Capitolul I Piticii din Orașul Florilor

Cândva, trăiau niște pitici, mici cât niște castraveciori. În orașul lor, numit Orașul Florilor, casele erau
înconjurate de flori și străzile purtau tot nume de flori: strada Clopoțeilor, aleea Romanițelor și altele
asemenea. Chiar și râul care trecea prin oraș avea nume de plantă, se numea râul Castraveților. Dincolo
de râu se afla o pădure, în care piticii culegeau poame, ciuperci și alune. Piticii erau băieți și fetițe. Băieții
purtau fie pantaloni lungi și largi, fie pantaloni scurți, cu bretele. Fiindcă nu aveau răbdare să se
pieptene, ei își tundeau scurt părul. Fetițele purtau rochițe viu colorate și își lăsau părul lung. Le plăcea
să își facă pieptănături frumoase și să își lege în păr panglicuțe sau fundițe. Fetițele și băieții nu se prea
înțelegeau. Unii băieți le spuneau fetelor vorbe urâte sau le trăgeau de păr. Atunci, fetițele se fereau de
toți băieții, fiindcă nu puteau ști care este bun și care este rău. Din cauza asta, băieții le porecliseră
”încrezutele”, dar și ele îi numeau ”bătăușii”. Într-o căsuță de pe strada Clopoțeilor locuiau șaisprezece
băiețași. În fruntea lor era Știetot, numit așa pentru că știa foarte multe lucruri, aflate din numeroasele
cărți pe care le citise. El se îmbrăca întotdeauna cu haine negre, iar când își punea ochelarii ca să
citească semăna leit cu un profesor.

Căsuța îi mai adăpostea pe doctorul Pilulă și pe mecanicul Șurubel și ajutorul său Piuliță. De asemenea,
locuiau cu ei Sirop, vestit că îi plăcea siropul cu sifon, vânătorul Glonț cu cățelușul Bulka, pictorul Tubuleț
și cântărețul Guslă, apoi Grăbilă, Bombănilă, Tăcutul, Gogoașă, Pierdetot și doi frați: Dacă și Cică. Stătea
cu ei și Habarnam, cel mai cunoscut dintre toți, fiindcă nu știa absolut nimic. Habarnam purta pantaloni
galbeni și cămașă portocalie, cravată verde și pălărie albastră. El umbla toată ziua prin oraș, scornind tot
felul de minciuni sau necăjindu-le pe fetițe. De obicei umbla cu prietenul său Bătăușul, de pe strada
Margaretelor. Flecăreau ore întregi și se certau și se împăcau de douăzeci de ori pe zi. Într-o zi,
Habarnam se plimba în afara orașului când un bondar îl izbi în ceafă și îl trânti la pământ. Bondarul zbură
imediat și băiețelul nu văzu cine îl trântise. Se uită de jur împrejur, nu era nimeni. Se uită în sus, era doar
soarele pe cer. Își închipui că se rupsese o bucățică din soare și îl lovise. Pe drumul spre casă, Habarnam
se întâlni cu Ciobdesticlă, cunoscut drept mare astronom, Îi povesti cum căzuse o bucățică din soare și îl
lovise. Ciobdesticlă râse cu poftă și îi spuse că așa ceva nu se poate. Soarele este uriaș, iar o bucățică din
el ar fi distrus tot orașul și împrejurimile. Habarnam plecă mai departe și le spuse celor întâlniți în drum
că soarele este uriaș, că s-a desprins o bucată din el și se îndreaptă chiar spre orașul lor. Ba încă își mai și
întări spusele, afirmând că i-a spus Ciobdesticlă, care văzuse totul prin telescop. Alarmați, ieșiră toți
afară și atâta se uitară la soare încât li se păru că îi lipsește o bucată. Începură să își strângă lucrurile.
Tubuleț își luă culorile și pensulele, Guslă – instrumentele muzicale, doctorul Pilulă căuta de zor trusa de
prim-ajutor, iar Gogoașă își luase umbrela. Noroc că sosi Știetot care îi liniști spunându-le că este o
scorneală a lui Habarnam. Întrebându-l pe Ciobdesticlă se lămuriră și mai bine că Habarnam născocise
totul. Râseră cât putură de el, mirându-se că l-au crezut. Chiar și năzdrăvanul se mira, fiindcă și el
crezuse în născocirea lui.

Capitolul II Cum a ajuns Habarnam muzicant

De orice lucru s-ar fi apucat Habarnam, ori îl făcea pe dos, ori pe jumătate. De exemplu, de citit – citea
numai pe silabe, iar de scris – scria numai cu litere de tipar. Totuși, băiețelul nu era rău. Era doar leneș.
Ar fi vrut să învețe fără să depună niciun efort, așa, dintr-odată. Piticilor le plăcea mult muzica. Guslă era
un muzician desăvârșit și cânta la mai multe instrumente muzicale. Invidios pe el, Habarnam îi ceru într-
o zi să îl învețe să cânte. Guslă fu de acord. Habarnam ceru instrumentul la care se învăța cel mai ușor și
primi balalaica. După ce zdrăngăni o vreme, el se plictisi și ceru alt instrument, care să cânte mai tare.
Guslă îi dădu o vioară. Habarnam scârțâi un timp la ea, apoi ceru ceva care să cânte mai tare. Guslă îi
dădu trombonul. Băiețașul suflă o dată în trombon și scoase un sunet ca un urlet de fiară sălbatică.
Încântat, el spuse că rămâne cu trombonul. Guslă îi spuse că acum trebuie să învețe să cânte la trombon.
Habarnam, însă, socotea că, dacă știe să sufle, știe să și cânte. Seara, când băiețașii se adunară acasă,
Habarnam începu să sufle tare în trombon. Cu toții se îngroziră de gălăgia pe care o făcea, deși el spunea
că ar cânta. Îl goniră din casă și el începu să cânte pe stradă. Vecinii îl alungară de la o casă la alta, până
când băiețașul renunță să cânte la trombon. Se văită că muzica lui nu e înțeleasă și se consola cu gândul
că, atunci când o vor înțelege și îl vor ruga să cânte, el îi va refuza.

Capitolul III Cum a devenit Habarnam Pictor

Necăjit că nu reușise să cânte la trombon, Habarnam se hotărî să se apuce de pictură. Se duse la pictorul
Tubuleț și îl găsi îmbrăcat cu halatul de lucru, cu părul lung dat pe spate. Îi spuse dorința lui și pictorul îi
dărui toate culorile lui mai vechi și o pensulă. Când apăru prietenul său Bătăușul, Habarnam îi ceru să
stea pe scaun ca să îi facă portretul. Bucuros, Bătăușul se așeză. Habarnam pictă un chip cu părul
albastru, nasul roșu, urechile verzi și ochii portocalii. Ba îi mai făcu de la el și niște mustăți violete. Când
își zări portretul, Bătăușul se sperie. Deși Habarnam afirma că seamănă cu el, Bătăușul nu putea accepta
culorile folosite și nici faptul că îl pictase cu mustăți, deși el nu avea deloc. Ceru să-i dea portretul, ca să-l
rupă, Habarnam se opuse și se luară la bătaie. Știetot, doctorul Pilulă și ceilalți veniră într-un suflet, să
vadă ce s-a întâmplat. Toți fură de acord cu Bătăușul, că portretul nu îi semăna defel. Habarnam îi scrise
însă numele dedesubt și îl agăță pe perete. Bătăușul amenință că va veni noaptea și îl va lua, dar
Habarnam nu dormi deloc în noaptea aceea. Stătu treaz și le pictă portretele celorlalți. Nici aceste
portrete nu semănau cu realitatea. În picturile lui Habarnam, Gogoașă era atât de gras încât nu încăpea
pe pânză, Grăbilă avea picioarele anormal de subțiri și coadă de câine, vânătorul Glonț era călare pe
câinele Bulka, doctorul Pilulă avea un termometru în loc de nas, iar Știetot avea urechi de măgar.
Băiețașul agăță portretele pe pereți și scrise dedesubt numele. Dimineață, primul care văzu expoziția fu
doctorul Pilulă. El râse cu poftă în fața fiecărui portret, dar când ajunse la al lui se supără. Îi ceru lui
Habarnam să îl ia de acolo, dar băiețașul nu se învoi. Atunci, Pilulă îl amenință că seara o să-i dea ulei de
ricin. Speriat, Habarnam luă portretul și îl rupse. Următorul fu Glonț. Ca și doctorul, râse văzând
portretele celorlalți și se înfurie văzându-l pe al său. Îl amenință pe Habarnam că nu îl va mai lua la
vânătoare cu el și portretul fu luat de pe perete. Cam așa s-a întâmplat și cu ceilalți. Ultimul care s-a
trezit și și-a văzut portretul a fost pictorul Tubuleț. Supărat, el dădu portretul jos și îi luă lui Habarnam
culorile și pensula. Rămăsese doar portretul Bătăușului. Habarnam i-l duse și i-l dădu, cu condiția să se
împace cu el. Bătăușul se împăcă, dar puse și el o condiție, să nu-i mai facă niciodată portretul.
Habarnam spuse că nu va mai desena niciodată, fiindcă făcuse atâtea portrete și nimeni nu îi mulțumise.

