Sunteți pe pagina 1din 89

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă


Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor

Specializări: MG, MK, ECTS, AI, CIG


Disciplina: Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 2

Cluj – Napoca
2009
CUPRINS

I. INFORMAŢII GENERALE...........................................................................................2
Date de identificare a cursului............................................................................................2
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................13
PROPRIETĂŢI FIZICE...................................................................................................25
Proprietăţile mecanice......................................................................................................32
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................39
Fig. 5.1. Domeniile, conţinutul şi nivelul standardelor...........................................44
Sistemul japonez de codificare CALRA..........................................................................56
Clasificarea şi codificarea la nivel macroeconomic................................................56
Clasificarea mărcilor........................................................................................................62
FUNCŢIILE AMBALAJELOR.......................................................................................69
FUNCŢIILE CALITĂŢII.......................................................................................84
Tema 1 SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢII........................................84
UNITATEA 3 MANAGEMENTUL TOTAL AL CALITĂŢII......................................86
SISTEMUL CALITĂŢII TOTALE. CONCEPTUL CALITĂŢII TOTALE..................86

I. INFORMAŢII GENERALE

Date de identificare a cursului


Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Alexandru Chiş, Romolica Mihaiu


Birou: str. Teodor Mihali, nr 58-60, cam. 325
Telefon: 40 + 0264-41.86.52 int. 5817
Fax: 40 + 0264-41.25.70
E-mail: alexandru.chis@econ.ubbcluj.ro, romolica.mihaiu@econ.ubbcluj.ro

2
Consultaţii: se vor afişa la sala 325

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite


Cursul Studiul mărfurilor si asigurarea calitatii îşi propune să
dezvolte abilităţi şi cunoştinţe temeinice despre mărfuri şi calitatea acestora,
necesare şi indinspensabile viitorului specialist, care va trebui să acţioneze
în economia de piaţă.
Titularul de curs încurajează participarea oricăror studenţi în cadrul
cursului, indiferent de pregătirea educaţională a acestora.

Descrierea cursului
Cursul de faţă reprezintă o prezentare a conceptelor esenţiale din
domeniul mărfurilor şi asigurarea calităţii lor, concepte care au menirea de a
forma şi dezvolta viitorilor eonomişti- manageri, abilităţile necesare pentru
conducerea firmelor, în condiţiile economiei de piaţă bazată pe
concurenţă . În acest sens, cursul Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,
vine să prezinte şi să elucideze problemele calităţii mărfurilor din toate
unghiurile de vedere ale economiei de piaţă liberă şi poate să contribuie la
prosperitatea agenţilor economici implicaţi şi la creşterea prosperităţii
generale a populaţiei şi a ţării în ansamblul ei.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Cursul Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, îmbină două
modalităţi de învăţare pentru a asigura o mai bună pregătire a studenţilor.
Pe de o parte, ei au posibilitatea să ia parte la audierea unor prelegeri pe o
tematică specifică cursului urmate de discuţii cu titularul de curs, menite să
exemplifice şi să clarifice conceptele şi noţiunile teoretice prezentate . În al
doilea rând, studenţii vor fi stimulaţi să ia parte la un proces de învăţare
activă, prin implicarea lor în realizarea unor proiecte de cercetare realizate
asupra unor firme care acţionează în mediul economic românesc.

Materiale bibliografice obligatorii


1. Chiş,A.,Drăgan,M.,Frăţilă, R.,Mihaiu, R.,Nistor,R.,Scorţar,L., Studiul
mărfurilor şi asigurarea calităţii, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009

3
2. Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu, R.,
Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006
3.Frăţilă,R., Chiş,Al., Nistor,R., Drăgan,M., Mihaiu,R.,Scorţar,L –
Merceologie si calitatea produselor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca,2005

Materiale şi instrumente necesare pentru curs


Realizarea în condiţii optime a cursului de Studiul mărfurilor şi asigurarea
calităţii va fi asigurată prin punerea la dispoziţia studentului a următoarelor
materilale: suport de curs (ghid orientativ pentru învăţare), material
electronic de suport, iar în plus acces la internet şi biblioteca facultăţii.

Calendar al cursului
Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile Locul de
studenţilor desfăşurare
Întâlnire I: Noţiuni fundamentale Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi despre mărfuri . nicat ulte- rior
didactice Proprietăţile generale ale
produselor.Înnoirea,
modernizarea şi
diversificarea
sortimentelor de mărfuri.
Standardizarea
mărfurilor. Clasificarea şi
codificarea mărfurilor.
Marcarea şi etichetarea
mărfurilor.

4
Întâlnire II: Ambalarea mărfurilor. Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi Depozitarea şi transportul nicat ulte- rior
didactice mărfurilor. Calitatea
produselor şi serviciilor.
Asigurarea calităţii
produselor şi serviciilor.
Atestarea calităţii
produselor şi serviciilor.
Recepţia loturilor de
mărfuri. Aspecte privind
protecţia consumatorului.
Întâlnire III: Susţinerea şi predarea Va fi comu-
Prezentarea proiectelor nicat ulterior
proiectului

Calendarul activităţilor este unul orientativ, fiind susceptibil unor


modificări ulterioare, acestea urmând să fie comunicate studenţilor.

Politica de evaluare şi notare


Modalitatea de notare a studenţilor la disciplina Studiul mărfurilor şi
asigurarea calităţii are în vederea următoarele aspecte:
- susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 80% în nota finală;
- elaborarea unui proiect de cercetare asupra unei teme stabilite de titularul
de disciplină. ponderea proiectului de cercetare va fi de 20% din nota finală.
Studenţii trebuie să ştie că simpla parcurgere a suportului de curs nu
este suficientă pentru promovarea. În vederea promovării examenului cu o
notă satisfăcătoare, studenţii vor trebuii să parcurgă bibliografie indicată.

Elemente de deontologie academică


Plagiatul este o problemă serioasă şi este pedepsită cu asprime. Orice
student care este prins că plagiază se poate aştepta să îi fie anulată munca şi
să se întreprindă măsuri disciplinare din partea conducerii facultăţii.
Exemple de plagiat:
- realizarea proiectului de cercetare de către o altă persoană;
- copierea parţială sau totală a unui proiect de cercetare;
- copierea unui proiect de cercetare de pe internet şi răspândirea acestuia şi
în rândul altor studenţi;
- conspectarea unor surse bibliografice fără citirea prealabilă a acestora
(copierea unor conspecte făcute de alţii).

5
Studenţii pot să citeze surse bibliografice alcătuite din reviste sau
cărţi cu condiţia ca respectivele surse să fie identificate şi prezentate în
cadrul proiectului de cercetare. Un proiect care se constituie în mare parte
din compilarea unor idei ale unor autori, neavând o contribuţie proprie din
partea masterandului va fi notat cu un calificativ inferior.

Studenţi cu dizabilităţi
În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi
motorii sau intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a
comunica cu studenţii prin intermediul oricăror mijloace tehnice accesibile.
Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa întrebările lor legate de
tematica cursului, pe adresa de e-mail a titularului de curs, menţionată la
începutul acestui silabus, putând primi lămuririle necesare în maxim 48 de
ore de la primirea mesajului.

Strategii de studiu recomandate


Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de
următoarele recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi
activităţile colective realizate în cadrul cursului:
- este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea
numerotării unităţilor de curs.
- este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată
în suportul de curs şi pe alte surse bibliografice indicate de titularul de
disciplină.
- se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu titularul de curs,
pe marginea temelor indicate spre studiu.

6
SUPORT DE CURS

MODULUL NUMARUL 1

TITLUL MODULULUI
NOŢIUNI FUNDAMENTALE DESPRE STUDIUL
MĂRFURILOR

CONCEPTE DE Marfuri, studiul marfurilor


BAZĂ: Calitatea produselor
Proprietati ale marfurilor
OBIECTIVE: Pregătirea teoretică şi practică şi
însuşirea noţiunilor de bază

7
necesare în domeniul merceologiei
şi practicilor industriale şi
comerciale.
RECOMANDĂRI Parcurgerea notiunilor in corelatie
PRIVIND cu bibliografia data si completarea
STUDIUL prezentelor informatii cu cele din
referintele bibliografice recomandate
REZULTATE Aprofundarea noţiunilor despre
AŞTEPTATE: marfă şi a elementelor definitorii,
îmbogăţind cunoştinţele dobândite
în anii de studiu din perioada
liceului la disciplinele fizică, chimie,
matematică şi economie.

UNITATEA 1.
OBIECTUL SI PROBLEMATICA MERCEOLOGIEI

OBIECTIVE Obiectivul esenţial al Merceologiei, prin


carcaterul ei practic-formativ, îl constituie
pregătirea teoretică şi practică precum şi
formarea abilităţilor necesare în domeniile
contingente cu lumea mărfurilor pentru toţi
aceia care se pregătesc pentru profesiuni şi
ocupaţii în aceste domenii.
NOŢIUNI Merceologie, metode, modalităţi indici,
CHEIE parametrii, indicatori

8
OBIECTUL MERCEOLOGIEI

Merceologia sau ştiinţa mărfurilor se constituie într-un


sistem de cunoştinţe, tehnici şi metode orientate coerent spre
cercetarea complexă a mărfurilor, în scopul oferirii de soluţii
pentru factorii implicaţi în realizarea, comercializarea şi consumul
mărfii..
Termenul “Merceologie” este împrumutat din limba italiană
unde s-a format din expresia latină mercis (=al mărfii) şi expresia
grecească logos (=ştiinţă, cunoaştere).
Indiferent de denumire, conţinutul disciplinei a fost orientat
constant spre marfă şi problematica mărfii în toate ipostazele sale
determinate de mutaţiile produse la nivelul concepţiilor de viaţă,
al complexului de nevoi la nivelul producţiei de bunuri
comercializabile, materiale şi imateriale (servicii, informaţii,
asistenţă, consultanţă etc).
METODE ŞI MODALITAŢI DE CERCETARE IN
MERCEOLOGIE
Metodele de cercetare ale Merceologiei s-au diversificat şi
perfecţionat continuu datorită progreselor tehnico-ştiinţifice din
producţia de mărfuri. O analiză a metodelor folosite permite
gruparea lor în:
1. metode generale: analiza şi sinteza, metode matematice şi
informatice, statistice;
2. metode specifice (clasice): metode (psiho) senzoriale, metode
experimentale, metoda tipologică, analiza structurii, analiza
funcţională;
3. metode moderne (de concepţie): analiza valorii, morfologică,
brainstorming, Benchmarking.
Ca modalităţi de cercetare folosite în studiul mărfurilor
sunt: inducţia, deducţia şi comparaţia.

9
CONCEPTE DE BAZA IN MERCEOLOGIE
Literatura merceologică dispune de o terminologie
specifică, cu semnificaţii particulare acestei ştiinţe. Cele mai
uzitate categorii în vocabularul specialiştilor dar şi al
consumatorilor sunt : marfa, proprietăţile, caracteristicile,
indicatorii, parametrii, indicii nivelului tehnic, calitatea,
deficienţele (de calitate), uzura, defectele etc.
Marfa, potrivit Dicţionarului de Merceologie (1991) este
definită ca “produs al muncii omeneşti care satisface o nevoie
socială şi care este destinat schimbului prin procesul de vânzare-
cumpărare, fiind rezultatul unei activităţi economice, destinată
satisfacerii trebuinţelor altor persoane decât producătorii”.
Dicţionarul explicativ al limbii române /DEX 1996/ defineşte
marfa ca “produs al muncii, destinat schimbului, prin intermediul
vânzării cumpărării”.
În limba română există o serie de categorii lingvistice care,
in diferite situaţii, înlocuiesc categoria de marfă. Sinonimele cele
mai cunoscute pentru “marfă” sunt: articol, bun, produs.
In accepţiunea merceologică, produsul constituie o componentă
ambientală, rezultat al unei activităţi umane, care interesează o
nevoie şi care încorporează un complex de elemente specifice,
interdependente, ordonate şi alcătuite într-un tot unitar. Atunci
când produsul devine, fie şi contextual, un element al ofertei de
piaţă, capătă statut de marfă.
Proprietăţile reprezintă trăsături, însuşiri, atribute ale unui
bun care îl particularizează în raport cu alte bunuri şi îi conferă
capacitatea de satisfacere a unor nevoi umane. Intre proprietăţi
există relaţii de intercondiţionare foarte complexe, care determină
nivelul, ordinea ierarhică, gradul de importanţă al proprietăţilor la
un moment dat.
Caracteristicile (de calitate) sunt proprietăţile remarcabile
ale unui bun, care definesc bunul respectiv, faţă de o cerinţă
precizată. Această definiţie, conferă caracteristicilor prioritate la

10
descrierea bunurilor în standarde, cărţi tehnice, pliante, materiale
publicitare.
Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor reprezintă
rezultatul acţiunii conjugate a doi factori :
• factori specifici producţiei : proiectare, materii prime,
tehnologie;
• factori postproducţie: transport, manipulare, depozitare,
păstrare, comercializare.
Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor sunt elemente
calitative definitorii ale ofertei de mărfuri, structurându-se şi
dimensionându-se prin raportare la cerinţele calitative –
elementele constitutive ale cererii de mărfuri (I. Schileru).
Indicatorii reprezintă o categorie utilizată frecvent pentru
bunurile tehnice şi în analizele de calitate. Evidenţiind concentrat
starea unei/unor sau a tuturor caracteristicilor produsului,
indicatorii pot fi: parţiali (tehnic, economic, ecologic), generali, şi
sintetici.
Parametrii se folosesc pentru exprimarea caracteristicilor
tehnico-funcţionale (consumuri, precizie, turaţie etc.) sub formă
cifrică sau sub forma altor moduri ca: parametrii ”normali”,
“superiori” etc.
Parametrii, fiind expresia mărimii caracteristicilor, sunt
adesea folosiţi în mod eronat, cu semnificaţia de caracteristici.
Indicii (de calitate). Expresia valorică a nivelului unei
caracteristici este exprimată printr-un indice. Termenul “indice”
este în prezent puţin utilizat fiind preferată expresia “valoare a
caracteristicii”.
Funcţiile reprezintă evidenţierea unui grup de
caracteristici.
Principalele funcţii specifice bunurilor în general şi mărfurilor în
particular sunt:

11
• funcţia utilitară – exprimă caracteristicile fizice, chimice,
funcţionale care fac din produsul respectiv un bun util,
folositor;
• funcţia de personalizare – este specifică bunurilor de
consum personal şi se bazează pe elemente diferite ca natură
(estetică, modă, marcă, preţ etc);
• funcţia simbolică – exprimă sinteza relaţiilor intime ale
unei persoane cu bunul sau marfa de referinţă, având prin
excelenţă un caracter subiectiv;
• funcţia economică ( după caz , de tezaurizare,
valorizatoare ) – este specifică bunurilor de folosinţă
îndelungată, bunurilor de artă etc.;
• funcţia estetică (decorativă);
• funcţia culturală (după caz , cultural-simbolică).
Totalitatea funcţiilor unui produs dau acestuia valoare de
întrebuinţare sau utilitate (conform teoriei macroeconomice
contemporane).
Utilitatea - reprezintă “capacitatea reală sau presupusă a
unui bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa, dată de
caracteristicile fizice, chimice, estetice, funcţionale” (N.Dobrotă )
Utilitatea, în sens larg, este sinteza caracteristicilor
dezirabile care urmăresc conformitatea cu cerinţele (aşteptările)
preformulate (I. Schileru). Caracteristicile indezirabile ale unui
produs reprezintă de fapt deficienţele acestuia.
Calitatea - reprezintă sinteza tuturor proprietăţilor
(caracteristicilor) bunului considerat, respectiv a funcţiilor
acestuia aşa cum sunt.
Studiul calităţii, face obiectul unor capitole distincte din
prezentul curs.
Uzura – exprimă gradul de diminuare a nivelurilor
caracteristicilor, a calităţii unui bun. Uzura poate fi : fizică şi
morală.

12
Uzura fizică reprezintă diminuarea nivelurilor
caracteristicilor fizice, chimice, estetice etc., ca urmare a
exploatării bunurilor.
Uzura morală constituie diminuarea nivelurilor
caracteristicilor comerciale îndeosebi, dar şi a celor tehnice ca
urmare a ieşirii din actualitate a bunurilor respective.

BIBLIOGRAFIE

• Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-
Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2009;
• Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu,
R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-
Napoca, 2006;
• Frăţilă,R., Chiş,Al., Nistor,R., Drăgan,M., Mihaiu,R.,Scorţar,L
– Merceologie si calitatea produselor, Ed. Alma Mater, Cluj-
Napoca,2005;
• Nistor, R., Chiş. A., Biro, A., Bazele Tehnologiei şi
Merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1999;
• Olaru, M., Pamfilie, R., Schileru, I.,Părăian, E., Băetoniu, P. ,
Pucărea, A., Bazele Merceologiei, Ed.Eficient, Bucureşti, 1999.

UNITATEA 2. INDICATORI TEHNICO-ECONOMICI

OBIECTIVE Stabilirea corelaţiilor existente între


activitatea economică regăsită în cadrul unei
firme şi desfăşurarea propriu-zisă a
activităţilor productive.
NOŢIUNI 1. indicatori de bază ai activităţii economice;

13
CHEIE 2. indicatori de eficienţă economică;
3. indicatori tehnico-economici;
4. capacitate de producţie.

Trecerea la exploatare a unui proces tehnologic se realizează


numai în condiţiile în care procesul respectiv devine eficient din
punct de vedere economic. Aprecierea proceselor tehnologice sub
aspectul eficienţei economice se face prin intermediul unor
indicatori:
-indicatori de bază ai activităţii economice;
-indicatori de eficienţă economică;
-indicatori tehnico-economici:
de consum;
de utilizare;
de mecanizare;
de calitate.
Indicatorii de bază ai activităţii economice sunt utilizaţi în
activitatea de programare a producţiei şi de apreciere a rezultatelor
economice obţinute de o întreprindere.
Indicatorii de eficienţă economică, care se calculează pe baza
datelor tehnice şi care evidenţiază partea economică a unui proces
tehnologic, sunt: productivitatea muncii, costurile de producţie,
cheltuielile materiale, rentabilitatea etc.
Indicatorii tehnico-economici folosiţi pentru aprecierea proceselor
tehnologice sunt mărimi scalare cu sau fără dimensiuni, care
caracterizează o substanţă, un dispozitiv, un sistem tehnic sau un
proces tehnologic din punct de vedere tehnic şi economic.
Indicatori de consum Aceştia exprimă cantităţile de materii
prime, materiale, combustibili şi energie, necesare pentru
obţinerea unei cantităţi de produs finit, într-un anumit proces
tehnologic, în general, folosindu-se denumirea de consumuri
specifice.

