TEORIA VALORILOR

1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA AXIOLOGIEI

1.1. Constituirea axiologiei
Conceptul de axiologie, etimologic, derivă de la termenii greceşti “axios” (preţios, demn de stimă)
şi “logos” (teorie); are sensul de teorie, ştiinţă a valorilor.
Axiologia, ca ramură distinctă a filosofiei, constituie o consecinţă a disocierii valorii generice de
valorile speciale studiate de ştiinţele particulare: etica, estetica, teologia, economia, logica etc. Spre
deosebire de acestea, axiologia pune în centrul preocupărilor sale problema raportului dintre
momentul obiectiv şi subiectiv al valorii, modul de funcţionare a sistemului de valori în ansamblu
sistemului social, încercând să clarifice esenţa valorii ca atare. Din această perspectivă, conceptul
de valoare generică fixează într-o denumire şi desemnează exclusiv notele esenţiale şi generale ale
diferitelor specii de valori: etice, politice, economice, ideologice etc.
Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX, proces care s-a
amplificat în secolul următor şi continuă şi astăzi cu contribuţii străine şi autohtone remarcabile.
Dintre acestea evocăm numai câteva nume emblematice pentru acest domeniu: H. Lotze, Nietzsche,
Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M. Florian, M. Ralea, E.
Lovinescu, T. Vianu etc.
1.2. Problematica axiologiei
Axiologia îşi propune să studieze: a) geneza, natura, structura, evoluţia şi justificarea valorilor; b)
ierarhizarea, realizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială; c) unitatea şi diversitatea,
continuitatea şi discontinuitatea valorilor; d) corelaţia, legităţile şi dinamica valorilor; e) relaţia
dintre procesul istoric de constituire a valorilor şi încorporare a acestora în sfera motivaţiei
individului, sensul vieţii şi atitudinea omului faţă de valori.
Apariţia acestei discipline a marcat: a) descoperirea unui nou continent teoretic - domeniul
valorilor; b) proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-şi validează permanent
importanţa operaţională.
2. VALOAREA − CONCEPT FUNDAMENTAL AL FILOSOFIEI CULTURII
2.1. Teorii cu privire la valoare
Aceste teorii pot fi grupate în: a) teorii subiectiviste [psihologiste - emotivismul, empirismul logic,
voluntarismul (existenţialismul)]; b) teorii obiectiviste (de tip autonomist, materialist); c) teorii
relaţioniste.
a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv al omului, al
stărilor sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei: 1. în concepţia reprezentanţilor
emotivismului (Paulsen, Schmöller, Meinong, Rickert, Windelband, R. Perry), valoarea
reprezintă raportul dintre o conştiinţă verificatoare şi un obiect, relaţie în care subiectul îşi
obiectivează predispoziţiile psihice către valoare. Orice reprezentare sau impresie este legată de
sentimente de plăcere/neplăcere, aprobare/ dezaprobare, stări sufleteşti care se impun ca sentimente
însoţitoare ale valorilor. Meinong (în “Cercetări etico-psihologice asupra teorii valorilor”, 1894)
subliniază rolul absolut al sentimentului în determinarea valorii dar, continua autorul, nu orice
sentiment constituie condiţia genezei valorii, ci numai acela prin care se ia atitudine faţă de obiecte;
“un lucru are valoare când satisface o trebuinţă a noastră”. Iar Schmöller, ca de altfel mai târziu, şi
reprezentantul pragmatismului contemporan, R. Perry, identifica valoarea cu utilitatea (valoare =
ceva bun, folositor; nonvaloare = ceea ce este nefolositor sau vătămător), cu ceva ce satisface
interesele umane; 2. pentru reprezentanţii empirismului logic (Ayer, Russell, Carnap), valorile se
referă la deosebiri de gusturi, preferinţe, dorinţe şi nu la adevărul obiectiv. B. Russell (în
“Cunoaşterea umană şi limitele ei”) considera problematica axiologiei situată dincolo de domeniul
cunoaşterii. “Când spunem că ceva are valoare - nota gânditorul englez -, noi nu căutăm un fapt
independent de sentimente personale, ci dau expresie propriei noastre emoţii (…) Cei care vorbesc
de natura obiectivă a valorii, fac o confuzie datorită faptului că dorinţa este particulară, pe când ceea
ce dorim este universal”; 3. concepţia voluntaristă (Richter, Köhler, Wundt, Lavelle, curentul
existenţialist etc.) deduce valoarea din voinţa umană; condiţia psihologică generatoare de valori
este contribuţia purtătorului de valoare respectiv la fericirea umană. Un astfel de obiect este dorit
şi devine valoare. Sursa valorii nu este - susţinea Wundt (în “Logica”şi “Etica”) - decât voinţa în
stadiul iniţial al dezvoltării sale psihologice; aceasta relevă trei caracteristici: determinarea valorii,
punerea de scopuri, afirmarea vieţii. Dacă la Richter valoarea se confundă cu scopul, cu tot ceea ce
este dorit, N. Hartman merge mai departe, condiţionând calitatea valorii de calitatea scopului. L.
