Cuvioase părinte David, blagosloviţi!

Preaiubite frate întru Domnul, pace sufletului Sfinţiei Tale, în Domnul!

Viaţa noastră este „şuvoi” (Septuaginta, Psalmi 123, 4). Nu doar cei începători – precum
noi, care tindem numai să păşim pe calea nevoinţei – sunt încercaţi. Nici Părinţii
desăvârşiţi care au ajuns la cele mai mari înălţimi ale contemplaţiei nu rămâneau
neclintiţi. Nu fiţi tulburat de scârbele şi îndoielile care pun stăpânire pe Sfinţia Ta, ci staţi
neabătut, prin credinţă, când vânturile îşi schimbă direcţia. Vânturile, adică stările
sufleteşti. În această privinţă, este bine să ne întărim, conştientizând că toate ispitele
care ne vin sunt de mare folos: ele ne deprind cu războiul duhovnicesc, ne îngăduie să ne
cunoaştem pe noi înşine. Un suflet vajnic trebuie chiar să iubească ispitele întrucât,
depăşindu-le, se face mai puternic, mai tare, mai cercat, mai înţelept, ajungând la măsura
de a se înălţa la contemplaţie.

V-am urat pacea Duhului Sfânt, însă ştiu, potrivit operelor Sfinţilor Părinţi, că este cu
neputinţă să dobândeşti această pace, dacă sufletul nu a îndurat mai înainte numeroase
furtuni, uneori înfricoşate şi de proporţii.

Sufletul necercat se teme de ispite. Însă, când învaţă să treacă de ele, atunci dobândeşte
îndrăzneală în nădejdea tare în Dumnezeu. Atunci nu se mai teme de nimic, nici de
înfrângeri, nici de scârbe sau de boli, nici de umilire şi de prigoană, nici de întâlnirile cu
„învăţături străine” (Evrei 13, 9). Însă este cu neputinţă să ajungi la această stare fără
mulţime de războaie şi nenumărate ispite.

În ultima lună, sufletul meu deja nu mai este la fel de liniştit în ceea ce vă priveşte,
precum era în noiembrie, până la jumătatea lui decembrie. Mi-aş dori să fiu cu dumneata,
să vă împărtăşesc osteneala, necazurile şi scârbele. Care scârbe? Oricare ar fi ele, până
la îndoieli şi nesiguranţă, până la poticniri voite sau nevoite, lipsă de organizare în viaţă,
absenţa unei călăuze şi chiar a unui prieten apropiat. Toate scârbele. Mi-aş dori ca în
toate aceste scârbe să vă bucuraţi în duhul – cu mintea, adică – , descoperind în ele încă
un aspect: dovada nespusei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi. Scârbele, pentru un suflet
iubitor de Hristos, sunt hrană. Sunt precum lemnul care aţâţă focul lăuntric. Scârbele ne
oferă posibilitatea de a ne manifesta iubirea pentru Dumnezeu. O viaţă după
dumnezeieştile porunci, dimpreună cu nevoinţa lepădării de sine, este o necesitate
absolută pentru a-L cunoaşte aşa cum trebuie pe Dumnezeu şi pentru a ne cunoaște pe
noi. Osteneala provizorie din viaţa aceasta şi nevoinţa rămân cu totul trebuitoare pentru
ca, odată ce am trecut de acest prag, să ajungem la adevărata înţelepciune şi libertate,
ca să ne învrednicim, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare, de viaţa din Împărăţia
de Sus, în Lumina Feţei lui Dumnezeu care, înainte de toate, este lumina cunoştinţei.

Dacă am fi cu adevărat nobili sau vrednici (căci aceasta este calitatea aleşilor lui
Dumnezeu, a fiilor Lui), ar trebui să ne îndreptăm spre suferinţe de bunăvoie, aşa cum
Hristos Se îndrepta spre Patima cea de bunăvoie. Însă, din pricina neputinţei noastre,
măcar să-I aducem mulţumire Domnului şi să-L lăudăm pentru scârbele care pun
stăpânire pe noi. A oamenilor duhovniceşti este a mulţumi lui Dumnezeu pentru putinţa
care ne este dată, de a merge către scârbe de bunăvoie pentru Numele Lui, pentru
plinirea poruncilor Lui. De a cânta nesfârşita Înţelepciune dumnezeiască care a adunat
laolaltă pentru noi condiţiile prielnice pentru aceste suferinţe de bunăvoie. (Cineva a spus
că Îngerii ne fericesc, ei fiind lipsiţi de această putinţă.) Doar astfel ne putem dovedi
libera noastră voire de iubire pentru Dumnezeu. Doar urmând această cale, omul poate
deveni prieten al lui Dumnezeu, fratele lui Hristos şi ajunge la desăvârşita mântuire, la
îndumnezeirea lui Hristos.

Atâta vreme cât sufletul nu a fost cercat prin scârbe, atâta vreme cât nu a priceput că
posibilitatea oferită de a pătimi pentru dumnezeiasca poruncă arată iubirea imensă şi
nespusă a Creatorului pentru noi – iubire care, prin mijlocirea acestei căi a pătimirii, ne
înalţă la starea dumnezeiască – până atunci, el rămâne la starea copilărească,
nesocotită sau înţeleaptă doar în chip virtual, nevrednic fiind de cereasca Împărăţie.
Citiţi-l referitor la aceasta pe Sfântul Macarie Egipteanul. Dar, iată! Dacă înţelegem
iubirea lui Dumnezeu pentru noi, atunci Îi vom da slavă, cu ajutorul Lui, chiar până la
ultima noastră suflare. Dorirea inimii mele în acest ceas este ca sufletul Sfinţiei Tale să
rămână în pace şi întru bucurie.

Dragă părinte David, nu vă grăbiţi. Pierdeţi firul vieţii, căutaţi căi pentru a vă statornici mai
sigur, pentru totdeauna. Iar aceasta este de înţeles. Dar nu vă grăbiţi. Trebuie mai multă
lăsare în voia lui Dumnezeu şi mai puţine reflecţii asupra modalităţii de a vă statornici cât
mai bine. Sunt mai sunt multe elemente de care nu ţineţi seama în reflecţiile şi
presupunerile Sfinţiei Tale. Astfel, vă înşelaţi asupra multor lucruri, însă nu poate fi altfel.
Veţi vedea mai târziu aceasta.

Fie ca Domnul să dăruiască pace sufletului Sfinţiei Tale! Mă rog lui Dumnezeu pentru
aceasta şi o rog pe Maica Domnului ca ea, Stăpâna noastră, să vă rânduiască viaţa după
a sa dumnezeiască bunăvoire. Dar ce este rugăciunea mea şi chiar cea a oricui altcuiva?
Ea nu este decât manifestarea iubirii noastre reciproce pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o
moştenire. El Însuşi Se îngrijeşte de dumneata. Stăpâna noastră, ea însăşi vă acoperă.

Nevrednicul ierodiacon Sofronie,

cel mai neînsemnat frate al Sfinţiei Tale în Hristos

Arhimandritul Sofronie  –  Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu,  Scrisori de la Athos

(catre D. Balfour)  Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006