Capitolul IV Cum a compus Habarnam versuri

După ce nu a reușit să devină pictor, Habarnam s-a hotărât să încerce să facă poezie. Se duse la un poet,
cunoscut de-al lui, care se numise Tonă și își schimbase numele cu unul mai poetic, Diamant. Îi spuse că
vrea să devină și el poet și îl rugă să îl învețe să compună versuri. Poetul îi spuse că întâi trebuie să
verifice dacă are talent. Băiețașul spuse că are, că e foarte înzestrat, dar Diamant răspunse că trebuie să
verifice. Diamant îl întrebă dacă știe ce este rima. Habarnam nu știa. Poetul îi spuse că două cuvinte
rimează când au aceeași terminație și îi dădu câteva exemple: lună-alună, cioară-vioară. Îi ceru apoi să
spună și el un cuvânt care să rimeze cu cuvântul ”câlți”. Habarnam inventă pe loc cuvântul ”smâlți”.
Diamant spuse că nu merge așa, totuși, când băiețașul îi ceru să spună el rima aceea, nu găsi niciun
cuvânt, oricât se strădui. Apucat de o durere de cap, Diamant îl trimise pe Habarnam acasă, spunându-i
că are talent și poate să scrie versuri. Acasă, băiețașul se apucă de scris. Scrise poezii toată ziua și seara,
le citi celorlalți ceea ce scrisese. ”Știetot s-a dus la baie Și-a sărit peste o oaie.” ”Grăbilă era nemâncat Și-
anghițit un fier de călcat.” ”Dacă are sub perniță O bucată de halviță.” Fiecare dintre eroii versurilor se
supărară pentru minciunile scrise de Habarnam, chiar dacă acesta încercă să le explice că le folosise doar
pentru a obține rimele. La rândul lor, ceilalți refuzară să asculte versurile dedicate de Habarnam.
Băiețelul spuse că, atunci, se va duce să le citească vecinilor, dar colocatarii lui îl amenințară că nu îl mai
primesc în casă. Până la urmă, Habarnam hotărî să nu mai scrie niciodată poezii.

Capitolul V Cum s-a plimbat Habarnam cu un automobil cu sifon

Șurubel și Piuliță erau mecanici. Ei purtau ca meșterii adevărați haine și șepci din piele și ochelari mari de
protecție. Când nu aveau de reparat ceainice și cratițe, ei meștereau pentru pitici triciclete și trotinete.
Într-o zi, cei doi s-au închis în atelier și s-au apucat să lucreze ceva secret. După treizeci de zile au ieșit și
lumea a aflat că născociseră un automobil care funcționa cu sirop cu sifon. Scaunul șoferului era în
mijlocul mașinii. În față era rezervorul cu sifon, iar în spate, sus, se afla un borcan mare cu sirop.
Rezervorul avea și un furtun cu robinet, astfel că șoferul putea să bea sifon cu sirop din mers, fără să
oprească. Cel care învăță să conducă noul model de automobil fu Grăbilă. El ducea pe oricine oriunde
voia. Se plimbă cu el și Habarnam și îi veni pofta să învețe să fie și el șofer. Îl rugă pe Grăbilă să îl învețe,
dar acesta îl refuză. Habarnam nu renunță la intenția lui. Într-o zi, când Grăbilă nu era acasă, se urcă în
automobil, făcu ce făcu și îl porni. Atrași de zgomot, băiețașii ieșiră și începură să-i strige să oprească. El
nu opri, ba mai și dădu peste cușca lui Bulka și o făcu țăndări. Noroc că bietul câine apucase să sară
afară. Habarnam se cam sperie și voi să oprească mașina. Trase de o pârghie la nimereală și o făcu să
meargă mai repede. Dădu peste un chioșc și îl distruse și pe acesta. Mișcând volanul în toate părțile,
Habarnam strigă la băiețași să

deschidă porțile ca să iasă pe stradă. Automobilul străbătu tot orașul până când ajunse la râu. Aici se
dădu peste cap, apoi se prăbuși în apă. Habarnam căzuse din mașină și rămăsese lat pe jos. Băiețașii îl
duseră acasă pe șoferul nepriceput și îl întinseră pe pat. Doctorul Pilulă îl consultă și constată că, în afară
de niște așchii înfipte în piele, nu are nimic. Începu să i le scoată, iar Habarnam porni să urle de parcă îl
înjunghia. Doctorul îi dezinfectă rănile și îi spuse să stea liniștit, că se duce să aducă termometrul. În lipsa
doctorului, Habarnam sări pe fereastră și nu se opri decât la prietenul lui, Bătăușul.
Capitolul VI Cum a născocit Știetot un balon
Știetot le povestea mereu prietenilor săi ceea ce citea el în cărțile de călătorii. Băiețașilor le plăceau mult
aceste povestiri și până la urmă și-au dorit și ei să plece într-o călătorie aventuroasă. Unii au zis să plece
pe jos, alții – cu barca pe râu, dar Știetot a propus să facă un balon și să zboare cu el. În oraș creșteau
flori asemănătoare cu ficușii. Dacă le crestai tulpina, curgea un lichid care se îngroșa treptat și devenea
cauciuc. Știetot le ceru băiețașilor să strângă suc de cauciuc, într-un butoi mare. Habarnam plecă și el să
strângă cauciuc. Pe drum se întâlni cu Bătăușul, care sărea coarda cu două fetițe, Musculița și Pioneza.
Începu să se laude că vor face un balon și vor călători cu el. Bătăușul se lăudă și el că s-a împrietenit cu
două fetițe. Habarnam se supără și sări să bată fetițele, Bătăușul sări să le apere și cei doi se luară la
bătaie. Când fu trântit la pământ, Bătăușul se ridică și o luă la fugă, iar Habarnam își continuă drumul să
strângă suc de cauciuc. După ce butoiul se umplu, Știetot vârî în suc un furtun legat la pompa adusă de
Piuliță din atelier. Piuliță pompă aer încet de tot și se formă un balon de cauciuc. Piuliță continuă să
pompeze, iar Știetot ungea fără oprire balonul cu suc de cauciuc. Când balonul se făcu atât de mare
încât nu mai prididea să-l ungă, Știetot îi chemă pe ceilalți pitici să-l ajute. În timp ce toți munceau,
Habarnam umbla de colo-colo bombănind că o să plesnească balonul. După două zile, balonul era mare
cât o casă. Știetot îl legă la gură cu o sfoară, îl legă de alunul din curte și îl lăsă să se usuce. Împărți
băiețașii în două echipe. Una avea să depene gogoșile de mătase ca să împletească o plasă, cealaltă avea
să împletească din nuiele nacela. Curioșii se adunară să privească și să-i ia în râs pe pitici. Toți spuneau
că balonul nu poate să zboare, că dacă ar fi putut, s-ar fi ridicat până acum. Știetot nu îi băgă în seamă.
Când plasa fu gata, le ceru piticilor să acopere balonul cu ea. De capetele ei fu legată nacela, coșul de
nuiele care avea pe fiecare latură o bancă pe care puteau să stea patru pitici. Înainte de plecare, piticii își
confecționară parașute din puf de păpădie, ca să se salveze dacă balonul ar fi plesnit. Toți privitorii
întrebau de ce nu pleacă odată, dar Știetot anunță că plecarea va fi a doua zi de dimineață, la ora opt.