14
Consumul specific de materii prime se defineşte prin
cantitatea de materii prime necesare pentru obţinerea unei unităţi
de produs, exprimate în aceleaşi unităţi de măsură: tone materie
primă/tonă produs [t/t], sau în unităţi diferite: m3 materie
primă/tonă produs etc.
Consumul specific de materiale auxiliare reprezintă
cantitatea de materiale auxiliare (solvenţi, catalizatori, reactivi
etc.) necesare pentru obţinerea unei unităţi de produs. Se exprimă
în kg/t produs, t/t produs etc.
Consumul specific energetic exprimă cantitativ energia
(exprimată în unităţi corespunzătoare) necesară pentru obţinerea
unei unităţi de produs: kWh/t, t.cc/t etc.
Consumurile specifice de utilităţi (apă, aer tehnic, gaz inert,
abur etc.) se definesc prin raportul dintre cantitatea de material
consumată pentru unitatea de produs şi se exprimă, de exemplu, în
m3 abur/t ţiţei prelucrat, Nm3 gaz inert/Nm3 gaz sinteză etc.
În funcţie de modul de determinare a consumului specific se
deosebesc:
consumul specific teoretic;
consumul specific programat (normă tehnică de consum);
consumul specific practic.
Consumul specific teoretic ( C ) reprezintă limita
t
sp

necesarului de materii prime, materiale, combustibili şi energie


pentru obţinerea unităţii de produs finit. În cazul obţinerii unor
produse dintr-o singură materie primă, prin prelucrări mecanice,
consumul specific teoretic corespunde masei nete a produsului
finit fiind numit şi consum net. Consumul specific teoretic nu ţine
seamă de pierderile de fabricaţie, de toleranţele maşinilor sau de
gradul de transformare al reactanţilor. Valoarea consumului
specific teoretic este folosită pentru determinarea gradului de
utilizare a materiilor prime.
Consumul specific programat ( C ) reprezintă limita
pr
sp

maximă admisă a consumului de materii prime, materiale,

15
combustibili şi energie. Consumurile specifice programate se
stabilesc şi se reexaminează periodic.
Stabilirea consumurilor specifice programate se face pe baza
următoarelor metode:
metoda de calcul tehnico-analitică;
metoda experimentală;
metoda statistică.
La stabilirea consumurilor specifice programate se au în vedere şi
pierderile de materii prime, combustibil şi energie care sunt
inerente procesului tehnologic de fabricare sau de construire.
Aceste pierderi sunt numite pierderi tehnologice, ele fiind funcţie
de tehnologia şi tehnica de lucru.
C = C + pierderi tehnologic e .
pr
sp
t
sp

Consumul specific practic ( C ) reprezintă consumul


p
sp

realizat în urma desfăşurării activităţii de producţie. Mărimea


acestui indicator este influenţată de:
▪ calitatea materiei prime şi a materialelor;
▪ de nivelul tehnic al instalaţiilor de prelucrare;
▪ nivelul de pregătire a forţei de muncă.
Indicatori de utilizare
Exprimă modul cum sunt utilizate materiile prime,
materialele, combustibilul şi energia, modul cum este utilizată
capacitatea de producţie construită (utilajul tehnologic) precum şi
cum sunt utilizate forţa de muncă şi timpul.
Gradul de utilizare (Ku) a materiilor prime, a materialelor, a
combustibilului şi a energiei se calculează cu raportul:
Cspt
Ku = p
⋅100 [%].
Csp
Un alt indictor care reflectă gradul de utilizare a materiei
prime este randamentul în produs (η) dat de raportul procentual
dintre cantitatea reală de produs obţinută (Pp) şi cantitatea
teoretică posibilă (Pt):

16
Pp
η= ⋅100 [%].
Pt
Randamentul ideal este 100%, dar datorită pierderilor de
materii prime sau de produse şi a reacţiilor secundare care au loc
în sistem η ≤ 100% .
În foarte multe procese de fabricaţie, pe lângă produsul
principal se obţin şi coproduse.
Pentru a caracteriza, din punct de vedere cantitativ,
transformarea materiei prime în diferite produse se folosesc trei
mărimi adimensionale numite: conversie utilă, conversie totală şi
randament.
Randamentul în produs util (η) este egal cu raportul dintre
conversia utilă şi conversia totală:
Cu
η= ⋅100 [%].
Ct
Indicatorii de folosire raţională a utilajului de producţie se
clasifică în indicatori extensivi, intensivi şi integrali.
Indicatorii extensivi arată timpul de folosire a utilajului
indiferent de modul cum este utilizat. Ei pot fi exprimaţi în
valoare absolută (ore, zile, ani etc.) sau în valoare relativă, ca un
raport între timpul de lucru, disponibil sau efectiv, folosit Ta
(indicele “a” vine de la activ) şi timpul calendaristic Tcal. Astfel,
raportul:
Ta
Iu = ⋅100 [%]
Tcal
este indicatorul de utilizare a timpului.
Indicatorul de inactivitate, obţinut cu relaţia
K =100 −I
ina u
serveşte la aprecierea timpului de inactivitate.
Pentru aprecierea modului cum este utilizată capacitatea de
producţie a unui utilaj se folosesc indicatorii intensivi. Indicatorii
intensivi sunt: producţia (randamentul unui utilaj) pe unitatea de
timp de lucru; producţia specifică; gradul de utilizare a capacităţii
de producţie.

17
Producţia practică pe oră se determină cu relaţia:
P
p rh = ,
N u ⋅ Ta
unde: prh este producţia practică pe oră sau randamentul orar al
utilajelor; P este producţia anuală a întreprinderii; Nu reprezintă
numărul utilajelor; Ta este timpul disponibil de lucru în h/an.
Producţia specifică este raportul dintre producţia care se
realizează pe utilajul respectiv într-o unitate de timp raportată la o
unitate fundamentală care caracterizează acel utilaj (C).
p rh
Pr, h,sp. = .
C
Producţia specifică se stabileşte în condiţii intensive de muncă,
funcţionare perfectă şi continuă a tuturor părţilor componente ale
instalaţiei. Producţia specifică realizată în condiţii reale de muncă
– cu întreruperi accidentale sau pentru reparaţii, defecţiuni, greşeli
de conducere şi supraveghere etc. – constituie producţia specifică
extensivă; valorile ei sunt mai mici decât ale producţiei specifice
intensive.
Capacitatea de producţie este producţia maximă posibilă a
unei unităţi economice (utilaj, secţie, întreprindere sau ramură)
care ar putea fi realizată într-o anumită unitate de timp (de regulă
într-un an), ţinând seama de dotarea tehnică şi de existenţa
experienţei celei mai avansate din cadrul ramurii în privinţa
folosirii intensive şi extensive a utilajului său existent conducător.
Norma intensivă maximă (NI) este producţia maximă pe oră,
schimb, zi sau lună pe care ar putea să o dea o unitate
caracteristică a utilajului în cauză dacă ar funcţiona în condiţiile
experienţei celei mai bune întreprinderii în privinţa vitezelor de
prelucrare (sau producţiei teoretice) şi a opririlor mici.
Norma extensivă maximă (Ne) a unui utilaj este timpul
disponibil maxim, înţelegând prin aceasta timpul de lucru maxim
obţinut din timpul nominal minus opririle reduse la minimum ca
număr şi durată, în baza experienţei celei mai avansate de

18
organizare şi de calificare din domeniul reparaţiilor şi al
întreprinderii.
Capacitatea de producţie (Cp) este mai mare decât producţia
programată Ppr. Producţia realizată P poate fi mai mică, egală sau
mai mare decât cea programată, dar totdeauna mai mică decât
capacitatea de producţie.
Indicatorii integrali au în vedere întregul timp de lucru al
utilajului, respectiv posibilităţile de creştere a producţiei teoretice.
Astfel, coeficientul folosirii integrale a timpului de lucru al
utilajului se calculează cu relaţia:
Pr
Kt = ,
Prt
unde: Prt este producţia teoretică a unui utilaj pe an (adică în
condiţiile când n-ar exista nici o oprire); Pr este producţia anuală
practică a utilajului.
Indicatori de mecanizare, cel mai frecvent utilizat este
gradul de mecanizare, care se defineşte prin raportul dintre
cantitatea de lucrări executate mecanic şi cantitatea totală de
lucrări executate.

UNITATEA 3. BILANŢURI TEHNOLOGICE

OBIECTIVE Cunoaşterea conţinutului unui bilanţ de


materiale deoarece la analiza proceselor
tehnologice, la calcularea consumurilor
specifice, la evidenţierea acumulărilor în
instalaţii, la dimensionarea utilajelor, la
determinarea capacităţilor de producţie nou
proiectate se utilizează acetste bilanţuri.
NOŢIUNI Bilanţ de materiale , bilanţ de energie.
CHEIE

Bilanţul de materiale

19
Reprezintă forma cantitativă prin care se exprimă
transformarea materialelor într-un proces tehnologic sau expresia
matematică a acestor transformări. Cantităţile de materiale cu
care se operează în bilanţul de materiale se exprimă în unităţi de
masă, dar în cazul proceselor continue din industria chimică se pot
folosi şi alte modalităţi de exprimare: debitele gravimetrice, în
kg/oră sau volumetrice, în m3/oră etc. Transformările cantitative
pe care se bazează bilanţul de materiale se exprimă în unităţi de
masă, de obicei în tone şi procentual, formă care redă mai clar
gradul de utilizare a materiei prime în raport cu limitele teoretice
maxime care ar putea fi realizate.
În procesele din industria chimică în flux continuu nu se
realizează acumulări de materiale în instalaţii şi în aceste condiţii,
bilanţul de materiale se exprimă printr-o relaţie de forma:
∑G i = ∑G e ,
în care: ∑Gi reprezintă cantitatea totală de materiale intrate în
sistem, iar ∑Ge cantitatea de produse rezultate.
În desfăşurarea reală a proceselor tehnologice au loc pierderi
inerente de materiale şi cantitatea reală de produs finit ce se obţine
este mai mică decât cea prevăzută teoretic.
În aceste condiţii, expresia bilanţului de materiale ia forma:
∑ G i= ∑G + ∑G ,
e p

în care primii termeni îşi păstrează semnificaţiile atribuite mai


înainte, iar ∑G reprezintă suma pierderilor materiale.
p

În funcţie de structura procesului tehnlogic, bilanţul de


materiale se poate calcula pentru toate materialele care intră în
proces (bilanţul total) sau pentru transformarea unui singur
material (bilanţul parţial). În mod similar, bilanţul de materiale
poate fi întocmit pentru întregul proces tehnologic (bilanţul
general total) sau pentru diferite faze ale procesului (bilanţuri
parţiale).
Bilanţul de materiale reflectă nivelul ştiinţific şi modul de
conducere a procesului tehnologic şi constituie unul dintre factorii

20
de decizie pentru alegerea variantei tehnologicce optime,
întocmirea schemelor tehnologice şi dimensionarea optimă a
utilajelor. Pentru conducerea proceselor tehnologice, bilanţurile de
materiale permit să se evidenţieze pierderile de materiale,
structura produselor şi cheltuielilor pe faze, elemente pe baza
cărora se pot formula deciziile de remediere a cauzelor care,
eventual, au efecte negative asupra economiei proceselor
tehnologice.
În orice proces tehnologic pe lângă consumul de materii
prime şi materiale are loc în acelaşi timp şi un consum de energie
sub forme diferite: mecanică, termică, electrică, chimică etc.
Pentru a cunoaşte consumurile de energie şi distribuţia ei în
cadrul proceselor tehnologice se întocmeşte bilanţul de energie.
La baza întocmirii lui stă legea conservării energiei după care
“energia nu apare din nimic şi nu dispare fără urmă, ci ea trece
dintr-o formă în alta în cantităţi strict echivalente”.
Bilanţul energetic reprezintă evidenţierea sub formă tabelară
sau grafică a egalităţii dintre energiile intrate în sistem şi cele
ieşite, corespunzătoare unui domeniu dat şi unui interval de timp
dat. Din punctul de vedere al luării sau neluării în considerare a
calităţii fluxurilor de energie se disting:
▪ bilanţuri energetice cantitative, care nu ţin seamă de calitatea
fluxurilor de energie, acestea exprimând principiul I al
termodinamicii, respectiv principiul conservării energiei;
▪ bilanţuri energetice calitative (bilanţuri exergetice), care ţin
seama atât de primul cât şi de-al doilea principiu ale
termodinamicii, exprimând atât principiul conservării cât şi al
degradării energiei.
Bilanţul energetic cantitativ
Expresia generală a unui bilanţ energetic cantitativ corespunde
principiului conservării energiei, exprimat cu ajutorul relaţiei:

∑W i
'
= ∑We ,

21
unde: ∑W este suma energiilor de toate formele cuprinse în
i
'

conturul bilanţului; ∑We este suma energiilor ce ies din conturul


bilanţului.
Energiile intrate în contur:
∑W = ∑W + ∑W ,
i
'
i g

în care ∑Wi este suma tuturor cantităţilor de energie intrate în


contur din exteriorul acestuia; ∑W este suma tuturor cantităţilor
g

de energie generate în interiorul conturului considerat (prin reacţii


chimice exoterme).
Energiile ieşite din contur:
∑W = ∑W + ∑W , e
'
u p

în care ∑W este suma tuturor cantităţilor de energie folosite util


u
'

dată de expresia:
∑Wu' = ∑Wu + ∑W j .
În cele două relaţii precedente semnificaţia termenilor este
următoarea: ∑Wu este suma tuturor cantităţilor de energie folosite
în mod util (din resurse primare de energie); ∑W este suma j

tuturor cantităţilor de energie conţinute în resurse energetice


secundare (RES); ∑W este suma tuturor pierderilor de energie.
p

În final, pentru bilanţul energetic cantitativ rezultă relaţia:


∑Wi + ∑Wg = ∑Wu + ∑Wj + ∑Wp

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Modalitatea de cercetare ce permite ierarhizarea produselor in funcţie de nivelul


de calitate atins este:
a) analiza morfologică;
b) comparaţia;
c) inducţia.
2. Diminuarea nivelurilor caracteristicilor fizice, chimice şi estetice ca urmare a
exploatării bunurilor reprezintă:
a) durabilitatea;
b) disponibilitatea;
c) uzura fizică.

22
3. Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor reprezintă rezulatul acţiunii conjugate a
următorilor factori:
a) factori specifici producţiei;
b) factori post producţie;
c) factori conjuncturali.
4. Modalitatea de cercetare care porneşte de la particular la general, eficientă în
cercetarea proprietăţilor mărfurilor este:
a) deducţia;
b) analiza valorii;
c) inducţia.
5. Diminuarea nivelului cartacteristicilor comerciale, dar şi a celor tehnice ca
urmare a ieşirii din actualitate a bunurilor constituie:
a) uzura fizică;
b) uzura morală;
c) uzura comercială.

TEME DE Calculaţi pentru un caz particular câte doi


CONTROL dintre indicatorii de consum, indicatorii
de utilizare şi întocmiţi bilanturile
tehnologice pentru un proces tehnologic.
BIBLIOGRAFIE 1.Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăşilă,R.,Mihaiu,R.
,Nistor,R.,Scorţar,L.,-Studiul mărfurilor şi
asigurarea calităţii,Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2009;
2.Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro,
A., Drăgan, M., Mihaiu, R., Fundamentele
ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2006
3.Frăţilă,R., Chiş,Al., Nistor,R.,
Drăgan,M., Mihaiu,R.,Scorţar,L –
Merceologie si calitatea produselor, Ed.
Alma Mater, Cluj-Napoca,2005
3.Nistor, R., Chiş, Al., Biro, A., Bazele
tehnologiei şi merceologiei, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
1999, 222 pg.
4.Pumnea, C., Vodnar, I., Biro, A., ş.a.,

23
Tehnologie industrială, vol I, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992,
376 pg.;

MODULUL NR. 2

TITLUL MODULULUI
PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR

OBIECTIVE Cunoaşterea principalelor proprietăţi ale


mărfurilor şi a corelaţiilor şi
determinărilor dintre ele
NOŢIUNI Proprietati critice, proprietati importante,
CHEIE proprietati fizice, chimice, tehnologice si
organoleptice, estetice.

