Sunteți pe pagina 1din 13

Fundamentalismul islamic versus islamism

Revenind la tema noastră, subliniem faptul că fundamentalismul islamic


descrie
ideologiile religioase care propovăduiesc reîntoarcerea la „fundamentele
Islamului şi
anume Coranul şi Sunna (Quran/Sunnah). Fundamentalismul islamic nu
trebuie
confundat cu Islamismul, termen care descrie ideologia politică a Islamului.
Astfel,
dacă un „fundamentalist va încerca să găsească religia primară, neprihănită
cu
adăogiri sau compilaţii, un islamist avea întotdeauna o agendă politică,
motivată de
religie sau condiţionată de aceasta.
* General de brigadă (r.), Redactor şef al revistei „Revista Oştirii
Române”, organ al
A.N.C.M.R.R.
1 Alvin Toffler, Powershift – puterea în mişcare, Editura ANTET,
Bucureşti, p.455.
144
Fundamentaliştii musulmani se opun vehement „influenţelor corupătoare ale
culturii vestice” evitând portul cravatei, râsului în public, folosirea formelor
de salut
europene cum ar fi strânsul mâinilor, aplauzele etc. De asemenea,
fundamentaliştii
sunt izolaţionişti, evitând contactele cu non-musulmanii.
Pe de altă parte, islamiştii nu evită contactele intelectuale şi sunt favorabili
relaţiilor de colaborare cu non-musulmanii, dacă toate acestea favorizează
agenda lor
politică.
Khomeini – modelul islamismului radical nu a propus niciodată statutul de
„dhimmi” creştinilor sau evreilor cu cetăţenie iraniană, deşi Sharia specifică
clar
obligaţia ca „popoarele cărţii” să fie tratate diferenţiat de ceilalţi non-
musulmani, în
sensul de a fi „protejaţi”. Deşi fac apel obsesiv la Sharia şi se pronunţă
zgomotos în
favoarea reîntoarcerii la credinţa pură, islamiştii fac adesea rabat de la
canoanele
tradiţionale. Luând, din nou, exemplul Republicii Islamice din Iran,
constatăm că
armenii îşi satisfac serviciul militar, plătesc aceleaşi taxe ca şi musulmanii şi
au drept
de vot deşi toate acestea sunt interzise în Sharia.
În Afganistanul taliban, Sharia este repectată numai funcţie de interesele
politice ale momentului. Astfel, în statutele Jamaatului afgan este stipulată
legalitatea
folosirii experţilor non-musulmani, lucru dezavuat de sharia.
De asemenea, în materie de politică sau economie, islamiştii vorbesc de
„revoluţie” şi consideră că societatea va fi islamizată prin acţiuni sociale şi
poltice.
Fundamentaliştii tradiţionalişti doresc implementarea Shariei în fiecare
doemniu posibil al vieţii sociale. Islamiştii consideră Sharia „mai mult un
proiect
decât un corpuscul”, o bază justificată a acţiunilor şi agendei lor politice.
Atât fundamentaliştii tradiţionalişti cât şi islamiştii au în comun conflictul
ideatic cu statul secular fiind favorabil statului islamic articulat pe legea
islamică
(Sharia). Concepţia islamică intră în contradicţie conceptuală cu statul laic şi
cu
democraţia, negând legitimitatea „Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului”. Cele
mai importante principii combătute de islamişti sunt: libertatea religioasă,
egalitatea
între bărbaţi şi femei, militând pentru „poliţia religioasă”, executarea
apostaţilor şi
sprijinirea agresivă a convertirilor.
Din aceste motive islamismul este incompatibil cu democraţia liberală,
indiferent de opţiunea sa tradiţionalistă sau politic militantă.
Această incompatibilitate rigidă, intoleranţa şi inapetenţa islamiştilor în a
descoperi oportunităţi de convieţuire cu societatea seculară poate fi explicată
de
matricea de dezvoltare a fundamentalismului islamic.
Există părerea conform căreia în ţările arabe dezvoltarea era privită ca
„progresivă occidentalizare şi secularizare a societăţii”. Modernizarea nu a
avut ca
efect numai secularizarea treptată a societăţii islamice ci şi renaşterea
islamismului în
interiorul acestor societăţi.