Capitolul VIII La drum

Știetot legă bine balonul să nu iasă aerul și invită piticii să urce în nacelă. Firește, primul care urcă fu
Grăbilă. După el urcă cu greu dolofanul Gogoașă, care își umpluse cu dulciuri toate buzunarele. Urcară
pe rând cu toții, îndemnați și ajutați cu toții de Sirop. Îi sprijinea și îi împingea de la spate, ca să urce mai
ușor. La sfârșit, când îi veni și lui rândul, începu să facă mofturi, că e prea gras, că o să-i deranjeze, că o
să îi aștepte acolo, jos, să se întoarcă. Știetot îl asigură pe Sirop că nu deranjează pe nimeni și îi spuse că,
dacă au hotărât împreună să zboare, atunci trebuie să zboare cu toții. Sirop se urcă în nacelă până la
urmă, Culmea este că tocmai atunci nacela și balonul se lăsară la pământ. Imediat, Mititelul începu să
râdă de ei, Pesimistul spuse că s-a întâmplat o nenorocire, iar Ciobdesticlă că va trebui să coboare unul
dintre călători. O fetiță, Musculița, fu chiar sigură că acela care va coborî va fi Habarnam. Sirop încercă
să profite de această întâmplare și să coboare, fiindcă îi era frică. Știetot aruncă un sac cu nisip din
nacelă și balonul se ridică din nou de la pământ. Atunci el își luă la revedere de la cei de pe pământ,
spunându-le că vor reveni după o săptămână, apoi tăie sfoara care legase nacela de alun. Balonul porni
în călătorie, începând să se ridice în aer, în uralele piticilor de jos. Ei își aruncară pălăriile în sus, fetițele
se îmbrățișară de bucurie, iar Margareta izbucni în plâns. Balonul se înălța tot mai sus. Ciobdesticlă îl
privea prin telescop, iar Diamant recită versurile pe care le compusese chiar atunci în cinstea piticilor
care zburau cu balonul. Piticilor le plăcură atât de mult versurile încât le și cântară aproape toată ziua.

Capitolul IX Deasupra norilor

Călătorii se uitară și ei din nacelă la cei rămași pe pământ. Începură să-și fluture către ei pălăriile și, cu
acest prilej, Pierdetot descoperi că își uitase pălăria acasă. Pe când unii îl certau că mereu uită sau pierde
ceva, Habarnam le atrase atenția asupra căsuței lor, rămase pe pământ. În curând, orașul rămase în
urmă. Știetot, folosind busola, stabili că balonul e dus de vânt spre nord. Asta însemna că la întoarcere
vor merge spre sud. Gogoașă observă deodată că se ținea ceva după ei, pe pământ. Trecea peste câmpii
și păduri, urmând drumul balonului. Ceilalți se tot gândiră ce ar putea fi, chiar și Habarnam spuse că e
Bulka. Glonț îl contrazise, arătându-l pe cățelul așezat sub bancă. Știetot îi lămuri pe dată. Era umbra
balonului, care dispăru când balonul se ridică mai sus. Bombănilă începu imediat să bombăne, supărat că
nu putea să vadă umbra. Când balonul ajunse într-un fel de abur des, Știetot îi spuse lui Habarnam că au
ajuns într-un nor. Băiețașul nu îl crezu, fiindcă el socotea că un nor e ca o peltea, ca o gelatină de fructe.
Degeaba spuse Știetot că norul e un abur, ca acela în care se aflau, Habarnam nu voi să-l creadă. Când
urcară deasupra norilor, băiețașul crezu că acum zboară cu capul în jos și își ținu tot timpul pălăria cu
mâinile ca să nu-i cadă Încet, încet, aerul din balon se răci și acesta începu să coboare. Știetot îi liniști pe
băiețașii îngrijorați, spunându-le că vor arunca nisipul din nacelă și se vor înălța iar. Dacă se repezi și
aruncă peste marginea nacelei un sac cu nisip. Știetot îl certă, spunând că putea să-i cadă cuiva în cap.
Trebuia să desfacă sacul și să verse nisipul. Cică se repezi și el, desfăcu un sac, dar vărsă nisipul în nacelă,
nu în afara ei, cum trebuia. După ce Știetot îl lămuri, începu să arunce nisipul cu pumnii, nimerind și în
ochii lui Pierdetot. Atunci, Dacă făcu o gaură mare cu briceagul în fundul nacelei, ca să arunce nisipul
prin ea. Firește, Știetot se îngrozi, fiindcă ar fi putut să se desfacă nacela și să cadă cu toții. Bombănilă fu
și acum nemulțumit, nu îi plăcea că balonul ba urcă, ba coboară. De supărare, îl certă pe Gogoașă, care
ronțăia niște zahăr, socotind că balonul va deveni mai ușor dacă îi vor dispărea lui greutățile din
buzunare.

Capitolul X Accidentul
Pe măsură ce balonul urca mai sus, se făcea tot mai frig. Piticii începură să clănțăne din dinți, iar
Bombănilă se mută de colo-colo, fiindcă nu suferea clănțănitul. Încet-încet, se răci și aerul din balon.
Balonul începu să coboare din ce în ce mai repede și piticii se speriară. Habarnam se ascunse repede sub
bancă și abia reuși să-l scoată de acolo Știetot. El îi spuse că trebuie să sară cu parașuta, fiindcă nu mai
aveau nisip. Știetot sări primul, ca să le arate celorlalți cum să facă. După el, sări imediat Grăbilă, dar
întâi deschise parașuta și abia apoi sări. Firește, rămase agățat de nacelă și abia îl traseră ceilalți înapoi.
Dacă Știetot sărise, balonul se mai ușură și se ridică iar în aer. Gogoașă întrebă de cine vor asculta ei
acum și Habarnam sări imediat să le fie el conducător. Bombănilă se opuse și, de aici, porni o ceartă care
ținu până seara, fiindcă nu mai era Știetot ca să îi oprească. Între timp, balonul se răci și mai mult și
începu iar să coboare. Întrebat ce este de făcut, Habarnam spuse să mai arunce cu parașuta pe unul
dintre ei. Și propuse să fie aruncat Bombănilă. Bombănilă spuse că mai corect ar fi să îl arunce pe cel mai
gras dintre ei, pe Gogoașă. Gogoașă protestă imediat, spunând că Sirop e mai gras decât el. Habarnam îi
măsură pe amândoi cu o sforicică și, într-adevăr, Sirop era mai gras. Gogoașă îl acuză însă că își supsese
burta la măsurare. În timp ce se certau, Glonț strigă la Habarnam să ia mai repede o hotărâre, fiindcă în
curând se vor izbi de pământ. La propunerea lui Dacă, hotărâră să se numere și cine va ieși la
numărătoarea să sară cu parașuta. Până să termine Habarnam cu număratul, nacela se izbi de pământ.
Piticii fură aruncați din nacelă și căzură care încotro. Habarnam rămase fără simțire.

Capitolul XI Pe meleaguri noi

Când își reveni și deschise ochii, Habarnam văzu că se află într-o odaie străină, împreună cu două fetițe.
Una avea părul negru și ochii albaștri, cealaltă era blondă. Blonda proba de zor o pălărie în fața oglinzii,
plictisind-o pe brunetă. Fetițele vorbiră și despre Habarnam, socotind că este foarte viteaz dacă a zburat
cu balonul. Până la urmă fetița blondă plecă, iar cea brunetă se apropie de patul lui Habarnam. El
deschise ochii, iar ea îl opri să vorbească, spunând că este foarte bolnav și a chemat un doctor. Fetița cu
părul negru spuse că o cheamă Albăstrica. Băiețelul îi spuse că are un nume frumos, ceea ce o făcu pe
fetiță să aprecieze că este un băiețaș bine crescut. Habarnam se bucură mult în sinea lui, fiindcă până
atunci nu îl lăudase nimeni niciodată. Habarnam află că pe cealaltă fetiță o cheamă Fulgdenea, iar pe
doctorița care urma să îl îngrijească o chema Stropdemiere. Chiar atunci sosi și aceasta. Întâi îl certă că
zburase cu balonul, apoi începu să îl consulte. Stropdemiere îi ceru pe un ton aspru lui Habarnam să
scoată limba, apoi îi ascultă plămânii cu un tub de lemn. Îi ceru să respire adânc, apoi să nu mai respire.
Pe băiețaș îl umflă râsul. Spuse că nu se poate să nu respiri deloc, dar doctorița îi răspunse că trebuie
doar să își oprească o clipă respirația. După ce termină consultația, doctorița se așeză la birou și scrise o
rețetă. Îi spuse Albăstricăi să ia de la farmacie un plasture cu miere și să-l pună pe umărul băiețașului,
acolo unde avea o vânătaie. Îi mai spuse să nu îl lase să se dea jos din pat, fiindcă va sparge toate
lucrurile și o să spargă cuiva capul. Stropdemiere își luă geanta și plecă. Înainte de a pleca la farmacie,
Albăstrica îi spuse să stea în pat, fiindcă oricum ea îi ascunsese lucrurile bine.

