Frate Piotr, harul cel dumnezeiesc să te lumineze şi să te întraripeze

cu dumnezeiescul dor,

Fiul meu,

Din nou mă supun gândului meu celui plin de duioasa dragoste pentru
tine şi iţi scriu, sperând ca tu vei pune la inima cuvintele mele, nu ca
pe nişte cuvinte duhovniceşti, ci ca pe cuvinte venite dintr-o
experienţă amară de viaţă, dar şi din îndulciri pe care Domnul
Dumnezeu mi le-a trimis atunci când El a socotit.

Aş vrea sa-ţi mărturisesc ca şi eu, un hârb scofâlcit şi uscat, am

cutezat a mă apropia de viaţă monahala, nu chiar din fragedă vârsta,
deşi poate ar fi fost mai bine aşa. Să ştii ca eu am intrat în mănăstire,
cunoscându-i pe Bătrânii de la Pskov, o lavra care n-a fost închisa
niciodată, la vârsta de 32 de ani. Maica mea, iubindu-mă foarte mult,
nu vroia să mă lase şi nici eu nu eram prea hotărât, fiindu-mi
oarecând teama, gândindu-mă ca ce o să fac eu intr-o mănăstire, ca o
să mă plictisesc toata ziua! Cu toate acestea maica mea mi-a sădit în
suflet dragostea de sfintele slujbe şi de sfânta Spovedanie. Întrucât
nu eram decis, m-am “consacrat” meseriei mele de învăţător intr-un
sat al Rusiei de nord unde m-am născut, pe care o făceam cu multa
dăruire. Eram pasionat de ceea ce făceam dar nu-mi aducea întreaga
mulţumire în inima.

Duhovnicul meu m-a luat sub aripa sa şi din inima sa mi-am tras
întreaga apă vie care m-a ferit de ispitele tinereţii şi de deşertăciunile
la care alergau cei de vârsta mea. Eram un grup de trei prieteni care
juruisem în taina – fără a şti altcineva decât duhovnicul nostru – ca
daca vom găsi o mănăstire vom intra toţi acolo şi o să murim în acel
loc. Iar daca nu vom intra în mănăstire (şi atunci să ştiţi că era greu
în Rusia, că era prigoana comunistă), vom petrece în curăţie si-n
ascultare faţă de duhovnicul nostru.

Aşa au trecut câţiva ani buni şi noi ne faceam meseria în linişte,

netulburaţi prea mult de lume. Satul nostru era izolat, către nordul
Rusiei – pe drumul către Mănăstirea Solovaţ – dar acolo se afla o
făbricuţă de postav de la care luam şi noi comenzi şi le lucram acasă.
În anul când a murit duhovnicul nostru a venit şi războiul. In 1941
aveam 24 de ani şi am participat la aproape toate marile campanii
care s-au dus în acest cumplit război în Nordul şi Centrul Rusiei. Toţi
trei am fost încorporaţi în aceeaşi unitate şi în acelaşi pluton de
infanterie. Cel mai greu a fost la asediul Leningradului. Băieţii noştri
au luptat cu multa jertfire şi mulţi au căzut, copii nevinovaţi căzuţi în
mugurul vârstei pentru ambiţiile demonice ale stăpânitorilor acestei
lumi. Intr-o dimineaţa când cei ce eram credincioşi prăznuiam Întâia
zi a Sfintelor Paşti şi când soarele strălucea plin de veselie pe cer,
tocmai vorbeam ceva cu unul din cei trei fraţi ai mei, cu Iura. La un
moment dat văd că se opreşte din cuvânt, iar eu mergând la el să vad
ce se întâmplă, am zărit doar un firicel de sânge ce se prelingea uşor
pe sub cască. Un glonţ, venit cine ştie de unde, l-a atins din senin. A
murit în braţele mele cu zâmbetul pe buze, spunându-mi
fericit “Hristos a Înviat”, în timp ce eu îl strângeam la piept, rugându-
l cu lacrimi să nu moara. Aşa am rămas doar doi; am intrat în
mănăstire în 1949, împreuna cu fratele meu (care mai târziu a
devenit Părintele pe care Domnul l-a chemat la El acum câţiva ani).
Insa nu dintr-o data, căci după război tot nu ne hotăram în ce
mănăstire să intram…

O, Piotr al meu, multe greutăţi au fost. Am trecut şi prin lagăr, fiind

socotit “element reacţionar”, am trecut şi prin izgonire din mănăstire
întrucât se închisese şi am petrecut alţi şapte ani aproape, în satul
meu natal, îndeletnicindu-mă la o marginea satului, intr-o căsuţă, cu
croitoria…

Inima mea dulce, amănuntele vieţii mele poate contează mai puţin.
Un lucru vreau a-ţi mărturisi: NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ, nici
măcar atunci când nu mă hotărâsem să intru în mănăstire, nu m-am
socotit a fi altfel decât monah. Aşa mă consideram eu în sinea mea şi
legăturile mele cu ceilalţi erau prin aceasta sita. Sufletul meu se
adăpa din scrierile Sfinţilor Părinţi. De acolo mi se aprindea în suflet
flacăra cea tainica a iubirii de Hristos. Inima mea se hrănea cu
cuvintele Psaltirii şi mai cu seama ale rugăciunii Doamne Iisuse, pe
care, spre tristeţea mea, nici acum nu am învăţat a o zice.

Piotr, de aceea te indemn şi iţi grăiesc, da-mi voie să o fac, precum

un bunel bătrân şi învechit, către nepoţelul lui cel drag: nu te
descuraja de nimic. Hristos te iubeşte. Nu te întrista, nu-ti trăda
chemarea lăuntrica a cugetului. Domnul iţi este credincios şi iţi va
răsplăti cu bucurii cereşti încă de pe acum, fiecare cuget curat şi plin
de iubire al tău.

Zboară, zboară, tu, puiule de cocor, peste întinderile acestei lumi şi

încălzeşte-ţi aripile la Soarele Hristos. Înalţă-ţi cântarea de iubire
precum mierla o face dimineaţa în zori, de bucurie ca iată, Hristos e
în inima ta. Tu Îl simţi. Tu vorbeşti cu El în rugăciunile tale. Tu te
plângi Lui iar El Te mângâie. Tu Ii spui dorurile tale iar El te asculta.

Niciodată să nu crezi ca El nu te ascultă.

Inima mea dulce, El te ascultă înainte ca gura să se deschidă şi

înainte ca oftatul să ţi se fi slobozit din piept.

Trăieşte în buna cucernicie şi ai răbdare. Vremurile ce vin nu sunt

uşoare. Dar Maica Domnului, spunea Cuviosul Serafim de Viriţa, îi va
face fii ai ei pe cei ce ii urmează şi aceştia vor fi în preajma ei, în jurul
Mielului.

Mă bucur mult de scrisorile voastre de care îmi spune Parintele

V. Zboară, zboară, cocorule, spre înălţimile albastre, privind pururi
către cer.

Si eu, care am aripi slăbănogite şi bolnave, iţi voi face pururi un semn
de aici: că te iubesc…

+Selafiil

Scrisori din Siberia – Avva Selafiil Siberianul