Conform opiniei lui Hassan Hanafi2, emergenţa fundamentalismului islamic
a
fost direct proporţională cu eşecurile ideologice înregistrate, pe rând, de
diferite tipuri
de societăţi:
2 Hassan Hanafi este profesor de filosofie al Universităţii din Cairo.
145
a) eşecul marxismului tradiţional, datorat aplicării neadaptate la societatea
musulmană;
b) eşecul liberalismului occidental, aplicat unor state arabe şi, cu precădere,
Egiptului. Autorul menţionat este de părere că toate speranţele cu privire la
democratizarea societăţii au fost năruite, prin faptul că „şeful statului a
reprezentat o putere ce a intervenit în viaţa partidelor, a dizolvat
parlamentul, a abolit Constituţia, l-a alungat pe primul ministru ales, în
locul formaţiunilor politice a format altele, care să-i fie loiale şi a
comandat asasinarea unor lideri politici”;
c) eşecul statului socialist, datorat, printre altele, faptului că unul din
exemplele cele mai elocvente (revoluţia din Egipt din anul 1952), a avut ca
rezultat schimbarea sistemului economic concomitent cu păstrarea culturii.
Bryan S. Turner, în lucrarea Orientalism, Potsmodernism and Globalism,
atrage atenţia asupra existenţei, în interiorul culturii islamice contemporane,
a două
detalii aflate în strânsă relaţie:
- naşterea unui sistem politic global şi
- reacţia culturală a fundamentalismului islamic la fenomenul
occidentalizării şi consumism.
Aşadar cercetătorul, menţional, consideră că fundamentalismul islamic
trebuie
analizat ca o reacţie obişnuită împotriva tendinţei societăţii de a se fragmenta
şi a se
diferenţia cultural.
Nu întâmplător s-a atras atenţia cu privire la proliferarea şi utilizarea
expresiei
„fundamentalism islamic”. Se pare că analiştii nu ţin întotdeauna cont de
faptul că
aceasta înglobează mai multe feluri de ideologii de tip militant în cadrul
mişcărilor
islamice contemporane, identificând, astfel, trei tipuri de mişcări:
1. Mişcări de renaştere spirituală, bazate pe dialog în interiorul islamului;
2. Mişcări reformiste, bazate pe opoziţie în raport cu interpretarea
tradiţională
a religiei, şi care, în cele din urmă, ajung la realizarea unui dialog cu
filosofia şi cultura europeană;
3. Mişcări islamice radicale, apărute ca reacţie la problemele lumii
contemporane şi la secularizarea statului naţional. În aceste condiţii
fundamentalismul islamic nu face decât să ne apară drept o ideologie ostilă
în vădită opoziţie atât cu tradiţionalismul cât, mai ales, cu instituţiile
religioase oficiale, iar propulsarea acestuia nu este făcută, de nimic altceva,
decât de jihad care, în cadrul mişcărilor de esenţă radical islamică are, ca
rezultat, instaurarea statului islamic totalitar.
Exprimarea religioasă radicală, adusă până la stadiul de politică de grup,
pare să
fie esenţa structurală a islamului contemporan.
S-a sesizat nu odată faptul că toate imaginile negative ale raportului
fundamentalismului islamic cu societatea occidentală se concentrează în
jurul relaţiei
simbolice de demonizare a valorilor democratice occidentale. În toate statele
musulmane există structuri informale ce promovează necesitatea şi imediata
islamizare a societăţii precum şi soliditatea structurilor statale care-şi
bazează
activitatea pe legea islamică, Shari’a.
146
Profesorul Elsayed Muhammad Elshahed3 are o opinie care vine să
completeze
cele anterior expuse. Astfel, pentru a completa argumentele proliferării
valorilor
islamului şi, implicit, a creşterii decalajului dintre civilizaţia occidentală şi
cea
islamică, acesta prezintă o seamă de dezacorduri între cele două lumi:
• musulmanii consideră că religia lor este greşit interpretată de lumea
occidentală;
• disponibilitatea unor state islamice spre crearea unor relaţii cu statele
occidentale a condus la crearea unei dependenţe economice şi politice faţă
de cele din urmă;
• acolo unde modernitatea a pătruns, oamenii şi-au pierdut identitatea,
normele, cultura şi valorile;
• modernismul occidental este asociat cu secularismul, ceea ce conduce la
dezrădăcinare şi înstrăinare;
• ţările islamice interpretează ajutorul oferit de Occident Israelului ca o
ameninţare adusă islamului;
• cu toate că liderii politici occidentali afirmă faptul că sprijină democraţia,
ajutorul oferit de aceştia vizează regimurile şi conducătorii despotici.