Capitolul XII Noile cunoștințe

Habarnam se hotărî să se dea jos din pat, dar tocmai atunci auzi de după ușă zgomot și șoapte. Cineva
privea prin gaura cheii la el și se certa cu altcineva, care voia, de asemenea, să îl privească. Băiețașul sări
din pat și deschise repede ușa. Cum ușa se deschidea în afară, izbi pe cineva. Habarnam văzu două fetițe
care se frecau la frunte și izbucniseră în plâns. Ele îi întoarseră spatele și porniră să urce scara din
dreapta ușii. De teamă să nu mai facă altă ispravă, Habarnam se băgă la loc în pat. Nici nu apucă bine să
pună capul pe pernă, că ușa se deschise. O fetiță cu părul cârlionțat băgă capul pe ușă și îi strigă că e un
bătăuș, apoi închise ușa. Habarnam lăsă capul pe pernă din nou, dar fetița apăru iar, îi strigă același
lucru, apoi închise ușa. Hotărât să rezolve problema, Habarnam luă o linie lungă și se așeză lângă ușă.
Când ușa se deschise, o pocni zdravăn pe cea care intrase, drept în frunte. Numai că nu era fetița cu
părul cârlionțat, ci Albăstrica. Venise de la farmacie cu plasturele. Băiețașul tăie repede o bucată de
plasture și i-l lipi fetei pe frunte, apoi ea îi puse un plasture pe umăr. Fata se privi în oglindă, scoase
plasturele, îl rotunji cu foarfeca și îl puse la loc pe frunte. Acum arăta chiar bine Habarnam o rugă pe
Albăstrica să-i dea hainele. Fata îi spuse să se spele întâi. Îi dădu o periuță de dinți și băiețașul spuse că
nu-i place să se spele pe dinți, fiindcă îl pișcă. Cum Albăstrica insistă, el dădu cu periuța de vreo două ori
în silă. După ce își clăti gura, se săpuni pe mâini, se clăti, apoi dădu cu apă pe față. Albăstrica îi ceru să se
săpunească și pe față. El n-avu încotro, se dădu cu săpun pe față, se clăti în grabă, apoi căută prosopul cu
ochii închiși. Nu se clătise bine și îi intra săpun în ochi. După ce se șterse, Albăstrica îi spuse că arată mult
mai bine decât înainte, că este chiar frumușel. Observând dârele de murdărie de pe prosop, spuse că în
viitor va trebui să se spele mai bine. Îi dădu hainele și îl pofti în camera de sus, să ia masa.

Capitolul XIII Discuția de la masa

Habarnam se îmbrăcă și urcă pe scara din dreapta ușii. Ajunse într-o cameră frumoasă ca și cea de jos. În
mijlocul camerei era o masă plină cu bunătăți. Se aflau în jurul mesei Albăstrica, cele două fetițe pe care
băiețașul le izbise cu ușa, Veverița și Iepuraș, și fetița cu părul cârlionțat, Libelula. În urma lui Habarnam
mai intrară încă patru fetițe, din vecini. Albăstrica i le prezentă băiețașului pe toate. Curioase, fetițele îl
întrebară despre zborul cu balonul, apoi despre Orașul Florilor și Râul Castraveților, despre care nu
auziseră niciuna. Se așezară la masă și Habarnam începu să se îndoape. Întrebările fetițelor continuară,
lor nu le era foame. Habarnam își dădu drumul la născociri. Le spuse că el născocise balonul, rugat de
piticii ceilalți care erau proști și nu erau în stare să născocească nimic. Se gândise trei zile și trei nopți și îl
născocise. Despre el scrisese o poezie poetul Diamant, căci despre el se scriseseră multe versuri, spunea
el. Habarnam spuse mai departe că piticii munciseră zile și nopți de-a rândul sub îndrumarea lui, căci
altfel nu s-ar fi descurcat. Când balonul fusese gata, se urcaseră în nacelă și el ținuse un discurs. Apoi s-
au înălțat și pământul se făcuse mic cât o plăcintă. Când au ajuns la un nor au făcut în el o spărtură cu
toporul și s-au înălțat mai sus prin spărtură. Numai că acolo au zburat cu picioarele în sus, fiindcă așa e o
lege a naturii: deasupra norilor se zboară cu picioarele în sus. Habarnam își continuă născocirile. Spuse
că, atunci când balonul a început să cadă, un pitic pe nume Știetot, care era un fricos, a început să
plângă, a sărit cu parașuta și a fugit înapoi acasă. Balonul a coborât, s-a izbit de pământ și pe el l-a
aruncat din nacelă. După ce s-a lovit la cap nu mai știe ce s-a întâmplat. Albăstrica îi spuse că balonul s-a
lovit de gardul lor. Au găsit pe jos nacela de nuiele. Pe el îl găsiseră fără simțire, avea o singură gheată,
haina lui nu mai avea decât o mânecă, iar pălăria îi rămăsese agățată într-un copac. Tocmai când o fetiță
întreba unde sunt ceilalți pitici, Fulgdenea aduse vestea că au fost găsiți în preajma orașului paisprezece
pitici. Îi duseseră pe toți la spital. Habarnam spuse că trebuie să fie tovarășii lui și că se duce la ei să-i
vadă. Fulgdenea și Albăstrica spuseră că îl vor însoți și ele și plecară cu toții.

Capitolul XIV Drumul prin oraș

Habarnam, Albăstrica și Fulgdenea ieșiră în stradă. Căsuțele curate, cu acoperișuri colorate. Erau înecate
în verdeața copacilor din curți. De aceea, orașul se numea Orașul Verde. Prin curți, fetițele tundeau
iarba, măturau cărările și chiar le așterneau cu covoare. Orașul avea un sistem de canalizare din tulpini
de trestie suspendate, așa că fiecare casă avea apă pentru băut și pentru treburile gospodărești. De
exemplu, pentru udat grădina de zarzavat, existentă în fiecare curte. Habarnam chiar observă niște fetițe
care strângeau morcovi și ridichi din grădina de zarzavat. El află de la însoțitoarele lui că în oraș locuiau
numai fetițe. Băiețașii se mutaseră pe plajă, în Orașul Zmeielor. Fetițele nu vorbeau cu ei, pentru că le
invitaseră odată la pomul de Crăciun și, în loc de petrecerea promisă, le bătuseră cu bulgări de zăpadă.
După ce fetițele nu mai vorbiseră cu ei, băiețașii îl trimiseseră la ele pe Cuișor. Acesta se prefăcuse că
preferă să trăiască în orașul fetițelor, dar noaptea făcea fel de fel de rele: le punea capcane fetițelor,
spărgea geamuri, ba stricase și coșul de pe o casă. Fetițele îi spuseră lui Habarnam că au și ele o mașină,
dar e stricată și nu pot să o repare. Băiețașul promise că după ce vor ieși din spital Șurubel și Piuliță, o să
le spună el ce au de făcut și vor repara mașina Într-un loc, Habarnam văzu pe jos niște baloane verzi
uriașe, mai mari decât o casă. Uimit, află că erau pepeni, de la care fetițele beau numai siropul. Ideea de
a cultiva pepeni fusese a unei fetițe foarte deștepte, numită Acadea. Cei trei ajunseră la râul Pepenele,
pe ale cărui maluri creșteau o mulțime de pepeni. Peste râu trecea un podeț, făcut chiar de fetițe. Când
începură să treacă podețul, lui Habarnam i se făcu frică. Se tot apleca și se prindea cu mâinile de podeț,
până când fetițele înțeleseră, îl luară de câte-o mână și îl trecură podețul. În scurt timp ajunseră în fața
spitalului, o casă albă cu acoperiș verde.

