UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITEȘTI

FACULTATEA STIINTELOR EDUCATIEI, STIINTELE SOCIALE SI PSIHOLOGIE

SPECIALITATEA MASTER
MANAGEMENTUL SERVICIILOR SOCIALE SI DE SANATATE

SOCIOLOGIA SANATATII SI A BOLII

Referat

SOCIOLOGIE MEDICALĂ

Masterand:Antone Marius
 SOCIOLOGIE MEDICALĂ

1. Apariţia sociologiei.
2. Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei.
3. Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.
4. Comunicarea şi rolul său în practica medicală.
5. Sănătatea, produs al unui stil de viaţă adecvat.
6. Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări.
7. Metode şi tehnici de cercetare în sociologia medicală.

1. Apariţia sociologiei. Obiectul si problematica sociologiei.

August Comte este creditat drept inventatorul termenului de sociologie, el

folosind pentru prima oară acest termen în 1838, în cea de-a 47-a lecţie din volumul IV.
Iniţial, el folosise termenul de fizică socială pentru noua ştiinţă
Etimologia termenului este hibridă, provenind de la cuvântul latinesc „socio“
(social) şi de la cel grec „logos“ (ştiinţă), sociologia fiind definită de către cea mai mare
parte a cercetătorilo drept studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor“.
În cadrul sociologiei au existat şi există o multitudine de orientări teoretice şi
doctrinare determinate de complexitatea societăţii, obiectul ei de studiu.
În ceea ce priveşte perioada constituirii sociologiei ca ştiinţă, există mai multe
opinii. Astfel, unii cercetători consideră că sociologia îşi găseşte originile în scrierile
filosofice ale lui Platon şi Aristotel. De asemeni s-a considerat că sociologia a apărut ca
ştiinţă în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întemeietorii săi fiind
consideraţi Auguste Comte, Emile Durkheim, Gustave Tarde şi H.Spencer. O altă
orientare consideră sociologia drept rezultat al puseului empirist din ştiinţele sociale
americane în perioada postbelică, în timp ce, în fine, un alt punct de vedere propune o
sociologie încă neconstituită ca ştiinţă de sine stătătoare.
Cea mai mare parte a istoricilor acestei discipline au căzut de acord asupra celui
de-al doilea punct de vedere, conform căruia sociologia s-a născut în a doua jumătate a
ecolului al XIX-lea, ca o necesitate impusă de dezvoltarea societăţii industriale moderne
şi de problemele socio-umane induse de aceasta.

Aparitia sociologiei. Condiţii socio-structurale şi epistemologice.

Sociologia a apărut în contextul dezvoltării impetuoase a gândirii umane şi

totodată a studiilor sociale impuse de revoluţia industrială şi de afirmarea societăţii
capitaliste în secolul al XIX-lea. Modificarea relaţiilor sociale şi economice, necesitatea
elaborării unor teorii privind folosirea resurselor umane în economia capitalistă pentru
obţinerea unui maxim de randament au condus la apariţia sociologiei ca ştiinţă ce avea
drept obiective majore organizarea pe baze raţionale a vieţii sociale şi soluţionarea
disfuncţionalităţilor sociale.
Dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţelor naturii în aceeaşi perioadă a creat şi
condiţiile epistemologice ale apariţiei sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Înainte de
acest moment în filosofia socială au mai fost efectuate studii asupra societăţii, dar într-o
modalitate deductiv – speculativă, care propunea modele de indivizi, fenomene sociale
şi societate în ansamblu, modele bazate pe anumite norme deduse a priori, speculativ,
din raţiune.
Noul model ştiinţific propus aducea o perspectivă nouă, constatativă, descriptivă
şi explicativă cu privire la om şi societate. Obiectivul noii ştiinţe erau definirea a ceea ce
sunt omul şi societatea şi nu a ceea ce trebuie să fie. Conform acestei noi orientări,
fenomenele şi procesele sociale trebuie tratate ca fapte, adică descrise, consemnate şi
explicate cauzal. Sociologia a aplicat astfel în studiul socialului metodele propuse de
ştiinţele naturii, programul lui August Comte stabilind drept sarcina fundamentală a
sociologiei studiul pozitiv al faptelor sociale şi evidenţierea pe această cale a legilor
fundamentale proprii vieţii sociale. Emile Durkheim va fi în schimb cel care va formula
regulile şi principiile metodologice ale sociologiei, realizând în acelaşi timp şi cercetări
efective în care a aplicat metoda elaborată.

2. Sociologia medicală. Subramură importantă a sociologiei.

Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea

fenomenului „sănătate“, cât şi pe ambiţia sociologiei care se dreşte, în conformitate cu
dezioderatele enunţate de întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“
umane.
Sociologia medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării „Le suicide.
Etude de sociologie“ (1897) a lui Durkheim, în care el distinge două tipuri de
solidaritate: mecanică şi organică.
Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică
societăţilor primitive, definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor
sociale, experienţe de viaţă comună şi o conştiinţă colectivă puternică.
Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune
a muncii sociale complexă, care presupune prin specializare şi interdependenţa între
indivizi. Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate, iar
conştiinţa colectivă restrangându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte a
sistemului are propria mişcare, diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi
coeziunea ansamblului. Indivizii cooperează pentru realizarea unor scopuri pe care nu le
pot atinge singuri, datorită diferenţelor de rol şi a interdependenţei impuse de
diferenţelor de status.
Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative pentru
societate, dar şi pentru persoane, acestea putând fi îminse către comiterea sucidului.
Folosind date statistice, demografice din surse autorizate, Durkheim contrazice teoriile
potrivit cărora rata suicidului este influenţată de factori geografici, climatici, biologici,
rasiali sau psihologici. El a susţinut că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi
explicat numai prin factori sociali. Analizând fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi
social) Durkheim a demonstrat că acesta variază în funcţie de un alt fapt social,
integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel cerinţa metodologică de a explica un fapt
social tot prin factori de natură socială.
Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de
cercetători celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă
sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale,
organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi sănătate
şi au precizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi
medic.
Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii
şi îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a
populaţiei, precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a
indivizilor şi a grupurilor umane.
Sociologia medicinei – studiază factori precum structura organizatorică, relaţiile
dintre roluri, sistemul de valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un sistem de
conduite (R. Strauss, 1955)
Sociologia în medicină – integrează conceptele, principiile şi cercetările
sociologice în medicină, inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul
comportamentului sanitar şi al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare
ale unei boli sau ale factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R.
Strauss, 1972)
Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale
sănătăţii, ale locului sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici
sanitare (Steudler, 1972)
Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale
sistemelor de sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale.
Între obiectivele sociologiei medicale se numără:
- distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie,
sex, clase sociale, profesie.
- factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii
- tipul de tratament adoptat
- elementele sociale care intervin în procesul terapeutic
- etiologia socială şi ecologia bolii
- comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării
- medicina ca instituţie socială
- sociologia învăţământului social
- studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii
- relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici
- bazele economice ale serviciilor medicale
- influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei
- conexiunea dintre structura socială şi boală
- influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii
la sănătate şi îmbolnăvire.
Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar exită
diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de foecare
disciplină în parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării.

Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medicale

Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor

medicale a reprezentat o prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările
europene se va dezvolta acest sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia
sociologiei medicale se numără:
- evoluţia practicii medicale
- transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii
- creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii
- organizarea studiilor de medicină
- modificarea tabloului morbidităţii
- implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de
finanţare pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare.

Obiectivele sociologiei medicale

Obiectivul medical
Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu
echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de
epidemiologie socială, la studiul concepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului
sanitar, în organizarea activităţii sanitareşi elaborarea politicii sanitare.
Obiectivul economic
Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale,
consumul de medicamente, cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate,
oferind cunoştinţe utile asupra comportamentelor sociale care influenţează producerea şi
consumul prestaţiei sanitare.
Obiectivul sociologic
Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea
societăţii, domeniul medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al
grupurilor sociale. Studiind raportul sănătate – boală – societate, sociologia medicală
încearcă să dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale.
 Problematica sociologiei medicale
Între temele dominante ale sociologiei medicale se numără:
- conceptele socicologice de sănătate şi boală
- schimbarea socială şi dimanica timpurilor de morbiditate
- cauze sociale ale îmbolnăvirilor
- comportamentul bolnavului în spital şi în societate
- relaţiile dintre medic şi pacient
- spitalul şi pacienţii
- moartea şi starea de muribund
- comunicarea în practica medicală
- inegalitatea accesului la serviciile sanitare
- etnicitate, sănătate, asistenţă medicală
- familia şi îmbolnăvirea
- femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor
- persoanele în vârstă şi sănătatea
- medicina şi controlul social
- devianţă, etichetare şi stigmat social
- sistemul sanitar naţional în perspectivă internaţională (comparativă)
- profesiile medicale şi rolul lor în domeniul apărării şi promovării sănătăţii publice
- măsurarea stării de sănătate
- evaluarea asistenţei medicale.

3. Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.

Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de

dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul
axiologic al societăţii. Astfel vor exista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul
bolnavului şi natura stării, considerată normală sau patologică, în funcţie de tipul de
societate şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta.
În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a
analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social şi
astfel legitimând comportamentul bolnavului. Există însă şi factori care afectează
negativ acest proces medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului,
prognosticului, profilaxiei şi tratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al
modei în tratarea unor boli, precum şi alte implicări ale socialului şi medicalului în actul
medical.
Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană
privită entitate biologică, psihică şi socială în acelaşi timp.
Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală, unul plurisemantic, semnificaţia
sa înregistrând nuanţări în funcţie de grupuri, clase sociale sau populaţii. În domeniul
medical, sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate, de către clinician
ca lipsă de simptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983). Sănătatea
presupune mai multe dimensiuni (C. Herzlich):
- absenţa bolii
- o constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic înnăscut
- o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individului la mediul de viaţă
Factorii care influenţează starea de sănătate sunt (J. Bond, S. Bond, 1994):
- biologia umană: moştenire genetică, procese de maturizare, îmbătrânire, tulburări
cronice, degenerative, geriatrice
- mediul: apa potabilă, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile, schimbări
sociale rapide
- stilul de viată: hrană, activităţi fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism
- organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la
ele, relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţa medicală.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui
organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează
normal (organism în homeostazie).
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre
comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ,
reprezentând starea organismului în care capacitatea sa de a munci, a studia sau a
desfăşura activităţile preferate este optimă.
Există şi anumite criterii ale sănătăţii mintale (A. Ellis, W. Dryden, 1997):
1. conştiinţa clară a interesului personal
2. conştiinţa limpede a interesului social
3. auto-orientarea (capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă)
4. nivelul înalt de toleranţă a frustrării
5. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine
6. angajarea în activităţi creatoare
7. gândirea ştiinţifică, realistă şi obiectivă
8. auto-acceptarea
9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante
10. realismul şi gândirea utopică
11. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii
12. flexibilitatea în gândire şi acţiune
13. îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă
Conceptul de personalitate autorealizată propus de A.H. Maslow (1976) presupune
forma supremă a sănătăţii psihice şi are următoarele caracteristici:
1. orientarea realistă în viaţă
2. acceptarea de sine, a altora şi a lumii înconjurătoare aşa cum sunt ele
3. înaltul grad de spontaneitate
4. centrarea pe probleme şi nu pe trăiri subiective
5. atitudinea de detaşare şi nevoia de intimitate
6. autonomia şi independenţa
7. aprecierea elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsită de stereotipii
8. existenţa experienţelor spirituale sau mistice profunde, dar nu neapărat cu caracter
religios
9. existenţa unor relaţii afective intime profunde şi cu mare încărcătură emoţională,
practicate cu puţine persoane şi a unora superficiale cu un număr mare de persoane
10. identificarea cu omenirea şi existenţa unor interse sociale puternice
11. împărtăşirea atitudinii şi valorilor democratice
12. neconfuzia mijloacelor cu scopurile
13. existenţa unui simţ al umorului superior, detaşat filosofic, neostil şi nevindicativ
14. existenţa unui mare potenţial creator
15. opoziţia faţă de conformismul cultural
16. transcenderea mediului de viaţă şi neconformismul faţă de acesta.
Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului în care capacităţile
individuale sunt optime pentru ca persoana să îşi îndeplinească în mod optim rolurile
sociale (de prieten, vecin, cetăţean, soţ, părinte, cetăţean etc.). Parsons defineşte
sănătatea drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi
sarcinile pentru care a fost socializat.
Sănătatea pozitivă are două componente (Downie, 1992):
1. bunăstarea fizică, psihică şi socială
2. fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză)
- strenght – forţă fizică
- stamina – vigoare (rezistenţă fizică)
- suppleness - supleţe fizică
- skills – îndemânare (abilitate) fizică
Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică,
mentală şi socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei
mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul dintre
drepturile fundamentale ale omului.
Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru a fi aplicat diverselor comunităţi
socio-culturale, evaluările fiind făcute pe baza unor indici precum: morbiditatea,
mortalitatea (generală şi specifică), disconfortul, insatisfacţia, deficienţele, invlidităţile,
handicapul, indicele de dezvoltare umană.
Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic,
boala este o stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt
afectate sau deranjate de factori interni sau externi.
Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat al
unei combinaţii a factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în interacţiune cu
predispoziţiile genetice, care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca
urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice
la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori (R. Fitzpatrick,
1986).
 Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar
dacă nu conduce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul
individului ca o reacţie la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la
apariţia unui comportament structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la
manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată.
Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea
bolii şi opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor.
Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus
următorii termeni:
- illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa
corporală, ci percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în
activităţile sale sociale.
- disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau
fiziologiei organismului.
- sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al
bolnavului, formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de
bolnav persoanei suferinde.
Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi
implicit afectând starea sa psihică:
- restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice
- limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale
- suprimarea unor activităţi extraprofesionale
- modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi
- dereglarea raporturilor familiale sau conjugale
- pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării
subzistenţei
- dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.
Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi
de nedorit. Prin devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi
imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colective, iar comportamentul deviant
este supus de obicei corecţiei, tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de control
social.
În ceea ce priveşte asocierea bolii cu devianţa Scambler (1986) propune trei
modalităţi:
- considerarea bolii ca devianţă, şi astfel, pe lângă devierea de la starea normală a
organismului, starea de boală presupune şi o deviere de la normele culturale stabilite
cu privire la ceea ce se consideră sănătate, iar cel ajuns într-o astfel de stare trebuie să
caute tratamentul necesar pentru a o elimina.
- boala este o stare ce permite comportamentul deviant, făcând posibile noi modalităţi
de manifestare a acestuia. Prin asumarea noului rol de bolnav, individul trebuie îşi
asume drepturile şi îndatoririle impuse de acest rol, în caz contrar, comportmentul
său deviind de la obligaţiile de rol
- îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă care poartă această etichetă pusă de
nespecialişti. Punând diagnostice în virtutea unei autorităţi dobândite, medicul capătă
o putere foarte mare din acest punct de vedere şi poate influenţa persoana etichetată.
Astfel, stigmatul unui individ ajunge să domine percepţia şi modul în care este tratat
de către ceilalţi. Astfel, statutul său deviant devine statut dominant şi influenţează în
mod negativ evoluţia sa ulterioară.
În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate, de
apartenenţa indivizilor la medii culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală
şi durere, stări fiziologice părecum foamea sau durerea având şi determinare socio-
culturală. Dacă durerea este un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului,
atât contextul biologic cât şi cel cultural au un anumit rol în definirea lor. Astfel,
societatea în care se găseşte individul devine factorul care condiţionează formarea
tipurilor de reacţie individuală faţă de durere. Durerea este identică la toţi indivizii având
funcţia de a provoca reacţii de evitare a stimulilor nocivi pentru sănătatea individului,
dar reacţia faţă de durere este diferită, depinzând de mediul cultural al indivizilor.
Clasificarea bolilor a ţinut cont de mai multe criterii, pentru sociologia medicală fiind
important criteriul frecvenţei şi al celor mai efecte asupra vieţii colective a oamenilor.
Există astfel mai multe clasificări:
R.M. Coe, 1970 propune urmaătoarele tipuri:
- infecto-contagioase
- cronice
- mintale
D. Field a luat în considerare patru criterii:
- durata episodului de boală
- prognosticul (posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea lui)
- gradul de disconfort (incapacitate sau handicap provocate de boală)
- gradul de stigmatizare (potenţialul de autodegradare provocat de boală)
şi a evidenţiat astfel patru tipuri de boli:
- boli acute de scurtă durată (infecţioase: rubeolă, rujeolă, pneumonie)
- boli de lungă durată nestigmatizante (infarctul de miocard, diabetul zaharat)
- boli de lungă durată stigmatizante (cancer, SIDA, sifilis, scleroză multiplă)
- boli mintale (schizofrenia, isteria, fobiile)
Conform OMS (1990), bolile pot fi împărţite în 21 de categorii:
1. boli infecţioase şi parazitare
2. tumori
3. bolile sângelui, ale organelor hematopoietice şi tulburări ale mecanismului de
imunitate
4. boli endocrine, de nutriţie şi metabolism
5. tulburări mentale şi de comportament
6. bolile sistemului nervos
7. bolile urechii şi apofizei mastoide
8. bolile ochiului şi anexelor sale
9. bolile aparatului circulator
10. bolile aparatului respirator
11. bolile aparatului digestiv
12. boli ale pielii şi ale ţesutului celular subcutanat
13. bolile sistemului osteo-articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv
14. bolile aparatului genito-urinar
15. sarcina, naşterea şi lăuzia
16. unele afecţiuni a cărăr origine se situează în perioada perinatală
17. malformaţii congenitale, deformaţii şi anomalii cromozomiale
18. simptome, semne şi rezultate imprecis definite ale investigaţiilor clinice şi de
laborator
19. leziuni traumatice, otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe
20. cauze externe de morbiditate şi mortalitate
21. factori influenţând starea de sănătate şi motivele recurgerii la serviciile de sănătate.