Lavelle (în “Tratat despre valori”) atribuie calitatea de valori acelor lucruri sau acţiuni care devin
mijloace de expresie sau realizare a cerinţelor spiritului. “Orice valoare este indivizibil obiectul unei
dorinţe (…) motorul voinţei, însă judecata este arbitrul ei”. Pentru gânditorul francez, valoarea este
unitară, eternă, indestructibilă, militantă în sensul că este rezultatul unei voinţe. În acelaşi spirit,
existenţialiştii resping criteriile obiective de valorizare şi ierarhizare a valorilor, valoarea apare ca
un act preferenţial întemeiat de voinţă, izvorât dintr-o trăire autentică a vieţii; eu sunt acela care
alegându-mi scopurile îmi întemeiez valoarea lor. “Activităţile umane sunt echivalente, devine lipsit
de importanţă ce preferi - nota S. de Beauvoir - totul este să preferi”. Libertatea mea, scria
J.P.Sartre, este “unicul fundament al valorilor şi nimic nu mă poate justifica de a adopta cutare sau
cutare valoare, cutare sau cutare scară de valori”.
Precizare. Teoriile subiectiviste, dincolo de sâmburele de adevăr conţinut, au şi serioase limite: 1.
reduc valoarea la fenomenul subiectiv al aprecierii, transformând universul social într-un haos
axiologic, conduc la un relativism şi indeterminism excesiv; 2. exclud orice element transcendental
al valorii, nu orice este dorit, este o valoare; valoarea ia naştere fie dintr-o cerinţă impusă obiectelor
de natura subiectului - la kantieni, fie prin raportarea la nevoile, trebuinţele sau interesele noastre; 3.
rup actul de valorizare de cunoaştere, dezacordul axiologic fiind un dezacord de atitudine şi nu de
cunoaştere; 4. nu surprind specificul subiectului axiologic, dorinţele, plăcerile sau interesele sunt
privite în afara oricăror condiţionări sociale şi culturale, fluctuaţiile valorii sunt apreciate drept
consecinţe ale fluctuaţiilor arbitrare ale subiectivităţii umane, fără “explicaţii şi fără cauze” (Sartre).
b) Teoriile obiectiviste (Locke, Petty, Höffding, Rickert, Scheler, Polin, Windelband) cuprind:
1. concepţii ce-şi întemeiază valoarea pe un preformism psihologic al valorii; în constituirea valorii
există un element a priori care este dispoziţia pentru valoare, invariabilă la toţi indivizii iar
experienţa nu este decât ocazia în care această dispoziţie inerentă se actualizează, deci există
valori virtuale, potenţiale. Astfel, pentru Windelband şi Rickert, valorile au un caracter
supranatural, aprioric şi transcendental. Obiectivitatea valorilor este susţinută de M. Scheler cu
argumente etice, dacă etica ar fi rezultatul subiectivităţii, ea nu ar putea impune valori, norme de
comportament, legi absolute; nu valorile sunt relative, ci cunoaşterea lor; 2. concepţii care
originează valoarea în obiectul care o întruchipează şi mai puţin în subiectul care o evaluează. W.
Petty remarcă existenţa unei valori intrinseci lucrurilor; Locke defineşte valoarea prin capacitatea
unui lucru de a satisface trebuinţe sau plăceri omeneşti, iar Höffding, concepea valoarea ca fiind
proprietatea unui obiect fie de a procura o satisfacţie imediată, fie de a servi ca mijloc pentru
procurare.
Precizare. Teoriile evocate au următoarele limite: 1. absolutizează momentul obiectiv al valorii;
valoarea este privită ca ceva obiectiv, imanent lucrurilor, ca un fel de esenţe absolute,
supratemporale, transcendentale, independente de subiecţii valorizanţi, un fel de arhetipuri
atemporale, situate deasupra istoriei şi oamenilor; 2. ignoră determinarea social-istorică a valorilor,
fundamentează valorile pe apriorism şi transcendenţă. Aceste concepţii sunt denumite de P. Andrei
concepţii materialiste.
c) Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie socială dintre subiect
şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective, criterii istoriceşte şi socialmente
determinate de practica socială, poziţie la care subscriem, fără rezerve, şi noi. Credem, în acest
sens, că filosofia românească se remarcă prin susţinerea acestui punct de vedere modern. Pentru P.
Andrei (în “Filosofia valorii”), valoarea nu este un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o
relaţie funcţională a amândurora; în fenomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul
(persoana) şi obiectul (lucrul); La M. Florian (în “Reconstrucţia filosofică”), instituirea valorii
presupune o relaţie între un obiect valoros şi un subiect care evaluează, situaţie care-l determină să
facă distincţia între “a fi o valoare” şi a “avea valoare”, disjuncţie ce implică imperios corelarea
celor doi termeni; iar T. Vianu (în: “Filosofia culturii”, “Introducere în teoria valorilor”), pornind
de la aceleaşi premise, susţine că valoarea semnifică expresia ideală a acordului dintre Eu şi lume,
ea fiind predicatul judecăţii de valoare.