UNITATEA 1
PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE PRODUSELOR

Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor,


care le dau o anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă
o nevoie sau să realizeze un serviciu cerut de consumator.
Doi factori determină în mod hotărâtor proprietăţile
mărfurilor: structura şi compoziţia chimică, acestea, la rândul lor
influenţând mărimea celorlalte proprietăţi.
CLASIFICAREA PROPRIETĂŢILOR MĂRFURILOR
Proprietăţile mărfurilor pot fi clasificate după următoarele
criterii:
a). în funcţie de ponderea pe care o au în stabilirea calităţii se
disting:
- proprietăţi critice
- proprietăţi importante

24
- proprietăţi minore
b) în funcţie de modalitatea de determinare sunt:
- proprietăţi măsurate direct
- proprietăţi măsurate indirect;
- proprietăţi apreciate organoleptic
c) după aportul adus la serviciul pe care îl îndeplinesc în timpul
utilizării, se deosebesc proprietăţi:

- tehnico-funcţionale;
- economice;
- psihosenzoriale (organoleptice etc.);
- ergonomice, ecologice, estetice.
d) după ramura ştiinţifică care se ocupă cu studiul diferitelor
proprietăţi distingem:
- proprietăţi fizice;
- proprietăţi chimice;
- proprietăţi igienico-sanitare
- proprietăţi microbiologice;
- proprietăţi tehnologice;
e) după modul de exprimare, proprietăţile sunt:
- exprimate cifric - în valori absolute;
- în valori relative;
- în valori limitative;
- în valori de interval;
- exprimate noţional

PROPRIETĂŢI FIZICE
Proprietăţi structurale
Masa se determină prin cântărire (cu aparate de cântărire
numite balanţe) şi constituie cantitatea de substanţă dintr-un anumit
corp (marfă, produs). În funcţie de tipul produselor, pentru

25
aprecierea calităţii se determină: masa totală (brută) a produsului,
masa specifică sau densitatea (masa unităţii de volum), masa pe
metru pătrat, masa pe metru liniar,masa comercială etc.
Mărfurile prezintă structuri diferite, astfel unele sunt
compacte (metalele, sticla), altele poroase (cărămida, lemnul,
polistirenul expandat).
Densitatea (d), sau masa specifică a unui corp este masa
unităţii de volum a acesteia,
m
d=
v
(kg/dm3), (g/cm3), (t/m3).
unde: m = masa şi v = volumul corpului.
Densitatea poate fi:
 reală (coresponzătoare materialului fără pori);
 aparentă (în cazul materialelor poroase);
 în grămadă:
♦ în vrac;
♦ în stivă ( de exemplu la cherestea);
♦ stare de pulberi (coloranţi, ciment, ipsos etc.).
Compactitatea (desimea) (C) reprezintă în procente gradul
de îndesare a materialului pe unitatea de volum şi se exprimă prin
raportul dintre densitatea aparentă şi densitatea reală, conform
relaţiei:
da
C= ⋅ 100 [%]
d
deci corpurile care nu prezintă pori în masa lor au compactitatea
100 %, aceasta scăzând la corpurile poroase sub această valoare.
Porozitatea (P) reprezintă conţinutul în pori al unui corp şi se
exprimă în procente. Formula de calcul a porozităţii în legătură
directă cu compactitatea este:

P = 100 − C
sau altfel spus:
 d 
P = 1 − a  ⋅ 100 [%]
 d 

26
Porozitatea poate fi totală şi aparentă.
Porozitatea totală se determină cu relaţia de mai sus şi se
notează cu Pt şi se referă la totalitatea porilor din material, atât la
porii închişi cât şi la cei deschişi.
Porozitatea aparentă (Pa) se referă numai la porii deschişi şi se
determină prin adsorbţia de apă, adică prin cantitatea de apă
adsorbită de materialul scufundat în apă, după o metodă de lucru
stabilită prin standarde. Această porozitate se determină după
relaţia:
ma − mu
Pa = ⋅ 100 [%]
mu
unde: ma este masa materialului saturat cu apă şi mu masa
materialului uscat. Dacă cantităţile sunt exprimate în grame întrucât
densitatea apei este 1g/cm3, porozitatea se obţine în cm3 pori la 100
g substanţă.
Higroscopicitatea (H) este însuşirea unor mărfuri de a
absorbi vaporii de apă din mediul înconjurător. Natura materialului,
temperatura şi umiditatea relativă a atmosferei înconjurătoare sunt
factori care influenţează higroscopicitatea produselor.
Higroscopicitatea se calculează şi se exprimă în procente.
Umiditatea higroscopică (U) reprezintă conţinutul de apă
dintr-un corp şi se stabileşte pe baza cantităţii de apă ce se pierde
prin supunerea la uscare a unei probe la o anumită temperatură, de
regulă, la 1050C, până în momentul când rămâne constantă masa
probei respective. Umiditatea se calculează cu relaţia:
m 2 − m1
U= ⋅ 100 [%]
m2
unde: m2 este masa probei înainte de uscare, iar m1 masa probei
după uscare.
Permeabilitatea este proprietatea unor mărfuri de a lăsa să
treacă prin ele apa, vaporii şi gazele. Această proprietate are o
deosebită importanţă pentru mărfurile textile şi încălţăminte,
influenţând gradul de confort şi proprietăţile igienice.

27
Proprietăţile termice (calorice) se referă la modul de
comportare a materialelor la acţiunea energiei termice. Principalele
proprietăţi termice sunt: conductibilitatea termică şi stabilitatea
termică.
Conductibilitatea termică se defineşte ca fiind fenomenul de
propagare a căldurii din aproape în aproape prin masa unui material
şi se caracterizează prin coeficientul de conductivitate termică.
În funcţie de conductivitatea lor termică materialele se
clasifică în:
1. materiale izolante (c = 0,02 - 0,1 kcal/m h grd);
2. materiale de construcţie (c = 0,5 – 3 kcal/m h grd);
3. metale (c = 7,5 – 394 kcal/m h grd).i9
Termoizolarea reprezintă capacitatea corpurilor de a conduce
rău căldura. Produse ca pluta, azbestul, lâna, penele de pasăre,
hârtia, cartonul şi în general corpurile poroase care deţin în masa
lor aer, sunt rele conducătoare de căldură şi se numesc izolatori
termici.
Uzual prin stabilitate termică se înţelege rezistenţa la foc a
materialelor. Mult mai precis poate fi caracterizată stabilitatea
termică prin temperatura maximă la care poate fi expus produsul
fără a suferi degradări. Având în vedere că degradarea produselor
este cu atât mai pronunţată cu cât durata expunerii la temperaruri
ridicate este mai mare, trebuie precizat pe lângă temperatura
maximă de utilizare şi durata maximă la care poate fi produsul
utilizat.
Produsele şi mărfurile pot fi caracterizate prin analiză
termică. Metodele termice de analiză permit determinarea pentru
produse a temperaturii de fierbere, de topire, de autoaprindere, de
congelare, de înmuiere, de inflamabilitate, de descompunere etc.
Alte proprietăţi termice cu relativă importanţă practică în
caracterizarea produselor sunt: dilatarea, căldura specifică şi
capacitatea calorică.

28
Dilatarea reprezintă creşterea dimensiunilor unui corp
datorită acţiunii căldurii. Ea poate fi liniară şi volumică. Dilataţia
reprezintă mărimea cu care au crescut dimensiunile unui corp în
urma încălzirii acestuia. Se pot exprima cu ajutorul:
 coeficientului de dilataţie liniară – care reprezintă creşterea în
lungime a unui corp, provocată de o creştere de temperatură de 10C
raportată la unitatea de lungime;
 coeficientului de dilataţie volumică – care reprezintă creşterea în
volum, provocată de o creştere a temperaturii cu 10C raportată la
unitatea de volum.
Căldura specifică este cantitatea de căldură necesară ridicării
temperaturii cu un grad Celsius a unui gram dintr-un corp. Unitatea
de măsură pentru căldură este caloria. Capacitatea calorică
reprezintă proprietatea unui produs de a absorbi o anumită cantitate
de căldură din mediul înconjurător. După modul de comportare faţă
de agenţii termici, produsele se împart în:
⇒ termostabile – produse care nu sunt influenţate sensibil de
acţiunea căldurii;
⇒ termorezistente – produse care nu-şi modifică proprietăţile sub
acţiunea căldurii, adică sunt rezistente la temperaturi înalte sau
joase;
⇒ refractare – produse care rezistă la temperaturi înalte fără a-şi
schimba compoziţia şi fără a se sfărâma, înmuia sau topi.
Proprietăţile electrice interesează îndeosebi mărfurile electrice şi
electronice. Principalele proprietăţi electrice sunt:
- conductibilitatea;
- rezistenţa electrică şi rezistivitatea electrică;
- capacitatea electrică;
- rigiditatea electrică.
Conductibilitatea electrică este proprietatea unui material
de a conduce curentul electric. Conform legii lui Ohm intensitatea
unui curent I care trece printr-un conductor electric este direct

29
proporţională cu diferenţa de potenţial U la capetele conductorului
şi invers proporţională cu rezistenţa lui R, deci:
U
I=
R
Valoarea conductibilităţii electrice este 1/R.
Rezistenţa electrică a unui conductor cu lungimea l metri,
secţiunea S metri pătraţi şi rezistivitatea ρ (în ohm metri) este dată
de relaţia:
l
R =ρ ⋅
S
Rezistenţa electrică se măsoară în ohmi.
În funcţie de electroconductibilitate, materialele se împart în:
 conductoare electrice – conduc bine curentul electric o
rezistivitate mică. Cele mai bune conducătoare electrice sunt:
argintul, cuprul, aluminiul;
 materiale electroizolante – nu conduc curentul electric,
opunând rezistenţă mare la trecerea lui prin material. Cele mai
folosite materiale electroizolante sunt: porţelanul, sticla, lemnul
impregnat, cauciucul, materialele plastice;
 materiale semiconductoare - se situează din punct de vedere
electric între conductoare şi electroizolatoare, putând conduce
curentul electric numai în anumite condiţii. Ele sunt utilizate
îndeosebi la obţinerea tranzistoarelor şi circuitelor integrate.
Materialele dielectrice sunt materiale izolante, susceptibile
de a se polariza electric temporar. Astfel, dielectricul micşorează
intensitatea câmpului electric în care se află.
Capacitatea electrică caracterizează un sistem de
conductoare din punct de vedere al energiei electrice pe care o
poate acumula la un moment dat. Unitatea de măsură este faradul.
Rigiditatea electrică este valoarea intensităţii unui câmp
electric, care aplicat unui material, provoacă străpungerea electrică
a acestuia. Ea depinde de frecvenţă şi temperatură şi are
importanţă la obţinerea unor piese electronice.

30
Proprietăţile optice se manifestă prin culoare, luciu, transparenţă,
reflecţie şi refracţie.
Aspectul cromatic al corpurilor se caracterizează prin culoare.
Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 Ǻ (lumina
violetă) şi 7500 Å (lumina roşie). Deci, cu creşterea lungimii de
undă a luminii, de la 4000 Å la 7500 Å culoarea luminii se modifică
treptat trecând de la violet la indigo, albastru, verde, galben,
portocaliu şi roşu (ROGVAIV)..
Culoarea din punct de vedere fizic reprezintă o anumită
bandă a spectrului electromagnetic, o radiaţie de o anumită
lungime de undă, cu efecte de natură fiziologică asupra retinei,
efecte produse de lumina zilei sau de lumina emisă sau reflectată
de un corp oarecare.
Din punct de vedere psihosenzorial, culoarea poate fi
caracterizată prin luminozitate, tonalitate şi saturaţie.
Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la
intensitatea sursei luminoase folosindu-se uneori şi termenul de
“strălucire”.
Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa
perceptivă calitativ şi indicată cu termenii: roşu, verde, galben,
albastru.
Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o
scară de senzaţii, reprezentând grade crescânde de culoare plecând
de la alb. O culoare este cu atât mai saturată cu cât pare mai
amestecată cu alb.
Transparenţa reprezintă proprietatea unui material sau a
unui mediu de a fi străbătut de radiaţiile luminoase. Un produs
este cu atât mai transparent cu cât absoarbe şi reflectă mai puţină
lumină.
Inversul transparenţei este opacitatea, iar proprietăţile
intermediare sunt transluciditatea şi opalescenţa.
Prin luciu înţelegem proprietatea optică a suprafeţei
mărfurilor de a reflecta lumina incidentă cu difuziune cât mai

31
redusă. Luciul depinde de aspectul suprafeţei, de uniformitatea
acesteia, lumina putând fi reflectată uniform sau difuz.
Reflexia este fenomenul de întoarcere la mediul din care au
venit a unor radiaţii electromagnetice, de exemplu, de lumină, care
au întâlnit o suprafaţă de separaţie între două medii.
Refracţia este fenomenul de abatere din drumul ei a unei raze
de lumină care străbate suprafaţa de separaţie a două medii
transparente diferite.
Proprietăţile mecanice
Proprietăţile mecanice se referă la comportarea mărfurilor la
acţiunea diferitelor forţe exterioare ce le pot modifica structura sau
forma. Cele mai importante proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa,
plasticitatea, duritatea, elasticitatea, durabilitatea etc.
Rezistenţa este una dintre proprietăţile importante ale
multor mărfuri, cum sunt materialele de construcţii, produsele
textile, mărfurile metalice, materialele plastice, etc.:
- rezistenţa la tracţiune (întindere) se exprimă prin raportul
dintre forţa de rupere necesară şi secţiunea transversală a
produsului. Se exprimă în daN/cm2 sau N/mm2;
- alungirea la rupere ( A ) reprezintă proprietatea unor
produse de a-şi mări lungimea din momentul acţiunii forţelor de
tracţiune şi până la rupere. Se determină cu ajutorul relaţiei:
l1 − l 0
A= ⋅ 100 [%]
l1
unde: l1 reprezintă lungimea finală, iar l0 cea iniţială şi se exprimă
în procente;
- rezistenţa la încovoiere exprimă sarcina necesară ruperii
prin încovoiere a unei epruvete raportată la secţiunea ei. Se
determină pentru materialele de construcţie, din lemn,metalice
ş.a.;
- rezistenţa la îndoire se determină la fibrele textile, hârtie,
piele, materiale plastice etc.

32
- rezistenţa la compresiune se prezintă ca o deformare
inversă rezistenţei la tracţiune, forţele fiind orientate în sens
invers. Proprietatea este importantă pentru materialele de
construcţii (lemn, ciment, metale), tălpile pentru încălţăminte ş.a.;
- rezistenţa la uzură prin frecare exprimă modul de
comportare al unor mărfuri la acţiunea unor forţe care tind să se
distrugă prin frecare. Proprietatea este importantă pentru a
caracteriza comportarea materialelor pentru încălţăminte (tălpi),
pentru confecţii (costume, căptuşeli, ciopari), anvelope din
cauciuc, piese metalice şi din mase plastice, materiale pentru
construcţii (scări, pardoseli) care sunt supuse frecvent şi uneori
exclusiv la astfel de solicitări.
Rezilienţa (rezistenţă la şoc mecanic) reprezintă rezistenţa
la rupere prin izbire. Se determină prin ruperea dintr-o singură
lovitură a unei probe crestate la mijloc. Rezilienţa depinde de
structura materialului şi indică rigiditatea, tenacitatea şi
fragilitatea unor mărfuri.
Plasticitatea este capacitatea materialelor de a căpăta
deformaţii permanente fără a-şi modifica volumul sub acţiunea
solicitărilor mecanice.
Duritatea reprezintă proprietatea unor corpuri de a rezista la
pătrundere, în cazul acţiunii unor forţe exterioare, caracterizând de
fapt capacitatea materialului de a se opune la pătrunderea unui
corp din exterior în stratul superficial.
Duritatea poate fi determinată prin mai multe metode:
♦ prin zgâriere (metodele Mohs, Martens);
♦ prin apăsare (metodele Brinell, Rockwell, Vickers);
♦ metode dinamice (Shore, Poldy, Baumann).
Elasticitatea este proprietatea unor corpuri de a reveni la
forma iniţială după ce forţa exterioară a încetat de a mai acţiona
asupra lor. Limita de elasticitate este tensiunea maximă la care
poate fi supus un corp solid fără să rămână cu deformaţii
permanente după încetarea tensiunii.

33
Flexibilitatea este însuşirea unui metal de a putea fi îndoit
sau încovoiat fără să capete o deformaţie permanentă.
Durabilitatea mărfurilor este capacitatea de a-şi menţine
însuşirile un timp cât mai îndelungat, în condiţii normale de
exploatare. Este un indicator sintetic, în care se regăsesc, direct
sau indirect, valorile principalelor proprietăţi mecanice.
PROPRIETĂŢI TEHNOLOGICE
Cunoaşterea acestor proprietăţi este necesară adaptării
tehnologiilor de prelucrare pentru obţinerea produselor finite.
În cazul ţesăturilor cele mai cunoscute proprietăţi tehnologice
sunt: aspectul exterior şi draparea.
Aspectul exterior al ţesăturilor depinde de combinarea
culorilor, concordanţa dintre desen şi culoare, de posibilitatea de
realizare pe scară industrială şi de preţul de cost.
Draparea ţesăturilor este proprietatea de a forma cute şi
dungi în îmbrăcăminte. Caracterul cutelor depinde de proprietăţile
fibrelor, de proprietăţile mecanice şi de structura ţesăturii.
În cazul metalelor cele mai importante proprietăţi tehnologice
sunt: turnabilitatea, maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea,
plasticitatea etc.
Maleabilitatea este proprietatea metalelor ca sub acţiunea
unor forţe exterioare să se deformeze fără a se fisura. Deformarea se
poate face prin forjare, laminare, trefilare etc.
Forjabilitatea este proprietatea unui material de a putea fi
forjat adică de a suferii deformaţii permanente fără fisurare în stare
solidă. Această proprietate depinde de structura cristalină, de
tratamentele suportate anterior de metal, de temperatura şi durata de
forjare etc.
Sudabilitatea este proprietatea unui material (metal, masă
plastică etc.) de a putea fi sudat. Sudarea este operaţia de îmbinare
nedemontabilă a două sau mai multe piese metalice sau de mase
plastice, executate la cald prin topire sau presare cu sau fără metal

34
sau masă plastică de adaos, astfel încât piesele sudate să formeze un
corp comun.
Plasticitatea este proprietatea unui material solid sau păstos
de a căpăta deformaţii permanente fără fisurare când este supus
unor anumitor solicitări.
În cazul făinii, în general, a făinii de grâu în special,
proprietăţile tehnologice (de panificaţie) sunt: capacitatea de
hidratare, capacitatea de a forma şi reţine gaze şi proprietăţile
reologice (mecanice).
Capacitatea de hidratare, reprezintă cantitatea de apă (în
procente) pe care o absoarbe făina pentru a forma un aluat normal,
ea fiind în funcţie de cantitatea şi calitatea glutenului, de granulaţia
făinii, de gradul de extracţie etc.
Capacitatea făinii de a forma şi reţine gaze în aluat depinde
de calitatea glutenului, de conţinutul în glucide solubile, de
granulaţia făinii, de capacitatea sa enzimatică şi de puterea de
fermentare a drojdiilor.
Proprietăţile reologice (mecanice) ale aluatului -
consistenţa, elasticitatea, vâscozitatea – joacă un rol hotărâtor în
obţinerea unui produs finit de calitate.