Proporţional cu provocările contemporaneităţii, unele state musulmane au
adoptat, tacit sau nu, influenţa teologilor şi a instituţiilor religioase. De
exemplu, în
Maroc şi Arabia Saudită şefii de stat sunt şi lideri spirituali. În alte ţări
precum
Tunisia şi Libanul, marele muftiu, este un fel de ministeriabil care are în
competenţă
cultele, deţinând o putere care se exercită şi în domenii ale vieţii social-
economice şi
politice. Ministrul care este însărcinat cu administrarea bunurilor religioase –
denumit
awqaf sau habus – cât şi de pregătirea personalului destinat cultului
musulman, ocupă
un loc important în cadrul exectivului mai multor state islamice. Totodată
marile
centre de învăţământ islamice – Universitatea Al-Azhar, din Cairo sau Al-
Zeituna din
Tunis – exercită şi o anume influenţă în plan politic, cu pondere mai mare
sau mai
mică în diferite perioade. La creşterea importanţei conceptului în discuţie
contribuie,
în parte, şi tendinţa de laicizare a unor societăţi, tendinţă manifestă, de altfel,
în
majoritatea ţărilor musulmane. Laicizarea şi modernizarea societăţilor se
produce pe
fondul creşterii intereselor unei burghezii în ascensiune care este convinsă că
rezolvarea tuturor problemelor reale ale societăţii aflate în plină revoluţie
socială nu
depinde de ponderea importanţei religiei şi de intensitatea cu care ea
acţionează ci de
calitatea resurselor umane şi materiale existente. În acelaşi context spunem

laicizarea sau tendinţa de laicizare este susţinută şi de o parte a
intelectualităţii cu
acces la valori occidentale, alături de cele islamice.
Sursa terorismului fundamentalist islamic nu a constituit-o conţinutul
Qur’anului,
al Shari’a sau altor precepte religioase ci dezvoltarea impetuoasă,
disporporţionată care a cunoscut-o Occidentul în detrimentul celei
anacronice pe
fondul tradiţionalismului, specifică ţărilor musulmane.
Punctul forte al apărătorilor fundamentalismului islamic împotriva a ceea ce
ei
numesc „efectele corupătoare ale laicismului modern şi ale societăţii
occidentale în
3 Elsayed Muhammad Elshahed este profesor la Universitatea Al-Azhar din
Cairo şi director al
Academiei de Religie Pedagogică Islamică din Viena.
147
ansamblu” este mai degrabă acţiunea decât credinţa. În marea majoritate a
istoriei,
dacă vorbim despre dreptatea islamică, a existat tentaţia ca ea să fie dusă la
îndeplinire
prin interrelaţionare cu practica, în detrimentul doctrinei. Ceilalţi
musulmani, care
aveau opţiuni diferite decât majoritatea în legătură cu problemele referitoare
la cultura
sau teologia islamică erau, de obicei, toleraţi doar în situaţia în care
comportamentul
lor socio-religios se conforma standardelor general acceptate. În opoziţie cu
aceştia,
radicaliştii sau activiştii musulmani urmăresc o „restaurare” a legii islamice,
susţinută
în cele mai multe rânduri, de autorităţile statale şi întărind, mai degrabă,
conformismul comportamental.
Este cu certitudine cunoscut faptul că nu toate mijloacele adoptate pentru
îndeplinirea acestui scop sunt aceleaşi; ele pot varia funcţie de regimul
politic al
diferitelor ţări musulmane. Astfel, în organele legiuitoare ale unor state
precum
Iordania, fundamentaliştii islamici ocupă locuri importante. În Algeria şi
Egipt
fundamentalismul islamic se găseşte în plin conflict cu statul. Pentru unele
state
precum Sudan şi Pakistan, elementele promotare ale fundamentalismului
islamic au
deţinut sau deţin încă puterea din spatele dictaturilor militare aflate, la
momentul de
faţă, la putere. În Iran musulmanii fundamentalişti activează pe baza unui
sistem
hibrid, ocupând locuri de parlamentari aleşi, la rându-le, dintr-o listă
restrânsă de
parlamentari cu vederi asemănătoare. Însă chiar atunci când în Iordania
poate fi
adoptată opţiunea democratică drept mijloc îndreptat spre un anumit scop,
este posibil
ca democraţia să fie respinsă.
