, băiețelul se oferi să le împrumute el cheie și
altele, dar lampă de sudat nu avea. Le spuse că avea mecanicul lor, Șurubelniță și că îi duce el la acesta.
Băiețelul îi luă în mașină pe Surubel și Piuliță și îi duse în câteva minute în Orașul Zmeielor.
Aici se afla un automobil ciudat, cu opt roți, patru deasupra și patru dedesubt. Astfel, mașina se putea
deplasa și dacă s-ar fi răsturnat într-un accident. Nu numai atât, dar mașina avea sistem de răcire cu
înghețată de alune, în spate avea un dispozitiv pentru spălat rufe, iar când nu se deplasa, mașina tăia
lemne, făcea cărămizi și curăța cartofi. Șurubelniță căută mult timp lampa de sudat, până când își aminti
că o lăsase la Istețul. Covrig îi liniști pe cei doi, spunându-le că îi duce el la Istețul și îi informă că acesta
era scriitor.
A doua zi, Albăstrica se duse la spital și îi spuse doctoriței că băiețașii le ajutaseră pe fetițe la culesul
fructelor. O rugă să le mai dea drumul și altora, în afară de Cică și Pierdetot, care erau programați pentru
ziua aceea. Stropdemiere spuse că ar putea să-l externeze pe Tăcutul, apoi îi adăugă și pe Gogoașă și pe
Sirop, care erau cuminți, deși unul mânca prea multe dulciuri, iar celălalt bea prea mult sirop. Doctorița
se opuse categoric la externarea lui Bombănilă și a lui Pilulă. Voia să-i pedepsească și să-i țină acolo până
când era termenul de internare. Bombănilă era din cale afară de pisălog și veșnic nemulțumit. Doctorul
Pilulă o jignise, spunându-i că ea nu vindecă pe bolnavi ci îi îmbolnăvește pe cei sănătoși. Deci mai
rămaseră în spital Glonț, care era cu adevărat bolnav, Bombănilă și Pilulă. În acest timp, Șurubel și Piuliță
și noul lor prieten, Covrig, reparară automobilul. Porniră într-o cursă de probă, stârnind praful. Ajunseră
în dreptul grădinii în care fetițele și băieții culegeau merele. Aici toți lucrau, în afară de Habarnam care îi
dirija făcând multă gălăgie și treabă deloc. Sirop și Gogoașă munceau și ei, dar aleseseră să
rostogolească o pară bine coaptă. Para își schimba mereu direcția și se cam terciuise, iar ei se mânjiseră
și se lingeau tot timpul pe mâini. La propunerea lui Șurubel, începură să coboare merele cu o frânghie,
direct în mașină. După primul transport, luară și mașina lui Covrig, așa că acum cărau cu o mașină
merele și cu cealaltă perele. Habarnam se umfla în pene față de fetițe, de parcă ar fi fost ideea lui.