Capitolul XV La spital

Asistenta care îi întâmpină la spital pe Albăstrica, Fulgdenea și Habarnam se îngrozi, crezând că fetițele
mai aduseseră un bolnav. Spitalul era plin și nu mai aveau niciun un pat liber. Aflând că sunt doar
vizitatori, se liniști și îi pofti în cabinetul doctoriței. Când îi văzu, Stropdemiere le spuse că nu pot face
vizite, fiindcă bolnavii au nevoie de liniște. Observând apoi plasturele de pe fruntea Albăstricăi, spuse că
se aștepta la asta din casa în care apăruse un băiețaș. Scoase plasturele și o duse pe fetiță să-i facă niște
raze. Habarnam profită de lipsa doctoriței, îmbrăcă iute halatul alb și boneta din cuier, își puse ochelarii
uitați de doctoriță pe birou, înșfăcă stetoscopul și ieși pe coridor. Băiețașul deschise o ușă și intră într-un
salon de bolnavi. În primul pat era culcat Bombănilă. Cu voce schimbată, Habarnam îl întrebă cum se
simte îi ceru să se ridice și să răsufle. Bombănilă începu să bombăne și Habarnam îl pocni imediat cu
stetoscopul în cap. Bombănilă îl recunoscu și începu să-l roage să îl scoată din spital, fiindcă nu îl mai
durea genunchiul la care se lovise. Habarnam îi promise că îl scoate, dar îi ceru în schimb să le spună
fetițelor că el născocise balonul. În patul următor era doctorul Pilulă. Și el voia să iasă din spital, nu îl mai
durea umărul. În plus, era împotriva tratamentului aplicat de fetițe. Ele administrau extern plasture cu
miere și intern miere. Pilulă recomanda extern iod și intern ulei de ricin. Dacă, aflat în patul alăturat, se
văită și el că nu are nimic, dar este obligat să stea la pat. Nu aveau voie să se plimbe, să alerge ori să se
joace. Le luaseră hainele și le dăduseră în schimb câte o batistă. El mai spuse că, de fapt, niciun băiețaș
nu era bolnav, în afară de Glonț, care își scrântise piciorul. Pe Glonț îl durea însă mai tare faptul că îl
pierduse pe Bulka. Îl rugă pe Habarnam să caute cățelul, iar Habarnam îi promise că îl va cauta, cu
condiția să spună că el născocise balonul. Le ceru asta și celorlalți băiețași, apoi reveni în cabinetul
doctoriței. Auzind că băiețașii nu sunt bolnavi, Fulgdenea se bucură că vor ieși curând din spital și plănui
să organizeze un bal în cinstea lor. Bucuria i-a fost însă de scurtă durată. Doctorița Stropdemiere se
întoarse în cabinet și nici nu voi să audă de ieșirea băiețașilor din spital. Cu greu o convinseră să le dea
drumul câte doi pe zi. Stropdemiere voi să facă o listă cu băiețașii care vor fi externați. Îl întrebă pe
Habarnam care sunt cei mai cuminți, ca să înceapă cu ei. Băiețașul spuse însă că toți sunt cuminți.
Albăstrica propuse să le dea drumul întâi lui Piuliță și Șurubel, ca să înceapă să le repare mașina.
Doctorița propuse ca următorii să fie Bombănilă și doctorul Pilulă, care nu o lăsau în pace cu criticile lor.
Habarnam se opuse, fiind de părere că ar fi mai bine să iasă Tubuleț, pe care el îl învățase să picteze, și
Guslă, pe care el îl învățase să cânte. Fulgdenea sări de gâtul doctoriței rugând-o ca acestora să le dea
drumul chiar atunci. În câteva minute, cei doi, îmbrăcați în hainele lor, erau în cabinet. Doctorița le spuse
să se poarte bine. Dacă nu, vor fi internați din nou în spital.

Capitolul XVI Concertul

Tot orașul află despre marele cercetător Habarnam și tovarășii săi, căci fetițele răspândiră
repede vestea. În curând toate erau pe strada spitalului, cu plăcinte, dulcețuri și compoturi
pentru băiețași. Stropdemiere le anunță că bolnavii nu au nevoie de nimic și le rugă să plece. Nu
plecă nicio fetiță, fiindcă auziseră că Habarnam și alți doi băiețași aveau să iasă chiar atunci din
spital. Stropdemiere le spuse atunci fetițelor că nu le dă drumul băiețașilor până când ele nu se
împrăștie.

În loc să se împrăștie, fetițele intrară prin casele cunoștințelor (și se cunoșteau toate între ele).
Când Habarnam, Tubuleț și Guslă ieșiră din spital, împreună cu Fulgdenea și Albăstrica, pe la
toate geamurile apărură zeci de fetițe.Toate întrebau în gura mare care dintre cei trei este
celebrul Habarnam, iar el se simțea foarte măgulit. Una dintre fetițe era chiar să cadă de la etaj,
fiindcă se aplecase prea tare pe ferestră. Două fetițe, însă, Rândunica și Pisicuța, erau revoltate
că lui Habarnam i se dă atâta atenție. Erau de părere că băiețașii nu trebuie să fie băgați în
seamă și atunci vor sta liniștiți. Tot șușotind, fetițele acestea le-au convins și pe celelalte să nu
le dea atenție băiețașilor. Tubuleț și Guslă primiseră o cameră mare aflată într-o casă din Piața
Merilor. Fetițele erau mari amatoare de muzică și mai toate cântau la harpă. Uitând de
hotărârea de a ignora băiețașii, ele se îndreptară seara către Piața Merilor, sperând să îl audă
pe Guslă cântând la flaut. Au așteptat destul de mult și, tocmai când credeau că nu se va mai
întâmpla nimic, auziră sunetele minunate ale flautului. Zarva se potoli, ferestrele tuturor
caselor se deschiseră și începură să se audă harpele, care încercau, întâi timid, apoi tot mai
sigur, să repete melodia cântată la flaut de Guslă. Tocmai acum sosi și Habarnam, cu pensulele
și culorile lui Tubuleț. Vrăjit de melodie, începu chiar să danseze, dar văzu că nu se uită nimeni
la el și intră repede în casă.

Capitolul XVII Plecarea lui Șurubel și a lui Piuliță spre Orașul Zmeielor

În ziua următoare externării lui Guslă și Tubuleț, alți doi băieței, Șurubel și Piuliță, fură externați din
spital. Dis-de-dimineață ei porniră în pas gimnastic către garaj. O fetiță îi îndrumă, apoi strigă după ei
când trecură de garaj din cauza grabei. Ei se întoarseră și intrară în curtea garajului. Garajul era de fapt o
magazie. Ajutați de mai multe fetițe, cei doi scoaseră mașina afară, la lumină. Avea multe stricăciuni și
meșterii cerură o cheie universală, o lampă de sudat și altele. Fetițele nu aveau decât un fierăstrău și un
topor. Șurubel le spuse că nu se poate repara mașina cu toporul. Întrebă dacă băiețașii de prin partea
locului nu au asemenea lucruri și fetițele spuseră că au. Cei doi porniră spre Orașul Zmeielor, ca să
împrumute ce le trebuia de la băiețașii de acolo. Până reveneau, fetițele trebuiau să curețe bine mașina.
Șurubel și Piuliță parcurseră drumul tot în pas gimnastic și cântând. După vreo oră de mers, pe când
străbăteau un câmp, zăriră în mijlocul drumului o mașină oprită. Sub ea se băgase un băiețaș. Când ieși
de acolo, cu hainele pline de ulei, le spuse celor doi că mașina nu mai merge. Ori nu se mai făcea bine
alimentarea cu sirop, ori dozarea acidului nu fusese respectată. Cei doi meșteri căutară timp îndelungat
defectul până când îl găsiră și reparară mașina Încântat, băiețelul se oferi să le împrumute el cheie și
altele, dar lampă de sudat nu avea. Le spuse că avea mecanicul lor, Șurubelniță și că îi duce el la acesta.
Băiețelul îi luă în mașină pe Surubel și Piuliță și îi duse în câteva minute în Orașul Zmeielor.