Conform opiniei unuia dintre exponenţii fundamentalismului islamic al
secolului trecut, Seyyid Ebul A’la Meududî, adepţii fundamentalismului
urmăresc să
înlocuiască suveranitatea poporului, exprimată printr-o legislaţie
parlamentară, cu
„suveranitatea lui Dumnezeu”, aşa cum este relevată aceasta, în desăvârşirea
şi
finalitatea ei, prin Shari’a Meududî însuşi a susţinut şi încurajat chemarea la
valorile
islamului, educând tineretul în spiritul luptei pentru propagarea
fundamentalismului în
lumea întreagă, dedicându-se, totodată, şi luptei împotriva acelor cercuri
care, cu tot
dinadinsul, încercau să renege Profetul şi tradiţiile musulmane.
Departe de a fi nişte concepte eminamente islamice, ideologiile islamiste
care
sunt în prezent avansate pe „piaţa ideologică” sunt, de drept, hibrizi care
conţin
amestecuri mai mult sau mai puţin reuşite ale diferitelor concepte islamice
cu
fundamente ale secolului trecut, de factură liberală sau, dimpotrivă,
totalitaristă.
Exponenţii curentului islamic politic modern precum, ayatollahul Khomeini,
Meududî, Said, au fost influenţaţi covârşitor de curentele intelectual-politice
occidentale cărora au pretins că li se opun. Spre exemplu, din perspectiva
criticii
făcute de Meududî materialismului şi decadenţei morale a Occidentului,
trebuie să
reliefăm faptul că aceasta a fost construită pe baza inspiraţiei criticilor celor
mai mari
dictatori ai anilor ’30 şi a atacurilor fasciste asupra valorilor democraţiei.
Până şi antisemitismul virulent adoptat de Qutb în urma conflictului
araboisraelian
este, în cea mai mare parte, importat, bazat pe preluarea necritică a unor idei
europene.
Însăşi Constituţia de factură islamică a Iranului, adoptată în timpul lui
Khomeini se dovedeşte a fi o simbioză a ideilor islamice şi occidentale şi nu
un
document fundamental islamic. Departe de a fi un subiect pentru legea
islamică
148
ayatollahul Iranului a susţinut clar că statul islamic, ca însuşi succesor al
Profetului
Mahommed, are capacitatea de a nu ţine seama de legea islamică, chiar şi în
chestiunile fundamentale ale credinţei precum rugăciunea, postul şi
pelerinajul.
2. Evoluţia fundamentalismului islamic
Anul 1928 a fost anul care a marcat transformarea fundamentalismului
religios
în politică de masă, atunci când şeicul egiptean Hassan al-Banna (1906-
1949), ucis la
2 februarie), autorul lucrării Nos problèmes à la lumière de l’organisation
islamique,
a trecut la constituirea, iniţial, a mişcării politico-religioase Fraţii
Musulmani (Al-
Ikhwan al-Muslimun), organizaţie care, ulterior, şi-a înclinat activitatea către
acţiunile
de tip terorist, sub conducerea ideologului integrist Said Qutb.
Fundamentalistă încă
de la formare, această mişcare propovăduieşte revenirea la un islam rigorist
al întregii
societăţi, practic la o „islamizare” a puterii (n.a. – este ceea ce în termeni
specifici
politologiei denumim „islamism politic”) prin îndepărtarea definitivă a
guvernanţilor
laici actuali şi impunerea Shari’ei. Siad Qutb a fost cel care a introdus
politica
fundamentalistă de neacceptare a ideilor occidentale, angajându-se în
lichidarea
guvernelor musulmane corupte de ideile occidentale şi înlocuirea acestora cu
guverne
a căror politică să se concentreze doar în jurul legii islamice. După utilizarea
acesteia
de viitorul preşedinte al Egiptului, Gamal Abdel-Nasser pentru accederea la
putere,
Organizaţia Fraţilor Musulmani (Jämiyat al-Ikhwan al-Muslimin) a intrat
într-un
proces de dezagregare, marginalizare şi combatere, mai ales în contextul
tentativei de
asasinat îndreptată asupra preşedintelui Egitpului, în anul 1954. Însă
„roadele” nu au
încetat să apară concretizându-se în asasinarea, în anul 1981, a altui
preşedinte
egiptean, de această dată în persoana lui Anwar El Sadat. Fundamentaliştii
însă nu sau