PROPRIETĂŢI CHIMICE
Proprietăţile chimice ale mărfurilor exprimă compoziţia şi
structura chimică, stabilitatea faţă de acţiunea agenţilor chimici,
solubilitatea, conţinutul de substanţă uscată etc. Studierea acestor
proprietăţi este necesară pentru aprecierea calităţii mărfurilor,
pentru menţinerea lor în sfera circulaţiei, pentru stabilirea
condiţiilor optime de păstrare şi transport etc. Toate mărfurile, fie
ele alimentare sau nealimentare, se caracterizează printr-o anumită
compoziţie chimică.
Compoziţia chimică reprezintă proprietatea de bază a
mărfurilor, care împreună cu structura, determină în cea mai mare

35
parte mărimea celorlalte proprietăţi, care stabilesc nivelul calitativ
la un moment dat.
Substanţele care intră în compoziţia chimică sunt grupate în
substanţe de bază, secundare, impurităţi şi corpuri străine.
Proprietăţile şi proporţiile acestor substanţe determină destinaţia
produsului, modul de comportare faţă de anumiţi factori care
acţionează în timpul utilizării, transportului sau păstrării.
Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici exprimă
proprietatea mărfurilor de a rezista sau nu la contactul cu diferite
substanţe în timpul utilizării sau păstrării. Studierea stabilităţii
mărfurilor la acţiunea agenţilor chimici, presupune cunoaşterea
modului de comportare la acizi minerali şi organici, la săruri, la
oxigenul din aer, etc.
Mărfurile metalice suferă procesul de coroziune, care este
un fenomen de degradare bazat pe procese chimice şi
electrochimice. Coroziunea poate fi produsă de agenţi atmosferici,
de electroliţii din aer sau din sol.
Oxidarea este reacţia chimică de combinare a oxigenului cu
un element sau cu o substanţă, fie prin legarea oxigenului de
molecula acestei substanţe, fie cu distrugerea moleculei şi
formarea de substanţe noi.
În practica industrială şi merceologică, prin analiza chimică
se stabileşte calitatea materiilor prime, a produselor semifabricate
şi a produselor finite, precum şi desfăşurarea proceselor de
fabricaţie.
PROPRIETATI SENZORIALE (ORGANOLEPTICE)
Proprietăţile senzoriale sunt stabilite cu ajutorul organelor
de simţ. Simţurile participante la analiza senzorială sunt: văzul,
mirosul, gustul şi tactul, care conduc la înregistrarea aspectului
(exterior şi interior), consistenţei, limpezimii, culorii, aromei,
buchetului, gustului, suculenţei produsului. Capacitatea de a
percepe anumite proprietăţi senzoriale diferă de la un individ la

36
altul, fiind determinată de sensibilitatea organului faţă de anumiţi
stimuli externi (sensibilitate senzorială).
Proprietăţile senzoriale sunt exprimate noţional, spre
deosebire de celelalte proprietăţi care pot fi măsurabile prin
analize, fie direct, fie indirect şi exprimate cifric în anumite limite
maxime sau minime, după importanţă.
Proprietăţi olfactive
Senzaţiile odorifice sunt exprimate prin proprietăţile
mirositoare. În analiza senzorială a produselor alimentare simţul
mirosului, mult mai complex decât simţul văzului, este rezultatul
acţiunii unor substanţe volatile asupra receptorilor pentru miros
localizaţi în mucoasa nazală. Excitanţii olfactivi aparţin unor
grupe osmofore (alcoolice, aldehidică, cetonică, eterică,
carboxilică, esterică, nitro, amino) care determină mirosul
specific. Clasificarea mirosurilor a făcut obiectul a numeroase
studii şi încercări fără a putea stabili până în prezent criterii
obiective, unanim acceptate, pentru o clasificare obiectivă şi
completă. Una din clasificările cele mai uzitate aparţine lui
Henning (1924); acesta apreciază că există şase mirosuri de bază:
balsamic, picant, eteric, răşinos, de ars şi putred, sistematizate în
prisma care îi poartă numele.
Proprietăţi gustative
Senzaţiile gustative sunt exprimate prin gust. Stimulii
senzaţiilor gustative sunt prezenţi în structura chimică a
produselor alimentare. Receptorii gustativi sunt localizaţi pe
mucoasa bucală şi pe limbă. După valoarea gustului, produsele pot
fi : sipide, cele care au gust şi insipide, fără gust.
S-au stabilit patru gusturi fundamentale: dulce, acru, amar,
sărat. Gusturile particulare ale produselor se obţin prin
combinarea în proporţii diferite a acestor gusturi fundamentale.
Factorii care influenţează sensibilitatea gustativă sunt:
concentraţia substanţelor pure, temperatura produsului şi a

37
mediului ambiant, lumina, insuficienţa oxigenului, factori de ordin
psihofiziologici, experienţa degustătorilor, gradul de mărunţire,
durata acţiunii etc.
Gusturile de bază sunt determinate de prezenta în
compoziţia produsului a unor substanţe pure. Astfel :
- gustul sărat apare în prezenţa clorurii de sodiu;
- gustul acru este datorat prezenţei acizilor organici şi a
sărurilor acide;
- gustul amar este specific produselor care conţin gruparea
nitro (-NO2,), săruri de magneziu sau chinină;
- gustul dulce este conferit de zaharurile simple, unii
polialcooli, aminoacizi etc.
Proprietăţi tactile
Senzaţiile cutanate (tactile) sunt exprimate în urma contactului
pielii cu un obiect oarecare. Pielea, organul de simţ al acestor
senzaţii, cuprinde receptorii specializaţi pentru fiecare din aceste
senzaţii. Exprimarea proprietăţilor tactile se face prin intermediul
indicilor noţionali ca: neted, aspru, fibros, lipicios, fierbinte, rece,
cald, uscat, moale, apos, crocant, sfărâmicios, pufos etc.
Sensibilitatea termică, spre exemplu, este apreciată de receptorii
dermei care sesizează diferenţele de temperatură sau temperatura
efectivă a unui produs.

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor care le dau o anumită
utilitate în consum şi au menirea să satisfacă o nevoie sau să realizeze un serviciu
cerut.
a) fals
b) adevărat
2. Culorile cu lungimi de undă mari sunt:
a) calde
b) reci
c) neutre
3. Faradul, reprezintă unitatea de măsură pentru :
a) rezistenţa electrică
b) capacitatea electrică

38
c) rigiditatea electrică
4. Capacitatea materialului de a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în
stratul superficial reprezintă:
a) rezistenţa la încovoiere
b) rezistenţa la uzură
c) duritatea
5. Gusturile fundamentale sunt :
a) putred
b) ars
c) raşinos

TEME DE Definiti: Proprietatile marfurilor - Proprietăţi


CONTROL fizice, tehnologice, chimice, senzoriale

BIBLIOGRAFIE
• Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-
Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2009;
• Nistor, R., Chiş. A., Biro, A., Bazele Tehnologiei şi
Merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1999;
• Fratila, R.,Chis,Al.,Dragan, M.,Nistor, r.,Biro,A,Mihaiua,R.
Bazele tehnologiei si merceologiei,Ed.Dacia, Cluj Napoca,
2001,2002 ;
• Fratila,R.,Chis.Al.,Nistor,R.,Dragan,M.,Mihaiu,R.,Scorţar,L.
Merceologie si calitatea produselor, Editura Alma Mater, Cluj
–Napoca, 2005;
• Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu,
R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2006.

MODULUL NUMARUL 3

39
TITLUL MODULULUI
INNOIREA,MODERNIZAREA,DIVERSIFICAREA ŞI
STANDARDIZAREA SORTIMENTULUI DE MARFURI

CONCEPTE DE Innoirea, modernizarea si


BAZĂ: diversificarea sortimentelor de mărfuri.
Standardizarea.Organisme de
standardizare.
OBIECTIVE: Pregătirea teoretică şi practică şi
însuşirea noţiunilor de bază necesare în
domeniul merceologiei şi practicilor
industriale şi comerciale.

UNITATEA 1

INNOIREA, MODERNIZAREA SI DIVERSIFICAREA


SORTIMENTELOR DE MARFURI
Realizarea unor produse cu un nivel calitativ cât mai înalt,
valorificarea cât mai bună a resurselor interne, retehnologizarea
fabricaţiei, înnoirea producţiei de maşini şi utilaje reprezintă
obiective ce impun producătorilor o nouă optică – de a produce în
strânsă legătură cu cerinţele economiei de piaţă.
În concepţia clasică, produsul era definit ca o reuniune de
atribute şi caracteristici, fizice şi chimice, prezentate într-o formă
identificabilă.
În condiţiile actuale ale pieţei, interne şi internaţionale,
produsul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu conceptul de
marketing. Conform acestui concept, produsul reprezintă
ansamblul elementelor ce generează cererea exprimată de
consumator pe piaţă. Aceasta depinde atât de creaţia inginerească,
cât şi de prezentarea produsului, de canalele de distribuţie, preţul,

40
calitatea, prestigiul pe care-l oferă utilizatorului său şi chiar
comportamentul vânzătorului.
Rezultă de aici că, concepţia, proiectarea, realizarea unui
produs trebuie efectuate în concordanţă cu cerinţele
marketingului, astfel produsul trebuie însoţit de un program
complex privind lansarea şi comercializarea sa pe piaţă.
Conform noii concepţii despre produs, acesta trebuie să
cuprindă următoarele componente:
 corporale, ce privesc caracteristicile tehnologice şi utilitatea lor
funcţională;
 acorporale, referitoare la nume, marcă, instrucţiuni de utilizare,
precum şi gama serviciiilor ce-l însoţesc în vânzare şi în
utilizare: instalare, punere în funcţiune şi service;
 informaţii transmise de producător sau de o firmă distribuitoare
sub forma acţiunilor de piaţă şi de formare a vânzărilor;
 imaginea produsului prin prisma satisfacerii nevoii căreia îi este
destinat.
În acest context apare necesitatea definirii produsului nou.
Putem vorbi despre un produs nou dacă acesta aduce pe piaţă cel
puţin un element util nou cum ar fi: o nouă compoziţie chimică,
un principiu de funcţionare nou, o tehnică (reţetă) de fabricaţie
nouă, o modalitate de pregătire nouă, un model nou, eventual
realizat într-un stil nou. În acelaşi timp sunt considerate noi şi
produsele care rezultă prin asocieri sau asamblări de mai multe
produse (de exeplu agendă cu calculator), asemenea produse
trebuind să satisfacă o anumită trebuinţă la un nivel superior,
eventual să stimuleze apariţia alteia noi.
Cei care cu adevărat tind spre o poziţie solidă pe o piaţă,
investesc în înnoirea, modernizarea şi diversificarea produselor.
Înnoirea cuprinde înnoirea totală şi diversificarea sortimentului. În
viziunea majorităţii specialiştilor modernizarea presupune înainte
de toate, reproiectarea şi redimensionarea produselor cu
respectarea strictă a a cerinţelor de rezistenţă, confort, estetică,

41
valoare nutriţională etc., ţinând totdeauna seama şi de principiile
tipizării.
Înnoirea totală urmăreşte însă înlocuirea produsului sau a
produselor vechi cu produse complet noi. Înnoirea totală numită
de unii autori şi diversificarea pe verticală, are la bază aducerea pe
piaţă a unor produse noi cu caracteristici de calitate noi, cu o
valoare de întrebuinţare îmbunătăţită, cu principii de funcţionare
noi care asigură performanţe superioare.
Diversificarea propriu-zisă, diversificarea pe orizontală,
presupune lărgirea sortimentului de produse fără aducerea unor
elemente noi, remarcabile, în ceea ce priveşte compoziţia chimică,
performanţele sau principiul de funcţionare al produsului. Se au în
vedere adaptări la un nou domeniu de utilizare, o ambalare şi o
prezentare mai deosebită şi mai les tipodimensiuni noi. Aceasta
este de fapt o înnoire de sortimente.
Înnoirea sortimentului, are ca scop ocuparea unui segment
cât mai larg pe piaţă. Unii autori definesc şi o a treia cale de
diversificare, denumită colaterală (de graniţă), care conduce la
completarea sortimentului prin valorificarea unor resurse de
materii prime disponibile din categoria materialelor refolosibile şi
recuperabile.
Prin înnoire şi diversificare poate fi modificată forma
produselor, a ambalajelor, dar esenţial este că prin înnoire şi
diversificare trebuie mărită valoarea de întrebuinţare a
produselor.Această valoare de întrebuinţare mai mare se obţine
prin utilizarea unor materii prime mai performante, tehnologii noi
şi o proiectoare inovatoare. Se urmăreşte fie o mai bună
satisfacere a unei nevoi existente fie suscitarea unei noi nevoi.
Astfel, un calculator poate facilita o tehnoredactare mai uşoară sau
poate asigura intrarea utilizatorului pe Internet.
Costurile şi efectele diversificării şi înnoirii trebuie corelate
cu efectele economice urmărite. Prin diversificare şi înnoire
trebuie obţinută o rată a profitului mai mare decât cea pe care

42
întreprinderea o obţine fără aceste acţiuni. Rezultă deci, că
programul de înnoire şi diversificare trebuie fundamentat foarte
temeinic şi trebuie orientat spre profit.
INOVAREA TEHNOLOGICĂ
Procesul inovaţional, atât în cazul produselor cât şi în cel al
tehnologiilor, reprezintă un important punct de pornire în analiza
activităţii oricărei organizaţii economice şi nu numai.
Procesul inovaţional şi în speţă inovaţia tehnică
reprezintă pentru organizaţiile cu succes un factor important al
dezvoltării activităţii. Se poate spune că pentru a se face inovare
trebuie să existe obligatoriu un set minim de premise ce vor
garanta succesul acestei activităţi şi implicit a rezultatelor
activităţii de cercetare-dezvoltare.
Schimbarea modului de abordare a procesului inovaţional
în a doua jumătate a secolului XX a dus la trecerea de la
orientarea spre producţie a inovării tehnologice spre orientarea
către tehnologie/piaţă de desfacere .

UNITATEA 2
STANDARDIZAREA
IMPORTANŢA ŞI OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII DE
STANDARDIZARE

Standardizarea este activitatea tehnico-economică de


elaborare a unor documente care reglementează în mod raţional şi
unitar realizarea produselor, controlul calităţii şi circulaţia tehnică a
acestora. Ea cuprinde întregul sistem de reglementare a
dimensiunilor şi calităţii produselor prin norme diferenţiate pe
domenii, după conţinut şi nivel (Fig. 5.1.).
Prin Ordonanţa 39/1998 se pun bazele standardizării
voluntare în România. De la această dată, organismul national de
standardizare este Asociaţia de Standardizare din România –
ASRO.

43
1. Standardizarea este un instrument pentru dezvoltarea
economică deoarece permite:
- raţionalizarea producţiei prin stăpânirea caracteristicilor
tehnice ale produselor, satisfacţia clienţilor, validarea
metodelor de producţie şi obţinerea de creşteri ale
productivităţii precum şi garanţia privind securitatea
operatorilor şi instalatorilor;
- transferul noilor tehnologii în domenii de interes pentru
firme sau colectivităţi (materiale noi, sisteme de informare,
tehnologii de supraveghere, electronica etc.)

CONŢINUT
clasificare;
terminologie;
simbolizare, codificare;
dimensiuni, toleranţe tipizate;
specificare, caracteristici de calitate;
reguli pentru verificarea calităţii;
prescripţii pentru marcare, ambalare, depozitare,
transport.

