La hanul lui manjoala - comentariul nuvelei de I. L. Caragiale

referat

LA HANUL LUI MANJOALA — Nuvela de I. L. Caragiale, aparuta

in „Gazeta sateanului", 1898, 5 februarie, p. 27; inclusa in voi. Momente
si Nuvele, povestiri; in Opere, 3, Buc. 1962.

Caragiale creeaza prin coana Marghioala, protagonista nuvelei, un

portret de femeie demonica, posesoare de puteri nelimitate in sfera
erosului. Temporal, opera se desfasoara intr-o atmosfera~realist
fantastica. Fantasticul este impus de structura insasi a personajului
feminin, al carui atu malefic asupra barbatilor scapa intelegerii rationale
si e raportat Ia cauze supraumane, diavolesti. 

Functiunea fantasticului este astfel una pur estetica, el facand parte din
„normal itatea umana" (Zarifopol) a unei lumi dintr-un anumit timp
istoric, dincolo de care se intrevede fascinanta dimensiune a eternului
feminin: imprevizibilitatea comportamentului. Zarifopol nota calitatea
functionala a fantasticului caragialean in termenii urmatori: „Fantasticul,
chiar acolo unde este introdus direct, in Hanul lui Manjoala, in Kir
lanulea, in Calul dracului, functioneaza numai ca element de motivare".
Coana Marghioala cocheteaza direct si in buna intelegere cu diavolul
(„iedul si cotoiul erau totuna era dracul"), dar comportamentul ei fata de
barbat se manifesta invers decat la Acrivita, eroina din Kir lanulea.
Marghioala „umbla cu farmece", e o vrajitoare, sucind mintile celor care-i
cad cu tronc. Cu gandul sa faca un scurt popas la han, tanarul logodnic,
ailat in drum spre casa viitoarei mirese, se lasa prins in mrejele cucoanei,
puse in evidenta cu ispititoare siretenie. 

Desi o cunoscuse mai de mult cat e de „frumoasa, voinica si ochioasa",

acum, revazand-o, exclama surprins: „Niciodata nu mi se paruse mai
placuta". 

Demonismul femeii se manifesta ascuns, sub aparenta ispitei, barbatul

destinat altcuiva se lasa prins in atmosfera de vraja erotica, din care,
singur, nu se mai poate smulge: „As fi stat muTt la hanul lui Manjoala,
daca nu venea socru-meu, polcovnicul Iordachc, Dumnezeu sa-l ierte, sa
ma scoata cu taraboi de acolo. De trei ori am fugit de la ei inainte de
logodna si m-am intors la han, pana cand, batranul, care vrea zor nevoie
sa ma ginereasca, a pus oamenii de m-au prins si m-au dus legat cobza la
un schit in munte: patruzeci de zile, post, matanii si molitve. Am iesit de
acolo pocait: m-am logodit si m-am insurat". Caragiale observa
eternitatea firii omenesti prin mentalitatea si culorile limpului istoric. El
„vede" oamenii si ii „aude", le constata apucaturile si semnificatia
gesturilor intr-un climat adecvat, care le face verosimile cele mai
neasteptate manifestari, inclusiv cele care tin de registrul fantasticului. 

Eternul mister feminin, proiectat in atractia provocatoare de nebunie a

cucoanei Marghioala, avandu-si sursa, dupa doctrina crestina, in relatiile
femeii cu diavolul, este doar iluzia unui timp istoric. Originea demonica a
farmecului feminin si a I comportamentului nebunesc prolifereaza intr-o
' directie general umana, concretizata in incercarea fiintei de a-si lamuri
partea in primul I rand obsedanta a existentei sale, iubirea.

