STRATEGIA FISCALĂ INTERNAŢIONALĂ

De Thierry Lamorlette şi Patrick Rassat

 Războiul fiscal mondial
 Finalul (dispariţia) paradiselor fiscale
 Noile oportunităţi

INTRODUCERE

Timpurile se schimbă. Internaţionalizarea vieţii economice a modificat profund sistemul

nostru de viaţă şi de gândire. Întreprinderile nu au scăpat nici ele acestor schimbări profunde.
Acolo unde de decenii, reţeaua de clienţi şi de furnizori era circumscrisă de multe ori unei singure
regiuni, astăzi, nu mai sunt firme, fie ele mici sau medii, care să nu fie dispuse să primească noi
porţiuni de piaţă sau să nu fie dornice să creeze noi locaţii de producţie în exteriorul teritoriului lor
naţional. Reducerea distanţelor legată de evoluţia transporturilor, de explozia dezvoltării
mijloacelor de comunicaţie şi de transferul de informaţii, au provocat dezintegrarea (explozia),
prin dizolvare, a spaţiilor naţionale.
Ori, în acelaşi timp, statele, pentru a-şi asigura financiar şi simbolic existenţa lor suverană,
nu mai au în general la dispoziţie decât câteva mijloace. În fapt, la începutul secolului XXI, într-un
climat în care competiţia economică tinde să fie substituită prin confruntarea militară, dar în
acelaşi timp, resurgenţele naţionaliste formează un contrapunct pentru tentativele de armonizare şi
unificare comunitare, suveranitatea naţională rezidă adesea în mod preponderent în singura
posibilitate de a ridica un import specific pe un teritoriu geografic bine definit, adică spaţial
delimitat.
Din punct de vedere istoric, internaţionalizarea reală a schimburilor economice îşi găseşte
momentul de început la finele celui de al doilea război mondial. De atunci, pe parcursul mai multor
decenii, reconstrucţia şi dezvoltarea au devenit cei doi parametrii fundamentali ai ţărilor
occidentale de sistem capitalist. Fiscalitatea schimburilor internaţionale a urmat această mişcare.
Negocierea şi ratificarea de convenţii pentru evitarea dublei impuneri, elaborarea unei doctrine
comune, cel mai adesea sub egida Organizaţiei de cooperare şi dezvoltare economică (OCDE),
pentru elaborarea unui cod de „bună conduită”, punerea în aplicare a armonizării europene, sunt
toate semne ale acestei perioade de „treizeci de ani fiscali glorioşi”.
În acest timp, de la finele anilor 70, ţările în curs de dezvoltare tind să îşi marcheze
diferenţele. Implementarea de sucursale şi filiale ale societăţilor internaţionale străine pe teritoriul
lor, le oferă posibilitatea să creadă că mecanismele de reducere a masei impozabile fiscale sunt
puse în operă pentru noii veniţi.
Crizele internaţionale legate de scumpirea energiei – în special a petrolului- nu par a
influenţa semnificativ căutările cu privire la o evoluţie fiscală favorabilă schimburilor naţionale.
Finele anilor 80 în schimb, modifică profund peisajul descris.
Criza de identitate cu multiple faţete – geopolitică, economică şi psihologică – în care au
intrat ţările puternic industrializate, anunţa bulversări cărora agenţii economici trebuiau să le facă
faţă.
Reapariţia de impulsuri protecţioniste, antagonismul comercial între cele trei noi mari
puteri (SUA; Japonia şi CEE), apariţia noilor naţionalisme, au creat condiţiile pentru această
schimbare de peisaj.
 Ori, fiscalitatea nu este doar un instrument de acoperire a cheltuielilor de stat prin încasări,
sub forma contribuţiilor obligatorii cerute agenţilor economici. Ea este şi un important instrument
de politică economică oferit statului pentru a apăra pe de o parte economia lor naţională
confruntată cu agresiunile externe şi pe de altă parte pentru a incita companiile naţionale să
cucerească segmente din piaţa externă. În acest caz, nu este nevoie să se reamintească politicile
vamale adesea învechite pentru a pune la punct mecanisme redutabile de disuasiune şi atac:
fiscalitatea devine un instrument de tactică şi strategie de război economic.
O confuzie aparentă, se adaugă acestei noi situaţii. Lupta contra evaziunii şi fraudei fiscale
internaţionale este în prezent în centrul multor analize. Dimensiunea la nivel mondial a traficului
de droguri, incită ţările afectate în sensul găsirii de mecanisme sofisticate cu vocaţiunea universală
de a penetra reţelele de spălare a banilor proveniţi din traficul cu stupefiante. Sistemele fiscal puse
în aplicare seamănă azi mai mult cu o formă de poliţie economică sau cu Interpolul specializat
decât cu o modalitate de reglare a pieţelor internaţionale. Ori, specificitatea acestor mecanisme nu
este decât aparentă: odată ce un stat le-a implementat, el poate să le utilizeze în mod generalizat,
supunând unor obligaţii împovărâtoare toate întreprinderile ce au activitate economică pe teritoriul
său. Pentru a face faţă la ceea ce poate fi considerat de un alt stat drept agresiune, acest stat poate fi
adus în situaţia de a lua în considerare pe acelaşi teritoriu măsuri de replicare şi protecţie a
întreprinderilor locale cu vocaţie internaţională, cu scopul de a-şi proteja propria economie
naţională.
Conflictul între companiile multinaţionale şi statele suverane din punct de vedere fiscal
există mai mult ca oricând.
Societatea fiscală internaţională a ştiut întotdeauna să păstreze locuri sigure şi atractive din
punct de vedere fiscal în cadrul relaţiilor internaţionale legale. Paradisele fiscale nu au existat decât
sub umbra tutelară a marilor puteri comerciale, existenţa şi chiar securitatea lor fiind asigurată de
aceste mari puteri. Totuşi, discursul şi practica cu privire la o moralizare a relaţiilor fiscale
internaţionale, puţin câte puţin, a ştirbit fascinaţia pentru aceste confederaţii, principate arhiduciale
şi pentru alte insule primitoare.
Anumite state, printre care şi cele cunoscute drept cele mai onorabile în ceea ce priveşte
legalitatea pură şi dură aplicată, au decis să atragă investitorii străini individuali sau instituţionali,
propunând mecanisme incitante fie pentru anumite categorii de activităţi, fie pentru localizarea în
anumite zone, anumite cartiere, unele activităţi fiind considerate veritabile offshore (pag 49).
Evaziunea fiscală există acum şi în centrul Bruxellului, cartiere ale >Londrei, la Dublin, şi nu doar
în insulele însorite din Caraibe.
Obiectul principal al prezentei lucrări este deci de a descrie în primul rând arsenalul din ce
în ce mai complicat al statelor care pun în practică arme de disuasiune sau de distrugere, apoi de a
evoca vechile porturi fiscale care, în viitoarele decenii vor pierde în opinia noastră cel puţin o parte
din atracţia lor, riscurile de a le utiliza fiind tot mai mari.
Vom examina în final noile forme de atracţie fiscală propuse de statele aflate „deasupra de
orice bănuială”.
De asemenea, autorii speră sincer, că va fi prezentată o perspectivă a noului mediu fiscal
internaţional.