4. Comunicarea şi rolul său în practica medicală

Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea, stocarea, prelucrarea

şi utilizarea informaţiilor, fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele
dezvoltării. Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, în timp
ce sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin
intermediul reţelelor de comunicaţie disponibile.
Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării, conform
căreia cel mai elementar act al comunicării presupune existenţa unui emiţător, care
utilizând un limbaj codifică un mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare
spre un receptor ce primeşte mesajul în decodifică şi îi înţelege sensul. Există de
asemenea şi răspunsul receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback.
În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome ale acestui proces:
1. Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea
nu se limitează la componenta verbală, ci include procesul complex al mişcării
corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiului
individual, vestimentaţiei, toate acestea având o valoare comunicativă foarte
bogată.
2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-
al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi.
3. Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de
cauză – efect sau stimul răspuns.
4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.
5. Comunicarea este ireversibilă.
6. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau
complementare.
 7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare.
Procesul de comunicare presupune şi existenţa unor scopuri, care au fost reliefate
de N. Stanton (1995):
- să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi)
- să fim înţeleşi
- să fim acceptaţi
- să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)
E. La Monica (1994) propune alte nouă scopuri ce pot fi găsite în procesul
comunicării:
1. a învăţa, transmite sau primi cunoştiinţe
2. a influenţa comportamentul cuiva
3. a exprima sentimente
4. a explica sau a înţelege propriul comportament sau al altora
5. a întreţine legături cu cei din jur sau a te integra într-o colectivitate sau grup social
6. a clarifica o problemă
7. a atinge un obiectiv propus
8. a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict
9. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur
Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale:
- comunicarea verbală
- comunicarea non-verbală,
Fiecare categorie poate avea două subgrupe:
- comunicare într-un sens
- comunicare în ambele sensuri (cu feedback)
Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul
de semnificaţii în societate şi reprezantând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de
comunicare umană. În comunicare, limbajul are şase funcţii, conforme cu cele şase
elemente ale procesului comunicativ – emiţător, transmiţător, referent (realitatea la
care se referă mesajul), codul, canalul şi destinatarul – (R. Jakobson, 1964):
1. Funcţia emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse de el
2. Funcţia conativă sau persuasivă – urmăreşte obţinerea unui anumit tip de răspuns
din partea destinatarului
3. Funcţia referenţială – denotativă sau cognitivă vizează referentul, interesul fiind
pentru semnificaţia, conţinutul exprimat
4. Funcţia fatică – se referă la controlul canalului de comunicare dintre cei doi
interlocutori.
5. Funcţia poetică – vizează mesajul, modul de exprimare şi forma care reţin atenţia
la fel de mult ca şi conţinutul cognitiv al mesajului
6. Funcţia metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când
în comunicare apare necesitatea atenţionării în legătură cu codul utilizat.
Aceste funcţii coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj predominând una
dintre ele, care determină, de altfel, şi structura verbală a acestuia.
 În comunicare, vorbitorul realizează trei tipui de acte (I.L. Austin):
- acte locuţionare, privind realitatea propriu-zisă a unui mesaj
- acte ilocuţionare, privitoare la scopul şi stitudinea emiţătorului faţă de receptorul
mesajului
- acte perlocuţionare, referitoare la influenţa exercitată de vorbitor asupra receptorului
prin mesajul emis.
O altă caracteristică a limbajului este productivitatea sa, orice utilizator putând
construi mesaje inteligibile pentru orice recpetor aparţinând aceleiaşi comunităţi
lingvistice, cu privire la orice subiect, real sau imaginar. Astfel pot apărea şi mesaje sau
relatări in absentia despre evenimente ori situaţii, generatoare ale unei subclase
degradate de mesaje, zvonurile sau minciuna. Folosirea minciunii are anumite raţiuni, pe
lângă cele legate de obţinerea unor avantaje personale existând şi unele chiar altruiste.
Între limbajul scris şi cel oral există câteva deosebiri definitorii:
- limbajul scris exprimă în cele trei dimensiuni ale spaţiului ceea ce limbajul fonetic
exprimă în unica dimensiune a timpului (A. Leroi-Gurham, 1983)
- limbajul scris privilegiază raţionamentul, rigoarea termenilor, formulările clare
- comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude negocierea sensurilor între
emiţător şi receptor, aceştia putând fi separaţi în spaţiu şi timp, este logică, precisă şi
suficientă sieşi
- limbajul oral are un registru mai larg de manifestări, prin intermediul factorilor extra
şi paralingvistici care îl însoţesc, prin influenţa decisivă a cadrului situaţional în care
are loc comunicarea
- limbajul verbal are o forţă de sugestie mai mare, fiind generator chiar de efecte
hipnotice în anumite condiţii
- limbajul verbal primeşte particularităţi şi nuanţe în funcţie de sexul, vârsta şi statusul
social al interlocutorilor
Situaţiile de comunicare influenţează utilizarea limbajului verbal, elementele
esenţiale fiind: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social, contextul lingvistic şi
extralingvistic şi momentul desfăşurării comunicării, între acestea trebuind să existe o
anumită compatibilitate în scopul unei comunicări eficiente.
- în funcţie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre de vorbire
- în funcţie de relaţia de rol, vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse din
practica socială şi culturală, alternându-le în funcţie de rolurile pe care le adoptă
- comunicarea prin limbaj verbal se asociază comunicării prin mijloace nonlingvistice,
cu metacomunicarea de relaţii interpersonale şi poate atinge performanţe superioare
când se întemeiază pe modalităţi extralingvistice (expresii ale trăirii).
Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal, comunicând o serie de
informaţii despre emitent, vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de
sănătate, originea socială, geografică, starea de spirit din acel moment. Informaţiile
verbale sunt însoţite de un ansamblu de procedee non-verbale (gesturi, mimică,
manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm, pauze etc.) care contribuie la precizarea
intenţiei vorbitorului.
 Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel,
1997):
- paralimbaj
- contact vizual
- expresii faciale
- postură
- gesturi
- atingere
- proximitate
- îmbrăcăminte
O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton, 1995)
- expresia feţei (zâmbet, încruntare)
- gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului)
- poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi)
- orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor)
- proximitatea (distanţa faţă de interlocutor)
- contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor)
- contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr)
- mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare)
- aspectul exterior (înfăţişarea fizică, vestimentaţia)
- aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate)
- aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare, aspect vizual
general)
În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu:
1. limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea
presupune mai multe stări: neştiinţa răspunsului la o întrebare, plicitseală, meditaţie,
ascultare. Ascultarea nu este un proces pasiv, el presupunând înţelegerea, interpretarea şi
integrarea informaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii, dar există şi
posibilitatea ca individul să se gândească la altceva în timpul ascultării, ori să se
conceapă propriul răspuns, neglijând astfel ascultarea eficientă.
Ascultarea atentă prespupune şi efecte benefice:
- încurajarea celorlalţi
- obţinerea întregii informaţii
- ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi
- rezolvarea problemelor
- o mai bună înţelegere a oamenilor,
altfel spus, un bun ascultător câştigă:
- informaţie
- înţelegere
- receptare (ascultare) reciprocă
- cooperare
3. Limbajul spaţiului – obiectul de studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de
Edward Hall), ştiinţă care studiază proprietăţile comunicaţionale ale spaţiului şi
modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi. Conform acestei ştiinţe, fiecare
individ are tendinţa de a-şi marca imaginar un spaţiu personal, considerându-l o
prelungire a propriului corp. Încălcarea acestui spaţi îi creează disconfort individului,
îl lezează şi poate crea chiar stări conflictuale. În scopul evitării acestor situaţii
fiecare individ îşi construieşte un spaţiu-limita între el şi celelalte persoane sau
locuri, cu o anumită permeabilitate, mărime sau formă, cu importante funcţii
psihosociale: protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie etc. Acest spaţiu poate fi
împărţit în patru zone distincte, fiecare având la rândul său două subzone, una
apropiată şi una îndepărtată:
Zona intimă – se întinde de la suprafaţa corpului până la distanţa de 46 cm, fiind cea mai
importantă şi mai apărată de către om, fiind permis accesul doar celor apropiaţi
- emoţional. Favorizează comunicarea tactilă şi olfactivă. Subzona apropiată se întinde
până la 15 centimetri de corp, ea fiind penetrată doar în timpul contactului fizic
(raporturi sexuale sau luptă). Mesajele transmise în acest caz sunt puternic colorate
afectiv.
- Zona personală – cuprinsă între 46 şi 122 cm, include o subzonă apropiată (46 – 75
cm) în care intră prietenii şi persoanele pe care le simpatizăm şi o subzonă
îndepărtată dedicată indivizilor întâlniţi la reuniuni prieteneşti ,oficiale ori ceremonii.
Distanţa asigură protecţia faţă de atingerea celorlalţi şi comunicarea verbală optimă,
mesajul olfactiv rămâne perceptibil, contactul vizual devine mai bun, iar limita
extremă a zonei permite stabilirea unui contact fizic direct pe un teritoriu relativ
neutru (strângerea mâinii).
- Zona socială – cuprinsă între 122 şi 369 cm, include o subzonă apropiată (122 – 220
cm) care presupune comunicarea verbală clară, evitarea contactului fizic printr-o
serie de bariere şi o subzonă îndepărtată (220 – 369 cm), care sugerează şi o distanţă
ierarhică. Transgresarea acestor limite presupune situaţii cu totul speciale.
- Zona publică – peste 360 cm, corepsunzătoare aunci când ne adresăm unui grup mare
de oameni, iar comunciarea îşi pierde caracterul interpersonal. În acest caz volumul
vocal al vorbitorului creşte în timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare
interlocutor, dar poate urmări recţia acestora. Include şi subzona 360 – 75 cm în care
se poate recepta optim reacţia publicului, după această distanţă feedback-ul
diminuându-se progresiv.
Există cazuri în care zonele intime sunt invadate de necunoscuţi, indivizii adoptând
un comportament de autoapărare ale cărui reguli au fost enunţate de Allan Pease
(1993):
1. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti
2. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora
3. Să păstrezi o expresie de jucător de poker, fără a afişa vreo emoţie
4. Dacă ai o carte sau un ziar să dai impresia că eşti cufundat în citirea lor
 5. Cu cât aglomeraţia este mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale
trupului
6. În ascensor să urmăreşti cifrele care indică etajele.
Distanţele spaţiului personal variază şi în funcţie de factori sociali, culturali,
demografici etc.
4. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de
informaţii despre vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, precum şi despre
atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe care îl transmite. Între elementele de
paralimbaj se remarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul sau
fluenţa vorbirii. Toae acestea furnizează date extrem de utile despre calităţile
psihice ale vorbitorului şi despre starea în care acesta se află în momentul
comunicării (nesiguranţă, anxietate, nelinişte, furie, spaimă etc.)
5. Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea şi receptarea
semnelor interpersonale, pentru că:
- multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul
contactului vizual pe care îl avem cu acestea
- este un puternic indicator al stărilor interioare
- are o mare putere de influenţare a sentimentelor
Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, în funcţie
de circumstanţe, timpul cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacţii
ostile. Durata medie a privirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste
această limită putând fi interpretată ca un act de agresiune şi determinând reacţii
ostile. Într-o conversaţie obişnuită, modul de a privi este în relaţie cu interesul
acordat interlocutorului. Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul
mesajului, totodată acest contact denotând şi relaţia socială întreţinută cu
interlocutorul. O durată mai mare a contactului vizual presupune dorinţa de
intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relaţie de inamiciţie.
Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactul vizual este cel oferit de
dilatarea pupilei, proces determinat şi de sentimentele pe care le încercăm în legătură
cu persoana privită. Contactul vizual îndeplineşte patru funcţii în comunicare:
1. reglarea fluxului conversaţiei
2. furnizarea de feed-back
3. semnalarea naturii relaţiei
4. exprimarea emoţiei
6.Expresia facială
Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feţei
conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii, emoţii, sentimente. Au fost
distinse 21 de tipuri de trăsături faciale (Paul Eckman, 1978), împărţite în trei grupe:
- statice (structura osoasă a feţei)
- mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile, relifeul feţei)
- rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei)
Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii, printre care: temperament,
inteligenţă, emoţie, dispoziţie, vârstă, starea sănătăţii.
Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bază sunt înnăscute,
manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor medii culturale diferite, precum şi la
persoane care nu au avut posibilitatea de a şi le însuşi prin învăţare. Emoţiile sunt astfel
definite drept fenomene psihologice şi comportamentale care:
a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii
b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii
c) au un debut brusc
d) au în general durată scurtă
e) sunt percepute ca reacţii involuntare
f) sunt prezente şi la alte primate
g) au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferenţele individuale
produse de ereditate sau educaţie
Emoţiile fundamentale au un număr variabil:
1. fericire
2. mirare
3. furie
4. tristeţe
5. dezgust
6. teamă
7. dispreţ (Eckman, 1984)
8. ruşinea
9. culpabilitatea
10. bucuria (Izard, 1990)
Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau mixte,alcătuite din combinarea celor de
bază (gelozia = teamă + furie; anxietatea = teamă + culpabilitate + tristeţe + ruşine).
Aceste emoţii sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de mediul social şi cultural din
care provin, dar gradul de expresivitate facială variază. Au fost astfel diferenţiaţi:
- internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate fiziologică internă
mare
- externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică redusă.
Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient, în trei situaţii:
- conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor
- autoprezentarea într-o lumină favorabilă
- tendinţa de a înşela pe cineva
Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimate include trei forme:
- inhibarea reacţiei
- exagerarea reacţiei
- mimarea reacţiei contrare.
7. Atitudinile şi poziţiile corporale
 Poziţia corporală indică şi ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-socială a
individului. Astfel, modul în care stăm în picioare, stăm aşezaţi sau ne mişcăm transmit
o serie de atitudini complexe, printre care pot fi remarcate cu uşurinţă starea socială,
dorinţa de dominaţie, supunerea, ostilitatea, teama etc.
8. Gesturile
Gesturile sunt modalităţi obişnuite de comunicare non-verbală a informaţiilor, avand
în cea mai mare măsură semnificaţie universală. Totuşi, există gesturi cu o
determinare culturală specifică, caracteristice aşadar anumitor grupuri socio-
culturale. Gestul poate fi deliberat (comunică ceva), spontan (rezonanţă a stărilor
emoţionale) sau poate fi simulat.
Gesturile se manifestă din copilărie, finnd expansive şi imitative, comunicarea prin
gesturi fiind asimilată înainte de cea verbală, ulterior învăţându-se gesturile implicate
în conduitele civilizate, cele legate de statusuri şi roluri sociale, reverenţioase, legate
de relaţiile dintre sexe.
Gesturile servesc la îndeplinirea a cinci scopuri ale comunicării (N. Stanton, 1995):
1. comunicarea informaţiei – completând înţelesul cuvintelor sau înlocuind discursul
2. comunicarea emoţiei
3. susţinerea discursului – corelându-se cu acesta
4. exprimarea imaginii de sine – cu diferenţe între intro- şi extrovertiţi
5. exprimarea prieteniei