oprit aici. În plan poltic au repurtat chiar unele victorii de proporţii cum ar fi
revoluţia islamică din Iran din 1979 care a condus la afirmarea regimului
shiit al
ayatollahului Khomeini, exilat din Iran din anul 1963 şi, odată cu aceasta,
reînvierea
radicalismului mişcării amintite, după o perioadă de adormire de mai bine de
30 de
ani. Un nou suflu a redeşteptat Fraţii Musulmani, organizaţia fiind profund
marcată de
părăsirea rândurilor acesteia mai ales de cei cu vârste tinere. Pe fondul crizei
economice care a pus stăpânire pe toate statele din sudul Mediteranei,
organizaţia
Fraţii Musulmani a favorizat identificarea unui „ajutor islamist” al semilunii
verzi,
activ şi foarte structurat acaparând, într-o manieră destul de „liniştită” dar
sigură şi
continuă, iniţial, zona populaţiei tinere, ulterior, ocupând, practic şi în mod
definitiv,
întregul areal social, şi aceasta pe fondul neglijării acestuia de către clasele
politice ale
vremii. Cel mai important succes al „politicii” acestei mişcări l-a constituit,
fără
îndoială, asasinarea preşedintelui Sadat, în anul 1981, de către un militant
islamist
(n.a. – în contextul specific în care preşedintele Egiptului tocmai semnase
acordurile
de la Camp David punând capăt ostilităţilor dintre Egipt şi Israel). Tot în
cadrul
„succeselor” repurtate de Organizaţia Fraţii Musulmani se înscrie şi
participarea la
ocuparea Kabulului de către talibanii afgani în anul 1996.
Astăzi, mişcarea mai supravieţuieşte doar în forme regionale sau naţionale în
Egipt, Siria, Iordania, Liban, Algeria, Sudan, Afganistan, Pakistan şi,
sporadic, în ţări
din sud-estul Asiei şi în America de Nord însă cu adepţi în mai multe state
europene,
149
incluzând aici şi România. Şi chiar dacă acţiunile lor s-au diminuat nu putem
încă
eluda periculozitatea acestora şi a mişcării în sine.
La momentul de faţă se poate încerca o diferenţiere între fundamentalismul
islamic clasic îndreptat împotriva guvenelor musulmane bănuite de
colaboraţionism
cu lumea occidentală şi neoterorismul fundamentalist islamic, a cărui
ideologie are în
vedere distrugerea surselor şi a promotorilor corupţiei Shari’ei, adică a
civilizaţiei
apusene însăşi.
Primul centru al neoterorismului fundamentalist islamic a apărut la Al-
Azhar,
în Republica Arabă Egipt, unde fundamentalistul islamic Omar Abdel
Rahman,
denumit şi „clericul orb” (sau „Ayatolahul Khomeiny al Egiptului”), a
redactat o
disertaţie de 2000 de pagini având ca principală temă jihadul, socotindu-l
apelul la
arme pentru distrugerea necredincioşilor şi susţinând că, istoric, preceptele
Qur’anului
şi islamului implicit, a fost impus prin război iar în viitor aceasta va fi
singura
alternativă pentru musulmani.
Unul din apologeţii lui Omar Abder Rahman, Abd al-Salam Farag (n.a.
1952-
1982), întemeietorul grupării teroriste egiptene al-Jihad care a redactat chiar
o lucrare
numită ulterior, neoficial, Biblia asasinilor lui Sadat în cuprinsul căreia
terorismul sau
„războiul sfânt”, cum este denumit de mişcările fundamentaliste, ar
reprezenta de fapt,
al şaselea stâlp al Qur’an-nului la care s-a renunţat dintr-un sentiment de
inferioritate,
numai pentru a face pe plac creştinilor occidentali.
În analiza conceptului de fundamentalism islamic considerăm că trebuie să
se
ţină seama şi de particularităţile aceste părţi a societăţii islamice, cu reacţiile
sale greu
de prevăzut şi înţeles în contextul progresului restului lumii. În cadrul
eforturilor de
depistare a cauzelor care au condus la intensificarea fundamentalismului
islamic, şi
prin extensie a rezultatului cel mai nefast – terorismul de sorginte
fundamentalistislamică,
trebuie să se ţină conte de modificările importante petrecute de-a lungul
vremii în această zonă, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial.