Capitolul XVIII În Orașul Zmeielor

Orașul Zmeielor se deosebea de Orașul Verde. Nu avea atâta verdeață, fiindcă nu erau copaci. În schimb,
erau multe flori, ca în Orașul Florilor. Pe case se aflau mici mori de vânt, cu pocnitori de lemn care
pocneau tot timpul. Peste tot erau înalțate zmeie, ale căror cozi zbârnâiau. Astfel, în oraș domnea un
vuiet neîncetat. La ferestrele caselor erau montate gratii, care lăsau să intre lumina, dar opreau mingiile,
căci peste tot se juca fotbal. Covrig, șoferul care îi adusese pe Șurubel și Piuliță, opri mașina la poarta
meșterului Șurubelniță. Coborâră și Covrig apăsă pe un buton. Poarta se deschise singură, fără zgomot.
La fel se deschise și ușa casei. Cei trei intrară într-o cameră aproape goală. Nu era acolo decât un hamac,
în care era întins Șurubelniță, un băiețel îmbrăcat într-o salopetă albastră. Covrig îl întrebă dacă mai
doarme la ora aceea. Șurubelniță îi răspunse că nu doarme, ci se gândește. El apăsă pe un buton și din
perete ieșiră trei scaune pliante, pentru oaspeți. Mai apăsă pe un buton și din perete apăru o masă. Era
mândru de automatizarea făcută, dar mobila era așezată numai pe lângă pereți. Aflând ce le trebuie
oaspeților, Șurubelniță apăsă pe alt buton și ieși în curte printr-o trapă din podea. Ieșiră și ceilalți, iar
Șurubelniță îi conduse în garaj.

Aici se afla un automobil ciudat, cu opt roți, patru deasupra și patru dedesubt. Astfel, mașina se putea
deplasa și dacă s-ar fi răsturnat într-un accident. Nu numai atât, dar mașina avea sistem de răcire cu
înghețată de alune, în spate avea un dispozitiv pentru spălat rufe, iar când nu se deplasa, mașina tăia
lemne, făcea cărămizi și curăța cartofi. Șurubelniță căută mult timp lampa de sudat, până când își aminti
că o lăsase la Istețul. Covrig îi liniști pe cei doi, spunându-le că îi duce el la Istețul și îi informă că acesta
era scriitor.

Capitolul XIX În vizită la scriitor

Istețul stătea la fereastră și privea afară, adâncit în gânduri. Covrig îi prezentă pe Șurubel și Piuliță și
spuse pentru ce veniseră. Istețul continuă să privească în tăcere pe fereastră. Într-un târziu se dezmetici
și îi salută pe cei trei, scuzându-se că fusese cu gândurile duse. Băiețelul îi întrebă dacă văzuseră mobila
pliantă a lui Șurubelniță. Începu să îl ironizeze pe acela și invențiile lui, de care, zicea el, nu avea nevoie
nimeni. Covrig îi luă apărarea, spunând că făcuse și unele folositoare. Istețul recunoscu aceasta,
amintindu-și că și lui îi făcuse Șurubelniță un mormăitograf. Șurubel întrebă ce este mormăitograful, iar
Istețul le spuse că acesta le înregistra cuvintele. Făcură o probă și băiețeii fură uimiți. Totuși, Piuliță îl
întrebă la ce îi folosește această mașină de vorbit. Scriitorul arătă că poate pune mașina într-o casă, să
înregistreze tot ce se vorbește, apoi transcrie și nuvela sau romanul sunt gata. Șurubel se minună, el
crezuse că pentru a scrie este nevoie de imaginație. Istețul, însă, spuse că n-are rost să își imagineze, căci
totul a fost deja imaginat. Scriitorul le mai spuse că, atunci când se duce la cineva în vizită, ia
mormăitograful cu el. Mașina arăta ca un mic geamantan și el îl lăsa sub masă, prefăcându-se că l-a
uitat. De mirare era faptul că, deși în prezența lui gazdele vorbeau normal, după plecarea lui
înregistrarea arăta că toți făceau ca măgarul, cocoșul sau pisica, râzând ca nebunii. Covrig îi destăinui
scriitorului că toată lumea din oraș știa despre mormăitograf și toți făceau înadins ca animalele. Istețul
își propuse ca, de acum înainte, să nu mai lase mormăitograful sub masă, ci să îl pună lângă geam.
Scriitorul le mai arătă oaspeților și o instalație portativă, o masă de scris cu scaun, pe care le putea lua în
natură ca să facă descrieri. Ca să demonstreze ce comod este, îl pofti pe Piuliță să ia loc la acea masă,
dar băiețelul se simți foarte înghesuit și se ridică. Când fu întrebat ce carte scrisese, Istețul spuse că nu
scrisese încă niciuna. Așteptase ca Șurubelniță să îi facă masa de scris portativă, apoi mormăitograful.
Meșterul întârziase mult timp, fiindcă nu voise să născocească ceva simplu. Astfel, mormăitograful putea
fi folosit și drept aspirator de praf. Piuliță sugeră că ar fi bine dacă s-ar inventa și o mașină de gândit
pentru scriitori și Istețului îi plăcu ideea. Se înserase. Băiețeii luară lampa de sudat și merseră la casa lui
Covrig ca să mănânce ceva înainte de a porni pe drumul de întoarcere.

Capitolul XX Tubuleț lucrează

n timp ce Șurubel și Piuliță se aflau în Orașul Zmeielor, în Orașul Verde era mare agitație. Dimineață,
Tubuleț îi făcu portretul lui Fulgdenea și stârni vâlvă printre fetițe. Expuse portretul la parterul casei și se
retrase la etaj, să îi facă portretul Albăstricăi. Habarnam stătea pe capul lui și îi dădea sfaturi, ca să arate
cât de priceput este și la pictură. Auzind fetițele care făceau gălăgie la parter admirând tabloul,
Habarnam coborî la ele și, strigând, le ceru să plece. Fetițele îl rugară să nu le dea afară, iar el le împinse
spre perete și le ceru cu asprime să se așeze în rând. În acest timp, o fetiță se strecură și începu să urce
pe scară. Habarnam se repezi la ea, dar fetița îi spuse, sigură pe ea, că ea poate intra fără să stea la rând
fiindcă este poetă. Habarnam se zăpăci, fetița își continuă drumul, iar celelalte îl lămuriră pe băiețaș că
ea este Diamantina. El spuse că și pe poetul lor îl cheamă Diamant și că el îl învățase pe Diamant să facă
versuri. Fetițele îl admirară pentru talentele sale la poezie și pictură, iar Habarnam adaugă și la muzică.
Habarnam se duse sus și o găsi pe Diamantina așezată lângă Guslă și discutând despre muzică. Tubuleț
termina portretul Albăstrelei. Habarnam îi dădu de înțeles Diamantinei că îi poate ordona lui Tubuleț să
nu îi facă și ei portretul. Fetița îl întrebă pe Tubuleț dacă este adevărat, iar Tubuleț, care nici nu fusese
atent la discuție, confirmă distrat că Habarnam poate orice. Impresionată, Diamantina îl întrebă pe
Habarnam dacă este adevărat că el a născocit balonul. Cum băiețașul spuse că e adevărat, ea promise să
îi facă o poezie. Și, ca să arate ce pricepută este, recită câteva poezii pe care le compusese. Tubuleț
termină portretul Albăstrelei și toți se îngrămădiră să îl admire. Diamantina îi ceru pictorului să îi facă și
ei rochia albastră, cum era a Albăstrelei, deși ea purta o rochie verde. Băiețașul acceptă și atunci ea îi
ceru să îi facă și ochii albaștri. El îi spuse că asta nu se poate, că ea ar putea să îmbrace o rochie albastră,
dar nu și-ar putea schimba culoarea ochilor. Diamantina îi ceru atunci să îi facă ochii mai mari, genele
mai lungi, iar părul să fie auriu. Cât timp a pictat Tubuleț, Diamantina a tot sărit de la locul ei, cerând să
fie ochii mai mari, genele mai lungi și gura mai mică. La sfârșit, portretul avea ochii enormi, gura cât o
gămălie de ac și părul era ca aurul. Nu mai semăna aproape deloc cu modelul, dar Diamantina a fost
încântată.