9. Atingerea
Este în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă este considerată cea
mai veche formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este
permisă extrem de selectiv. Dacă mâinile sunt permise atingerii de către persoane
chiar atunci cunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt interzise străinilor. Culturile
occidentale prevăd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de către
anumite persoane, în anumite împrejurări, existând diferenţe privind vârsta, sexul,
statusul social ori gradul de apropiere al interlocutorului.
Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough,
1987)
1. atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură
2. atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate
3. atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse
4. atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect
5. atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu au drept scop
comunicarea, dar transmit şi o serie de informaţii afective
În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită în cadrul terapiei
bioenergetice.

10.Indiciile non-verbale ale comunicării

 Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe (N. Hazes, S.
Orrel, 1997):
1. Simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie explicită, ce poate fi
exprimată şi verbal
2. Ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi completează comunicarea
verbală
3. Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective
4. Elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează şi întreţin
comunicarea
5. Elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor necesităţi umane şi care
ne permit adaptarea la anumite situaţii.
Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire,
învăţământ, artă dramatică şi medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative
privind comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare, de asemeni
există corelaţii strânse şi între indicii non-verbali utilizaţi în comunicare, precum şi
între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Între nivelul de pregătire,
statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane şi numărul de gesturi
utilizate de ea pentru a transmite un mesaj există de asemeni o strânsă legătură.

5. Sănătatea, produs al unui stil de viaţă adecvat.

Două concepte îşi găsesc în acest caz terenul propice de desfăşurare: stilul de viaţă şi
modul de viaţă.
1. Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului, la condiţiile materiale,
economice şi sociale ale vieţii, între indicatorii săi numărându-se (A. Roth, 1996):
- natura muncii (ocupaţiei, profesiunii) şi durata ei
- învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea formelor acestora
- rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de transport disponibile şi
utilizate)
- locuinţa (m²/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort)
- condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea acesteia)
- mijloace de comunicare, telecomunicare
- informaţie şi cultură
- timpul liber (durata şi folosirea acestuia)
- sistemul tradiţiilor, obiceiurilor si moralei
Acesti factori, prin evolutia lor istorica, isi aduc aportul la crearea profilului
psihologic al unei populaţii, la formarea personalităţii indivizilor şi la structurarea
relaţiilor sociale. Orice mod de viaţă este produsul unei istorii, reflexul unei culturi şi al
unor tradiţii specifice, fiecare societate având un mod specific de viaţă. Un factor ce
contribuie la diferenţierea tipurilor de societăţi pe baza modului de viaţă este distribuţia,
cuantumul şi utilizarea veniturilor şi a bunurilor materiale.
Astfel, în cazul societăţilor de tip tradiţional-agrar cheltuielile preponderente sunt
cele pentru nevoile primare, de alimentaţie, în timp ce în cazul modului de viaţă urban,
cheltuielile familiale se orientează spre produsele industriale care staisfac encesităţi
secundare, iar în cazul societăţilor post-industriale se deplasează preponderent spre
nevoia de servicii.
Modul de viaţă postindustrial are tendinţa de globalizare şi este unul contruit în jurul
automobilului, al echipamentului domestic, electronic, al telecomunicaţiilor şi al
mediilor de informare. Acest mod de viaţă va fi asimilat de populaţiile care ajung la
nivelul de dezvoltare atins de ţările occidentale în prezent.

