Tema I

1.

„Povestea lui Harap – Alb”, scris de Ion Creangă, este un basm cult reprezentativ pentru
creația autorului și pentru evoluția ulterioară a prozei românești. Textul urmărește drumul
inițiatic al protagonistului și dificultățile inerente acestuia.
Particularităţile structural ale basmului sunt formulele specifice , tiparul narativ ,
triplicarea si motivele narative tipice.
Formulele specifice initiale pregătesc cititorul să intre in convenţia comunicării literare.
Cele mediane sunt un mod de control al relaţiei narator-cititor . Formula “Dumnezeu să ne ţie,
că cuvântul din poveste înainte mult mai este” apare de 6 ori, impărţind basmul in 7 părţi,
inlănţuite logic si bine echilibrate. Cele
finale scot cititorul din lumea ficţiunii si il readuc in lumea reală. Formula de incheiere este
particularizată prin nota de umor si prin coborarea in real: “iar pe la noi, cine are bani mananca
si bea , iar cine nu , se uita si rabda.”.
Tiparul narativ se referă la o construcţie stereotipă a subiectului, ilustrată prin 5 secvenţe
inegale ca lungime, dar la fel de importante: echilibrul iniţial,
tulburarea echilibrului, acţiunea de recuperare a
echilibrului, restabilirea echilibrului si răsplata eroului.
Triplicarea reprezintă construirea basmului pe principiul cifrei “3” astfel, unele acţiuni se
repetă de 3 ori iar unele personaje sau detalii sunt in număr de 3.
Motivele narative tipice evidenţiază anumite situaţii intalnite in aproape orice basm:
impăratul fără urmas (imparatul Verde) , superioritatea mezinului (pielea de urs , podul Sf.
Duminică) , călătoria (padurea , fantana) , supunerea prin viclesug (Spânul) , probele depăsite ,
(sălăţile din Grădina Ursului , pielea cerbului fermecat , bătută cu pietre preţioase) , peţitul
(imparatul Roş şi fata acestuia) , animalele recunoscătoare (furnicile si albinele) ,
tovarăsii devotaţi (Gerilă , Flămânzilă , Setilă , Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) demascarea
si pedeapsa , apa vie si apa moartă , nunta impărătească.

2.

In basmul lui Creanga , Harap-Alb este personajul principal, rotund si dinamic, deoarece
suferă transformari majore fata de momentul inițial.
 Cea care il caracterizeaza direct este Sfanta Duminica care de prima data il numeste
"luminate craisor". Prima reacție este decizia deoarece ii spune tatălui sau " da-mi voie sa ma duc
pe urma fraților mei, dar inapoi nu m-oi întoarce sa stiu bine ca m-oi întâlni si cu moartea in
cale". Asculta cuvintele tatalui dar atunci cand ajunge in codru se teme de primejdii si incalca
interdictia tatălui, se lasa păcălit de șpan fiind dus la fântână, fiindcă e un neinitiat.Vede moartea
cu ochii fiind amenințat de span : " Pui de vipera, chiar acum as putea sa te omor", dar accepta sa
fie rob "pana cand i-i muri si iar i-i învia".
Un element de caracterizare indirectă il reprezintă numele. Acesta este un oximoron
Harap sugerând sclavul, robul, iar Alb stăpânul, nobletea, dar pe de alta parte numele poate
simboliza binele si răul, viata si moartea. Imparatul Verde fara sa stie ii apreciază curajul " sa am
eu o slugă ca aceasta nu i-as trece pe dinainte", însă șpanul nu e niciodata multumit, aducandu-l
in pragul disperăriri. Din nou Sfântă Duminica il incurajeaza "nu te-as fi crezut asa slab de înger,
esti mai fricos decat o femeie". O trăsătură importanță a personajului o reprezintă grija fata de
micile viețuitoare, bunătatea, el primind de la albine si de la furnici cate o aripa. Sociabil si
prietenoe ii accepta pe cei 5 uriasi, glumeste cu ei si le mulțumește pentru ajutor.
Prin toate aceste trăsături, personajul se remarca ca un representant realist al lumii
humulestene pe care o cunoaște atât de bine Creangă, dar având si toate trasaturile care fac parte
din el, o sinteza a calităților poporului roman.

3.

Stilul inconfundabil al scriitorului, regăsit în întreaga lui operă, se păstrează și

în basmul Povestea lui Harap-Alb. Prima dintre trasaturile specificului artei narrative a lui Ion
Creangă este dimensiunea rapsodică a textului. Aceasta e o rezultantă ce reunește alte două
trăsături: densitatea epică și oralitatea stilului. Sintaxa frazei este specifică limbii vorbite, iar
dialogurile personajelor sunt savuroase. Abundă zicerile tipice („pace bună”, „hăt-bine”),
interjecțiile (”Na!”, ”Zău”, ”Ei!”, ”Ia”), onomatopeele („teleap-teleap”) , zicătorile și
proverbele. Preluate din tezaurul paremiologic românesc și făcând dovada ”erudiției” lui
Creangă în materie de înțelepciune populară, proverbele sunt introduse în discurs prin formula:
„vorba ceea”: „Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se sterpezesc dinții”, „Ce-i e scris omului
în frunte–i e pus”, „Zi-i lume și te mântuie”, „Leagă calul unde zice stăpânul”, „Frica păzește
bostănăria”, „Omul sfințește locul”, „Poftim, pungă la masă dacă ți-ai adus de-acasă!”, „Să nu
dea Dumnezeu omului cât poate el suferi”, „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, „Capra sare masa,
iada sare casa”, „Vorba lungă, sărăcia omului ”etc.