TENTAŢII ŞI REPRESIUNI: MIJLOACE DE EVAZIUNE FISCALĂ, MECANISME ŞI

METODE DE LUPTĂ ANTI EVAZIUNE
 DEZACORDURI ALE CADRULUI JURIDIC

Fără urmă de dubiu, fenomenul cel mai marcant pe plan economic la finele secolului XX a
fost mondializarea schimburilor. În mod progresiv, ţările au trecut imediat după al doilea război
mondial de la o politică clar protecţionistă la o politică mai deschisă, destinată facilitării
schimburilor internaţionale de bunuri, servicii şi capitaluri.
Reprizele organizate în sânul GATT, consecinţă a scăderii semnificative a drepturilor
vamale, constituirea zonelor de liber schimb de tip AELE (Alianţa europeană pentru liberul
schimb)şi bine înţeles constituirea pieţei comunitare sunt dovada acestei dorinţe de deschidere şi
eu permis o dezvoltare semnificativă a comerţului internaţional.
În consecinţă, cvasitotalitatea statelor de azi sunt deschise comerţului şi investiţiilor
internaţionale. Economiile au devenit puternic interdependente, fiind legate între ele prin fluxuri
continue de devize şi capitaluri.
Această internaţionalizare a schimburilor a mers în paralel cu o multinaţionalizare
crescândă a întreprinderilor. Pentru a supravieţui mondializării schimburilor, întreprinderile s-au
dezvoltat puternic în afara graniţelor naţionale şi majoritatea îşi desfăşoară în prezent activitatea
industrială, comercială sau de servicii pe pieţele internaţionale prin intermediul reţelelor
interdependente de distribuţie, prin sucursale sau filiale. Internaţionalizarea activităţilor lor face
parte integrantă din strategia lor de creştere şi diversificare.
Având ca motiv internaţionalizarea schimburilor şi multinaţionalizarea întreprinderilor,
reglementările şi dispoziţiile de stat în vigoare în fiecare ţară au depăşit ca impact cadrul teritorial
naţional şi au început să se suprapună unele cu altele, dimensiunea internaţională supunând
schimburile şi întreprinderile unor reglementări ale mai multor ţări.
FIG 1: cauzele complexităţii fiscale internaţionale
Mondializarea schimburilor
Multinaţionalizarea întreprinderilor
Interpenetrarea reglementărilor ce se suprapun

Cele de mai sus se dovedesc a fi în mod particular adevărate în cazul domeniului fiscal.
Circulaţia bunurilor, personalului şi veniturilor a antrenat în unele cazuri fenomene de dublă
impunere, adică supunerea la mai multe impozitări sau scutiri de impozitare.
Internaţionalizarea schimburilor şi a activităţilor poate determina apariţia de cazuri de
dublă impunere pentru că pe de o parte, contribuabilul, având activităţi generatoare de venituri în
afara teritoriului naţional va fi impozitat în statul sursă a veniturilor, în statul de rezidenţă şi de
statele pe care le tranzitează până ca acel venit să îi parvină (dubla impunere juridică). Pe de altă
parte, putem avea dublă impunere şi în cazul în care un venit, transferat între doi rezidenţi din state
diferite, este impozitat la nivelul fiecărui rezident (dubla impunere economică).
Aceasta poate determina cazuri de non-impunere deoarece un venit, prin transferul dintr-o
ţară în alta, cu fiscalitate privilegiată, poate scăpa de impunere.
Confruntate cu această situaţie, statele au trebuit să decidă „cine ce impozitează” şi să
instituie noi mijloace de luptă contra evaziunii fiscale, integrând în acestea dimensiunea
internaţională a schimburilor şi a întreprinderilor.
Fiecare stat, făcând astfel dovada suveranităţii sale în materie fiscală, au stabilit în primul
rând care sunt condiţiile care fac ca o operaţiune să fie impozabilă pe teritoriul său. Acestea sunt
regulile de teritorialitate.
 În materie de impozite asupra societăţilor, Franţa aplică principiul teritorialităţii stricte sau
restrânse. În virtutea articolului 209 din CGI, doar beneficiile realizate în întreprinderile exploatate
în Franţa, prin intermediul unui sediu stabil, unui reprezentant fără personalitate profesională
distinctă de cea a întreprinderii sau în cadrul unui ciclu comercial complet se detaşează de alte
operaţiuni ale întreprinderii (serie de operaţiuni care formează un ansamblu coerent şi autonom),
intrând în masa impozabilă. Astfel, pentru toate teritoriile din afara Franţei, reimpunerea
rezultatelor pozitive sau negative este interzisă. De asemenea, calcului de impozite de forma
creditului de impozit asupra impozitelor plătite la nivel local este interzisă.
FIG 2: principiul teritorialităţii stricte sau restrânse
Societăţi stabile, reprezentând un ciclu complet comercial
Impozitarea veniturilor în Franţa
Excluderea impozitării veniturilor în Franţa

Franţa este singura ţară industrializată care aplică acest principiu. Celelalte ţări aplică
principiul mondializării veniturilor, adică societăţile sunt supuse impozitării pe o bază mondială,
prin impozitarea tuturor veniturilor lor, cu sursă naţională sau străină, din moment ce aceste
venituri sunt realizate de întreprinderi stabile. Trebuie notat că în materie de impunere a veniturilor
persoanelor fizice, Franţa a optat principiul impunerii veniturilor mondiale.
FIG 3: Principiul mondializării
Ţara A aplică principiul mondializării
Societatea A
Sucursală sau locaţie stabilă
Impunerea veniturilor în ţara A