2.2. Conceptul de valoare
Pentru a defini conceptul de valoare, vom proceda la o analiză inversă, vom sublinia –”ce nu sunt
valorile”, pentru a sfârşi prin a enumera caracteristicile valorilor. Astfel: a) valorile nu pot fi
confundate cu lucrurile - deşi nu poate exista fără purtătorii materiali, valoarea supravieţuieşte şi
după disocierea de suportul său; de exemplu, frumuseţea ca valoare rezistă timpului şi dincolo de
suportul său fizic, în cazul unui tablou, sau spiritual, în cazul unui model de personalitate morală.
Analizând suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că “nu orice valoare se poate conexa cu orice
suport concret”, de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi suportul decât în caracterul unei persoane,
deci este o valoare personală, faţă de comestibilitate care este o valoare economică, reprezentând o
valoare reală, putând fi conexată cu o varietate de lucruri. Suportul valorilor, susţinea T. Vianu,
poate fi real, personal, material şi spiritual; între suport şi valoare se instituie o relaţie de aderenţă -
când valoarea se conexează cu un singur lucru; un exemplu fiind valorile estetice - şi o relaţie liberă
când valoarea se poate conexa cu o multitudine de suporturi; de pildă, valorile teoretice pot
relaţiona cu diverse suporturi [”Studii de filosofia culturii”, 1982, p. 72]; b) valorile nu pot fi
reduse la stările psihologice - deşi aceste stări apar drept condiţii ale actului de valorizare, care nu
este decât un act de preţuire, de apreciere; omul ierarhizează funcţie de interesul pe care îl prezintă
obiectele în direcţia satisfacerii unor trebuinţe şi deziderate; valoarea există potenţial înainte de
procesul valorizării, valoarea apare fie prin preluarea şi integrarea în câmpul axiologic a noilor
obiecte, principii sau relaţii, fie prin prelucrarea elementelor funcţie de setul de valori sociale după
care se conduce comunitatea; situaţie ce impune distincţia dintre “a fi o valoare” şi “a avea
valoare”; c) valoarea nu se identifică cu calitatea obiectelor - orice obiect are calitate, dar nu
obligatoriu şi valoare; de exemplu, crizele economice, delincvenţa juvenilă etc.; d) valoarea nu se
identifică cu valoarea economică, cu preţul; nu orice valoare devine o marfă (vezi fericirea,
libertatea etc.)
În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii intervin atât dorinţele,
simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un raport dintre un obiect (bun material,
creaţie spirituală, principiu, comportament) şi un subiect care apreciază obiectul respectiv, este o
relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie socială, dintre subiect şi obiect, în care se exprimă
preţuirea acordată de o persoană sau colectivitate unor obiecte sau fapte, materiale sau
spirituale, în virtutea capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, dorinţe, aspiraţii umane,
istoriceşte condiţionate de practica socială, de a contribui la progresul omului şi al societăţii.
Valorile sunt criterii evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile, ideile,
sentimentele în raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a reprezenta ceea ce este
frumos, just, adevărat, demn etc.; ele se referă numai la ce este semnificativ pentru sensul vieţii
omului. Cu mici diferenţe de nuanţă, categoria de valoare este definită şi astăzi drept: a) “element
al unui sistem simbolic (…) care serveşte drept criteriu pentru alegerea între alternativele de
orientare deschise (…) într-o situaţie dată” [T. Parsons, “Sistemul social”, 1951, p. 151]; b)
noţiunea de valoare implică o luare de poziţie din partea grupurilor sociale sau indivizilor în raport
cu categoriile de bine şi rău, de just şi injust, de frumos şi urât, de agreabil şi dezagreabil, de util şi
dăunător etc. [M. Duverger, “Methodes des sciences sociales”, 1961, p. 32], există, continua
sociologul francez, şi fenomene neutre din punct de vedere axiologic, dar în general colectivităţile şi
grupurile umane valorizează într-un fel sau altul, pozitiv sau negativ fenomenele culturale şi
sociale; c) “sursă fundamentală a motivaţiei … activităţii umane, reprezentând scopuri sau principii
în termenii cărora sunt revendicate ca fiind dezirabile anumite norme specifice” [G. Lundberg, N.
Larsen, R. William, “Sociologie”, 1968, p. 172]; d) “un principiu (…) de comportament faţă de
care membrii unui grup resimt o obligaţie emoţional pozitivă şi (…) oferă un standard pentru
judecarea unor acte şi scopuri specifice”[G. Thedorsen, A. Theodorsen, “Dicţionar modern de
sociologie”, 1969, p, 455]; e) capacitatea unui obiect (idee, lucru sau altă persoană) de a satisface o
dorinţă, o nevoie sau aspiraţie umană, apreciată în funcţie de interesul pe care-l prezintă obiectul
respectiv” [Al. Birou, “Dicţionar practic de ştiinţe sociale”, 1966, p. 290-291]; f) concepţii
colectiviste despre ce este considerat bun, dezirabil şi corect – sau rău, indezirabil şi incorect – într-
o cultură [R.T. Scaefer, R.P. Lamm, “Sociology”, 1992, p. 80], definiţie dată de sociologii
americani prin recurs la tabla de valori americane de bază consemnată de R.Williams în 1970:
realizarea, eficienţa, confortul material, naţionalismul, egalitatea, supremaţia ştiinţei şi a raţiunii.