Stilul de viaţă – se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă, reprezentând

opţiunea individului şi direcţia spre care se orientează manifestările sale particulare. La
baza acestei opţiuni se află anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului
despre lume şi viaţă, care îl dirijează în acţiuni şi alegeri şi care îl pot conduce la reuşită
sau eşec.
Astfel, stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează
sănătatea persoanelor, apărând riscurile autoasumate (tabagismul, abuzul de droguri,
excesele alimentare sau subnutriţia, alcoolismul, promiscuitatea sexuală, condusul auto
imprudent, sedentarismul, munca în exces, stresul profesional, etc.), o parte dintre
acestea fiind şi impuse de condiţiile sociale.
Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi
comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de
antecedentele familiale, condiţiile culturale şi socio-economice ale persoanei. Altfel
spus, stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul
de cultură şi de nivelul de trai, aflat sub controlul limitat al familiei şi individului, în
cadrul impus de resursele economice. Modificarea stilului de viaţă implică deci
schimbarea concomitentă a comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă.
Primele abordăriale stilului de viaţă aparţin lui Alfred Adler în psihologie şi lui Max
Weber în sociologie. Adler a legat stilul de viaţă de procesul de strucutrare a
personalităţii în funcţie de eul ideal, complexul de inferioritate, complexul de
superioritate şi sentimentul de comuniune socială. Pe baza acestui model, au fost
propuse ulterior 14 tipuri generale ale stilului de viaţă: Descurcăreţul, Controlorul,
Conducătorul, Corectul, Superiorul, Simpaticul, Binevoitorul, Opozantul, Victima,
Martirul, Copilarosul, Neadaptatul, Pasionatul şi Placidul. Ulterior s-a mai realizat o
tipologie a stilurilor de viaţă folosind descrieri împrumutate din lumea animală:
- Tigrul – agresiv, autoritar, ambiţios
- Cameleonul – conformist, flexibil
- Broasca ţestoasă – retras, discret, serios, zelos, descurcăreţ, echilibrat
- Vulturul – individualist, egoist
- Somonul – dârz, opozant
 Max Weber a definit stilul de viaţă în dependenţă de doi factori: comportamentul în
viaţă (opţiunile avute în alegerea unui anumit stil de viaţă) şi şansele de viaţă
(probabilitatea realizării practice a acestor opţiuni personale, ţinând cont de de condiţiile
structurale necesare pentru susţinerea unui anumit stil de viaţă). Astfel, el îmbină
opţiunile individuale cu constrângerile social-economice în operaţionalizarea
conceptului de Lebensstil.
Stilul de viaţă poartă amprenta modului de viaţă al comunităţii şi al grupului în care
persoana s-a născut şi s-a format. Opţiunile în funcţie de care se structurează stilul de
viaţă sunt individuale, dar valorile, reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile care impun aceste
opţiuni au determinare socială. Astfel, dacă modul de viaţă se referă la aspectele
exterioare ale vieţii, la condiţiile economice şi sociale, stilul de viaţă priveşte modul în
care omul şi grupurile sociale valorizează aceste condiţii, în funcţie de anumite opţiuni
valorico-normative.
Evaluarea stilurilor de viaţă şi a modurilor de viaţă este importantă pentru stabilirea
calităţii vieţii pe care o pot asigura. Există aşadar stiluri de viaţă defavorabile pentru
sănătate precum şi stiluri de viaţă favorabile sănătăţii (abstinenţă tabagică, consum
moderat de alcool, fitness, dietă echilibrată şi variată, evitarea consumului de droguri,
prudenţă în traficul rutier, prudenţă în viaţa sexuală, folosirea strategiilor adecvate de
ajustare a stresului profesional). S-a realizat chiar o suită de 7 porunci pentru un stil de
viaţă favorabil (N. Belloc, L. Breslow, 1972):
1. Nu fumaţi
2. Consumaţi alcool în cantităţi moderate
3. Nu săriţi niciodată peste micul dejun
4. Păstraţi-vă greutatea corporală în limitele ideale
5. Serviţi 3 mese pe zi la ore fixe şi evitaţi gustările între mesele principale
6. Practicaţi exerciţii fizice moderate de 2-3 ori pe săptămână
7. Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte.
Stilul de viaţă poate fi:
- pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale)
- negativ (abaterile se constituie în factori de risc)
Stilul de viaţă negativ este determinat de doi factori:
- factorul socio-economic
- factorul cultural-educativ
Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii sunt de două feluri:
- directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau de ciroză,
alimentaţia bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză)
- mediate (agravarea diabetului zaharat, a hipertensiunii arteriale, etc.)

6. Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări.