Pentru a determina cine ce impune, statele, pe lângă acest demers unilateral de a da reguli
naţionale de teritorialitate, au adoptat un demers mai contractual, semnând convenţii internaţionale
bilaterale pentru a evita cazurile de dublă impunere şi pentru a lupta contra evaziunii fiscale, sursă
de non-impunere sau în orice caz de sub-impunere.
Trebuie subliniat, pe de o parte, că redactarea acestor convenţii a trebuit să depăşească
greutăţile cu privire la un limbaj diplomatic puţin compatibil cu claritatea tehnică necesară şi, pe
de altă parte, originile istorice ale acestor texte, destul de îndepărtate (peste 50 de ani) nu mai ţin
cont în prezent de realitatea actuală complexă (în special în ceea ce priveşte transferul de
tehnologie).
Lupta contra evaziunii a fost în primul rând condusă într-o manieră independentă de
administraţiile financiare, fiecare încercând să se doteze cu un set de reglementări specifice.
Primul text dedicat acestor probleme este american, fiind vorba de secţiunea 482 a IRC
(Codului intern de venituri, echivalent cu Codul general de impozite francez) (conform pag. 60).
Franţa va oferi propria interpretare a acestui text în articolul 57 al CGI (codului general de
impozite francez). Apoi, administraţia americană va efectua muncă de pionierat prin elaborarea
subcapitolului F. (conform pag 84). Articolul 238 A al CGI (conform pag 67) va fi în final votat,
legiuitorul francez improvizând prin redactarea articolului 209 B al CGI (conform pag 75).
În ciuda unor diferenţe, ne putem da seama că toate aceste articole au recurs la aceleaşi
mecanisme.
Acest fapt poate fi explicat prin aceea că, indiferent de ţară, relaţiile între administraţiile
fiscale şi contribuabili sunt aceleaşi. Pe de o parte, contribuabilul încearcă să plătească cât mai
puţine impozite şi de aceea încearcă uneori să îşi sporească cât mai mult posibil cheltuielile
deductibile pentru a-şi diminua masa impozabilă, să îşi diminueze producţia taxabilă şi să
plătească impozitul pe profit la nivelul cel mai scăzut posibil de taxare.
Pe de altă parte, administraţia doreşte să impoziteze maximum de profit. Verifică deci
deductibilitatea cheltuielilor contribuabilului, verificând şi declararea tuturor veniturilor sale
impozabile. În cazul unor operaţiuni discutabile, administraţia va avea tendinţa de a aplica
principiul culpabilităţii contribuabilului, ceea ce se traduce prin schimbarea, de fiecare dată când e
posibil, a celui ce trebuie să aducă dovezi.
Ilustrarea relaţiilor între contribuabili şi autorităţi, aşa cum apar ele în figura 4, nu trebuie
să ne facă să uităm că uneori în urma unor asemenea incidente, contribuabilul a beneficiat de un
regim derogatoriu favorabil.
Această schemă de principiu e valabilă în toate cazurile când statul are ca prioritate
principală să aducă la bugetul general maximum de venituri fiscale pentru a îşi acoperi cheltuielile.
El poate să urmărească prin intermediul fiscalităţii şi alte obiective şi să facă în acest sens
din fiscalitate un instrument de politică economică, industrială sau socială; în acest caz ordinea
priorităţilor sale se va schimba.
FIG 4 conflictul latent în determinarea veniturilor impozabile
Impozite
Produse
Pierderi
Profit
Contribuabil
Administraţie

CAPITOLUL II: CUM POT ÎNTREPRINDERILE SĂ OBŢINĂ PROFIT DIN

DISCONCORDANŢELE FISCALE NAŢIONALE
SECŢIUNEA I: MANIPULĂRILE INTRA-GRUPURI
A) TRANZACŢIILE BAZATE PE BUNURI

Tranzacţiile bazate pe bunuri sunt cele mai frecvente în viaţa întreprinderii. Ele pot uşor
permite un transfer de beneficii printr-o simplă manipulare (majorare sau reducere) a preţului de
vânzare sau de cumpărare a mărfurilor care circulă între întreprinderi.
Astfel, vânzarea unui produs către o filială situată într-o ţară cu o impunere mai slabă ca
Franţa, pentru un preţ mult redus, permite reducerea bazei impozabile în Franţa, impunerea slabă
asupra filialei permiţând acceptarea creşterii masei impozabile a filialei, rezultată în urma
tranzacţiei (conform tabelului 1). Per total, în urma acestei operaţii se produce o economie destul
de importantă de impozit de plată.
Din contră, o societate situată într-o ţară cu impunere slabă, va vinde produse societăţilor
apartenente situate în ţări cu impunere mare, la un preţ foarte ridicat, pentru a diminua marja
acestora, în momentul revânzării către consumator.
O schemă azi foarte cunoscută, în materie de transfer al profitului prin intermediul
manipulării preţurilor constă pentru o societate mamă franceză interesată în vinderea produselor
sale către o ţară cu fiscalitate puternică, în trecerea acestora printr-o filială elveţiană. Societatea
franceză va vinde produsele către filiala elveţiană la un preţ redus iar aceasta va revinde către
structura din ţara cu impunere ridicată la un preţ foarte mare. Va rezulta o reducere a impozitului
datorat de cele două societăţi puternic impozitate, creşterea bazei impozabile pentru structura din
Elveţia, fapt ce e în final neglijabil deoarece impozitarea în acest caz este mult mai redusă decât
cea aplicabilă economiei globale.
TABEL 1: Manipularea preţului de transfer, operaţiunile de cumpărare şi vindere
Franţa (taxa medie efectivă de impozitare: 35%)
Ţara X (taxa medie efectivă de impozitare: 20%)
Societatea mamă vinde către filială un produs şi aceasta plăteşte un preţ.
Situaţia normală
Trezoreria franceză = 68
Trezoreria X = 10
Total impozit la nivel mondial = 78
Manipularea preţului
Transfer de beneficii (190)
Pierdere de substanţă în trezoreria franceză = - 64,6
Câştig potenţial în trezoreria ţării X = 38
Total impozit la nivel mondial = 51,4
D= debit
CR= cont de rezultate
C= credit
PR= preţ de cost
PV= preţ de vânzare
PA= preţ de cumpărare
IS= impozitul datorat de societate

Acest tip de operaţiuni este în mod evident în defavoarea administraţiei franceze deoarece
se traduce printr-o reducere netă a veniturilor sale.
Acesta e motivul pentru care administraţiile caută într-o manieră generală să găsească
soluţii de redresare a acestor operaţiuni fără să facă apel la un preţ de deplină concurenţă, preţ
practicat între întreprinderi independente pentru tranzacţii date (este principiul lungimii braţului de
la anglo-saxoni). Administraţia a recurs la diferite metode pentru a determina acest preţ.
Prima metodă, care după OCDE ar trebui aplicată ori de câte ori e posibil, se bazează pe
facerea referirii la tranzacţiile uzuale de pe piaţă.
Uneori ea este greu de aplicat deoarece presupune existenţa unor tranzacţii comparabile,
adică în cazul tranzacţiilor cu bunuri, a unor tranzacţii cu bunuri de aceeaşi natură, în condiţii
identice de vânzare: vânzarea intervenind deci la acelaşi stadiu al procesului de producţie şi
făcându-se pe pieţe comparabile.
O a doua metodă este cea care se raportează la preţul de vânzare al unui cumpărător
independent. Preţul de deplină concurenţă se determină pornind de la preţul la care marfa, care a
fost achiziţionată de un vânzător e revândută unui cumpărător independent. Acest preţ este apoi
diminuat cu marja corespunzătoare ţinând cont de riscul asumat de vânzător, serviciul prestat şi
finanţarea stocurilor.
A treia metodă, utilă în special pentru determinarea preţului pentru produsele semifinite sau
în cazul acordurilor de sub-legături în cadrul grupului, este metoda bazată pe preţul de revenire
(complet sau total). Pentru a determina preţul de deplină concurenţă, reţinem preţul de revenire ala
cum rezultă el din contabilitatea analitică (se pune în acest caz problema diferenţelor dintre
reglementările contabile), la care adăugăm marja de profit a producătorului.
 În afara acestor metode care îşi arată limitele în ceea ce priveşte produsele cu valoare
adăugată mare şi cele ce încorporează tehnicitate ridicată, SUA au dezvoltat analiza funcţională. Se
referă la considerarea grupului în dinamica sa internă pentru a determina funcţiunea economică a
fiecărei entităţi (rol, responsabilităţi, risc asumat). Această metodă implică din partea
administraţiei care o aplică o mare putere în termenii colectării şi prelucrării informaţiei. În prezent
pare puţin probabil ca administraţiile europene să fie suficient de bine înarmate pentru a putea să
utilizeze această metodă, dar această remarcă trebuie să ţină cont şi de faptul că ele vor face totul
pentru a ajunge la nivelul la care să o poată utiliza.
Trebuie notat faptul că o tranzacţionare de bunuri care nu se face la preţul deplinei
concurenţe, nu duce întotdeauna la o redresare. Aceasta depinde în mod esenţial de circumstanţele
tranzacţiei şi de existenţa sau nu a unei justificări reale, în cadrul unei gestionări normale, a
manipulării preţurilor.
Deci, faptul că o întreprindere realizează o cumpărare sau o vânzare după o altă
întreprindere cu care are legătură (două societăţi aparţinând aceluiaşi grup) la un preţ majorat sau
micşorat, se poate justifica prin imperative de ordin comercial şi în acest caz nu se va încadra în
categoria de transferuri anormale de beneficii.
De asemenea, o societate poate decide să vândă anumite produse sub preţul pieţei pentru a-
şi creşte beneficiile globale obţinute din relaţia cu anumiţi clienţi (strategie cunoscută sub numele
de preţ de strigare) sau să acorde reduceri importante în funcţie de volumul de afaceri negociat cu
un client sau altul.
Din potrivă, o societate care fabrică un produs sub o anumită marcă comercială şi vinde o
parte din producţia sa proprietarului mărcii la un preţ de vânzare inferior celui practicat faţă de
ceilalţi clienţi ai săi va avea dificultăţi în a-şi justifica interesele.
Într-o manieră generală, nu va fi vorba de o redresare în cazul în care întreprinderea este
capabilă să furnizeze administraţiei toate informaţiile necesare pentru a arăta caracterul normal al
operaţiei, motivaţiile de altă natură decât fiscală care sunt în spatele acelei operaţiuni şi efectele în
contrapartidă care au rezultat. Întreprinderea trebuie să facă în primul rând dovada unei bune
justificări a operaţiunii din alt punct de vedere decât fiscal. În consecinţă, toate manipulările
preţului de transfer trebuie să facă obiectul constituirii unui dosar serios şi precis de către
întreprindere, indicând alegerile sale de gestiune şi explicând strategia aplicată.