Precizare. 1. nucleul valorii îl constituie semnificaţia prin care omul instituie şi lărgeşte câmpul
axiologic, descoperirea valorii înseamnă descoperirea unei semnificaţii, iar crearea valorii însemnă
crearea unei semnificaţii umane care le transformă în bunuri culturale; 2. valoarea se validează nu
prin mijloace ştiinţifice ci, uneori, doar la limită, prin acordul experţilor (de exemplu, cazul unei
opere de artă sau a unei teorii ştiinţifice), ceea ce justifică relativismul cultural, imposibilitatea
comparării şi ierarhizării culturilor; 3. caracterul istoric al genezei şi funcţiei valorilor este relevat
atât de corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv, naţional şi universal, nou şi permanent, sensibil şi
spiritual, finit şi infinit, cât şi de fenomenul valorizării, de actul prin care se constituie judecata de
valoare, de procesul de recunoaştere şi desemnare a valorii; caracterul relaţional al valorii se explică
printr-un sistem complex de relaţii: 1. relaţia dintre obiect şi subiect; 2. raportul dintre individual şi
social în geneza şi evoluţia sistemelor de valori (numai individul este creator, dar creaţia este
motivată de trebuinţe şi aspiraţii derivate din social); 3. relaţiile dintre general, particular şi specific
(există valori general-umane, particulare şi specifice); 4. raportul dintre real şi ideal; 5. prin
corelaţiile multiple se realizează unitatea valorilor (prin fuziunea dintre adevăr şi celelalte tipuri de
valori în procesul cunoaşterii ştiinţifice).
2.3. Geneza valorii; obiectiv şi subiectiv, absolut şi relativ în conţinutul valorii
Valoarea se naşte din conjuncţia dintre obiectul axiologic (obiectul capabil să satisfacă anumite
trebuinţe umane) şi subiectul axiologic (subiectul înzestrat cu sensibilitate şi discernământ
axiologic), exprimă raportul dintre aceşti doi factori. Valorizarea nu creează raportul ca atare, ci
reprezintă doar procesul, complicat şi contradictoriu, prin care descifrăm acest raport. Prin
valorizare noi identificăm şi exprimăm acest raport, îi deschidem câmp de manifestare. Exprimarea
lui se face într-o formă subiectivă, dependentă de subiectul valorizator. De unde şi posibilitatea
apariţiei unor diferenţe şi contradicţii în aprecierea valorilor.
Valorea presupune unitatea dintre dimensiunea obiectivă şi cea subiectivă:
a) obiectivitatea este determinată de doi factori:
1. purtătorii valorii – valoarea are întotdeauna un suport al său, material sau spiritual; nu există
valoare în sine, ci permanent vorbim de valoarea a “ceva”, într-o expresie fie materială, fie
spirituală;
2. criteriile de apreciere – valoarea este întotdeauna pentru o anumită parte a colectivităţii; criteriile
le găsim în modelele culturale ale societăţii, au un caracter social-istoric determinat; situaţie
remarcată de M. Weber (în “Încercare asupra sensului neutralităţii axiologice a ştiinţelor
sociologice şi economice”, 1918): “Valorile sunt fapte sociale, nu preferinţe individuale, ci
preferinţe socializate, supraindividuale, care sunt transmise şi promovate prin mecanisme sociale”;
b) subiectivitatea desemnează faptul că valorile au semnificaţie numai pentru om, pentru subiect.
Omul instituie şi lărgeşte câmpul axiologic. Valoarea, sublinia L. Blaga, este o modalitate
existenţială specifică numai omului şi numai lui. El îşi argumentează poziţia prin cele două ipostaze
ale individului: paradisiacă – fiinţarea omului în orizontul lumii date, sensibile – şi luciferică –
ipostază în care omul devine creator de cultură şi civilizaţie, de valori culturale, care reprezintă
“incursiuni în lumea misterului”, a necunoscutului [”Trilogia valorilor”, 1946, p. 260, 546]; valorile
nu au o existenţă naturală, ci una socială, ele nu sunt proprietăţi imanente lucrurilor, ci calităţi pe
care le capătă pentru om elementele realităţii prin prisma atitudinii umane a unei comunităţi; idee
la care subscrie şi G. Gurvitch (în “Determinismele sociale şi libertatea umană”, 1955): “Valorile
sunt echivalente cu atitudinea pe care membrii unui grup social o au faţă de ei înşişi, faţă de
produsele activităţii lor, faţă de ambianţa în care trăiesc”. Valoarea este creaţia unui subiect uman,
este rezultatul obiectivării unui proiect subiectiv, al unor calităţi personale, al unor energii
intelectuale, psihice şi biotice ale individului; odată realizată, valoarea devine un bun cultural cu o
influenţă socială reală. De asemenea, omul creează nu numai valori, ci şi antivalori, care se
manifestă ca factori de disfuncţionalitate în dezvoltarea societăţii; de pildă, violenţa, războiul,
fascismul şi neofascismul etc.