NIVEL DOMENIU
firmă;
asociaţie;
STANDARD producţie;
construcţii;
naţional; agricultură;
regional; comerţ;
internaţional. protecţia omului şi a
mediului ambiant

Fig. 5.1. Domeniile, conţinutul şi nivelul standardelor


2. Standardizarea este pentru utilizator, un instrument de
transparenţă şi progres deoarece contribuie:

44
- la informarea sa, ajutându-l să aleagă produse ale căror
aptitudini de funcţionare sunt în conformitate cu ceea ce
doreşte;
- la protecţia sa, standardizarea garantând proiectarea şi
fabricarea unor produse sigure.
3.Standardizarea este un instrument strategic pentru agenţii
economici care participă la lucrările de standardizare deoarece le
permite:
- să inoveze, să anticipeze şi să realizeze produse proprii din ce în
ce mai evoluate;
- să fie competitivi, să aibă cele mai bune arme pentru cucerirea de
noi piete, să cunoască pieţele şi tendinţele lor.
Standardele sunt "reţete" care cuprind toţi parametrii tehnici şi
calitativi pentru fabricarea unui produs.
Conform SR 10000-1:1994,"standardul este un document,
stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut,
care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli,
linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau
rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine
într-un context dat".
În ceea ce privesc standardele, ele nu sunt obligatorii (au
caracter de aplicare voluntară) în unele cazuri (cum sunt de
exemplu domeniile care se referă la securitate) standardele pot fi
făcute obligatorii de către instituţiile statului.
Importanţa standardelor rezultă din următoarele aspecte:
1.Standardele reprezintă documente de referinţă utilizate în
schimburile economice şi stau la baza celor mai multe contracte
comerciale;
2.Standardele sunt utilizate ca referinţă incontestabilă care ajută la
clarificarea relaţiilor contractuale între parteneri şi pot fi utilizate
în jurisprudenţă;
3.Standardele propun soluţii la probleme tehnice şi comerciale în
ceea ce privesc produsele, echipamentele si serviciile. Ele

45
stabilesc un compromis între dezvoltarea tehnologică la un
moment dat şi contractele economice.
În concluzie putem afirma că, standardele reprezintă tehnologie şi
“ştiinţa de a face”.
Clasificarea standardelor
Până la 28.08.1992, data la care s-a publicat în Monitorul
Oficial al României Ordonanţa Guvernului României privind
activitatea de standardizare în România s-au utilizat standarde de
Stat (STAS), standarde de ramură (STR) şi standarde de
întreprindere (STI). Pentru operativitate s-a convenit ca
standardele elaborate înainte de data precizată să-şi păstreze sigla
STAS.
În ţara noastră se elaborează în prezent următoarele
categorii de standarde:
► standarde române – a căror siglă de identificare este SR - care
se aplică la nivel naţional. Iniţialele SR sunt urmate de două grupe
de cifre:
primul grup de cifre reprezintă numărul standardului şi acesta
rămâne neschimbat;
al doilea grup de cifre reprezintă anul când a fost elaborat sau
modificat respectivul standard;
► standarde profesionale - care se aplică în anumite domenii de
activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite,
care le-au elaborat;
► standarde de firmă - care se aplică în cadrul regiilor
autonome, societăţilor comerciale şi al altor persoane juridice care
le-au elaborat.
După provenienţă standardele se clasifică în :
• Standarde naţionale care sunt elaborate , aprobate sau adoptate
după caz, de un organism naţional de standardizare şi care este
pus la dispoziţia publicului;
• Standarde europene care sunt adoptate de către un organism
european cu activitate de standardizare;

46
• Standarde internaţionale care sunt adoptate de către un
organism internaţional cu activitate de standardizare.
De menţionat este faptul că standardele internaţionale şi europene
se publică în România numai după adoptarea lor ca standarde
naţionale.
După conţinutul lor standardele se clasifică în:
• standarde generale, care se referă la o problemă valabilă pentru
una sau chiar mai multe grupe de produse, de tipul standardelor
terminologice, de simbolizare, codificare, metode statistico-
matematice de control al calităţii produselor;
• standarde complete de produs, referitoare la obţinerea şi
comercializarea unui singur produs. Ele conţin o serie de
condiţii tehnico-economice care trebuie să fie îndeplinite de un
produs, condiţii tehnice de calitate, reguli pentru verificarea
calităţii, metode de verificare a calităţii, precum şi prevederile
privind recepţia, marcarea (conţinutul marcării şi modul de
marcare, pentru identificarea produsului, respectiv a
producătorului), ambalarea, depozitarea şi transportul acestuia;
• standarde parţiale de produs, care detaliază unul sau două
capitole dintr-un standard complet de produs, putându-se
constitui în: standarde de dimensiuni;standarde de
marcare;standarde de parametri principali;standarde de reguli
privind verificarea calităţii;standarde de analize şi
încercări;standarde de ambalare, depozitare şi transport.
O altă clasificare a standardelor după conţinut, conform
SR 10000/1-94, grupează standardele în:
• standarde de bază, cu aplicabilitate generală sau care conţin
prevederi generale pentru un anumit domeniu;
• standarde de terminologie, care “fixează” termenii utilizaţi în
diferite domenii;
• standarde de încercări, care detaliază metodele de încercare
aplicate pentru caracterizarea produselor sau serviciilor;

47
• standarde de produse, care specifică cerinţele ce trebuie
îndeplinite de un produs sau grupă de produse;
• standarde de procese, care specifică cerinţele ce urmează a fi
îndeplinite de procese, asigurându-se astfel aptitudinea de
utilizare a lor;
• standarde de servicii, care descriu cerinţele referitoare la
servicii, pentru asigurarea aptitudinii lor de utilizare;
• standarde de interfaţă, caracterizând interfaţa existentă între
produse, procese, sisteme în punctele lor de conexiune;
• standarde de date, conţinând datele necesare pentru
caracterizarea completă a unui produs, proces, serviciu.
Pentru domeniul agro-alimentar, se utilizează următoarele
tipuri de standarde, adaptate problemelor specifice ale acestor
firme:
• standarde de specificaţii de produse – cele care precizează
structura produselor, terminologia caracteristicilor
organoleptice, fizico-chimice, microbiologice şi pentru anumite
produse chiar reguli de fabricaţie;
• standarde de mediu înconjurător al produsului: standarde de
ambalare, standarde referitoare la anumite exigenţe tehnice
privind depozitarea, transportul, condiţiile de conservare,
standarde de igienă şi securitate a materialelor destinate
domeniului agro-alimentar, standarde referitoare la controlul
produselor sau ingredientelor;
• standarde de metode de analiză şi încercări: standarde de
analiză senzorială, standarde de analize fizico-chimice,
microbilogice etc.;
• standarde de linii directoare – conţin recomandări privind
metodele ce urmează a fi utilizate în vederea optimizării
calităţii produselor sau serviciilor.
Alături de standardele – clasificate şi grupate –mai există şi
“piaţa documebtelor tehnice de referinţă” cum sunt:

48
- specificaţiile la dispoziţia publicului care sunt documente de
referinţă voluntare, care furnizează regulii, linii directoare
sau caracteristici pentru activitaţi sau rezultatele acestora.
Ele sunt elaborate de ateliere,consorţii industrialesau alte
grupuri şi s-au impus pe piaţa în care ciclul de viaţă al
produsului este foarte mic(tehnologia informaticii).
- reglementările(legi, decrete, etc.) care furnizează reguli
legislative cu caracter obligatoriu şi sunt adoptate de o
autoritate legislativă..
Principalele obiective ale standardizării sunt.
1. facilitarea schimburilor interne şi internaţionale de mărfuri şi de
informaţii ;
2. ridicarea continuă a calităţii şi competitivităţii produselor;
3. promovarea progresului tehnic şi accelerarea înnoirii producţiei;
4. tipizarea şi raţionalizarea sortotipodimensiunilor.

ORGANISME DE STANDARDIZARE
Standardizarea în România
România este stat asociat la Uniunea Europeană şi a
început negocierile pentru aderarea ca membru cu drepturi
depline.
Una din cerinţele esenţiale pentru îndeplinirea acestui
obieciv de importanţă majoră pentru ţara noastră este armonizarea
legislaţiei tehnice cu cea care guvernează Piaţa Internă Unică a
Uniunii Europene. Pentru realizarea acestei armonizări, în
România a avut loc o reformă fundamentală în domeniul
infrastructurilor calităţii şi standardizării.
Astfel, la 50 de ani de la înfiinţarea primului organism de
standardizare din România (Comisiunea de standardizare - 1948),
prin Ordonanta 39/1998 se pun bazele standardizarii voluntare în
România. De la aceasta data, organismul national de standardizare
este Asociatia de Standardizare din România – ASRO - având ca

49
principal scop dezvoltarea standardizării naţionale, europene şi
internaţionale.
Organismul naţional de standardizare şi-a schimbat statutul,
dintr-un organism aflat în subordinea Guvernului României
(Institutul Român de Standardizare), într-o asociaţie de drept
privat, non-profit, fără scop lucrativ, neguvernamentală şi
apolitică, de interes public, cu recunoaştere guvernamentală ca
unic organism naţonal de standardizare.
Standardizarea internaţională şi europeană.
Pentru înlesnirea activităţilor de standardizare, pe plan
internaţional există o serie de organisme specializate:
• Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO);
• Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI);
• Comitetul European de Standardizare (CEN);
• Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică
(CENELEC);
• Institutul European de Standardizare pentru Telecomunicaţii
(ETSI);
• Comisia Codex Alimentarius a ONU pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAO) şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(OMS).
Scopul principal al ISO, organizaţie înfiinţată în anul 1946, este de
a favoriza dezvoltarea standardizării în lume prin: organizarea,
coordonarea şi unificarea standardelor internaţionale; stabilirea de
standarde internaţionale cu acordul tuturor statelor membre;
înlesnirea elaborării de noi standarde, conţinând prescripţii comune,
pentru a putea fi utilizate pe plan naţional şi internaţional.
ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de
standardizare ce cuprinde circa 50 % din ţările membre ale
Naţiunilor Unite, reprezentând aproximativ 90 % din totalul
comerţului internaţional.
Comisia Electrotehnică Internaţională are drept scop coordonarea şi
unificarea standardelor din domeniul electrotehnicii şi electronicii.

50
Normele din “Codex Alimentarius” din cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) au ca
obiectiv apărarea sănătăţii consumatorilor şi coordonarea cerinţelor
referitoare la produsele alimentare, uşurând astfel comerţul
internaţional cu aceste produse.
La nivel european au fost create o serie de organisme de profil.
Aceste organisme elaborează:
- standarde europene – (EN);
- documente de armonizare – (DH)
- prestandarde europene – (ENV)

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Folosirea de subansambluri unificate constructive, combinate diferit cu


interschimbabilitate funcţională şi geometrică, reprezintă:
a) tipizarea
b) agregarea
c) modularea
2. Standardul a cărui aplicare devine obligatorie prin efectul unei legi cu character
general sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare, reprezintă:
a) certificarea de conformitate;
b) standardul naţional;
c) standardul obligatoriu.
3. Standardele de securitate pentru produse ca: jucării, articole de menaj, căurcioare
etc., au caracter:
a) obligatoriu
b) facultativ
c) orientativ
4. Prin standardizare se urmăreşte concilierea cerinţelor beneficiarilor cu posibilităţile
producătorilor pentru obţinerea unor produse de calitate superioară în condiţii de
maximă eficienţă economică:
a) fals
b) adevărat
5. Standardele aplicate în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi al unor
persoane juridice reprezintă :
a) standarde profesionale
b) standarde române
c) standarde de firmă

51
MODULUL NUMARUL 4
TITLUL MODULULUI
CLASIFICAREA, CODIFICAREA ŞI CIRCUITUL TEHNIC
AL MĂRFURILOR

CONCEPTE DE Sistematica mărfurilor, clasificarea


BAZĂ: armonizată a mărfurilor, sisteme de
clasificare şi codificare, clasificarea şi
codificare la nivel macroeconomic
OBIECTIVE: Pregătirea teoretică şi practică şi
însuşirea noţiunilor de bază necesare în
domeniul merceologiei şi practicilor
industriale şi comerciale.
RECOMANDĂRI Parcurgerea notiunilor in corelatie cu
PRIVIND bibliografia data si completarea
STUDIUL prezentelor informatii cu cele din
referintele bibliografice recomandate
REZULTATE Aprofundarea noţiunilor de studiul
AŞTEPTATE: mărfurilor şi a elementelor definitorii
îmbogăţind cunoştinţele dobândite în
anii de studiu din perioada liceului la
disciplinele fizică, chimie, matematică şi
economie.

UNITATEA 1. CLASIFICAREA MĂRFURILOR

OBIECTIVE Sistematica mărfurilor analizează sistemele


de clasificare a mărfurilor, prezentând
metode şi criterii de ordonare a produselor în
cadrul acestor sisteme.
NOŢIUNI Clasificări, sistematica mărfurilor,
CHEIE articol,sort

52
DEFINIREA NOŢIUNII DE SISTEMATICĂ A
MĂRFURILOR
Preocupările actuale în domeniul sistematicii se înscriu în
două direcţii principale:
1.fundamentarea ştiinţifică a clasificării produselor. În acest
sens, cercetările urmăresc în principal, elaborarea unui sistem de
clasificare ştiinţifică fundamentat, care să asigure ordonarea
produselor într-o structură logică, şi definirea clară a categoriilor
de mărfuri, astfel încât să se stabilească un limbaj internaţional
care să faciliteze schimbul de mărfuri;
2.asigurarea aplicabilităţii în practică a sistemelor elaborate.
În acest sens, se pune problema de a găsi soluţiile cele mai
convenabile pe linia armonizării clasificărilor naţionale şi
internaţionale utilizate în prezent, clasificări care, în cea mai mare
parte sunt incomparabile sau în mod limitat comparabile .
Elaborarea unei clasificări eficiente a mărfurilor nu este posibilă
decât prin utilizarea unui sistem de criterii intercorelate,
perfectionate continuu, pentru a se pune de acord cu progresele
înregistrate în domeniul materiilor prime şi proceselor
tehnologice, cu modernizarea continuă a activităţii comerciale.
Astfel, se consideră că articolul reprezintă noţiunea de bază a
sistematicii produselor, individualitatea de bază a sortimentului de
produse.Articolele se deosebesc între ele prin mai multe
proprietăţi, în timp ce sortul reprezintă individualitatea
cvasiindependentă într-un sortiment, un sort deosebindu-se de
altul printr-o singură proprietate.

53
UNITATEA 2.
CODIFICAREA MĂRFURILOR

OBIECTIVE Principalul obiectiv al codificării, care


determină şi funcţia sa de bază, este
identificarea.
NOŢIUNI Codul, codificarea, UPC, EAN, codul cu bare
CHEIE
Codificarea este operaţiunea de transpunere în cod a
elementelor definitorii ale unor produse sau servicii, cu scopul
identificării produselor.
Codul este un complex de elemente simbolice (litere, cifre,
caractere alfanumerice) prin care se reprezintă o informaţie. Între
clasificare şi codificare există interdependenţe sau chiar
suprapuneri.
În cazul clasificărilor nesistematice, utilizate în practica
economică, codificarea este dependentă de ordonarea mulţimii
produselor pe categorii, suprapunându-se funcţia de identificare a
codului cu funcţia sa de reprezentare a clasificării. Utilizarea
eficientă a unui asemenea sistem de codificare presupune o
structură unitară a criteriilor de clasificare şi stabilirea unui număr
optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se ajunge la un cod de
lungime mare.
În cazul clasificărilor nesistematice, produsele se identifică
printr-un cod secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale.
Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare
ierarhizat- secvenţial, codul având o zonă de ordonare
corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă
secvenţială. Prin urmare, funcţia de identificare a codului este
combinată parţial şi cu funcţia de clasificare. Lungimea codului
este cu atât mai mare, cu cât clasificarea cuprinde un număr mai
mare de niveluri de detaliere.
Clasificarea şi codificarea produselor la nivel microeconomic

54
La nivelul întreprinderii se folosesc în principal clasificări
nesistematice şi combinate cu scopul codificării mărfurilor,
potrivit sistemelor informatice proprii ale întreprinderilor.
Pentru armonizarea clasificărilor şi codificărilor pe plan mondial
au fost elaborate:
▪ codul universal al produselor (Universal Product Cod UPC);
▪ codul European al articolelor (European Article Numbering
EAN).

Codul universal al produselor (UPC)


În scopul creşterii eficienţei activităţilor în comerţul cu
amănuntul, a fost înfiinţat în S.U.A, în anul 1970, Consiliul pentru
codificarea produselor, al cărui obiectiv principal l-a constituit
cercetarea posibilităţilor de automatizare a prelucrării
informaţiilor referitoare la vânzări.
Sistemul UPC se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice:
▪ prima cifră reprezintă o cheie a clasificării ("key
number");
▪ cinci cifre identifică producătorul;
▪ următoarele cinci cifre identifică produsul;
▪ ultima cifră este cifra de control.
În prezent sistemul UPC a fost adoptat de circa 40.000 de
întreprinderi producătoare. Se apreciază că 95% din produsele
comercializate în S.U.A. sunt clasificate şi codificate potrivit
acestui sistem.
Codul European al articolelor (EAN)
Codul EAN are o reprezentare dublă grafică, şi anume:
▪ un cod cu bare cu elemente de grosimi variabile;
▪ un cod cu 13 caractere numerice.
Caracterele numerice ale codului EAN au următoarele
semnificaţii:
▪ primele două cifre indică codul ţării, care identifică
organizaţia locală de codificare;

55
▪ următoarele cinci cifre indică firma producătoare;
▪ următoarele cinci cifre indică codul de produs;
▪ ultima cifră este cifra de control.
Principalele aplicaţii ale sistemului EAN sunt:
♦ codificarea şi identificarea automată;
♦ gestionarea şi urmărirea automată a mărfurilor;
♦ urmărirea stocurilor de produse;
♦ identificarea producătorilor şi a distribuitorilor;
♦ codificarea publicaţiilor (ISBN pt.cărţi; ISSN la
periodice);
♦ înregistrarea automată în casele de marcare a unităţilor
comerciale etc.
Sistemul japonez de codificare CALRA
Acest sistem de codificare, de asemenea optic descifrabil,-
numit "cod Calra"- are o capacitate mai mare de cuprindere decât
sistemul EAN şi este mult mai ieftin.
Codul CALRA este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare
fiind divizat în alte patru pătrate albe şi negre, cărora le
corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8. Pentru simbolizarea diferitelor
coduri numerice se alternează, în anumite variante, pătratele albe
cu cele negre. Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste un
trilion de combinaţii numerice, mult mai multe decât codul cu
bare EAN.
Clasificarea şi codificarea la nivel macroeconomic
La nivel macroeconomic, în domeniul în care trebuie
asigurată clasificarea u n i c ă a p r o d u s e l o r (domeniul
statistic, vamal), s-au propus o serie de clasificări sistematice, în
structură ierarhică.
În ţara noastră, pentru a realiza un sistem unitar de ordonare
a mărfurilor, a fost elaborată clasificarea unitară a produselor şi
serviciilor (CUPS).