B) TRANZACŢIILE BAZATE PE PRESTĂRILE DE SERVICII

Se pot distinge trei tipuri de transferuri:
 Tranzacţiile cu privire la transferul de tehnologii şi mărci
 Acordurile de contribuţii la cheltuielile de cercetare şi dezvoltare efectuate între
întreprinderi asociate
 Centrele de servicii comune
1) Tranzacţiile cu privire la transferul de tehnologii şi mărci
Redevenţele stipulate prin contract sunt în principiu stabilite cu scopul de a remunera
societatea din cadrul grupului care a suportat cheltuielile de cercetare şi de punerea la punct (în
general societatea mamă sau o unitate de cercetare). Poate fi vorba de concesionarea unei licenţe
de exploatare a unui brevet, a unei proceduri sau formule de fabricare, de asistenţă directă în
anumite domenii tehnice, ştiinţifice sau comerciale.
Toate aceste operaţiuni pot fi ocazii de transfer de beneficii pe baza unei manipulări a
costurilor.
 Societatea aflată într-un stat cu impozitare redusă, facturează unei societăţi situate într-o
ţară cu nivel al impozitelor ridicat, servicii şi prestaţii la un preţ ridicat. Astfel, acest transfer se
traduce pentru societatea din ţara cu impozite mari într-o creştere a cheltuielilor şi astfel într-o
reducere a masei impozabile. Creşterea impozitului datorat de societatea prestatoare, ţinând cont
de nivelul scăzut de impozitare, este mult inferioară economiei realizate astfel.
Nici aceasta, acest tip de manipulări, nu poate fi restabilit (exclus) de administraţii decât
dacă acestea pot demonstra caracterul excesiv al redevenţei. Astfel, o societate care varsă unei
filiale străine sume pe care ea alege să le prezinte într-o manieră discreţionară şi unilaterală, se
poate considera că transferă către filiala sa o parte din beneficiile proprii, deoarece nu a stabilit că
aceste sume remunerează servicii efectiv prestate.
Din potrivă, dacă o societate plăteşte redevenţe foarte mari dar care pot fi considerate drept
normale în condiţiile serviciilor prestate în contrapartidă, prin comparaţie cu cele realizate de alte
întreprinderi concurente, ea nu va putea fi acuzată de transfer anormal de beneficii.
Bine înţeles, administraţia utilizează metodele descrise mai jos.
Deoarece face referire la tranzacţii uzuale, ea trebuie să ţină cont de condiţiile de
exploatare legate de pieţele la care se referă, precum şi de zona geografică în care drepturile pot fi
utilizate.
Metoda analizei funcţionale este în mod particular utilă pentru a contracara fenomenul
localizării brevetelor în zone izolate, în ţări cu o slabă impozitare în condiţiile în care ele au fost
concepute şi dezvoltate pentru a fi utilizate în alte ţări (vezi pag 29).

2) Acordurile de contribuţii la cheltuielile de cercetare şi dezvoltare efectuate între

întreprinderi asociate
Adesea se întâmplă ca societăţile să semneze între ele un acord de partajare a costurilor:
societăţile semnatare ale acordului împart costurile şi riscurile legate de activitatea de cercetare –
dezvoltare.
Cea mai mare parte a timpului, acordul se traduce prin fixarea unei contribuţii forfetare
pentru fiecare membru al grupului, mai mult sau mai puţin legat de costul efectiv al operaţiunii
analizate. În contrapartidă, fiecare participant va avea parte la o parte echitabilă din rezultatele
cercetării.
Pentru a nu risca să fie catalogate drept transfer indirect de beneficii, trebuie să existe un
raport echitabil între costurile pe care fiecare membru al acordului le va suporta şi beneficiile pe
care le va avea: aceasta se face prin aplicarea principiului deplinei concurenţe, prin metodele
cunoscute.
Pentru a concluziona, trebuie precizat că legislaţia americană a pus la punct noi cerinţe cu
privire la acordurile de suportare în comun a costurilor.
Filialele incluse în partajarea costurilor trebuie să fie în mod exclusiv acelea ale căror
produse sunt privite în mod direct de cercetarea şi dezvoltarea în curs. Punerea la punct a mărcilor
şi a altor elemente necorporale este exclusă din câmpul de aplicaţie a partajării costurilor.
Proporţionalitatea între costurile suportate şi beneficiile realizate trebuie să fie evaluată pe baza
unor criterii foarte exacte.
Participanţii trebuie să poată fabrica produsele prin utilizarea dreptului de proprietate care
le e acordat într-o anumită zonă geografică dată, o previziune trebuie făcută cu privire la
beneficiile susceptibile de a fi generate de fiecare dintre participanţi. În fine, intrările şi ieşirile din
acordul de partajare trebuiesc precizate şi controlate.
TABELUL 2: manipularea preţurilor de transfer, operaţii cu privire la servicii
 O societate franceză deţine în Franţa un departament de strategie. Salarii: 1500000
Societatea franceză creează o societate în ţara X, care angajează personal, prealabil alocaţi
departamentului de strategie.
Societatea mamă oferă servicii filialei din tara X contra onorarii.
Trezoreria franceză: pierdere potenţială 2210000 (34% din 6500000)
Trezoreria din tara X: câştig 1200000 (20% din 6000000)
Câştig potenţial din impozitul datorat pe plan mondial = 1010000
(1) creşterea postului salarii ca urmare a distanţei şi costului vieţii în ţara X
D= debit
C= credit
CR= contul de rezultate
IS= impozitul societăţii