Nici o existenţă nu trăieşte, aşa cum o face omul, în câmpul valorilor. Vorbim de o diversitate de
valori – economice, politice, estetice, etice, ştiinţifice, teoretice, umaniste etc. -, de valori trainice
sau trecătoare, de valori particulare sau universale. În pofida determinării, condiţionării social-
istorice, se manifestă în câmpul axiologic şi valori absolute, universale, perene;
c) caracterul absolut ţine de existenţa în conţinutul unor valori a ceva general uman, care le face
dezirabile şi necesare dincolo de spaţiu şi timp. Platon vorbea despre bine şi frumos ca despre
valori absolute, universale şi perene. Şi societatea noastră le acordă cea mai înaltă preţuire. Operele
lui Homer, Eschil, Sofocle sau ale lui Socrate, Platon, Aristotel au rămas valori artistice şi filosofice
pe care nu le contestăm nici astăzi. Gânditorul român, D.D. Roşca (în “Valori veşnice”) enumera
următoarele valori cu caracter peren: adevărul, dreptatea, binele şi individualitatea. Fără îndoială se
poate vorbi de valori fundamentale ale societăţii, valori preţuite în orice epocă sau orânduire
socială: adevărul, libertatea, binele, frumosul, fericirea, dreptatea, ideile ştiinţifice, operele de artă;
d) caracterul relativ rezidă în: 1. caracterul social-istoric al valorilor; fiecare epocă îşi produce un
câmp axiologic propriu fie prin selecţie, fie prin producerea de noi valori care să satisfacă noile
trebuinţe, sau restructurarea conţinutului unor valori moştenite. De pildă, libertatea reprezintă o
valoare perenă de-a lungul istoriei umane, dar conţinutul acestei valori a fost mobil, şi-a modificat
substanţa şi configuraţia de la o epocă la alta, sau în cadrul aceleiaşi epoci de la un grup social la
altul, libertatea având un conţinut diferit pentru stăpânul de sclavi şi sclav, pentru seniorul feudal şi
iobag, pentru burghez şi proletar. De fapt, relativitatea semnifică dialectica evolutivă a valorilor,
unitatea dintre continuitate şi discontinuitate; 2. procesul ierarhizării valorilor; permanentele
restructurări în piramida valorică, apariţia unor noi valori centrice sau schimbarea de poziţie pe
scala individuală sau cea socială sunt determinate de amprenta subiectivă a procesului de valorizare.
Precizare. În general, se poate afirma că valorile reprezintă generic concepţii şi principii despre
ceea ce este realizabil în societate şi acţiune umană. Geneza şi dinamica lor sunt funcţie de
următoarele condiţii: practica social-istorică – mediul formativ al valorilor, sensibilitatea subiectului
axiologic, subiectivitatea sa – omul în dubla calitate de existenţă şi agent demiurgic, conţinutul
obiectului şi disponibilitatea sa de a satisface un evantai cât mai larg de trebuinţe, obiectivitatea
socială a valorilor ca finalitate.
În legătură cu noţiunea de valoare, T. Rotariu şi P. Iluţ fac următoarele menţiuni: 1. valorile
funcţionează la nivel societal, ele devin operante la nivelul grupal şi individual numai dacă sunt
internalizate de către indivizi; 2. valorile au statut de motive acţionale; 3. valorile nu trebuie
considerate ca date universale, ci funcţie de context; 4. constanţa comporatamentală a indivizilor nu
se poate explica fără recursul la valori, dar ideea valorilor veşnice este neproductivă, deoarece toate
valorile sunt supuse presiunilor situaţionale, interpretărilor şi schimbărilor; 5) valorile trebuie
asociate cu normele, deoarece ele constituie baza pentru acceptarea şi respingerea lor [”Ancheta
sociologică şi sondajul de opinie”, 1997, p. 30].
2.4. Trăsăturile, clasificarea şi funcţiile valorilor
Universul axiologic se caracterizează prin prezenţa şi acţiunea principiilor ierarhiei (valori
cardinale şi secundare, specii şi subspecii de valori), polarităţii (realismul economic la un pol şi
idealismul moral la celălalt), finalităţii (valoarea morală ca valoare scop) şi analogiei (socializarea
valorilor). Principiul ierarhiei este conservat şi depăşit de cel al finalităţii; principiul analogiei
asigură continuitatea lor istorică, dobândită prin socializare, înlesneşte aprecierea unitară a mai
multor persoane, ceea ce contribuie la formarea conştiinţei colective.
Valorile sunt caracterizate prin diversitate, istoricitate, autonomie, normativitate, ierarhizare şi
polaritate.
a) Diversitatea – această multitudine, pluralitate de valori o putem ordona după criteriile: 1. natura
obiectului (suportului) – materiale (elemente de tehnică, bunuri de consum etc.) şi spirituale (ideile
ştiinţifice, filosofice, religioase, estetice, politice economice etc.); 2. domeniu – fiecărui domeniu îi
sunt caracteristice sisteme de valori specifice: valorile vitale, economice, politice, juridice, morale,
ştiinţifice, artistice, filosofice, religioase etc.