La hanul lui Manjoala restituie „parfumul local si p vechi" (Zarifopol) al

erosului, interferandu-l cu elemente ale fantasticului; motivarea estetica
a unor astfel de elemente reiese acum mai clar: ele vin sa dea culoare si sa
sublinieze ambivalenta iubirii. Fantasticul caragialean pune in miscare
aparitia femeii si in acelasi timp el e stapanit de spiritul feminin.
Manifestandu-se sub emblema feminitatii. fantasticul atrage pe
indragostit intr-o zona nelinistitoare. indaratnicia de a „fugi" din mrejele
coanei Marghioala si neputinta de a-si impune vointa antreneaza pe
tanarul ispitit de hangita intr-un joc de natura incerta, pe care nu ezita
sa-l considere dirijat de un duh malefic. Folosind fantasticul, textul
caragialean avertizeaza ca lumea crosului este mereu alta decat cea
inchipuita, misterioasa si ambigua.
„Lostrita”, povestirea aparuta postum in volumul „Iubire magica” a lui Vasile
Voiculescu, prezinta intr-un timp legendar povestea unui pescar care isi face un
ideal din prinderea demonului acvatic. In mod simbolic el il intruchipeaza pe
cautatorul de valori absolute care devine victima unei aspiratii mai presus de
fire. Atmosfera povestirii este de basm, de mit reactivand prin semnificatiile sale
mitul sirenei sau al Ondinei autohtonandu-l pe plaiurile romanesti. Un peste se
preschimba in fata, un pescar se arunca in apa si ocroteste lostrita de violenta
valurilor, un vrajitor descanta un peste de lemn si aduce astfel fabulosul in real,
timpul condenseaza un evac intr-o saptamana. Toace aceste indicii ale
caracterului fantastic al textului sunt anticipate de autor in prologul despre
diavol. Secventa de debut avertizeaza lectorul asupra continutului senzational al
evenimentelor: „Nicaieri diavolul cu toata puita si nagoda lui nu se ascunde mai
bine ca in ape. Dracul din balta, se stie, este nelipsit dintre oameni si cel mai
atragator”. Localizarea actiunii neobisnuite este precizata tot in acest fragment
(„pe Bistrita ... si pana dincolo de Piatra”), intr-un cadru autohton de unde se
poate deduce ca povestirea va evoca universul fabulos al credintelor populare
romanesti legate de mitul dugurilor apei (Rusalce).
Asociind mediul acvatic miracolului Vasile Voilculescu descrie aparitiile
posibile ale diavolului cu atributele feminitatii: „in fata suie care se scalda in
valtori” insistand asupra puterilor malefice ale acesteia: „cursa pusa flacailor
nestiutori, ca sa-i inece”.
Tema povestirii este obsesia absolutului care se dovesdeste in final
distrugatoare, mai cu seama ca aici absolutul, reprezentat de lostrita are o
puternica incarcatura malefica.
In rezumat povestirea prezinta destinul lui Aliman, un tanar pescar dintr-un sat
de pe malul Bistritei care initial accepa ca pe o provocare prinderea lostritei de
dimensiuni neobisnuite ce facuse multe victime intre flacaii satului. Treptat,
urmarindu-si prada, Aliman este vrajit de lostrita astfel incat vanatoare devine o
metafora a cautarii celor doi parteneri ai cuplului. Pentru a-si aduce iubita in
lumea sa, Aliman apeleaza la un batran vrajitor si lepadandu-se de lumea lui
Dumnezeu imblanzeste spatiul acvatic care ii va trimite in timpul unei revarsari
o fata necunoscuta cu care eroul traieste o patimasa si neomeneasca poveste de
iubire. Aparitia mamei fetei pune capat fericirii flacaului si pentru ca toate
incercarile lui Aliman de a-si gasi iubita esueaza, el se resemneaza cu o casatorie
in lumea comuna. In noaptea premergatoare nuntii are un vis ce anticipeaza
reaparitia lostritei care se produce odata cu o noua revarsare de ape, fapt care il
determina pe Aliman sa se arunce in valuri in dorinta de a-si recupera iubirea, de
a se implini.
Din punct de vedere al fondului mitic nu pot fi omise doua aspecte: se poate
vorbi in text despre mitul zburatorului in masura in care fiinta feminina devine
aici personajulul principal fantastic ce trezeste prima mare iubire a lui Aliman.
O oarecare asemnaare exista in acest sens cu nuvela lui Mircea Eliade
„Domnisoara Christina”, unde fiinta feminina, strigoiul vine sa prinda in mrejele
sale sufletul unui artist: Este vorba insa si despre mitul pactului fantastic