3) Centrele de servicii comune

Pentru multe întreprinderi este interesant din punct de vedere al eficacităţii şi economiei de
scară, de a localiza într-un singur loc un serviciu comun pentru toţi membrii grupului.
Poate fi vorba de servicii cu caracter administrativ (programare, coordonare, control
bugetar, servicii informatice, contabilitate, consultanţă financiară, traducerea documentelor, etc)
sau cu caracter tehnic sau comercial (de exemplu asistenţă în domeniul producţiei, achiziţiilor,
desfacerii, etc) sau de servicii legate de gestionarea personalului (recrutare, formare, etc).
Aceste prestaţii dau naştere la plata de taxe de management, taxe tehnice sau taxe
comerciale care pot fi instrumente de transfer de beneficii.
Şi în acest caz, administraţia va aprecia caracterul normal al tranzacţiilor cu privire la
serviciile prestate. Notăm că se va face distincţie între serviciile şi prestaţiile care ar fi putut fi
oferite de societăţi independente (caz în care se pot lua în calcul elemente de comparaţie) şi
prestările de servicii legate de sistemul de control de gestiune specific, caz în care remunerarea
poate face obiectul unui sistem de calcul forfetar.

C) OPERAŢIUNI DE FINANŢARE

Doar tranzacţiile anterior evocate sunt considerate transferuri de beneficii de către

administraţiile fiscale.
Totuşi, noţiunea de preţ de transfer poate fi prezentată de o manieră mult mai amplă. De
fapt, alte operaţiuni pot da naştere la transferuri de beneficii. Sunt operaţiunile pe care le vom
detalia în continuare.
1. împrumuturile

În cadrul grupurilor de societăţi, operaţiunile de împrumuturi pot să fie ocazii de transferuri

de beneficii. Împrumutătorul este remunerat cu o dobândă excesivă sau împrumutatul varsă o
dobândă la un nivel inferior nivelului normal.
Într-o manieră generală, dacă o societate acceptă să ofere împrumuturi unei societăţi
străine, fără dobândă sau cu o dobândă redusă, ar trebui să includă în beneficiile impozabile ale
societăţii franceze o dobândă corespunzătoare taxelor normale care ar fi fost practicate, deoarece
nu există o contrapartidă reală în beneficiul societăţii.
 Este cazul unei societăţi franceze care consimte să împrumute unei filiale din străinătate, pe
parcursul mai multor ani consecutivi, în mod gratuit, şi care nu poate face dovada faptului că
renunţarea la dobânda cuvenită s-ar datora existenţei unor beneficii în contrapartidă.
În acest domeniu, administraţia ar putea să utilizeze încă metodele tradiţionale de evaluare
a preţului de concurenţă deplină şi mai precis metoda evaluării la situaţia normală de pe piaţă,
făcând referire la taxele percepute pe piaţă pentru tranzacţii similare, ţinând cont de creşterile de
preţ, de durată, de obiect, de garanţiile oferite şi de capacităţile financiare ale întreprinderii.

2. Sub – capitalizarea

O formă sofisticată de transfer de beneficii prin intermediul dobânzilor este sub-

capitalizarea.
Schema constă în crearea unei filiale cu un capital mult inferior nevoilor sale ţinând cont de
activitatea sa, societatea mamă urmând să finanţeze activitatea filialei, prin intermediul unui
împrumut pe termen lung, cvasi-permanent şi generator de dobânzi.
În acest caz ne aflăm, chiar dacă este vorba de o decizie de gestiune, în cadrul unei situaţii
în care structura este cea a unui transfer de beneficii de la filială la societatea mamă.
Această metodă e uneori utilizată pentru a schimba controlul taxelor sau pentru a beneficia
de un sistem fiscal mai avantajos pentru dobânzi decât ar beneficia pentru impozitul pe dividende.
Sub-capitalizarea este tot mai mult controlată de administraţiile fiscale, mai ales ca urmare
a raportului OCDE din 1987 pe această temă.
Tabelul 3: Manipularea preţului de transfer, operaţiuni financiare
Franţa: taxă medie efectivă de impozitare 34%
Ţara x: taxă medie efectivă de impozitare 20%
Societatea mamă oferă un împrumut şi filiala achită dobânzi
Împrumut de 100000 la dobândă de 10%
Produse financiare 10 000
Rezultat 10000
IS= 3400
Cheltuieli financiare= 10000
Rezultat= -10000
Câştig potenţial de IS= 2000
Total IS mondial = 3400 (Câştig potenţial de IS= 2000)
În cazul unei dobânzi nule
Venituri financiare = 0
Cheltuieli financiare = 0
IS=0
Transfer de beneficii
Câştig potenţial de IS= 0
Trezoreria franceză = -3400
Trezoreria ţării x =2000 câştig potenţial datorat reducerii deficitului
Total IS mondial = 0 (Câştig potenţial)
D=debit
C0credit
CR=cont de rezultate
IS= impozitul perceput de la societate
 FIG. 5: Subcapitalizarea
Societatea mamă acordă un împrumut pe termen lung=transfer de beneficii
Filiala subcapitalizată : dobânzi deductibile la nivelul filialei

3. Renunţarea la creanţe

Renunţarea la creanţe de către societatea mamă îi oferă acesteia o serie de beneficii. Pe de o

parte, renunţarea la creanţe când este deductibilă fiscal va genera o reducere a rezultatului fiscal şi
pe de altă parte permite societăţii mamă să ajute financiar filiala.
FIG.6 Abandonarea creanţelor
Franţa: taxă medie efectivă de impozitare 34%
Ţara x: taxă medie efectivă de impozitare 20%
Societatea mamă abandonează creanţele sale asupra filialei
Rezultat=-100000
Pierdere excepţională=100000
Rezultat=100000 C
La filială: rezultatul=100000
Rezultat=100000 D
Profit excepţional=100000
Câştig potenţial mondial de IS= 14000
Trezoreria franceză= -34000
Trezoreria ţării X= +20000
Administraţiile financiare nu critică renunţarea la creanţe în sine, dar supraveghează ca
aceasta să nu se efectueze cu scop exclusiv fiscal.
În fapt, aceasta permite adesea efectuarea de transferuri de beneficii către ţările cu
fiscalitate mai favorabilă, diminuând cheltuielile excepţionale ale societăţii mamă situate în ţara cu
impozitare mai puternică, prin abandonarea creanţei, în timp ce creşterea veniturilor excepţionale
ale filialei nu e importantă, ţinând cont de nivelul redus al impozitării şi de economia de impozite
de plată făcută de societatea mamă.
Dacă acest caz este prezent, administraţia financiară va refuza deductibilitatea rezultată din
abandonarea creanţei la societatea mamă, cu condiţia ca aceasta să nu poată demonstra că din acea
cedare a avut şi ea beneficii.
E general admis, cel puţin în Franţa, că societatea mamă acţionează în propriul interes dacă
abandonează o creanţă pentru a îmbunătăţii situaţia unei filiale aflate în dificultate, dar regimul
fiscal aplicat diferă în funcţie de măsura în care renunţarea la creanţa respectivă este din motive
comerciale (pentru a menţine debuşeele deţinute sau sursele de aprovizionare) sau e din motive pur
financiare.
În cazul operaţiunilor comerciale, cedarea creanţei dacă este firească devine cheltuială
deductibilă din rezultatul societăţii mamă şi un profit impozabil pentru filială.
În cazul unui ajutor financiar, fără motivaţie comercială, pierderea nu e deductibilă la
societatea mamă în măsura în care renunţarea la acea creanţă nu îi creşte valoarea participaţiei în
filială. Avem astfel trei cazuri. Fie filiala este în situaţie netă negativă şi întârzierea plăţii datoriei
determină renunţarea la creanţă, caz în care abandonarea creanţei este integral deductibilă.
 Fie, filiala e în situaţie netă pozitivă o dată ce s-a renunţat la creanţă. Partea din renunţare
care contribuie la crearea aceste situaţii nete pozitive nu e considerată deductibilă (vom menţiona
totuşi că societatea mamă este îndreptăţită să deducă din rezultatele impozabile partea din
renunţare corespunzătoare procentajului deţinut de asociaţii care nu au participat la abandonarea
creanţelor).
Fie, societatea se află într-o situaţie netă pozitivă înaintea renunţării la creanţe. În acest caz
renunţarea la creanţă nu e deductibilă.
Un ultim punct, abandonarea de creanţe între filială şi societatea mamă sau între societăţi
surori nu e niciodată deductibilă în cadrul unui ajutor financiar.