Valorile vitale privesc starea de sănătate a organismului şi psihicului uman, rezistenţa la boli, forţa
temperamentului, capacitatea lui de efort şi de muncă, viteza şi capacitatea de reacţie, dexteritatea
mişcărilor, frumuseţea fizicului uman. Valorile vitale generează puterea fizică şi psihică pentru
individ, au ca suport viaţa, constituie condiţia primară a desfăşurării activităţilor sociale, a asimilării
unor deprinderi şi cunoştinţe necesare creaţiei de valori materiale şi spirituale. Ele au o componentă
biologică (materială) şi o alta – culturală. Sunt valori personale, aparţin strict individului, şi se
comportă ca valori-mijloc. Sunt valori cu caracter naţional şi internaţional, se află sub protecţia unor
organisme internaţionale care le garantează conservarea şi viitorul.
Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi, instrumente de
realizare, de obiectivare în acţiunea concretă a anumitor scopuri. Ele răspund unor necesităţi,
trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura şi societatea. În cadrul valorilor
economice - tehnica, mijloace de producţie, resurse, metode şi procedee de organizare şi conducere
a producţiei de bunuri, avuţia, prosperitatea, bunăstarea etc. - munca este o valoare centrală, fiind
privită ca activitate producătoare atât de bunuri materiale, cât şi spirituale, deţine, după cum afirmă
G. Lukas, o “prioritate ontologică” [”Ontologia existenţei sociale”, vol. I, p. 354]. Valorile
economice sunt utilitare, sumative, au o expresie materială, acţională, simbolică (banii),
informaţională, teoretică.
Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile
omului, ale individului cu statul, cu partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă
finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale dominante în
societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile,
libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice. O societate democratică nu poate fi
edificată decât ţinând seama de relaţia ce se instituie între valorile politice propuse de societate
(instituţionalizate) şi orientările valorice ale indivizilor. Soluţia aptă să elimine sursele de alienare
politică generată de decalajul dintre valorile instituţionalizate şi opţiunile valorice ale indivizilor
este pluralismul politic.
Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea, constituţionalitatea, independenţa, egalitatea în
drepturi, conştiinţa civică, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti etc.) reglementează
relaţia individului cu ordinea de drept, cu instituţiile juridice. Ele reflectă respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, drepturile şi libertăţile omului, precum şi obligaţiile individului într-un stat
de drept.
Valorile morale (binele, răul, echitatea, responsabilitatea, umanismul, solidaritatea umană,
fericirea, caritatea, altruismul, cumpătarea etc.) reglementează relaţiile interpersonale, contribuie la
realizarea armoniei axiologice, configurarea sensului vieţii şi existenţei umane. Ele sunt valori-scop,
valori personale, au un caracter imperativ prin dimensiunea normativă. Valorile şi principiile morale
preced normele etice, având un rol hotărâtor în reglementarea comportamentului uman. Criteriul de
apreciere a comportamentului individual este adecvarea sau inadecvarea la valorile, principiile şi
imperativele morale.
Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un loc sui generis în constelaţia
valorilor culturale ale lumii contemporane. Acest loc privilegiat se datorează, în opinia lui K.
Popper, capacităţii ştiinţei de a asigura progresul cunoaşterii umane, de a furniza instrumente
pentru această cunoaştere, de a aplica rezultatele ei în practică.
Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de ordin cultural, sunt valori-scop,
au un caracter singular, concret, unic, irepetabil şi dezinteresat. Ele satisfac aspiraţii spirituale şi nu
nevoi materiale şi vitale, sunt resimţite mai mult, sublinia T. Vianu, “ca o formă liberă a activităţii
omeneşti, disociată de interesele practicii şi, prin urmare, mai apropiată de joc”.
Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de aproape etc.) sunt valori-scop, se
bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu celelalte
valori, în educarea morală a indivizilor, în perfecţionarea relaţiilor sociale, în dezvoltarea culturii şi
civilizaţiei umane;
3. niveluri de structurare – valori general-umane; valori ale unui sistem social-politic, valori ce ţin
de o anumită cultură şi etnicitate; valori ale grupurilor sociale mari şi medii (clase sociale,
profesiuni etc.), valori ale microgrupurilor (familie, organizaţii); valori individuale [P. Iluţ,
“Structurile axiologice”, 1995, p. 22-23];
4. gradul de stabilitate – valori perene (libertatea, dreptatea, adevărul, fericirea, frumosul) şi valori
cu sferă restrânsă de recunoaştere (stat burghez, stat socialist, economie planificată, economie de
piaţă etc.);
5. gradul de impact cu societatea – valori sociale (solidaritatea, binele, dreptatea, egalitatea,
bunuri de consum etc.) şi valori individuale (valorile profesioanale);
6. rolul lor în acţiunea umană - valori mijloc (cele care ne ajută să dobândim ceva superior –
valorile materiale şi, în parte, cele spirituale) şi valori-scop sau cum le denumea Blaga – “valori
terminus” (configurează finalitatea acţiunii umane, devin componente ale idealurilor – fericirea,
realizarea umană, în general valorile morale, estetice şi religioase; valori care nu sunt în slujba
altor valori).