Capitolul XXI Întoarcerea lui Șurubel și a lui Piuliță

Diamantina coborî pe scară ținând portretul cu grijă. Fetițele apreciară frumusețea chipului, chiar dacă
nu semăna deloc cu originalul. În acest timp intrară în mare grabă Rândunica și Pisicuța. Ele spuseră că
fuseseră la spital să îi ia în gazdă pe băiețașii care trebuiau să fie externați în ziua aceea. Aceștia însă
plecaseră cu puțin timp înainte. Atunci, doctorița Stropdemiere, la rugămințile celor două fetițe, le
dăduse drumul lui Dacă și lui Grăbilă. Nici nu ieșiseră bine pe stradă și cei doi o luaseră la fugă, se
cățăraseră într-un măr și acolo rămăseseră. Fetițele se duseră repede la mărul cu pricina. Cei doi se
chinuiau să rupă codița unui măr, dar mărul era mare cât ei și codița era groasă. Primind un ferăstrău de
la Albăstrica, băiețașii reușiră să taie codița și mărul căzu sub pom. Bucuroase, fetițele rostogoliră mărul
în pivnița unei case și reveniră să ia altul. Libelula luă și ea un ferăstrău și se urcă în pom. În curând,
băiețașii și fetițele munceau cot la cot la recoltarea merelor. Veniră și fetițele din casa unde era garajul și
răspândiră vestea că Șurubel și Piuliță plecaseră după scule în Orașul Zmeielor și nu se mai întorseseră.
Rândunica comentă imediat că așa vor face toți băiețașii, vor dispărea în Orașul Zmeielor. Se discută
până seara acestă problemă și încă s-ar mai fi discutat dacă nu ar fi apărut chiar Șurubel și Piuliță, în
mașina condusă de Covrig. Fetițele se cam supărară văzând la ele un băiețel din Orașul Zmeielor. Stând
de vorbă cu Covrig, fetițele se lămuriră că băiețeii nu voiseră să le supere și să le izgonească atunci când
ele fuseseră în orașul lor. Văzând că Șurubel și Piuliță se apucaseră deja să repare mașina, Covrig se duse
să îi ajute și el. Au lucrat până noaptea târziu, dar mașina tot n-a mers.

Capitolul XXII Minunile mecanizării

A doua zi, Albăstrica se duse la spital și îi spuse doctoriței că băiețașii le ajutaseră pe fetițe la culesul
fructelor. O rugă să le mai dea drumul și altora, în afară de Cică și Pierdetot, care erau programați pentru
ziua aceea. Stropdemiere spuse că ar putea să-l externeze pe Tăcutul, apoi îi adăugă și pe Gogoașă și pe
Sirop, care erau cuminți, deși unul mânca prea multe dulciuri, iar celălalt bea prea mult sirop. Doctorița
se opuse categoric la externarea lui Bombănilă și a lui Pilulă. Voia să-i pedepsească și să-i țină acolo până
când era termenul de internare. Bombănilă era din cale afară de pisălog și veșnic nemulțumit. Doctorul
Pilulă o jignise, spunându-i că ea nu vindecă pe bolnavi ci îi îmbolnăvește pe cei sănătoși. Deci mai
rămaseră în spital Glonț, care era cu adevărat bolnav, Bombănilă și Pilulă. În acest timp, Șurubel și Piuliță
și noul lor prieten, Covrig, reparară automobilul. Porniră într-o cursă de probă, stârnind praful. Ajunseră
în dreptul grădinii în care fetițele și băieții culegeau merele. Aici toți lucrau, în afară de Habarnam care îi
dirija făcând multă gălăgie și treabă deloc. Sirop și Gogoașă munceau și ei, dar aleseseră să
rostogolească o pară bine coaptă. Para își schimba mereu direcția și se cam terciuise, iar ei se mânjiseră
și se lingeau tot timpul pe mâini. La propunerea lui Șurubel, începură să coboare merele cu o frânghie,
direct în mașină. După primul transport, luară și mașina lui Covrig, așa că acum cărau cu o mașină
merele și cu cealaltă perele. Habarnam se umfla în pene față de fetițe, de parcă ar fi fost ideea lui.

Capitolul XXIII Fuga

Fetițele care acum nu mai aveau ce să facă instalară în stradă două chioșcuri. La unul aduseră plăcinte și
covrig, la celălalt – sirop cu sifon. Acum lucrătorii puteau să își astâmpere foamea și setea chiar acolo
unde munceau. Gogoașă și Sirop se și înființară lângă chioșcuri și nu mai putea nimeni să-i miște de
acolo. Deodată se auziră niște țipete. În capătul străzii apăru doctorul Pilulă, doar în chiloți și cu ochelarii
pe nas, urmărit de o ceată de asistente, cu doctorița Stropdemiere în frunte. Ajuns la primul pom,
doctorul se cățără iute cât putu mai sus. Stropdemiere strigă la el că e bolnav, el spuse că nu este. Ea îi
strigă că nu ia făcut externarea, el răspunse că și-a făcut-o singur. Ea spuse că nu îi vor da hainele, el
răspunse că nici nu are nevoie de ele. Până la urmă doctorița și asistentele plecară și Pilulă coborî din
pom. Fetițele se oferiră imediat să îi aducă haine, dar sarafanul pe care i-l aduseră nu îi fu pe plac. După
o discuție în contradictoriu cu Veverița, în care el susținea superioritatea băiețașilor și ea pe cea a
fetițelor, Pilulă acceptă să îmbrace sarafanul. Habarnam începu să râdă și, după el, și ceilalți băiețași.
Pilulă vru să-și scoată sarafanul. Când fetițele îi spuseră că nu va putea să stea fără haine, el zâmbi
misterios. Se înțelesese cu Bombănilă ca, în timp ce el fuge urmărit de asistente și doctoriță, Bombănilă
să fure hainele lor din magazie și să fugă și el din spital. După ce Stropdemiere încetă să îl caute și pe el,
Bombănilă ieși din tufele în care se ascunsese, îl căută pe doctorul Pilulă și îi dădu hainele. De bucurie că
scăpase din spital, Bombănilă își propuse să nu mai bombăne niciodată. Băiețașii se mirară mult
văzându-l că zâmbește într-una. Fetițele, văzându-i fața atât de plăcută, nici nu voiră să creadă că se
numește Bombănilă. Cei doi nou-veniți primiră și ei câte un ferăstrău și se alăturară culegătorilor de
fructe.

Capitolul XXIV Metoda de raționalizare a lui Tubuleț

Pe străzile Orașului Verde apăru în ziua următoare mașina cu opt roți a lui Șurubelniță. Cei din Orașul
Zmeielor constataseră că Covrig nu se mai întorsese și îl trimiseseră pe Șurubelniță să afle dacă nu pățise
vreun necaz. El, văzându-i pe ceilalți la culesul fructelor, le puse și mașina lui la dispoziție și se apucă de
treabă. Când în oraș se observă că nici Șurubelniță nu s-a mai întors, începură să circule zvonuri, ba că a
apărut Muma Pădurii, ba Statu-Palmă-Barbă-Cot, ba un balaur cu trei capete. Acesta mânca câte o fetiță
sau un băiețel în fiecare zi. Cel care avu curaj să plece în cautarea balaurului fu tocmai Cuișor, cel mai
neastâmpărat băiețel dintre toți. Cu năzbâtiile lui izbutise să le supere pe toate fetițele și chiar pe mulți
dintre băieței. El era convins că îl va face pe balaur să pleznească, scuipându-l drept pe coadă, așa că
porni pe drumul către Orașul Verde, unde credeau toți că se află balaurul. Băiețașii din Orașul Zmeielor îl
așteptară mult timp pe Cuișor, dar acesta nu se mai întoarse. Toți crezură că îl înghițise și pe el balaurul
cu trei capete. Când colo, Cuișor rămăsese în Orașul Verde, să participe alături de ceilalți la culesul
fructelor. Singurul care stătea acasă era Tubuleț. Era foarte ocupat cu pictatul, fiindcă toate fetițele
voiau să le facă portretul. Nu numai atât, dar toate voiau să arate la fel, să le picteze ochi mari, cu gene
lungi, sprâncene arcuite și gura mică. Văzând că nu poate să le convingă pe fetițe că fiecare este
frumoasă în felul ei, pictorul își făcu un șablon. Decupă într-o bucată de carton niște ochi mari, niște
sprâncene arcuite, o gura micuță și astfel își făcu un șablon. Cu ajutorul șablonului, pus pe hârtia de
desen, Tubuleț făcu o mulțime de portrete, în care adăuga culorile potrivite fiecărei fetițe. Cererea de
portrete crescu atât de mult încât pictorul îl atrase în această muncă și pe Dacă. Ajutorul lui era foarte
mândru de ceea ce făcea, dar Tubuleț era nemulțumit. El considera mâzgăleli fără valoare artistică
portretele făcute cu șablonul. Singurele portrete pe care le socotea opere de artă erau cele de la
început, al lui Fulgdenea și al Albăstrelei.