56
Această clasificare sistematică ordonează produsele şi serviciile pe
categorii ierarhice, pe baza unor criterii generale (destinaţia,
natura materiilor prime, procesul tehnologic) şi a unei multitudini
de criterii specifice, reprezentând proprietăţi ale diferitelor
categorii de produse.
Clasificarea unitară a produselor şi serviciilor (CUPS) este
structurată pe două zone. Prima, denumită clasificarea generală,
cuprinde patru trepte de detaliere: grupa, subgrupa, clasa şi
subclasa. A doua zonă cuprinde clasificările detaliate, care
continuă ordonarea ierarhică a produselor pe şase trepte de
detaliere.
CUPS nu se utilizează, în forma sa integrală, în prelucrările
interne ale întreprinderilor, iar în relaţiile dintre ele se încrie
formal în documente.
Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate în
comerţul internaţional
Unificarea nomenclatoarelor vamale naţionale, prin
adoptarea de către un număr mare de ţări a unui sistem unitar de
clasificare - Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală
(NCCV) - a asigurat o serie de avantaje privind facilitarea
comparării tarifelor, determinării drepturilor aplicabile mărfurilor
care fac obiectul comerţului internaţional. Pe această bază s-au
efectuat negocierile în cadrul convenţiilor şi a acordurilor
comerciale şi vamale bilaterale şi multilaterale, a aplicării şi a
interpretării corecte a acestora.
Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (NCCV)
reprezintă o clasificare ierarhică, cu patru niveluri de detaliere:
secţiunea, capitolul, poziţia şi subpoziţia. Aceasta cuprinde, în
varianta sa actuală, 1011 poziţii (dintre care două facultative),
grupate în 99 capitole şi 21 de secţiuni. Poziţiile pot fi detaliate pe
subpoziţii, potrivit necesităţilor utilizatorilor. Poziţiile NCCV sunt
codificate cu patru cifre: primele două servesc pentru
identificarea capitolului, iar următoarele două identifica

57
succesiunea poziţiilor în cadrul fiecărui capitol. Pentru secţiunile
clsificării, numerotate cu cifre romane şi subpoziţiile care pot fi
create de utilizatori, nu au fost rezervate caractere în cod.
Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală cuprinde spre
deosebire de alte sisteme de clasificare utilizate în comerţul
internaţional, reguli generale de interpretare, note elaborate pe
secţiuni şi capitole, un index alfabetic şi note explicative, în
scopul asigurării interpretării unitare a clasificării mărfurilor.
Dintre clasificările statistice, utilizate pe plan mondial, cea
mai importantă este Clasificarea tip pentru comerţul
internaţional (CTCI).
Varianta actuală a Clasificării tip pentru comerţul
internaţional - CTCI - rev.3 - adoptată de Consiliul economic şi
social al ONU în 1985, păstrează principiul structurării ierarhice a
produselor, asigurând însă perfecţionarea acestei structuri şi
adâncirea gradului de detaliere.
Ea conţine: 3118 poziţii de bază, 1033 subgrupe, 261 grupe, 67
diviziuni şi 10 secţiuni. Poziţiile de bază pot fi detaliate, în
continuare, potrivit necesităţilor utilizatorilor. Codul utilizat are
cinci caractere corespunzătoare secţiunii, diviziunii, grupei,
subgrupei şi poziţiei de bază.
Clasificarea tip pentru comerţul internaţional (CTCI- rev.3) -
se bazează ca şi NCCV, pe criterii materiale şi tehnologice, dintre
care cele mai importante sunt gradul de prelucrare al produselor şi
natura materiilor prime. Se acordă prioritate primului criteriu -
gradul de prelucrare - , prioritate justificată ţinând seama de
modul de structurare a evidenţelor statistice, în care se face
distincţie între materii prime, produse semifabricate şi produse
finite.
Armonizarea sistemelor de clasificare a mărfurilor pe plan
internaţional
La lucrările pentru elaborarea sistemului armonizat au
participat un număr mare de ţări şi organizaţii naţionale şi

58
internaţionale, printre care: Biroul de Statistică al ONU,
UNCTAD, ISO etc. Aceasta a permis luarea în considerare a
intereselor privind diferitele clasificări utilizate în comerţul
internaţional.
Nomenclatura sistemului armonizat al descrierii şi
codificării mărfurilor (NSADCM), reprezintă o clasificare de o
nouă generaţie, polivalentă, destinată unor utilizări multiple în
domeniul comerţului internaţional. Ea păstrează principiul
structurii ierarhice, caracteristic sistemelor de clasificare de
referinţă (NCCV şi CTCI - rev.3), grupând mărfurile pe 21 de
secţiuni, 99 capitole, 1241 poziţii şi 5019 subpoziţii de rang 1 şi 2.
Codul utilizat are şase caractere, cu următoarea structură: primele
două corespund capitolului, următoarele două identifică poziţia în
cadrul capitolului, iar ultimele două cifre indică subpoziţia de rang
2.
NSADCM corespunde prin structura sa, atât cerinţelor
vamale cât şi ale statisticii.Sistemul armonizat cuprinde, ca şi
NCCV, regulile generale de interpretare, notele secţiunilor,
capitolelor şi subpoziţiilor, care au fost însă substanţial
îmbunătăţite. Prin utilizarea acestor lucrări complementare sunt
create premisele înţelegerii unitare a categoriilor clasificării,
condiţie esenţială pentru determinarea corectă a taxelor vamale şi
pentru asigurarea comparabilităţii datelor privind comerţul
exterior al diferitelor ţări. Au fost elaborate liste de concordanţă
pentru efectuarea transpoziţiei între sistemele de clasificare
utilizate în prezent în comerţul internaţional şi NSADMC.

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Sortimentul comercial cuprinde:


a. numai produsele unui anumit producător, aflate într-un anumit punct de
vânzare;
b. toată oferta de produse de pe piaţă, indiferent de punctul de vânzare;
c. toate produsele, indiferent de producîtor, aflate într-un punct de
vânzare;
d. întreaga ofertă a unui producător sau a unei ramuri industriale.

59
2. Care din formulările următoare este adevărată ?
a. articolul reprezintă individualitatea de bază a sortimentului de mărfuri;
b. articolele se deosebesc între ele prin mai multe proprietăţi ;
c. sorturile se deosebesc între ele printr-o singură proprietate ;
d. articolele se deosebesc între ele printr-o singură proprietate
3. Un avantaj important al clasificărilor sistematice este faptul că :
a. asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene;
b. permit gruparea produselor în funcţie de ordinea apariţiei lor;
c. sunt cele mai simple, deoarece nu au structură arborescentă.

4. Pentru consumator, folosirea codurilor cu bare conduce la :


a. dispariţia erorilor de preţ ce pot apare la casele de marcare;
b. reducerea timpului petrecut la casele de marcare;
c. controlul accesului şi înregistrarea prezenţei personalului;
d. eliminarea facturii şi înlocuirea ei cu un bon pe care sunt trecute
denumirea şi preţul fiecărui articol achiziţionat.
5. Având în vedere particularităţile şirului de caractere folosit la codificare, completaţi
cu câte un exemplu tabelul de mai jos:

Tipul codului Exemple de coduri


6. Coduri numerice
7. Coduri alfanumerice
8. Coduri cu lungime fixă
9. Coduri cu lungime variabilă

BIBLIOGRAFIE

• Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-
Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2009;
• Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M.,
Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma
Mater, Cluj-Napoca, 2006.
• Fratila,R.,Chiş,Al.,Drăgan,M.,Nistor,R.,Mihaiu,R.,Scorţar -
Merceologie si calitatea produselor, Editura Alma
Mater,Cluj.Napoca,2005

60
UNITATEA 3. MARCARE, ETICHETARE, AMBALARE

OBIECTIVE Marcarea produselor prezintă o importanţă


deosebită atât pentru producători cât şi pentru
beneficiarii produselor, importanţă ce reiese
din următoarele avantaje pe care le oferă
marcarea:
- determină producătorul să menţină şi să
îmbunătăţească calitatea produselor şi a
serviciilor;
- prin marcă producătorul este cunoscut şi
apărat de practicile concurenţiale neloiale;
- prin parametrii de calitate minimi prevăzuţi
în certificatul de marcă se conferă garanţie
beneficiarului;
- cu ajutorul mărcii beneficiarul poate
identifica cu uşurinţă originea mărfii.
NOŢIUNI Marca, marcare, înregistrare, protejare,
CHEIE etichetare

Tema 1. MARCAREA MĂRFURILOR


În art. 3 litera “a” din Legea 84/1998 marca se defineşte ca “un
semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea
produselor sau serviciilor unor persoane fizice sau juridice de
cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci, semne
distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane,
desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale
şi în special, forma produsului sau ambalajului sau combinaţii
de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.”
Reglementări privind marcarea mărfurilor
În ţara noastră regimul mărcilor a fost legiferat prin Legea
nr. 28/1967 care a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 84/1998

61
privind mărcile şi indicaţiile geografice, această lege fiind
publicată în M.O. nr. 161 din 1998.
Regulamentul de aplicare al Legii nr. 84/1998 a fost stabilit
prin H.G. 833/98 publicată în M.O. nr. 455 din 27 noiembrie
1998. Protecţia mărcilor şi a indicaţiilor geografice este asigurată
pe teritoriul ţării noastre de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci.
Importanţa şi funcţiile mărcilor
Din avantajele pe care le prezintă marcarea produselor reiese că
mărcile prezintă mai multe funcţii. Aceste funcţii ale mărcilor
sunt:
1. Funcţia de indicare a originii sau provenienţei produselor.
2. Funcţia de garantare a calităţii produselor.
3. Funcţia de promovare şi valorificare a produselor şi serviciilor
datorită efectului publicitar.
Clasificarea mărcilor
În prezent se utilizează trei tipuri de mărci: marca de fabrică,
marca de comerţ şi marca de serviciu.
Marca de fabrică este utilizată de firmele producătoare cu
scopul de a se da posibilitatea cumpărătorilor să identifice
produsele unor firme de produsele similare fabricate de alte firme.
Marca de comerţ este utilizată de către comercianţi prin care
aceştia doresc să facă cunoscut faptul că unele produse sunt
comercializate prin reţelele lor de magazine.
Marca de serviciu este utilizată de agenţii economici care
prestează diferite servicii către consumatori. Aceste mărci au rolul
de a identifica şi deosebi unităţile economice care prestează
aceleaşi tipuri de servicii.
După natura lor mărcile pot fi figurale, verbale, combinate şi
sonore.
Mărcile figurale pot fi realizate din semne, desene, figuri etc.
Ele au menirea de a atrage atenţia vizuală.

62
Mărcile verbale constau în denumiri care pot avea sau nu
legătură cu pordusele.
Mărcile combinate rezultă din combinarea mărcilor figurale
şi verbale ele fiind mai des utilizate.
Mărcile sonore sunt admise doar de anumite legislaţii
naţionale. Aceste mărci de obicei sunt mărci de serviciu dar pot fi
utilizate şi ca mărci de fabrică sau de comerţ. Mărcile sonore pot
fi formate din note muzicale, sunete sau melodii scurte.
În legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice art.
3 aliniatele d, e şi f mărcile şi indicaţiile geografice sunt definite
astfel:
- marca colectivă - este “marca destinată a servi la
deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de
produsele sau serviciile aparţinând altor persoane”;
- marca de certificare - este “marca ce indică faptul că
produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de
titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de
fabricaţie a produselor sau de prestări a serviciilor, precizia ori alte
caracteristici”;
- indicaţia geografică - este “denumirea servind la
identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau
localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau
alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite
acestei origini geografice”.
Conform legislaţiei româneşti, există mărci individuale,
mărci colective, mărci de certificare şi indicaţii goegrafice.
Mărcile care sunt foarte cunoscute pe plan internaţional sunt
considerate mărci notorii.
Pentru a putea suporta concurenţa, mărcile firmelor trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie expresive şi clare;
-să se poată identifica cu uşurinţă fără a putea fi confundată cu alte
mărci similare;

63
- să nu inducă în eroare consumatorii asupra produselor şi
serviciilor;
- să fie uşor de reţinut;
- să prezinte o semnificaţie legată de produse şi servicii sau de
activitatea firmei;
Înregistrarea, protejarea şi utilizarea mărcilor
Înregistrarea şi protejarea mărcilor în România este asigurată
conform regulamentului de aplicare a legii 84/98 de Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci. (OSIM)
Dreptul asupra mărcilor este dobândit şi protejat prin
înregistrarea la O.S.I.M.
Înregistrare mărcilor se face urmând procedurile stipulate în
Legea 84/98.
Inregistrarea mărcilor şi a indicaţiilor geografice conferă
titularilor drepturi exclusive asupra lor.

Tema 2 ETICHETAREA PRODUSELOR


Eticheta reprezintă orice material scris, imprimat,
litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elementele de
identificare a produsului şi care însoţeşte produsul când acesta
este prezentat consumatorilor pentru vânzare sau este aderent
la ambalajul acestuia.
Etichetarea reprezintă operaţia de aplicare a etichetei sau
înscrierea elementelor de identificare pe produs, pe ambalajul de
vânzare, pe dispozitivul de închidere ce însoţesc produsul pus în
vânzare.
Scopul etichetării este acela de a da consumatorilor
informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat,
astfel încât să permită asestora să aleagă acel produs care
corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi
posibilităţilor lor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele
riscuri la care ar putea fi supuşi.

64
Reglementări pe plan internaţional privind etichetarea
mărfurilor
În prezent tot mai multe firme, din diverse ţări, inclusiv din
ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât mai expresive şi mai
convingătoare de declarare a valorii nutritive.
Modalităţile de declarare a valorii nutritive sunt variate de la
cele mai simple, prezentate sub formă de tabel indicând conţinutul
de proteine, lipide şi glucide (în grame la 100g produs sau la o
porţie sugerată) şi valoarea energetică exprimată în Kcal sau Kj
raportată tot la 100g de produs sau o porţie sugerată, sau
exprimarea conţinutului de proteine, lipide şi glucide prin benzi de
culori codificate astfel: culoarea roşie, roşie portocalie sau roz
pentru proteine; culoarea galbenă pentru lipide; culoarea verde
pentru glucide şi fond alb pentru valoarea energetică.
Reglementările adoptate în ţările U.E. sunt mult mai
detaliate şi precise. Astfel Directiva Consiliului C.E.E. din 18
decembrie 1978 actualizată în 1989 extinde înţelesul termenului
de etichetare la menţiunile, indicaţiile, mărcile de fabrică sau
comerciale, imaginile sau simbolurile referitoare la un produs ce
figurează pe orice ambalaj, document afiş şi etichetă care însoţesc
produsul sau se referă la el.
Începând cu anul 1993, pentru a încuraja sectoarele
industriale şi comerciale să producă şi să distribuie bunuri de
consum mai puţin nocive pentru mediul înconjurător U.E. a
propus crearea şi utilizarea eco-etichetei.
Eco-eticheta are drept scop pe de o parte, de a încuraja
industria să proiecteze şi să realizeze produse care au un impact
minor asupra mediului, iar pe de altă parte să informeze
consumatorii asupra impactului pe care produsele utilizate îl au
asupra mediului înconjurător.

Reglementări naţionale privind etichetarea mărfurilor

65
În România etichetarea produselor este reglementată prin
două hotărâri de guvern şi anume HG 784 şi HG 785 din 23
septembrie 1996. Prima hotărâre se referă la etichetarea
produselor alimentare iar cea de-a doua se referă la denumirea,
marcarea şi etichetarea produselor textile.
HG nr. 784/96 pe parcursul celor nouă articole face referiri
la marcarea compoziţiei fibroase, etichetarea şi indicarea modului
de întreţinere a produselor textile.
Conform art. nr. 7 eticheta trebuie să conţină următoarele
elemente:
- marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia;
- denumirea importatorului, după caz;
- denumirea produsului;
- principalele caracteristici tehnice;
- tratamente speciale, aplicate pentru protecţia consumatorilor,
după caz sau de securitate.
Etichetarea alimentelor este reglementată prin HG nr. 784/96
modificată şi completată prin HG nr. 953/1999 şi O.G. nr.34/2000.
Marca de fabrică, comercială sau denumirile fanteziste nu
pot înlocui denumirea produsului.
Pe produsele tratate cu radiaţii ionizante se va inscripţiona
“Tratat prin ionizare” sau “Tratat cu radiaţii ionizante”.
Produsele la care, pentru conservare, se utilizează un gaz
avizat sanitar vor conţine indicatia “Ambalat în atmosferă
protectoare”.
Cantitatea netă se va înscrie în unităţi de volum pentru
produsele lichide şi în unităţi de masă pentru celelalte produse,
utilizându-se, după caz, litrul, centilitrul, mililitrul, kilogramul sau
gramul.
Indicarea cantităţii nete nu este obligatorie pentru:
- alimentele vândute cu bucata;
- produsele care pot înregistra pierderi de volum sau masă şi care
sunt vândute la număr sau cântărite în faţa cumpărătorului;

66
- produsele a căror cantitate este mai mică de 5 grame sau de 5
mililitri.
De asemenea se vor înscrie şi toleranţele pozitive şi negative.
Durabilitatea minimală, respectiv data până la care
alimentele îşi păstrează caracteristicile de calitate în condiţii de
depozitare corespunzătoare, se indică clar prin data zilei, lunii şi
anului.
Aceste menţiuni vor fi urmate de indicarea condiţiilor de
păstrare şi conservare.
Pe ambalajul sau eticheta care însoţesc produsele alimentare
preambalate trebuie să conţină informaţii privind lotul de
fabricaţie din care acestea fac parte (seria lotului, data fabricatiei
sau a culegerii recoltei). Răspunderea privind indicarea lotului de
fabricaţie revine fabricantului.
În ce priveşte lista ingredientelor aceasta va fi precedată de
menţiunea “Ingrediente”. Toate ingredientele vor figura fie pe
ambalaje fie pe etichetele produselor alimentare preambalate sub
denumirea şi în ordinea descrescătoare a importanţei lor
cantitative.
Etichetarea produselor agroalimentare ecologice se face conform
prevederilor O.G. nr.34/2000.
Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor
sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care pot
asigura protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Definiţi marca
2. Clasificaţi mărcile funcţie de destinaţie
3. Prezentaţi funcţiile mărcilor
4. Definiţi procesul de etichetare
5. Precizaţi ce trebuie să fie precizat pe eticheta produselor alimentare

67
BIBLIOGRAFIE

1. Eminescu,Y., Regimul juridic al marcilor, Ed. Lumina Lex,


Bucureşti, 1996;
2. Kunze, G., F., Protocol referitor la Aranjamentul de la Madrid
privind înregistrarea internaţională a mărcilor, Revista română
de proprietate industrială, nr.4/ 1994;
3. Chiş,Al.,Drăgan,M.,Frăţilă,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,-
Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii,Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2009;
4. Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu,
R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-
Napoca, 2006.
5. Fratila, R.,Chis. Al,Dragan,M.,Nistor, r.,Biro,A.,Mihaiua, R
Bazele tehnologiei si merceologiei, Editura dacia Cluj Napoca,
2001, 2002
6. Olaru, M., Orientări actuale privind managementul de mediu, în
“Managementul calităţii şi protecţia consumatorilor”, vol. 3.
Ed. ASE, Bucureşti, 1997;
7. XXX - Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, în Monitorul Oficial, Partea I, nr.161/1998;