Precizare. P. Andrei (în “Teoria valorilor”) realizează o interesantă clasificare a valorilor, după
criteriile următoare: 1. valabilităţii (relative şi absolute, obiective şi subiective); 2. calităţii (pozitive
şi negative, valori-scop şi valori-efect); 3. motivului aderării la valori (accidentale, tranzitorii şi
valori propriu-zise ale persoanei); 4. obiectului (economice, politice, juridice, etice, estetice,
religioase, social culturale); 5. subiectului valorilor (personale şi impersonale, proprii şi străine); 6.
facultăţile psihice (valori ale sensibilităţii, valori ale raţiunii); 7. sfera de aplicare (individuale,
sociale, cosmice) Valoarea supremă o constituie personalitatea [”Opere sociologice”, 1973]; T.
Vianu (în “Introducere în filosofia valorilor”) realizează o tipologie complementară: 1. valori
economice; 2. valori afective; 3. valori intelectuale; 4. valori estetice; 5. valori morale; 6. valori
religioase; 7. istorice; iar L. Blaga (în “Trilogia valorilor”), fără a intra în detalii, stabileşte două
tipuri de valori:1. valori de tipul I – hrana materială; 2. valori de tipul II – hrana spirituală a
individului.
b) Istoricitatea – valorile derivă din concepţia noastră despre om şi necesităţile fundamentale ale
naturii sale. Indiferent de domeniul din care fac parte – economic, politic, juridic, etic, filosofic,
ştiinţific, artistic etc. -, atât prin geneză, funcţionalitate, cât şi prin modul cum evoluează, se
transformă, se integrează într-un sistem sau intră în conflict cu el, valorile poartă o netăgăduită
pecete istorică. Tabla de valori a fiecărei epoci istorice este un sistem deschis, articulat în fluxul
unor transformări diacronice. Evoluţia lumii valorilor evidenţiază, în egală măsură, perenitatea şi
istoricitatea valorilor, faptul că, exprimând esenţa umană, ele au un conţinut general-uman, dar
totodată şi o accentuată pecete istorică. Ca obiectivări ale esenţei umane în condiţii istorice
determinate, valorile sunt relative. Fiecare epocă îşi produce propriul sistem de valori. E. Bréhier
vorbea chiar de o lege a valorilor, conform căreia fiecare dintre formele pe care le îmbracă valorile
trebuie să dispară la scurtă vreme după ce a apărut: un curent artistic care-şi prelungeşte prea mult
viaţa cade în convenţionalism şi apoi dispare într-o atmosferă de saturaţie ori indiferenţă.
c) Autonomia – determinismul social-istoric al valorilor nu este unul rigid, valorile manifestă o
relativă independenţă. Sunt cazuri – fapt subliniat şi de K. Jaspers - când valorile teoretice
(ştiinţifice, politice, filosofice, artistice etc.) se dezvoltă independent de necesităţile dezvoltării
sociale. De asemenea, autonomia se exprimă şi prin specificitatea fiecărui tip de valori; de pildă,
frumosul, libertatea, bunăstarea sunt valori care se regăsesc în aceeaşi comunitate, în acelaşi
moment istoric, şi, deşi se influenţează, ele au un conţinut şi o dinamică specifice. Valorile
influenţează societatea prin relaţiile ce se stabilesc între ele, între sistemele de valori: 1. valorile nu
sunt independente, ci interdependente (conexiunea ce se realizează între valorile cunoaşterii şi
acţiunii sociale, dintre cele filosofice, economice, juridice şi politice); 2. posibilitatea trecerii
reciproce a valorilor dintr-o categorie în alta (fals-adevăr; bine-rău; libertate juridică-libertate
politică-libertate filosofică); 3. fundamentarea lor reciprocă (valorile cunoaşterii fundamentează
valorile acţiunii; valorile morale fundamentează valorile religioase şi invers).
d) Ierarhizarea - valorile se dispun pe verticală, preferenţial, funcţie de interesele individului sau
ale societăţii. Omul, de-a lungul istoriei sale, nu s-a raportat uniform şi egal la diferitele tipuri de
valori – economice, politice, filosofice etc. –, ci le-a conferit importanţă şi ranguri diferite după
modul şi măsura în care diferitele specii de valori contribuiau la satisfacerea unor necesităţi,
trebuinţe, aspiraţii ale omului din acel moment istoric. Ordonarea lor are loc funcţie de anumite
criterii. Nevoia de ierarhizare este una de esenţă a sistemului. Problema ierarhizării şi stabilirii
criterilor şi astăzi rămâne o problemă controversată. Considerând că lumea valorilor nu este haotică,
“un conglomerat amorf”, ci un sistem deschis, T. Vianu postulează existenţa unei ierarhii a
valorilor, pornind de la criteriul “gradualităţii valorilor”, prin care el desemnează situaţia în care
existând valori mai mult sau mai puţin importante “ele sunt cuprinse, prin actele deziderative ale
conştiinţei pe una sau alta din treptele unei ierarhii” [”Opere”, vol. 8, 1979, p. 86]. Ierarhizarea ar
ţine de estimaţii calitative, nu cantitative. Această ordonare se poate face între diferitele tipuri, nu şi
între diferitele valori ale aceluiaşi tip. Tendinţele de ierarhizare evidenţiază pe de o parte, evoluţia
contradictorie a culturii ca sistem, pe de alta, oferă o imagine asupra valorizării sociale şi
individuale a diferitelor sfere ale culturii în diferite epoci istorice. Criteriul suprem, dacă ar fi să
acceptăm ierarhizarea, l-ar reprezentă importanţa, semnificaţia lor pentru om, iar valorile
supreme vor fi acelea care contribuie în gradul cel mai înalt la realizarea demnităţii şi
perfecţionarea condiţiei umane. Opiniile oscilează, unii pun pe prim plan valorile morale (D.