anticipat chiar de prima fraza a textului, care sugereaza esenta malefica a
fapturilor care apartin mediului acvati. Numai un asemnea pact ii permite
flacaului accesul la femeia-peste. Odata pactul savarsit prin incantatia pe care o
rosteste doua invatatura batranului vrajitor, o altfel de implinire a lui Aliman
decat aceea in registrul acvatic este imposibla.
Eroul povestirii este pescarul Aliman, omul legat prin meserie de universul
acvatic, care ii este familiar. Pentru el pescuitul este mai mult decat o meserie,
este unicul mod de existenta pe care il cunoaste, unicul care ii confirma
superioritatea. Initial lostrita este o provocare profesionala: intregul sat se
antreneaza in aceasta cursa, pestele oferind si o modalitate de selectare a
membrilor comunitatii: pescarii cuminti pentru care pescuitul este doar o sursa
de hrana se retrag semn ca in colectivitate se respinge anormalul. Flacaii insa
iubesc primejdia, aventura, misterul, provocarea, cu alte cuvinte sensul ascuns al
vanatorii.
Lostrita apare ca un stimulent pentru orgoliul lui Aliman, pescarul care doreste
sa stapaneasca natura. Prin detaliul fizic Aliman aminteste de eroii din basme,
prin viziunea generala („flacau voinic”) fiind deosebit prin maiestria
profesionala si prin faptul ca salveaza de la inec copii si bunuri ale oamenilor.
Initial el reprezinta tipul rational de intelegere a realitatii, este neincrezator in
miturile despre „duhul apelor” si rade superior la auzul legendelor care se nasc
in sat. Este imaginea specifica a personajului din fantastic care nu trebuie sa aiba
inclinatii spre acceptarea miraculosului ci, din contra, trebuie sa fie un
„neincrezator”. Cu atat mai mult metamorfoza sa este mai semnificativa.
Aventura capata valente initiatice, fiind anticipata de prima intalnire directa a
lostritei: Aliman e atins de vraja, senzatia este de voluptate, iar flacaul e cuprins
de obsesia pestelui. Se grefeaza acumtema iubirii si se construieste ambiguitatea
acelei fiinte iar povestea de vanatoare devine poveste de iubire.
Inainte de toate „Lostrita” este o poveste de dragoste intre un om si o fiinta
fabuloasa. Istorisirea reveleaza tema si constituie tema narativa pe baza careia se
impune noutate tratarii mitului Ondinei din apele Bistritei, intr-o „tesatura de
simboluri”.
Aliman este expresia cautatorului de absolut, fiinta umana subjugata unui vis
mai presus de fire, insul care tenteaza iesirea din limita (a-liman ceea ce poate
insemna dincolo de limita, predestinare). Povestea asemanatoare celei
capitanului Ahab care cauta balena alba nu pentru a se razbuna ci pentru a-si
depasi limitele si a atinge astfel absolutul. Lostrita este un demon acvatic si
reprezinta fascinatia idealusui, caruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita
raului vazuta ca o chemare din alt spatiu, imaginea feminitatii in toata
splendoarea ei. „Bistriceanca” este semnul altui timp, al unei existente anterioare
dragostei si marcheaza sfarsitul starii de vraja. Mireasa din real are rolul unui
reper al mediului rural si se justifica in existenta lui Aliman prin etapa inertiei, a
starii abulice. Vraciul este un personaj aflat la interferenta dintre real si fabulos
el detinand puteri neobisnuite prin care realizeaza „invazia miraculosului in
real”. Baiatul care anunta reaparitia lostritei functioneaza in epic drept mesager
al fantasticului si vesteste intrarea eroului in spatiul fantasticului, al implinirii,
echivalent cu moartea. „Balta”, mediul acvatic este asociata cu feminitatea si in
acelasi timp, apa este lumea miraculoasa care genereaza visele si atrage cu iluzia
implinirii. Acvaticul si femininul au in comun nestatornicia, ispitirea tainele, etc.
„Malul”, spatiul tehnic reprezinta ca si principiu masculin echilibrul (cel putin
aparent si vremelnic), statornicia, siguranta, realul. Totemul este singura
modalitate a fiintei umane de a invoca o alta dimensiune in situatia in care
coenstientizeaza ca nu poate realiza altfel saltul in fantastic.
Lexicul regional chiar cu rezonante arhaice (nagode, suie, stirlici) este un
argument al artei narative al autorului de o profunda sugestie a fantasticului, ce
comunica prin radacinile sale folclorice cu arhetipalul.