Tema 3. AMBALAREA MĂRFURILOR


În România, conform STAS 5845/1-1986, ambalajul
reprezintă un “mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat să
cuprindă sau să învelească un produs sau un ansamblu de
produse, pentru a le asigura protecţia temporară din punct de
vedere fizic, chimic, mecanic, biologic în scopul menţinerii
calităţii şi integrităţii acestora în starea de livrare, în decursul
manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii până la
consumator sau până la expirarea termenului de garanţie”.
Tot în conformitate cu standardul amintit, ambalarea este
definită ca fiind “operaţie, procedeu sau metodă, prin care se

68
asigură cu ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului,
în decursul manipulării, transportului, depozitării, vânzării,
contribuind şi la înlesnirea acestora până la consumare sau până la
expirarea termenului de garanţie”.
Privit din punct de vedere tehnic, ambalajul mărfurilor este
alcătuit dintr-un ansamblu de materiale destinat protecţiei calităţii
şi integrităţii produselor, facilitării operaţiilor de circulaţie a
mărfurilor.
FUNCŢIILE AMBALAJELOR
Cele trei funcţii ale ambalajelor:
1. funcţia de protecţie;
2. funcţia de raţionalizare;
3. funcţia de marketing.
FACTORII CARE DETERMINĂ ALEGEREA
AMBALAJULUI
Pentru ca ambalajul să-şi îndeplinească funcţiile sale, la alegerea lui
pentru un anumit tip de produs trebuie să se ţină cont de :
a) proprietăţile produsului care trebuie ambalat:
b) condiţii de transport, manipulare şi depozitare:
c) metoda de ambalare, tipul şi funcţiile ambalajelor:
d) materialul de ambalaj folosit (caracteristici, proprietăţi):
e) valoarea economică a ambalajului
La fel ca în cazul produselor şi pentru ambalaje s-a impus
introducerea standardizării care permite raţionalizarea producţiei şi
comercializării ambalajelor, deci principalele cerinţe ce trebuie să le
îndeplinească un ambalaj vor fi specificate în standarde.
CLASIFICAREA AMBALAJELOR.Criterii:
a) după felul produsului ambalat;
b) după posibilitatea de refolosit;
c) după tipul materialului folosit pentru confecţionarea
ambalajului;
d) după domeniul de utilizare;

69
e) după tipul prezentării ambalajului (forma;:
f) după gradul de rigiditate;
g) după tipul pieţelor cărora sunt destinate;
h) după sistemul de confecţionare;
MATERIALE PENTRU CONFECŢIONAREA
AMBALAJELOR
Procesul de alegere al materialului din care va fi confecţionat
un anumit ambalaj depinde printre altele de:
• domeniul de utilizare al ambalajului;
• caracteristicile produsului ce trebuie ambalat (proprietăţi
fizice, chimice, microbiologice etc.);
• factorii de mediu ce pot afecta produsul pe timpul
manipulării, transportului şi depozitării;
• tehnica aplicată pentru ambalare;
• tipul desfacerii produsului etc.
Materiale celulozice (celofanul, acetatul de celuloză etc.) sunt
folosite în special în ambalarea produselor alimentare.
- hârtia, poate fi:
- netratată pentru ambalaje (inferioară, superioară,
obişnuită);
- tratată pentru ambalaje (cerată, metalizată sau acoperită cu
polimeri);
- specială pentru ambalaje (creponată, anticorosivă);
- cartoanele pentru ambalaje:
- duplex - pentru cele imprimate prin ofset, tipul 0 (obişnuit),
confecţii şi lucrări poligrafice;
- triplex - în special pentru ambalaje de transport deoarece are
rezistenă mare la plesnire;
- ondulat - cu rezistenţă şi elasticitate bune;
- mucavaua - rentabilă economic, dar nu îndeplineşte suficient
funcţia de marketing.
Un alt material cu importanţă mare în industria ambalajelor
este sticla utilizată pentru produsele lichide şi păstoase, având

70
avantajul recuperării şi refolosirii lor prin recirculare. Acestea, în
ultima vreme au fost concurate tot mai mult de ambalajele pentru
lichide din carton metalizat şi cele metalice. Dar, în contrabalanţă s-
au produs ambalaje de sticlă de unică folosinţă de capacităţi mici şi
costuri scăzute datorită tehnologiilor de refabricare a lor din
cioburile rezultate la aruncarea acestora. Sunt însă domenii în care
nu se poate renunţa la ambalajul de sticlă: industria chimică şi
alimentară.
Lemnul - a fost primul material folosit drept ambalaj având în
ponderea ambalajelor o importanţă deosebită. În ultimii ani însă din
cauza reducerii relative a exploatării masei lemnoase şi a
diversificării valorificării ei în produse cu nivel superior de
prelucrare, ponderea acestui tip de ambalaj a scăzut considerabil
până la 5-10 % din total.
Materialele metalice au început să fie folosite pentru ambalaje în
tot mai multe domenii, ocupând în această familie a ambalajelor
locul 2-3 în ţările cu economie dezvoltată. Varietăţile folosite sunt:
- tabla din oţel carbon neprotejată utilizată pentru produse chimice
ieftine şi pentru butoaie necesare ambalării produselor petroliere;
- tabla de oţel carbon protejată (zincată sau cositorită) folosită mai
ales pentru conserve;
- tabla din oţel carbon cromată folosită pentru ambalarea peştelui şi
a fructelor congelate;
- aluminiu în benzi sau folii - cu penetrare foarte mare în industria
alimentară datorită proprietăţilor sale, fiind folosită totodată şi în
ambalarea medicamentelor şi tutunului, atât ca ambalaj de desfacere
cât şi de transport.
Materialele textile se utilizează pentru obţinerea unor ambalaje
cum sunt sacii textili şi de asemenea pentru căptuşirea ambalajelor
din lemn sau carton, acest material având însă o aplicabilitate relativ
restrânsă în domeniul ambalării mărfurilor.
În ultimii 50 de ani au apărut pe piaţa ambalajelor produse
obţinute prin asocierea materialelor uşoare în cantitatea şi calitatea

71
dorită în scopul obţinerii, prin însumarea caracteristicilor lor
individuale, a unui complex specific adaptat la exigenţele
particulare ale mărfurilor comercializate. Aceste materiale sunt
cunoscute sub denumirea de materiale complexe. Calitatea
esenţială a unui material complex este impermeabilitatea lui la
vapori de apă şi la diferite gaze, alte proprietăţi importante fiind
transparenţa şi sudabilitatea.
Există în ultimii 20 de ani o prezenţă tot mai mare pe piaţă a
produselor alimentare lichide ambalate în carton metalizat în sistem
TetraPak cu varietăţile sale cunoscute, sistem ce oferă o serie de
facilităţi prin nefolosirea conservanţilor chimici, prin aplicarea
procedeului de pasteurizare, dar şi dezavantajele legate de costul
ambalajului şi restricţiile în cazul lichidelor acidulate şi sub
presiune.
În ultima vreme din cauza proprietăţilor ce le recomandă şi
din cauza costului mai redus al maselor plastice, s-a optat tot mai
mult pentru confecţionarea din acestea a numeroase ambalaje.
Masele plastice prezintă o serie de avantaje, inclusiv pentru
recuperarea sau chiar refolosirea acestora. Evoluţia maselor plastice
utilizate pentru confecţionarea ambalajelor a început în anii '5O
odată cu dezvoltarea petrochimiei şi obţinerea unor varietăţi de
mase plastice ce pot fi folosite în acest scop.
Polietilena – este cel mai răspândit material plastic, cu preţul
cel mai scăzut, funcţie de varietăţile ei aceasta putând fi:
- de înaltă presiune - folosită pentru realizarea de pungi, folii,
saci şi alte ambalaje suple sau semirigide precum şi dopuri, capace,
pahare;
- de medie presiune utilizată pentru ambalarea produselor de
papetărie, dulciuri etc.;
- de joasă presiune, utilizată datorită proprietăţilor ei fizico-
mecanice la confecţionarea de recipiente de până la 400 kg, a
navetelor şi lăzilor şi nu în ultimul rând a foliei foarte subţiri de 8-
10 µ m;

72
- expandată - o varietate mai nouă folosită în special ca
umplutură antişoc la ambalare;
Policlorura de vinil este şi ea cu o răspândire mare în
industria alimentară şi a medicamentelor, ridicând totuţi unele
probleme de pasivare.
Polistirenul, este utilizat datorită proprietăţilor sale şi a
preţului relativ scăzut, la ambalarea alimentelor, a medicamentelor
şi preambalarea produselor legumicole.
Polipropilena, a cunoscut un avânt deosebit de la mijlocul
anilor '80 datorită proprietăţilor ei de biodegradabilitate şi plajei
mari de utilizări, de la folii până la canistre şi navete.
Policlorura de viniliden este utilizată cu succes la ambalarea
cărnii de pasăre, deoarece la cald folia din acest material aderă pe
suprafaţa cărnii.
TEHNICI ŞI METODE DE AMBALARE
Metodele şi tehnicile de ambalare depind de caracteristicile
produselor care trebuie ambalate, de proprietăţile materialelor din
care se confecţionează ambalajele şi nu în ultimul rând de cerinţele
de marketing a pieţei de desfacere.
Ambalarea în recipiente utilizează tipuri de ambalaje:
- sticle - pentru lichide alimentare şi nealimentare, de diferite
mărimi şi chiar pentru unele produse pastilate sau păstoase în
industria medicamentelor;
- cutii metalice - folosite în industria chimică şi a armamentului;
- cutii din hârtie şi carton sau materiale complexe - atât pentru
lichide cât şi pentru produsele păstoase, exemplul fiind sistemul
TetraPak.
Ambalarea colectivă - se aplică mai ales pentru reunirea în
acelaşi ambalaj a mai multor produse, ducând la modularea
accentuată, inclusiv a spaţiului de depozitare şi transport, prin
câştigarea de spaţiu.

73
Ambalarea porţionată - este procedeul de ambalare în care
cantitatea de produs care urmează să fie cuprins în ambalaj este
stabilită astfel încât să fie consumată la o singură folosire.
Ambalarea celulară - se aplică în special în industria
medicamentelor şi pentru unele dulciuri. Metoda constă în folosirea
a două folii de material plastic (în general transparente) între care se
aşează produsul, după care are loc o presare individuală. Un mare
avantaj al acestei tehnici de ambalare este faptul că prezintă o
productivitate mare ca urmare a posibilităţii de automatizare a
procesului.
Ambalare sub vid sau cu gaze inerte - se utilizează în cazul
necesităţii păstrării unor produse pentru timp mai îndelungat,
produse ce pot să se altereze în atmosferă de oxigen. În acest caz, ca
materiale de ambalare se folosesc cele cu proprietăţi de
termosudabilitate şi impermeabilitate bune. Ambalarea cu gaze
inerte este indicată în special pentru produsele sensibile la frecare şi
contraindicată produselor sensibile la presiune, pe când cele sub vid
sunt recomandate exact invers.
Ambalarea cu peliculă aderentă - se aplică în special unor
produse alimentare (de exemplu la brânzeturi) şi constă în aplicarea
pe suprafaţa produselor, de obicei prin pulverizare de acetogliceride
sau emulsii şi adezivi (acetat de polivinil, Foodplast), care după
uscare formează un strat aderent, rezistent şi impermeabil.
Ambalarea în sistem "aerosol" - este întâlnită la produsele
cosmetice şi la unele produse farmaceutice, iar uneori chiar la gazul
combustibil pentru brichete. Această tehnică constă în introducerea
produsului lichid în amestec cu un agent propulsor într-o
minibutelie prevăzută cu o valvă cu buton. Ca gaze propulsoare se
folosesc: azotul, bioxidul de carbon, butanul, propanul etc., iar
pentru confecţionarea recipientelor se utilizează tablă din aluminiu,
sticlă sau materiale plastice funcţie de produsul ambalat şi presiunea
necesară în interior.

74
Ambalarea în sistem "cocon" - (denumire venită de la
coconul viermilor de mătase) se realizează prin fixarea produsului
pe o platformă acoperită cu tablă a cărei margine se pliază pe
conturul acestuia, după care părţile sensibile ale lui sunt protejate cu
materiale de amortizare şi se unesc cu benzi gumate peste care se
pulverizează un strat de masă plastică. Ultimul strat conţine praf de
aluminiu ce ajută la protejarea contra razelor solare, după care
produsele se pun în containere speciale. Se aplică, de regulă,
armamentului, rezervelor de alimente şi unor aparate foarte
sensibile (electronice).
Ambalare tip “Bibbipak” – se foloseşte la ambalarea
produselor sensibile la şoc. Produsele după ce sunt ambalate în folii
din material plastic, sunt aşezate în ambalaj unde se injectează un
lichid poliuretanic de mică densitate. După un scurt timp volumul
lichidului se măreşte de circa 100 de ori, devenind spongios.
Ambalarea aseptică – se aplică în unele cazuri pentru
produse alimentare lichide sau solide şi medicamente constând în
sterilizarea prealabilă a produselor şi ambalajelor urmată de operaţia
de ambalare în sine.

Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Cel mai răspândit material plastic cu preţul cel mai scăzut, utilizat pentru
confecţionarea ambalajelor este:
a) polistirenul
b) policlorura de vinil
c) polietilena
2. Metoda de ambalare care presupune reunirea în acelaşi ambalaj a mai multor
produse, permiţând modularea accentuată inclusiv a spaţiului de depozitare şi transport
se numeşte:
a) ambalare colectivă
b) ambalare celulară
c) ambalare în recipiente
3. Pentru păstrarea unor produse, care se alterează uşor în prezenţa oxigenului, timp
mai îndelungat, se utilizează ambalarea :
a) sub vid
b) cu gaze inerte
c) sub presiune
4. La alegerea materialului din care este confecţionat ambalajul se ţine seama de :

75
a) caracteristicile produsului
b) domeniul de utilizare al ambalajului
c) tehnologia aplicată la ambalare
5. Ambalarea care constă în aplicarea pe suprafaţa produselor, prin pulverizare, a unor
substanţe care după uscare formează un strat aderent rezistent şi impermeabil,
reprezintă :
a) ambalarea cu peliculă aderentă
b) ambalarea celulară
ambalarea sub vid

TEME DE Definiti marcarea, tipuri de marci, sisteme de


CONTROL marcare, etichetarea, regelementarile nationale
si internationale, ambalajul, functiile
ambalajului, materiale folosite, tehnici de
ambalare.

BIBLIOGRAFIE:
 Chiş,Al., Drăgan, M.,Frăţilă,R., Mihaiu,
R.,Nistor,R.,Scorţar,L. , Studiul mărfurilor şi asigurarea
calităţii, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2009
 Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M.,
Mihaiu, R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura
Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006
 Nistor, R., Chiş, Al., Biro, A., Bazele tehnologiei şi
merceologiei, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1999, 222 pg;
 Fratila, r.,Chis, Al, Dragan,m, Nistor, R, Biro, A,Mihaiu,
R Bazele tehnologiei si merceologiei Ed. Dacia, Cluj
Napoca 2001,2002
 Pâslaru, C, Petrescu, V., Atanase, A., Ambalarea şi
păstrarea mărfurilor – scheme recapitulative, ASE,
Bucureşti, 1996;
 Fratilă,R.,Chiş.Al.,Drăgan,M.,Nistor,R.,Mihaiu,R.,Scorţ
ar,L. Merceologie si calitatea produselor, Editura Alma
Mater,Cluj_Napoca, 2005

76
MODULUL NUMĂRUL 5

TITLUL MODULULUI
CALITATE SI ASIGURAREA CALITĂŢII

UNITATEA 1 .
CALITATE. CONCEPTE ŞI DEFINIŢII
OBIECTIVE Calitatea produselor şi serviciilor
reprezintă un factor determinant în
condiţiile diversificării şi înnoirii rapide
a ofertei de mărfuri, mondializării
pieţelor şi creşterii continue a
exigenţelor clienţilor. La nivel
macroeconomic (naţional, regional,
internaţional), calitatea produselor şi
serviciilor este evaluată tot mai mult în
strânsă legătură cu noile cerinţe privind
calitatea vieţii.
NOŢIUNI CHEIE Calitate, caracteristicile calităţii,ipostaze,

CONCEPTE DE Conceptul de calitate. Ipostaze ale


BAZĂ: calităţii.Funcţiile calităţii, costurile
de realizare a calităţii, sistemul de
asigurare a calităţii, managementul
total al calităţii, calitatea totală,
sistemul calităţii totale, noncalitatea.
OBIECTIVE Calitatea unui produs trebuie să fie
specifice: proiectată şi fabricată. Proiectarea
calităţii începe din momentul
conceperii produsului, atunci când se
identifică necesităţile şi preferinţele
clienţilor.
RECOMANDĂRI Parcurgerea notiunilor in corelatie cu

77
PRIVIND STUDIUL bibliografia data si completarea
prezentelor informatii cu cele din
referintele bibliografice recomandate
REZULTATE Aprofundarea noţiunilor despre
AŞTEPTATE: marfă şi accentuarea rolului şi
iportanţa calităţii în conştiinţa
specialiştilor şi în sens mai larg a
tuturor consumatorilor.