4 – Garanţiile aduse de societăţile mamă la filialele lor

Faptul că o societate franceză a dat filialelor sale garanţii fără a percepe o remuneraţie
pentru acest serviciu poate constitui un transfer de beneficii.
La fel, dacă o societate mamă garantează un împrumut al filialei permiţând acesteia să îşi
menţină sau să îşi sporească debuşeele, ea îşi va salva propriile interese comerciale.
Totuşi, dacă filiala se confruntă cu importante dificultăţi financiare, garanţia adusă de
societatea mamă nu va fi considerată transfer de beneficii.

SECŢIUNEA 2: INTERPUNERILE DE STRUCTURI

Vom intra acum într-un domeniu în care întreprinderile se află adesea la limita fraudei şi
riscă mai mult decât în cazul manipulărilor inter-grup, penalizări (redresări) din partea
administraţiilor.

A. Recurgerea la societăţile de tip Holding

Recurgerea la holdinguri prin crearea de holdinguri intermediare sau transformarea

societăţii mamă în holding a devenit în prezent foarte uzuală în cadrul grupurilor internaţionale.
În fapt, multe state acordă un regim fiscal privilegiat holdingurilor, deoarece acestea sunt
pentru grup o sursă de avantaje fiscale. Ele permit o cumulare a dividendelor filialelor la nivelul
holdingului care are la acest nivel un regim fiscal mai atenuat (uneori nul). Ele sunt supuse unor
taxe în general mai reduse decât taxele aplicabile în ţările lor. Unele regimuri fiscale mergând până
acolo încât le scutesc de plata impozitului pe plus valoarea rezultată din cedarea titlurilor de
participare. În aceste condiţii, ele constituie un bun mijloc de a reduce impozitele grele ale
grupului, toate filialele făcând să cumuleze (urce) beneficiile proprii până la ele.
O asemenea cumulare curent utilizată este cea de trecere printr-un holding din Ţările de Jos
deţinut de o societate comercială din Antilele Olandeze. Acestea fiind un paradis fiscal, societatea
comercială este aproape scutită de impozite. Toate profiturile pot urca spre holdingul olandez sub
forma dividendelor scutite de impozite şi chiar, în mod convenţional, a reţinerilor la sursă la
nivelul Antilele Olandeze.
Dividendele pot fi plasate în Ţările de Jos de societatea holding fără a fi impozitate
produsele realizate. Holdingul poate să le distribuie şi propriilor acţionari pe care îi vom considera
situaţi în Franţa. Distribuirea este scutită de toate reţinerile la sursă din 01.01.1992 (înainte taxa de
impozitare era fixată prin convenţie bilaterală la 5%).
În Franţa, dividendele sunt supuse regimului societate mamă-filială, şi sunt deci exonerate.
 Deci, profiturile societăţii din Antilele Olandeze sunt transferate în Franţa fără a fi
impozitate.

B. Interpunerea de societăţi ecran sau intermediare

1. Societăţile ecran

Societăţile ecran (base company) sunt societăţi instalate în statele cu fiscalitate privilegiată,
neavând funcţie comercială asociată, dar fiind create pentru a fi destinaţia beneficiilor grupului,
fiind protejate astfel de fiscalitatea aplicabilă în statele beneficiarilor. Scopul lor este de a pune la
adăpost veniturile şi de a reduce astfel impozitele datorate în ţările de domiciliu ale
contribuabililor.
Protejarea veniturilor de către societatea ecran poate fi la primul nivel.
Venitul e sustras impozitării în ţara de rezidenţă a contribuabilului prin simpla existenţă a
societăţii ecran ca entitate recunoscută ca atare în ţara în care e rezidentă. Veniturile transferate
sunt sustrase impozitării normale a venitului mondial căreia ar fi supus contribuabilul beneficiar al
acestor venituri în marea majoritate a ţărilor. Acest avantaj nu e contrabalansat prin impozitare la
nivelul societăţii ecran, deoarece în determinarea cu grijă a locului în care societatea ecran este
plasată şi în organizarea sa, s-a avut grijă ca acesta să fie puţin impozitată sau scutită de
impozitare.
Acest avantaj fiscal nu există decât în măsura în care veniturile nu sunt distribuite.
Dacă societatea ecran procedează la efectuarea unui transfer sau la o distribuire de venituri
către contribuabili, ele devin impozabile, de obicei la nivelul la care sunt impozitate dividendele.
Astfel, avantajul fiscal iniţial e suprimat.
Rămâne totuşi posibilitatea de a evita acest impozit sau cel puţin de a-l reduce prin
practicarea unei disimulări la un al doilea nivel. Principalele proceduri care au acest efect sunt:
 distribuirea veniturilor sub o formă care beneficiază de exonerare
conform unor prevederi din cadrul convenţiilor bilaterale
internaţionale sau conform legislaţiei interne:
FIG 7. Societatea ecran
Societatea sursă a venitului
Societatea ecran
Distribuirea sub formă exonerată
Vânzări ale părţilor sale de către acţionar
Concesionări de împrumuturi către întreprinderea acţionarului
Reinvestirea în străinătate
 reinvestirea în străinătate a veniturilor adăpostite în societatea ecran
 acordarea de împrumuturi către societatea acţionarului
 vânzarea de către acţionar a părţii sale din societatea ecran, generând
astfel plus valoare neimpozabilă sau slab impozitată în cazul în care
alegerea ţării de rezidenţă a societăţii ecran a fost făcută bine.