În evoluţia fenomenului se identifică eveniente care au condus la
exacerbarea
fundamentalismului islamic în sine, şi anume:
• fondarea statului Israel, în anul 1948, şi, odată cu aceasta, conflictele
araboisraeliene
apărute, în special în teritoriile palestiniene ocupate de
administraţia israeliană;
• revoluţia islamică din Iran, în anul 1948 care, datorită insuccesului unor
reforme economice şi sociale întreprinse de şahul Mohamed Reza Pehlavi
Ari-Amehr şi pe fondul deteriorării situaţiei economice, în anul 1978, au
auvut loc ample manifestări de natură religioasă şi laice, ceea ce a condus,
în mod firesc, la introducerea Legii Marţiale pe teritoriul naţional şi
constituirea unui guvern militar. În ciuda luării unor măsuri cu totul
excepţionale nu s-a reuşit asigurarea stabilităţii politice şi, în concluzie, în
luna ianuarie 1979, şahul a părăsit ţara;
• reîntors în ţară, după un exil de 15 ani, liderul religios shiit, ayatollahul
Khomeiny, a constituit Consiliul Revoluţionar Islamic având ca scop
instaurarea programului Revoluţiei islamice în Iran. La 1 aprilie 1979 a fost
instaurată, prin referendum, Republica Islamică Iran iar în luna decembrie a
aceluiaşi an a fost adoptată noua Constituţie;
150
• din anul 1979 Iranul a fost declarat principalul susţinător al
fundamentalismului islamic stabilind ca obiectiv fundamental instaurarea
regimurilor islamice la nivelul tuturor ţărilor musulmane şi crearea, pe de
altă parte, de noi state islamice.
Conform noii doctrine de securitate naţională a Iranului, revoluţia islamică
se
poate înfăptui prin mai multe căi:
• militară – putând fi dusă la bun sfârşit pe calea djihadului sau „războiului
sfânt”;
• semimilitară, materializată prin comiterea actelor sau faptelor de natură
teroristă;
• paşnică (economică şi propagandistică).
Analizând doctrina acestui stat puternic, posibil putere nucleară, portdrapelul
fundamentalismului islamului militant din întreaga lume, putem concluziona
că am
înţeles greşit sfârşitul războiului rece. El a fost analizat ca marcând încetarea
conflictelor armate şi, în general, a războaielor.
Francis Fukuyama în cartea sa „Sfârşitul Istoriei” considera că după căderea
comunismului nu mai există vreun regim politic alternativ la democraţia
liberală care
va fi adoptată de restul lumii. Astfel urma să ia sfârşit istoria ca dramă, şoc şi
rivalitate.
Existenţa republicilor Islamice, generalizarea ideologiei islamismului
militant
în cadrul celei mai sărace părţi a lumii, mobilizarea a aproape două miliarde
de
musulmani, toate acestea conturează apariţia unui pol de putere, potenţial
mai
periculos decât blocul comunist. Ameninţarea este acum mult mai articulată
deoarece
teoria „distrugerii nucleare reciproce asigurate” nu mai funcţionează
deoarece noii
adversari sunt diseminaţi printre prieteni, aliaţi sau neutri.
Mai grav decât atât este faptul că islamismul militant şi jihadismul
germinează
la Londra, Paris sau New York, partizanii fundamentalismului islamic, fiind
cetăţeni
europeni de una sau două generaţii.
Care va fi oare soarta islamului, religie aflată într-o criză de dezvoltare?
Astăzi, a doua religie a lumii este cea islamică, cu 1,8 miliarde de
credincioşi.
Problema este că această religie este mai puţin specifică lumii arabe şi
Orientului
Mijlociu, primele patru ţări musulmane ale planetei fiind acum Indonezia,
Pakistan,
Bangladesh şi India. Mutarea centrului de greutate spre Asia de Sud-Est şi
subcontinentul indian creează probleme islamiştilor arabi care visează la
restaurarea
Califatului acolo unde s-a născut Mohamed. Cu câteva luni înainte de
atentatele de la
Madrid, spre exemplu Al Qaeda a ucis 14 soldaţi spanioli în Irak. În
comunicatul
transmis, teroriştii somau Spania să se retragă din Irak, amintindu-le că „în
inima
credincioşilor, rănile provocate de Andalus nu s-au vindecat”. Referirea era
la
Reconquista spaniolă şi pierderea posesiunilor maure din Peninsula Iberică,
fapte
consumate acum peste 600 de ani.
Islamul însă nu se poate identifica însă cu fundamentalismul islamic, cu
integrismul, şi cu atât mai puţin cu acţiunile teroriste. Terorismul nu poate fi
atribuit
lumii islamice în general ci doar extremismul islamic şi în ultimă instanţă
extremismul de orice fel.