Conform legendelor și documentelor japoneze, Țara Soarelui Răsare are o istorie de aproximativ

două milenii și jumătate. Pe teritoriul actual al Japoniei au trăit oameni încă din paleolitic și
neolitic. Există un consens aproape unanim că poporul ainu, de origine necunoscută (studii
genetice recente sugerează legături cu populațiile tungusice, altaice și uralice din Siberia[25]), a
locuit din cele mai vechi timpuri în insulele arhipelagului nipon, iar japonezii sunt rezultatul
amestecului dintre aceștia și diferite populații malaeziene, provenite din insulele Pacificului, din
Sud, cât și a unor rase mongoloide venite de pe continentul asiatic,
din Coreea, China sau Mongolia.
În secolul al V-lea î.e.n. s-au constituit[necesită  citare] mici unități statale în insula Kyushu și în regiunea
Kinki (Kyoto-Osaka). Pe la mijlocul sec al VI-lea e.n. începe să se exercite influența chineză
asupra Japoniei, atât în organizarea statului și a societății, cât și în domeniul artelor și modului de
viață. Specialiștii japonezi[cine?] susțin că istoria culturală propriu-zisă a Japoniei a început odată cu
preluarea valorilor spirituale din China - filozofia budistă, diverse arte și motive artistice, pe care
japonezii le-au adaptat, impregnându-le cu spiritul local și dându-le strălucire de-a lungul
secolelor.
Istoria modernă a Japoniei începe cu epoca Meiji (1867-1921), când are loc restaurarea puterii
imperiale. Edo primește numele de Tokyo și devine capitala statului. Are loc o puternică
dezvoltare a economiei, o perioadă de modernizare, depășind rapid structurile feudale. Devine un
stat capitalist dezvoltat, care, pe plan extern, promovează o politică expansionistă, ce marchează
trecerea la imperialism. Restaurarea Meiji nu a fost o revoluție socială, ci a fost o revoluție de
sus[26] Ca urmare, Japonia nu a devenit o democrație ci era condusă de o elită politică. Împăratul
nu mai era doar un simbol al statului ci lua parte activă la luarea hotărârilor cu ajutorul unui
consiliu imperial, așa-numitul Genrōin. În 1902, Jap