Capitolul XXV Cum era doftoricit vânătorul Glonț

După ce rămase singur în spital, vânătorul Glonț deveni răsfățatul întregului personal. Ca urmare, deveni
foarte năzuros. Ba cerea supă de bomboane, ba chiftele de căpșune, ba cvas de pere. Când i se aducea
cvas, zicea că miroase a ceapă și strâmba din nas. Personalul ajunse să se sature de el și de mofturile lui.
În fiecare dimineață, el trimitea o infirmieră să îl caute pe Bulka. Femeia nu îl găsea și atunci el îi reproșa
că nici nu l-a căutat. Pe o alta o trimitea de trei ori pe zi să vadă ce fac ceilalți băiețași și să-i raporteze. O
a treia trebuia să-i povestească basme de dimineață până seara, iar dacă povestirile nu-i plăceau, o
chema pe o a patra. Se supăra dacă vreunul dintre băiețași nu venea să îl vadă, dar când veneau îi gonea,
spunând că nu poate asculta poveștile. Doctorița Stropdemiere își dădea seama că statul în spital
devenise insuportabil pentru Glonț, dar nu putea să-i dea drumul fiindcă nu se vindecase. Mai mult, într-
o zi, simțind că nu îl mai doare piciorul, sări din pat și începu să alerge prin salon. După zece pași căzu,
piciorul i se umflă și seara Glonț făcu febră. Băiețașul mai zăcu un timp, apoi primi permisiunea să se
miște prin salon cu ajutorul cârjelor. După o vreme, ieși afară la plimbare, ajutat de o infirmieră Sosi, în
sfârșit, și ziua externării lui Glonț. Toată lumea îl așteptă cu flori la poarta spitalului. Mulțumit, își privi
tovarășii și spuse că lipsesc Știetot și Bulka. Ceilalți spuseră că îi vor căuta, iar Habarnam găsi prilejul să
spună că Știetot este prostuț și laș. Ceilalți nu fură de acord, dar tăcură când Habarnam îi amenință că se
vor întoarce la spital. Fulgdenea îi anunță pe băiețași că duminică va fi un bal în cinstea lor. Vor merge
apoi să îl caute pe Știetot și după ce îl vor găsi, vor mai face un bal. Toți se apucară de pregătiri pentru
bal. Curățară platoul de dans și așezară bănci în jurul lui, înălțară alături un chioșc pentru orchestră, și
peste tot chioșcuri cu dulciuri și băuturi răcoritoare. Totul în acordurile muzicii, fiindcă Guslă organizase
o orchestră cu cele mai bune harpiste și făceau repetiții cât era ziua de lungă. Cuișor se antrenă și el la
muncă și câștigă admirația Pisicuței și Rândunicii. Fetițele îl felicitară și îl poftiră și pe el la bal, iar el le
mulțumi foarte politicos. Fetițele socotiră că va fi ușor să îl aducă pe drumul cel bun, mai ales dacă va fi
lăudat pentru lucrurile bune pe care le făcea. Ele își propuseră chiar să îl învețe bunele maniere și să
vorbească frumos.

Capitolul XXVI Întoarcerea lui Cuișor

De când dispăruse și Cuișor, nimeni din Orașul Zmeielor nu mai îndrăznise să părăsească orașul. Se
zvonise că balaurul mâncase toate fetițele din Orașul Verde și că urma să vină în Orașul Zmeielor, să îi
mănânce și pe băiețași. Balaurul nu apăru. Într-o zi apăru însă un băiețaș necunoscut. El povesti că
zburase cu balonul împreună cu prietenii săi. Balonul începuse să cadă și el sărise cu parașuta. De atunci
își căuta prietenii. Băiețașul era Știetot. Locuitorii din Orașul Zmeielor îi povestiră că în Orașul Verde se
aflau niște băiețași care zburaseră cu balonul. Doi dintre ei, pe nume Șurubel și Piuliță, fuseseră și în
orașul lor, căutând o lampă de sudură. Plecaseră înapoi, împreună cu Covrig. Pe urmele lor plecas
Șurubelniță, apoi Cuișor. Nu mai revenise niciunul, pentru că îi mâncase balaurul. Știetot spuse că nu
există balauri și hotărî să plece imediat spre Orașul Verde. Băiețașii, deși mâhniți, îl ospătară și apoi îl
conduseră la drumul spre Orașul Verde. Chiar în timpul acesta apăru în depărtare un nor de praf.
Băiețașii se ascunseră repede, doar Știetot rămase pe loc ca să vadă ce se întâmplă. În scurt timp văzu că
nu venea niciun balaur, ci trei mașini încărcate cu fructe. Din ele coborâră Covrig, Șurubelniță și Cuișor În
sfârșit, băiețașii fură lămuriți de cei trei că nu exista niciun balaur și ei rămăseseră la culesul fructelor. Se
mirară toți de Cuișor, dar Șurubelniță și Covrig susținură că se făcuse băiat cuminte. Tocmai pentru că
lucraseră toți trei cu hărnicie le dăruiseră fetițele atâtea fructe băiețașilor din orașul Zmeielor. Covrig,
aflând că Știetot vrea să pornească spre Orașul Zmeielor, se oferi să îl ducă el cu mașina și porniră la
drum. Îi lăsară pe băiețași bucuroși că nu există niciun balaur, că primiseră atâtea fructe, că apăruseră
cei trei de lipsa cărora fuseseră îngrijorați, dar și de faptul că și Cuișor devenise un băiat cuminte. Totuși,
mare le fu mirarea când aflară că fetițele dau un bal la care, pe lângă Șurubelniță și Covrig, fusese invitat
și Cuișor.
Capitolul XXVII O întâlnire neașteptată
În Orașul Verde pregătirile pentru bal erau în toi. Tubuleț pictase chioșcul pentru orchestră cu niște
desene complicate, iar alți băiețași vopseau pavilioanele în toate culorile curcubeului. Fetițele
împodobeau platoul de dans cu lampioane, stegulețe și flori. Doar Habarnam alerga de colo-colo și
dădea indicații de care nu avea nevoie nimeni. Când voiră să facă niște bănci, băiețașii văzură că nu au
scânduri. Habarnam strigă să desfacă un pavilion, dar Tubuleț se opuse. Munciseră toți ca să îl ridice și să
îl vopsească. Habarnam strigă că el e șeful și trebuie să facă așa cum spusese el. Tocmai atunci apăru o
mașină în depărtare. Bucuroși, băiețașii se gândiră că acum vor putea să aducă scânduri și nu va mai
trebui să desfacă pavilionul. Mașina se apropie și opri. Din ea coborâră Covrig și Știetot. Băiețașii
începură să strige de bucurie. Îl înconjurară pe Știetot și, din vorbă în vorbă, îi spuseră că lui Habarnam îi
fusese frică și nu îi lăsase să sară cu parașuta când le spusese el. Ei se porniră apoi să-l facă pe Habarnam
mincinos, fiindcă spusese că el a inventat balonul și că este șeful lor. După aceea, spuseră că Știetot este
șeful lor. Albăstrica îi reproșă lui Habarnam că mințise, îi întoarse spatele și intră în grupul care îl
înconjura pe Știetot. Fetițele îl întrebară dacă e adevărat că pământul se vede din balon ca o plăcintă,
dacă norii sunt tari și trebuie să-i spargi cu toporul sau dacă balonul se umple cu aburi și poate zbura cu
fundul în sus. Știetot spuse că toate sunt niște născociri și află că pe toate le spusese Habarnam. Cu toții
se întoarseră spre Habarnam și începură să râdă atât de tare încât el nu putu să rabde și fugi să se
ascundă în niște tufișuri. Știetot fu condus de fetițe prin oraș, apoi chiar prin casele lor. Admiră ordinea
și curățenia care domneau peste tot, se interesă de felul în care erau construite fântânile arteziene și de
cultivarea fructelor și legumelor, notându-și atent în carnet, spre admirația fetițelor. Habarnam încercă
de câteva ori să iasă din tufișuri, fiindcă se plictisise. De fiecare dată tovarășii lui începeau să strige,
făcându-l mincinos, lăudăros și fricos. Până la urmă se hotărî să stea ascuns acolo până când va începe
balul.