Gusti – idealul etic; P. Andrei – personalitatea), alţii - valorile filosofice (P.Andrei – cultura) etc.
Criteriul ierarhizării valorilor fiind funcţional, valorile nu se pot ordona de la inferior la superior,
de la simplu la complex, nici dacă aparţin unor domenii diferite sau aceluiaşi domeniu. Se poate
concluziona: în virtutea originalităţii şi ireductibilităţii lor, valorile nu admit superiorităţi de rang, ci
cel mult comportă priorităţi temporare funcţie de trebuinţele social-umane cărora le corespund. O
valoare nu este nici mai mare, nici mai mică decât alte valori, ci cel mult se poate spune despre ea
că răspunde într-o măsură mai mică sau mai mare trebuinţelor comunităţii.
Există, susţine I. Biriş, civilizaţii şi societăţi în cadrul cărora binele şi răul, justul şi injustul sunt
considerate valori ierarhic superioare în raport cu valorile de util şi dăunător, agreabil şi
dezagreabil, totuşi ierarhia valorilor diferă adesea de la grup social la grup social şi de la individ la
individ [”Sociologia civilizaţiilor”, 2000, p. 91-92].
e) Normativitatea – valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; multe valori devin idealuri (de
exemplu, libertatea, justiţia, dreptatea etc. au devenit de-a lungul timpului adevărate idealuri ale
comunităţii umane); ele orientează comportamentul uman individual sau colectiv; individul sau
comunitatea optează în câmpul acţional pentru o anumită variantă din perspectiva unui set de valori
la care au aderat şi l-au însuşit. “Valoarea – scria L Grünberg – este concomitent exigenţă de acţiune
şi model latent de acţiune” [”Axiologia şi condiţia umană”, 1972, p. 223]. Se impune, totuşi, o
distincţie între valoare şi normă, valoarea este un scop faţă de normă care are statutul de mijloc;
de asemenea, nu orice normă constituie o valoare (de exemplu, circulaţia pe dreapta sau stânga),
după cum nu orice valoare este susţinută de un sistem de norme.
f) Polaritatea – câmpul axiologic nu este neutru, absolut pozitiv sau absolut negativ, el pendulează
între cei doi poli – pozitiv şi negativ; opţiunea valorică impune acceptarea sau neacceptarea,
aprobarea sau dezaprobarea; binele apare în raport cu răul; frumosul în raport cu urâtul; adevărul în
raport cu falsul; utilul în raport cu inutilul; se vorbeşte de valori pozitive şi valori negative. Această
trăsătură a fost remarcată atât de gânditori străini (vezi H. Lotze), cât şi de gânditori români (T.
Vianu – în lucrarea menţionată – sublinia această polarizare axiologică: “valorile sunt obiectele
dorinţei, nonvalorile sunt obiectele repulsiei”; iar L. Blaga (în “Trilogia valorilor”) menţiona că
valoarea este “alcătuită din doi termeni polari (…)”.
Precizare. Considerăm ca nefiind lipsite de relevanţă teoretică aprecierile lui T.Vianu privind
trăsăturile valorilor – excentricitatea (obiectivitatea), generalitatea (valoarea este caracteristică unei
părţi a societăţii), polaritatea, gradualitatea (ierarhizarea) şi semnificaţia (corelaţia valorii cu un
anumit tip de dorinţă, de unde şi multiplicitatea şi varietatea lor).
Valorile au următoarele funcţii sociale:
1. constituie un factor de progres istoric – asigură coeziunea şi ordinea socială; determină
continuitatea şi dinamica sistemelor sociale fie prin situaţia de conflict, fie prin aderenţă şi
promovare, sunt un indicator al gradului de civilizaţie şi cultură;
2. funcţia normativ-educaţională – motivează acţiunea umană, fundamentează formarea
personalităţii umane;
3. funcţia cumulativ-comunicaţională – tezaurizează cunoaşterea şi experienţa umană şi asigură
comunicarea între generaţii şi comunităţi;
4. funcţia de adaptare şi integrare – constituie cadrul condiţiei umane şi conferă sens vieţii,
deoarece existenţa umană se desfăşoară în orizontul valorilor.