Întrucât sănătatea reprezintă o valoare fundamentală pentru individ şi societate, o
resursă a dezvoltării vieţii sociale în ansamblul ei, orice societate tinde să-şi valorifice
sănătatea ca resursă funcţională şi să organizeze un sistem de protecţie împotriva bolii,
organizat astfel încât să asigure depistarea, îngrijirea şi restabilirea celor afectaţi.
Sistemele de asigurare a sănătăţii au apărut începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, în cadrul programelor de protecţie socială iniţiate la presiunea
mişcărilor sindicale, muncitoreşti şi a diverselor grupări politice. Prin perfecţionarea
acestor programe s-a ajuns la conceptul de „securitate socială“ utilizat în 1935 în SUA,
termen prin care se înţelege protecţia pe care o asigură societatea pentru membrii ei,
printr-o serie de măsuri publice, împotriva problemelor economice şi sociale cauzate de
pierderea sau reducerea substanţială a veniturilor datorită îmbolnăvirii, invalidităţii,
bîtrâneţii sau morţii. Securitatea socială devine astfel expresia solidarităţii financiare
dintre membrii unei societăţi, în virtutea unui principiu conform căruia „mărimea
cotizaţiei nu se face în funcţie de porbabilitatea producerii evenimentului contra căruia
se face asigurarea, ci în funcţie de venit“ (D. Anvers, 1991).
Sistemele de asistenţă presupun ajutarea minorităţilor lipsite de resurse de către
colectivitate, neadmiţându-se astfel excluderea unor categorii sociale, spre deosebire de
asigurările facultative ce pot fi contractate individual şi sunt o cumpărare de drepturi.
Primul sistem de asigurări sociale a fost creat de Bismarck, între anii 1883-1889,
debutând prin asigurarea de boală condusă prin fondurile de ajutor mutual existente şi
ulterior apărând asigurările privind accidentele de muncă operate de asociaţiile patronale
şi cele de invaliditate şi bătrâneţe, în administraţia locală. Deja muncitorii, patronii şi
statul , ca parteneri sociali, aveau roluri, drepturi şi obligaţii în conducerea sistemului ca
întreg. Asigurările sociale erau finanţate prin contribuţii şi erau obligatorii pentru
salariaţii pentru care fuseseră create. După anii ’30 sistemele de asigurări sociale se
extind în multe din ţările lumii, iar în perioada postbelică, prin sistemul propus de
William Beveridge, înregistrează un salt calitativ. El a considerat că orice sistem
satisfăcător de asigurări sociale trbuie să se bazeze pe trei elemente:
- alocaţii pentru copii, cerinţele familiilor cu copii trebuind să fie satisfăcute mai bine
prin alocaţii universale, indiferent dacă susţinătorii au sau nu de lucru
- serviciu naţional de sănătate care să furnizeze îngrijire acolo unde este necesar fără
condiţia de plată a indivizilor şi care înlocuieşte rolul asigurărilor de sănătate,
menţinând o populaţie sănătoasă.
- asigurarea de către guvern a forţei de muncă şi prevenirea şomajului în masă.
În conformitate cu modul de finanţare, se cunosc patru tipuri fundamentale de
sisteme de sănătate:
1. Sistemul asigurărilor private – este preponderent în SUA, Thailanda, Africa de
Sud, Filipine, Nepal şi este excepţia în ţările Europei Occidentale. A apărut ca
rezultat al politicii economice americane potrivit căreia sectorul particular şi
mecanismele pieţei libere conduc la o mai bună funcţionare cu cheltuieli mai mici
şi, totodată, a cuantificării sănătăţii drept un bun de consum pe care individul îl
cumpără în funcţie de posibilităţi, fără ca societatea să fie obligată să furnizeze
cuiva îngrijire medicală. Nu există un sistem de asigurări pentru caz de boală
generalizat, cheltuielile publice alocate sănătăţii sunt minime şi, de asemeni, nu
 există asigurare obligatorie de boală, individul adresându-se unei companii private
de asigurări. În anii ‘60, în SUA, au fost totuşi iniţiate programe sociale de
asigurare medicală a populaţiei destinate persoanelor cu venituri reduse şi
persoanelor în vârstă de peste 65 de ani, ce furnizează protecţie împotriva
costurilor ridicate ale spitalizării şi ale plăţii medicilor.
Avantaje ale sistemului asigurărilor private:
- alegerea furnizorului şi a gamei de servicii
- transparenţă în costurile şi beneficiile oferite de sistem
- finanţarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt
- finanţarea directă îl face pe consumator să fie conştient de costul îngrijirii
sănătăţii, determinându-l să adopte un stil de viaţă preventiv
Dezavantaje ale sistemului asigurărilor private:
- lipsa echităţii în contribuţia cetăţenilor la finanţarea sistemului medical
- slaba acoperire a populaţiei cu servicii de sănătate
- dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel naţional)
- accesibilitatea scăzută la asistenţă medicală a populaţiei defavorizate
- costurile ridicate implicate de companiile de asigurare şi onorariile ridicate ale
medicilor.
2. Sistemul naţional de sănătate bazat pe finanţarea centrală – întâlnit în Anglia,
Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, Arabia Saudită, Israel, Noua Zeelandă,
Canada, Portugalia, Italia, Spania, are atât dimensiuni sociale cât şi economice.
Fondurile destinate sănătăţii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iar
acoperirea cu servicii medicale se realizează prin înscrierea fiecărui individ pe
lista de pacienţi ai medicului generalist preferat, fără a se folosi drept criteriu
capacitatea de plată a cetăţeanului. Gradul de echitate a sistemului depinde de
modalitatea de impozitare aleasă, iar sumele alocate asistenţei medicale sunt
stabilite de Parlament. Finanţarea prin impozite generale nu presupune doar
existenţa unui sistem sanitar public, din banii colectaţi finanţându-se atât
furnizorii de sănătate publici, cât şi cei privaţi. Plata medicilor în acest sistem are
la bază fie capitaţia, fie salariul.
Avantaje ale sistemului de finanţare centrală:
- echitatea în finanţare
- acoperirea largă şi reglementată cu servicii de sănătate
- posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale
Dezvantaje ale sistemului de finanţare centrală:
- lipsa participării individuale la deciziile de finanţare
- lipsa de transparenţă în finanţarea unor costuri pentru servicii medicale adiţionale
- posibilitatea afectării finanţării sistemului medical de deciziile politice pe termen
scurt.
3. Sistemul de asigurări sociale de sănătate (de tip Bismarck) – este prezent în ţări
precum Germania, Franţa, Belgia, Japonia, Australia, Brazilia, Egipt, India şi are
ca principală sursă de finanţare contribuţiile obligatorii plătite de angajatori şi
 angajaţi. Fondurile adunate sunt dependente de numărul persoanelor active şi
cotizante, iar rezultatele sunt legate de echilibrul între numărul acestora şi cel al
beneficiarilor de servicii medicale. Acest lucru conduce la apariţia dificultăţilor în
perioadele cu rate înalte ale şomajului, atunci când scade numărul cotizanţilor,
fiind necesară intervenţia de la buget pentru a nu creşte prima de asigurare.
Asistenţa sanitară pentru categoriile de persoane ce nu activează pe piaţa muncii
(şomeri, pensionari, copii, elevi, studenţi) este suportată de stat. Fondurile
obţinute nu sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc în funcţie de capacitatea
financiară a cetăţenilor, indiferent de starea lor de sănătate, toţi trebuind să aibă
acces la îngrijirile medicale. Plata medicilor se face după numărul de prestaţii
acordate, existând astfel riscul consumului indus şi al inflaţiei de servicii.
Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
- transparenţa mai mare a contribuţiilor şi beneficiilor sistemului pentru cetăţean
- finanţarea sistemului medical este legată de nivelul veniturilor
- finanţarea este independentă de schimbarea priorităţile politice
Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
- reducerea bazei de contribuţii în perioadă de recesiune economică
- finanţarea este strâns dependentă de gradul de ocupare ori şomaj al forţei de
muncă
- impune costuri mai mari pentru agenţii economici.
4. Sistemele socialiste – au fost întâlnite în ţările cu acest sistem politic, având
următoarele caracteristici:
- serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecărui individ, fără
cheltuieli personale considerabile
- furnizarea serviciilor medicale cade în sarcina guvernului şi a organismelor sale la
nivel central şi local
- serviciile medicale preventive şi terapeutice sunt integrate, cu accent pe asistenţa
medicală preventivă
- resursele şi serviciile medicale sunt planificate centralizat
- politica sanitară este decisă de către autorităţile politice şi medicale centrale, fără
participarea cetăţenilor
- datorită caracterului limitat al resurselor, sistemul sanitar acordă prioritate
îngrijirii sănătăţii muncitorilor şi copiilor
- toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei autorităţi centrale
unice – Ministerul Sănătăţii
- activitatea medicală privată nu este interzisă, dar este supusă unor reglementări
drastice
- întreaga activitate medicală trebuie să se bazeze pe principii ştiiţifice, astfel încât
activităţile medicale paraştiinţifice sunt îngrădite.
Încă de la apariţia lor, sistemele medicale şi de asigurări medicale din întreaga lume
se confruntă cu o serie de probleme structurale:
- greşita alocare a resurselor financiare
 - inechitatea accesului populaţiei la serviciile medicale preventive, curative şi
recuperatorii
- ineficienţa cheltuirii fondurilor destinate sănătăţii
- creşterea explozivă a costurilor asistenţei medicale.
Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sănătate sunt:
- echitatea în finanţare
- gama de servicii pe care le acoperă
- gradul de acoperire a populaţiei
- eficienţa
- transparenţa
- libertatea de alegere
- accesibilitatea
- stabilirea finanţării
- procentul cheltuielilor din PIB pentru sănătate
- satisfacţia populaţiei faţă de îngrijirea sănătăţii