2. Societăţile intermediare

În acelaşi mod, grupul poate pune în funcţiune societăţi intermediare, cu unicul scop de a-i
permite să beneficieze de un regim fiscal avantajos sau de dispoziţii favorabile ale unor convenţii
fiscale bilaterale.
 Aceste societăţi nu au nici un alt motiv de existenţă decât necesitatea de a permite
tranzitarea prin ele a unui venit pentru care beneficiul este, din punct de vedere economic, primit
de o persoană cu domiciliul în alt stat, acest beneficiar neavând în alt caz dreptul de a beneficia de
acele reglementări fiscale avantajoase.
Crearea de societăţi intermediare pentru a beneficia de avantajele fiscale prevăzute în
convenţii este o variantă des utilizată în ultima vreme.
Am calificat acest fenomen ca Treaty shopping. Este vorba de punerea în scenă a unei
întregi strategii constând în realizarea unui lanţ de societăţi situate în ţările care oferă maximul de
avantaje convenţionale, precum şi transferul cel mai economic posibil al beneficiilor, din punct de
vedere fiscal.
Utilizarea metodei calificată ca „trambulină” în jargon fiscal, permite ca societatea
intermediară să fie impozitată în totalitate în statul său de rezidenţă, şi să transfere, prin plata de
dobânzi sau comisioane diverse, veniturile către o altă societate intermediară, şi aşa mai departe.
FIG 8: societăţile intermediare
Stat al beneficiarului
Convenţie sau lipsă a unei convenţii
Stat al societăţii intermediare
Convenţie sau lipsă a unei convenţii
Stat sursă
Traseul parcurs de venituri

Puse în faţa acestui fapt, convenţiile bilaterale au fost dezvoltate în sensul includerii de
clauze vizând limitarea folosirii abuzive a convenţiilor, printr-un sistem de excluderi punctuale sau
mai generale cu privire la categorii specificate de persoane fizice sau comerciale (de exemplu,
excluderea convenţiilor holdingurilor luxemburgheze).

C. Punerea în funcţiune a unor structuri specifice

1. punerea în funcţiune a „societăţilor captive”

Societăţile captive de reasigurare sunt incluse în organigrama grupului pentru a folosi în

mod convenabil legislaţia care interzice deducerea din masa impozabilă a provizioanelor pentru
propriul asigurator, aşa cum e în cazul Franţei.
Existenţa lor se bazează pe posibilitatea de a realiza operaţiuni de reasigurare. Prin aceste
operaţiuni, asiguratorul transmite unei alte persoane (reasiguratorul) riscul pe care îl suportă în
schimbul plăţii unei prime (cu toate că din punct de vedere legal el va fi în continuare responsabil
pentru acest risc). În aceasta se găseşte o posibilitate evidentă de transfer de beneficii, primele de
asigurare plătite fiind deductibile pentru societatea care face apel la „societatea sa captivă”. În
plus, societăţile captive beneficiază în mod normal de un regim fiscal privilegiat ca urmare a unei
alegeri raţionale a ţării în care sunt create.
Ţările care le autorizează şi care le asigură cele mai multe beneficii din punct de vedere
fiscal sunt în mod cert paradisele fiscale ca Jersey, Guernesey, Insulele Bermude sau Insulele
Caiman. Şi alte ţări considerate mai „respectabile” din punct de vedere fiscal, le asigură o serie de
avantaje fiscale. Astfel de ţări sunt Luxemburg (unde provizioanele deductibile pot fi înregistrate
în contrapartidă cu primele primite) sau Irlanda (unde societăţile captive beneficiază de un regim
favorizant din partea International Financial Service Center, situat în Dublin, conform cap. 11,
secţiunea 1: Zonele financiare din docurile Dublinului, pag 193).
 2. punerea în funcţiune a societăţilor financiare ale grupului

Poate fi interesant din punct de vedere fiscal pentru un grup să înfiinţeze o filială, aşezată
cu grijă într-un anumit loc, care să fie însărcinată cu efectuarea serviciilor financiare şi bancare
necesare grupului.
De fapt, o serie de ţări acordă regimuri fiscale privilegiate acestor structuri. Este în special
cazul Ţărilor de Jos şi a Luxemburgului. Regimul fiscal stabilit de fiecare dintre aceste ţări este
asemănător. Sunt aplicabile societăţilor însărcinate cu efectuarea împrumuturilor şi creditărilor în
cadrul grupului, ceea ce înseamnă că componentele grupului trebuie să facă apel la aceste societăţi
financiare dacă vor să dea sau să ia cu împrumut bani. Avantajul acestui regim constă în faptul că
există o anumită indulgenţă a administraţiilor fiscale ale acestor două ţări în ceea ce priveşte marja
normală de realizat de aceste societăţi în cadrul activităţii desfăşurate.
Irlanda acordă şi ea un regim special societăţilor financiare ale grupurilor, dacă
funcţionează în zona docurilor din Dublin (international Financial Service Center) deoarece
acestora din urmă li se aplică o taxă de impozitare de doar 10%.

3. punerea în funcţiune a cartierelor generale

cum am arătat deja, grupurile pot avea interesul de a crea centre de servicii comune şi le
pot folosi pentru transferul de beneficii.
Pot avea chiar interesul de a crea structuri speciale, veritabile state-majore, care să
răspundă unor criterii speciale pentru a beneficia de regimuri fiscale favorabile acordate de
anumite state.
Printre aceste state putem numi Franţa, care a prevăzut un regim special pentru cartierele
generale. Global, sunt considerate cartiere generale în Franţa, instalaţiile fixe aparţinând unui grup
multinaţional cu sediul în străinătate şi care exercită exclusiv în beneficiul grupului activităţi de
gestionare, coordonare şi control. Îşi pot determina beneficiile pe baza unui coeficient forfetar de
8-12% aplicat sumei totale a cheltuielilor pentru a determina profiturile asupra cărora se vor aplica
cotele de impozitare normale.
Belgia are şi ea un regim special pentru centrele de coordonare, definite în general ca
entităţi membre ale unui grup multinaţional şi constituind un centru de servicii comune aşa cum l-
am definit mai sus. Şi acolo, centrul de coordonare este impozitat la nivel normal pentru o masă
calculată în manieră forfetară şi care se ridică la 8% din totalul cheltuielilor centrului, după
deducerea cheltuielilor de personal şi a cheltuielilor financiare. Astfel, acest regim e mai favorabil
ca cel Francez.
Subliniem că regimul belgian al cartierelor generale include în baza de calcul, veniturile
financiare care sunt taxate cu 8%. Franţa impozitează veniturile financiare cu taxa comună
(33,1/3% cu aplicarea regimului societate mamă-filială).

SECŢIUNEA 3: OPERAŢIUNILE ARTIFICIALE

Intrăm aici în cadrul operaţiunilor fără consistenţă economică reală, realizate cu scopul de a
scăpa cel puţin parţial de impozit şi care sunt în mod normal aspru sancţionate de administraţiile
fiscale.
 A. restructurările realizate cu scop fiscal

În anumite cazuri, pentru a beneficia de anumite avantaje fiscale, societăţile sunt puse în
situaţia de a efectua anumite restructurări.
Modificări de cote de participare între filiale pot fi organizate pentru a beneficia de
transferul de active fiscale prevăzute de convenţii până când acţionarul posedă o cotă de
participare inferioară unui anumit procentaj, fixat prin convenţii (în general 10%).