CALITATE: CONCEPT, EVOLUŢIE


Definirea noţiunii “calitate“ are multiple implicaţii şi
prezintă o importanţă practică deosebită întrucât determină, în
final, dimensiunea rezultatelor economice. Aparent simplă,
noţiunea “calitate “ este foarte complexă, încât, “o definire care să
cuprindă întregul înţeles al calităţii este imposibil de dat” afirma
Curt Reiman, director la Baldrige Association din SUA.
Cuvântul “calitate” îşi are originea în cuvântul latin
“qualitas” care are înţelesul de “fel de a fi”.
În practica economică, noţiunea de calitate a avut iniţial
semnificaţia de “lucru bine făcut”, ca apoi, producţia industrială să
determine apariţia termenului de “calitatea conformităţii
produsului “ sau “calitate a ofertei”.
Standardul ISO 9000 – defineşte calitatea ca fiind:
“ansamblul caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă
aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite “.
Standardul ISO 9000 precizează conţinutul şi
semnificaţia termenilor neconformitate” şi “defect”.
Prin “neconformitate” se înţelege abaterea sau absenţa
uneia sau a mai multor carcateristici de calitate, sau a elementelor
sistemului calităţii, în raport cu cerinţele specificate.

78
Prin “defect“ se înţelege nesatisfacerea cerinţei, sau a unei
aşteptări rezonabile privind utilizarea prevăzută, inclusiv a celor
referitoare la securitate şi implică problema răspunderii juridice
faţă de produs.
Răspunderea juridică faţă de produs este un termen
utilizat pentru descrierea obligaţiei ce revine producătorului, sau
unei alte părţi, de a despăgubi pentru pierderile datorate unor
daune corporale, materiale sau de altă natură, cauzate de un
produs. Pentru reglementarea unitară a acestei răspunderi (pentru
produsele mobile), a fost adoptată, la nivelul Uniunii Europene,
Directiva 85/374/CEE referitoare la l i a b i l i t a t e , Directivă
preluată ulterior şi de majoritatea ţărilor membre ale Asociaţiei
Economice a Liberului Schimb (AELS).
Conceptul “Total Quality Control” (TQC) aparţine lui
A.V.Feigenbaum care în 1956 îl definea ca fiind principiul de
bază al conceptului de calitate totală ,care constă în aceea că,
pentru a obţine o eficienţă corespunzătoare, ţinerea sub control a
calităţii trebuie să înceapă cu identificarea cerinţelor de calitate ale
consumatorilor şi să înceteze numai după ce produsul a ajuns la
consumator, iar acesta este satisfăcut.
Conceptul “Total Quality Management”(TQM) este
definit de Standardul ISO 9000 ca ”un sistem de management al
unei organizaţii, centrat pe calitate, bazat pe participarea tuturor
membrilor săi, prin care se urmăreşte asigurarea succesului pe
termen lung, prin satisfacerea clientului şi obţinerea de avantaje
pentru toţi membrii organizaţiei şi pentru societate”
CARACTERISTICILE CALITAŢII PRODUSELOR ŞI
SERVICIILOR
Caracteristicile calităţii produselor
Literatura de specialitate cuprinde numeroase categorii de
caracteristici de calitate a produselor, clasificate de diferiţi autori ,
după diferite criterii.

79
Standardul SR ISO 9000 defineşte următoarele
caracteristici ale entităţilor:
• siguranţa în funcţionare – caracteristica prin care se exprimă
disponibilitatea entităţilor şi factorilor care o determină:
fiabilitatea, mentenabilitatea şi mentenanţa;
• compatibilitatea – reprezintă aptitudinea entităţilor de a putea fi
utilizate împreună, în condiţii specifice, pentru a satisface
cerinţe pertinente;
• interschimbabilitatea - este aptitudinea unei entităţi de a fi
utilizată fără modificări, în locul alteia, pentru a satisface
aceleaşi cerinţe. Ea poate fi: funcţională şi dimensională;
• securitatea este definită ca fiind starea în care riscul unor
daune corporale sau materiale este limitat la un nivel
acceptabil.
Caracteristicile calităţii serviciilor
Serviciul este ansamblul de prestatii pe care clientul le
aşteaptă în funcţie de preţ, imagine şi reputaţie. Serviciul este
“fabricat” în prezenţa clientului, care este implicat în procesul de
realizare a acestuia, şi nu se poate stoca.
Potrivit Standardului ISO 9004-2 sunt considerate
caracteristici ale calităţii serviciilor următoarele:
• facilităţi (instalaţii şi echipamente), capacitate, efectivul de
personal şi materiale;
• timpul de aşteptare, durata prestării serviciului, durata
proceselor ;
• igienă, securitate, fiabilitate;
• capacitate de reacţie, accesibilitate, curtoazie, confort, estetica
mediului, competenţă, siguranţă în funcţionare, precizie, nivelul
tehnic, credibilitate, comunicare eficace.
Dintre factorii determinanţi ai calităţii serviciilor se pot
aminti:
• accesul – uşor, accesibil, fără aşteptări (întârzieri);

80
• informaţia – completă, clară, facil de înţeles;
• competenţa – cunoştinţe şi calificare necesare;
• curtoazie – personal respectuos, atent, atitudine amicală;
• credibilitate – personal demn de încredere:
• fiabilitate – prestaţie completă, corespunzătoare aşteptărilor;
• capacitate de reacţie – acţionare rapidă, eficace, grad de
autoritate;
• securitate – furnizarea serviciului în condiţii de securitate;
• materializare – produsele ataşate serviciului să corespundă
nivelului calităţii;
• înţelegerea clientului – atenţie la nevoile clienţilor (prezente şi
viitoare).
IPOSTAZELE CALITĂŢII
Aceste ipostaze se referă la: calitatea proiectată, omologată,
prescrisă, contractată şi reală.
Calitatea proiectată exprimă valorile individuale ale
proprietăţilor la un nivel ales în urma comparării mai multor
variante în scopul satisfacerii într-o anumită măsură a nevoilor
consumatorilor.
Calitatea omologată exprimă valorile individuale ale
proprietăţilor produsului avizate de o comisie de specialişti şi are
caracter de etalon de referinţă.
Calitatea prescrisă a unui produs indică nivelul limitativ al
valorilor individuale (selecţionate) ale proprietăţilor înscrise în
standarde, norme, specificaţii, caiete de sarcini etc. Pe baza ei se
face recepţia calitativă a loturilor de mărfuri între producători şi
beneficiari.
Calitatea contractată exprimă valorile individuale ale
proprietăţilor asupra cărora s-a convenit între părţile contractante.
Calitatea reală exprimă nivelul determinat al calităţii la un
moment dat pe circuitul tehnic (recepţie, transport, păstrare) şi se
compară cu calitatea contractată sau prescrisă.

81
Abordând calitatea din punctul de vedere al producătorului
şi al consumatorului, se face distincţie între “calitatea industrială
“(tehnică) şi “calitatea comercială”.
Calitatea industrială (tehnică) reprezintă conformitatea
produsului cu documentele tehnice normative: standarde, fişe
tehnice etc.
Calitatea comercială este determinată de factori ca:
fiabilitate, mentenabilitate, termen de garanţie, gama sortimentală,
finisajul, ambalajul, costuri de întreţinere şi funcţionare,
caracteristici psihosenzoriale etc. Are o importanţă deosebită în
luarea deciziei de cumpărare a mărfurilor.

Verificaţi-vă cunoştinţele:

1. Definiţi calitatea conform standardului internaţional ISO 9000:2000


2. Factorii care determină şi influenţează calitatea conform regulii celor 6M
3. Precizaţi care sunt funcţiile calităţii
4. Precizaţi criteriile de clasificare ale serviciilor

UNITATEA 2. ASIGURAREA CALITĂŢII PRODUSELOR


ŞI SERVICIILOR

OBIECTIVE Sistemul calităţii cuprinde ansamblul de


structuri organizatorice, responsabilităţi,
proceduri, procese şi resurse orientate pentru
implementarea conducerii calităţii în condiţii
de eficienţă economică. Principala
caracteristică a sistemului de asigurare a
calităţii este aplicarea simultană a unui pachet
de proceduri, în toate fazele ciclului de
producţie şi la toate locurile de muncă, astfel
încât acestea să se sprijine şi să se potenţeze
reciproc.
NOŢIUNI Factorii calităţii, funcţiile calităţii, costurile
CHEIE calităţii

82
FACTORII CARE DETERMINĂ ŞI INFLUENŢEAZĂ
CALITATEA
Progresul contemporan înglobează în sfera noţiunii sale şi
progresul calităţii produselor.
Bucla calităţii reprezintă un model conceptual al activităţilor
care influenţează calitatea unui produs/serviciu în întreaga
desfăşurare a fazelor începând cu identificarea necesităţilor şi
până la evaluarea satisfacerii lor.
“Triunghiul calităţii” reprezintă o modalitate de prezentare a
factorilor de influenţă ai calităţii.
Regula “celor 6 M” aparţine profesorului japonez
H.Ishikawa.
Aceşti “M” sunt:
• M1 - materia primă;
• O altă grupare a factorilor care contribuie la realizarea
M2 - maşinile – unelte;
• M3 - muncitorii;
• M4 - metodele de organizare;
• M5 - microclimatul;
• M6 - managementul calităţii.
El ilustrează dependenţa care există între calitatea produsului
final, calitatea concepţiei şi calitatea fabricaţiei. Calitatea
concepţiei şi calitatea fabricaţiei influenţează în mod hotărâtor
calitatea produsului final. Calitatea produselor şi serviciilor se
realizează aşadar, prin participarea factorilor care acţionează în
sfera procesului de producţie precum şi a celor care acţionează în
sfera circulaţiei mărfurilor.
În sfera producţiei, factorii care influenţează şi determină
calitatea sunt:
• cercetarea şi proiectarea.

83
• materiiile prime si materialele
• procesul tehnologic
• calificarea şi competenţa profesională a personalului
FUNCŢIILE CALITĂŢII
Caracteristicile de calitate ale produselor stau la baza
clasificării funcţiilor calităţii în:
- funcţia tehnică;
- funcţia economică;
- funcţia socială.

Tema 1 SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢII


Conceptul de asigurare a calităţii, (ansamblul de acţiuni
planificate şi sistematice necesare pentru a da încrederea
corespunzătoare că un produs sau serviciu va satisface condiţiile
de calitate specificate, ISO 8402), corespunde unei multiplicări a
atribuţiilor, unor relaţii interfuncţionale mai dezvoltate, unei mai
mari participări a personalului la obiectivele de calitate şi nu în
ultimul rând ca importanţă, unei relaţii mult mai strânse furnizor-
client. Fundamentul îl constituie prevenirea apariţiei
neconformităţilor (nesatisfacerea condiţiilor specificate) sau a
defectelor (nesatisfacerea condiţiilor de utilizare prevăzute),
pentru câştigarea şi păstrarea încrederii cumpărătorului. În cadrul
sistemului se pune un mare accent pe controlul calităţii proiectate
şi urmărirea produselor la beneficiar. Această atenţie deosebită
este generată atât de interese în plan comercial, financiar, dar şi
datorită potenţialelor probleme de natură juridică. În acest din
urmă sens relaţiile între furnizor şi client depăşesc cadrul strict al
reglementărilor privind comanda, execuţia, livrarea şi plata unui
produs sau serviciu.
Metodele de realizare a asigurării calităţii pot fi grupate
astfel:

84
♦ analizarea proiectării;
♦ auditarea internă a sistemului;
♦ analizarea sistemului de livrări-vânzări;
♦ planificare, supraveghere, instruire asupra calităţii;
♦ sistemul calităţii.
Principalele obiective ale unui sistem de asigurare a calităţii sunt:
 realizarea şi menţinerea calităţii efective a produselor şi
serviciilor pentru a satisface în permanenţă nevoile
beneficiarilor;
 să dea încredere propriei conduceri că va fi atinsă şi menţinută
calitatea propusă;
 să dea încredere beneficiarului că este sau va fi atinsă calitatea
contractată pentru produsele livrate sau serviciile prestate.
Fazele de aplicare ale sistemului de asigurare a calităţii sunt:
 controlul de marketing, realizat pentru analiza nivelului
calitativ al produselor solicitate pe piaţă;
 controlul de engineering pentru analiza activităţii de cercetare,
proiectare şi elaborarea documentaţiei pentru calitate;
 controlul materiilor prime şi materialelor pentru selectarea
furnizorilor în funcţie de calitatea pe care o oferă;
 controlul fluxului de fabricaţie pentru verificarea operaţiilor
de realizare a produsului;
 controlul produselor finite; controlul expedierii produselor
la beneficiari cu influenţă legată de ambalare, manipulare,
depozitare şi transport;
 controlul activităţii de service, de asistenţă tehnică, de punere
în funcţiune şi de instruire a beneficiarului asupra modului
corect de utilizare;
 controlul fiabilităţii, materializat în urmărirea modului de
comportare la beneficiar, în condiţii reale de funcţionare.

85
UNITATEA 3 MANAGEMENTUL TOTAL AL CALITĂŢII

OBIECTIVE Crearea şi menţinerea calităţii într-o


organizaţie depind de o abordare sistemică a
managementului calităţii în scopul garantării
înţelegerii şi îndeplinirii cerinţelor clienţilor.
NOŢIUNI Calitate, managemetul calităţii totale, sistemul
CHEIE calităţii totale, noncalitatea

Total Quality Management (TQM) este o sinteză a


elementelor organizaţionale, tehnice, umane pe care managerii de
nivel superior le iau în considerare în procesul de fundamentare a
deciziilor de proiectare şi realizare a produselor şi serviciilor
cerute de clienţi potrivit celor mai înalte standarde de calitate.
În esenţă această abordare reuneşte trei aspecte:
 calitatea procesului de management reflectată în procesul de
luare a deciziilor de management de nivel superior;
 calitatea procesului de producţie şi modului de organizare;
 calitatea executanţilor.
TQM este mai mult o tehnică motivaţională şi este orientată în
primul rând spre motivarea personalului pentru calitatea
proceselor pe care le desfăşoară.
SISTEMUL CALITĂŢII TOTALE. CONCEPTUL CALITĂŢII
TOTALE
Conceptul calităţii totale
Pornind de la definiţia calităţii şi a componentelor acesteia s-
a ajuns la concluzia că problemele calităţii trebuie abordate într-o

86
viziune globală. Fiabilitatea postulează că nimic nu poate fi mai
bun decât a fost conceput, fiabilitatea scăzând pe măsură ce
produsul trece de la idee la proiect, execuţie, exploatare. În funcţie
de etapele parcurse obiectivul controlului de calitate (stăpânirea
calităţii) se schimbă, îmbrăcând aspecte caracteristice.
NONCALITATEA. DEFINIRE ŞI IPOSTAZE ALE
NONCALITĂŢII
Noncalitatea poate fi definită ca fiind suma tuturor
anomaliilor dintr-o unitate economică, ea manifestându-se sub
diferite forme.
Unii specialişti definesc noncalitatea astfel:
 a nu face bine de prima dată;
 a cumula incidente (defecte) de la conceperea produsului sau
serviciului şi până la execuţia sau livrarea lui.
Cheltuielile noncalităţii pot fi structurate în două subgrupe:
(a) prima subgrupă conţine:
- cheltuieli de remediere, reparaţii;
- rebuturi;
(b) a doua subgrupă conţine:
- aprofundări şi reluări ale controlului calităţii;
- modificări ale unor soluţii constructive şi tehnologice;
- pierderi de contracte, afectarea imaginii de marcă a
unităţii economice;
- negocieri suplimentare;
- întârzieri în livrări;
- restructurări ale unităţii şi conducerii acesteia.
Verificaţi-vă cunoştinţele - Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Calitatea cu cea mai mare importanţă în luarea deciziei de cumpărare a măfurilor


este:
a) calitatea tehnică
b) calitatea comercială
2. Caracterul de etalon de referinţă din punct de vedere calitativ al produsului este
exprimat prin:
a) calitatea proiectată

87
b) calitatea omologată
c) calitatea reală
3. Mărimile care rezultă prin compararea unor niveluri calitative diferite privind o
anumică caracateristică de calitate reprezintă:
a) indicatori
b) indici
c) caracteristici
4. Calimetria este:
a) ştiinţa ce se ocupă cu măsurarea calităţii produselor;
b) ştiinţa ce se ocupă cu estimarea calităţii produselor;
5. Calitatea totală presupune şi:
a) controlul în concepţie
b) controlul în producţie
c) controlul în exploatare

BIBLIOGRAFIE
• Crosby, Ph.B., Quality is free: The Art of Making Quality
Certain, New-York, New Graw-Hill,1979;
• Ciurea, S., Drăgulescu, N., Managementul calităţii totale,
Editura Economică, Bucureşti, 1995.
• Feigenbaum, A.V., Total Quality Control, New York, Mc
Graw-Hill,1961
• Fratila,R..Chis,Al,Nistor,R,Biro,A,Dragan,M,Mihaiu,R. Bazele
tehnologiei si merceologiei,Ed.Dacia,Cluj Napoca, 2001,2002
• Fratila,R..Chis,Al,Nistor,R,Dragan,M,Mihaiu,R.,Scorţar,L
Merceologie si calitatea produselor,Ed. Alma Mater Cluj
Napoca, 2005
• Chiş,Al.,Dragan,M.,Fratila,R.,Mihaiu,R.,Nistor,R.,Scorţar,L.,
Studiul mărfurilor şi asigurarea calităţii, Editura Alma Mater,
Cluj-Napoca, 2009
• Nistor, R., Frăţilă, R., Chiş, Al., Biro, A., Drăgan, M., Mihaiu,
R., Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Editura Alma Mater, Cluj-
Napoca, 2006
• Haist,F.,Fromm.H.,Qualität im Unternehmen. Prinzipen -
Methoden, Techniken. München-Wien, Carl Hanser
Verlag,1991

88
• Ishikawa, K., What is Total Quality ? The Japan Way, New
York, 1985
• Juran, J. M.,Gryna, F. M., Calitatea produselor, Editura
Tehnică, Bucureşti,1973
• Laboucheix, V., Traite de la Qualite Totale, Editura Dunod,
Paris, 1990.
• Masing, W., Handbuch der Qualitätssicherung, 2, Carl Hanser
Verlag, Munchen- Wien, 1998

Variantele corecte ale răspunsurilor se dezbat cu cadrul didactic la


întâlnirile programate conform orarului anunţat la începutul
semestrului.

89