7. Metode şi tehnici de cercetare în sociologia medicală

Metoda este ansamblul de procese şi tehnici folosite în activitatea de cercetare

ştiinţifică. În sociologie metoda se referă la ansamblul procedeelor şi tehnicilor de
culegere şi prelucrare ale datelor empirice, în vederea confirmării sau infirmării unor
teorii sau ipoteze ştiinţifice.
Metodologia se referă la procesul de cercetare, la perspectiva teoretică adoptată în
procesul cunoaşterii realităţii de către cercetător. În sociologie, inclusiv în sociologia
medicală, sunt utilizate trei perspective metodologice complementare:
- perspectiva pozitivistă (studiază cauzele fenomenelor socio-medicale)
- perspectiva fenomenologică sau interpretativă (dezvăluie sensul actelor socio-
medicale)
- perspectiva critică (studiază structurile sociale opresive, inegalităţile sociale şi rolul
lor în dinamica vieţii socio-medicale).
Metoda de cercetare sociologică include următoarele elemente:
- enunţurile teoretice fundamentale admise ca referinţe pentru structura patradigmatică
a unei teorii ce se transformă în principii metodologice de abordare a realităţii
sociale.
- metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul,
ancheta, studiul de caz, experimentul clinic, trialurile clinice).
- tehnicile şi procedurile de prelucrare a datelor empirice, de ordonare, sistematizare şi
corelare a acestora, pentru dezvăluirea semnificaţiilor lor teoretice.
- procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică, pe baza
setului de date empirice, în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi
predicţii teoretice.
Cercetarea sociologică include următoarele etape:
- alegerea problemei, a temei de cercetare în funcţie de teoriile sociologice relevante şi
de experienţa de cercetare în domeniu
- studiul bibliografiei, pentru a afla ce alte cercetări s-au mai întreprins în domeniul
temei alese, delimitarea clară a obiectivelor cercetării
- operaţionalizarea conceptelor, care presupune:
- definirea conceptelor din punct de vedere teoretic
- meditaţia asupra diferitelor aspecte ale conceptului şi descompunerea sa în
dimensiuni ce acoperă sensul conceptului investigat
- elaborarea indicatorilor fiecărei dimensiuni
- selectarea unuia sau mai multor indicatori pentru fiecare dimensiune
- elaborarea de întrebări adecvate pentru a culege cu ajutorul lor informaţii
pertinente despre fiecare indicator
- stabilirea ipotezelor de lucru
- alegerea metodelor şi tehnicilor de investigaţie cele mai adecvate:
- observaţia propriu-zisă, care poate fi exterioară sau coparticipantă, cerectărtorul
implicându-se în viaţa grupului cercetat
- interviul, realizat direct sau prin telefon pe baza unui ghid de interviu
- ancheta, folosind chestionarul drept instrument de cercetare, care poate fi directă
sau indirectă (cu autocompletare)
- analiza documentelor sau analiza secundară a datelor înregistrate în biografii,
documente scrise personale sau instituţionale, statistici oficiale, etc.
- experimentul social care presupune analiza relaţiilor dintre variabila independentă
şi cea dependentă în grupul experimental comparat cu grupul de control, mai des
întâlnit în psihologie şi psihologia socială
- analiza de conţinut pentru desprinderea conţinutului tematic dominant prezent în
materiale scrise.
- construcţia instrumentelor de cercetare (chestionarul şi interviul) care trebuie să
îndeplinească două cerinţe majore:
- fidelitatea reprezintă capacitatea de a reproduce în mod consistent anumite
însuşiri constante ale mediului studiat. Un instrument de măsurare aplicat în mod
repetat la acelaşi obiiect va da aceleaşi rezultate de fiecare dată.
- Validitatea desemnează capacitatea instrumentului de măsurare de a dezvălui ceea
ce urmăreşte să obţină prin cercetare, precizia cu care datele empirice măsoară
dimensiunile conceptului cercetat.
- fiabilitatea anchetelor depinde de fiabilitatea instrumentului de cercetare
(chestionarul), respectându-se în acest sens următoarele norme:
- întrebările să nu fie prea generale şi imprecise
 - să se folosească un limbaj accesibil pentru subiecţi, să se elibereze de
prejudecăţile operatorului
- întrebările să fie lipsite de ambiguităţi
- cuvintele vagi, care atrag răspunsuri vagi, trebuie evitate
- evitarea întrebărilor care sugerează răspunsul
- utilizarea unor întrebări ocolitoare în cazul problemelor delicate, personale, intime
- evitarea întrebărilor ipotetice care dau şi răspunsuri ipotetice
- formularea atentă a întrebărilor referitoare la probleme şi situaţiipersonale,
stigmatizante
- evitarea întrebărilor ce afectează drepturile civile ale persoanei anchetate
- sporirea atenţiei la întrebările bazate pe memorie
- delimitarea universului de studiu şi a eşantionului, eşantionul reprezentativ
constituind o colecţie de cazuri din populaţia investigată, care din punct de vedere
statistic este tipică pentru populaţia respectivă.
- organizarea activităţii practice de cercetare, planificându-se desfăşurarea în timp a
studiului, procurarea şi distribuirea mijloacelor materiale şi stabilirea sarcinilor
fiecărui membru al echipei de cercetare.
- iniţierea şi realizarea studiului pilot, o modalitate de testare a validităţii şi fidelităţii
instrumentelor de culegere a datelor, familiarizarea operatorilor şi obţinerea de
sugestii pentru prelucrarea datelor. Poate include două etape: studiul pre-pilot, în care
se testează doar proiectul de chestionar sau interviu şi studiul pilot complet, în care se
verifică toate fazele cercetării, pe un grup mai mic decât eşantionul proiectat.
- culegerea datelor se realizează de către cercetător cu ajutorul metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor de cercetareaplicate populaţiei selectate în eşantion, reprezentând o
măsurare a unor variabile empirice stabilite prin procesul de operaţionalizare a
conceptelor. Pentru ca procesul de cercetare să fie eficient, datele trebuie să fie
fiabile şi valide, măsurarea fiabilă presupunând precizie şi lipsă de distorsionare
sistematică (bias).
- factori de variaţie a datelor culese, care determină precizia studiului, împărţiţi în mai
multe categorii:
- variaţie intra-observatori
- variaţie inter-observatori
- variaţia instrumentelor de măsurare
- variaţia subiecţilor