B. Locaţii realizate cu scop exclusiv fiscal

Aceasta se întâmplă atunci când un grup decide să îşi delocalizeze veniturile prin
interpunerea unei societăţi ecran, fără o activitate economică reală, într-o anumită ţară care
propune utilizarea unei asemenea structuri pentru un cost fiscal minim sau nul. Aici vom vorbi în
general de societăţi domiciliate.
În aceeaşi manieră, am cunoscut şi o epocă de delocalizare a sediilor sociale. Aceleaşi
cauze produc aceleaşi efecte, faptul că grupurile şi-au delocalizat sediile fiind considerat ca o
eliberare de toate impunerile locale, în statele în care îşi desfăşurau activităţile economice reale,
state, evident, cu o fiscalitate puternică.
Aceste operaţiuni au devenit vizibile, în special în lumea anglo-saxonă de drept cutumal,
deoarece aici noţiunea de sediu efectiv nu era încă recunoscută şi se aplica doar noţiunea de sediu
de drept.

C. Decalificările de flux şi de operaţii cu scop pur fiscal

vorbim în acest caz de „magie neagră” fiscală, combătută din totdeauna de administraţiile
financiare ale ţărilor dezvoltate.
Un exemplu va ilustra acest mecanism: un grup va putea să imagineze transferul de
dividende într-un holding financiar, apoi, le retrage din aceasta structură, transformând acest ultim
flux de dobânzi plecând de la un contract de preţuri fictive, ceea ce va permite evitarea reţinerii la
sursă convenţionale.

CAPITOLUL III: CUM LUPTĂ ADMINISTRAŢIILE FINANCIARE CONTRA

„PROFITURILOR PREA MARI” REZULTATE DIN DISPARITĂŢILE NAŢIONALE?

Pentru a lupta împotriva fraudei fiscale internaţionale, administraţiile fiscale au constituit

un adevărat arsenal de texte şi practici, destinate completării textelor aplicabile în materie de
fraudă fiscală în general. Ele şi-au dezvoltat competenţele şi formează un instrument de o
eficacitate singulară.
Ele au redefinit noţiunea de fraudă prin raportarea la criteriile aplicate pe scară naţională.
De fapt, este comun ca în dreptul intern să se facă distincţie între fraudă şi evaziune fiscală: prima
constă în adoptarea unui comportament clar delictual în timp ce a doua se caracterizează prin
utilizarea de către contribuabil a scăpărilor sistemului fiscal în interesul său fără a viola cu adevărat
regulile. Ori, ne dăm seama că în dreptul internaţional, evaziunea fiscală e reprimată din momentul
în care contribuabilul depăşeşte anumite limite.
 De aceea, textele legate de fuga de impozite pe plan internaţional pe care le vom studia au
fost toate create cu scopul de a stabili limitele ce nu trebuiesc depăşite şi pentru a sancţiona
practicile care trec de aceste limite, fără a fi însă frauduloase.

SECŢIUNEA I: ARMA ANTI GRUP: ARTICOLUL 57 DIN CGI ŞI ECHIVALENTELE SALE

STRĂINE
A) Articolul 57 din CGI

Articolul 57 din CGI a fost pus la punct pentru a putea lupta contra fraudei fiscale
internaţionale susceptibilă a se dezvolta la umbra grupurilor de societăţi. În practică, corespunde
unei situaţii în care două firme dependente, din care una este în afara Franţei, se consimt avantaje
care aduc prejudicii în ceea ce priveşte drepturile fiscului. El autorizează administraţia să redreseze
toate transferurile anormale de beneficii între societăţile făcând parte din acelaşi grup.
Chiar dacă este vorba de o dispoziţie de drept intern, ea deţine a influenţă preponderentă
chiar şi în cazul prezenţei unei convenţii. Pe de o parte pentru că jurisprudenţa aplică articolul 57
al CGI chiar şi în prezenţa altor clauze convenţionale, şi pe de altă parte pentru că în general
convenţiile semnate de Franţa cuprind acest articol (articolul 9 din convenţia model OCDE).
Putem să îl considerăm piesa cea mai importantă în dispozitivul de control al aparatului de
administraţie francez în materie de preţuri de transfer.

1. Condiţiile de aplicare ale articolului 57

a) Întreprinderile la care se referă: articolul 57 al CGI se aplică tuturor agenţilor

din viaţa afacerilor internaţionale. Poate fi invocat în cadrul relaţiilor între o
întreprindere franceză şi una străină.
b) Legături de dependenţă: pentru a uza de prevederile articolului 57,
administraţia trebuie în primul rând să stabilească existenţa unor legături de dependenţă
între firma franceză şi cea străină. Această obligaţie nu e foarte constrângătoare pentru
administraţie care posedă o paletă foarte largă de elemente care îi pot permite să aducă
dovada dependenţei.
Poate fi vorba de o întreprindere franceză care are o firmă străină ce depinde de ea, sau
poate fi vorba de o societate franceză aflată sub controlul unei societăţi străine, sau a unei
întreprinderi franceze aflată, în acelaşi timp sub control, sau de o firmă sau mai multe firme
străine, sub controlul comun al unei aceleiaşi întreprinderi, a unui grup sau a unui consorţiu.
Legătura de dependenţă poate fi juridică sau de fapt:
 Dependenţa juridică: poate exista dacă una din întreprinderi are o
participare la capitalul celeilalte. Trebuie pentru aceasta ca una dintre ele să deţină o parte
preponderentă în capitalul celeilalte (referinţă la principiul controlului asupra unei
întreprinderi prin deţinerea pachetului majoritar) sau să deţină o majoritate a voturilor
susceptibile a fi exprimate în adunarea generală (referinţă la deţinerea unei majorităţi
relative, care îi va permite să determine acţiunile întreprinderii). Această ultimă situaţie e
cea mai frecventă cu privire la grupurile mari de societăţi.
Administraţia poate de asemenea să demonstreze existenţa unei dependenţe arătând
că există o putere decizională exercitată de o întreprindere asupra alteia.
Această putere decizională poate fi exercitată direct (prin desemnarea unui
reprezentant permanent pe un post în consiliul de administrare sau cel de supraveghere) sau
prin persoane interpuse (giranţii, administratorii, directorii întreprinderii conducătoare – şi
membrii familiilor lor – toate întreprinderile plasate ele însele sub dependenţa întreprinderii
conducătoare, toate persoanele având un interes în activitatea comercială sau industrială a
fiecăreia dintre întreprinderi, sau o parte din capitalul lor). În acest caz, trebuie subliniat că
administraţia nu a putut să aducă dovada dependenţei. Odată ce interpunerea e demonstrată,
există prezumţia indiscutabilă de dependenţă
 Dependenţa de fapt (sau economică): dacă dependenţa juridică nu poate fi
demonstrată, administraţia poate constata o dependenţă de fapt.
Legătura de dependenţă poate fi contractuală. E cazul în care o întreprindere e
integrată în canalul de distribuţie al celeilalte sau între cele două întreprinderi există
contracte de susţinere reciprocă. Dependenţa rezultată din legături contractuale poate fi
evocată în caz de dependenţă economică când una dintre întreprinderi este dependentă de
păstrarea contractului de cealaltă parte.
Legăturile de dependenţă pot să rezulte şi din condiţiile în care au fost stabilite
relaţiile dintre cele două întreprinderi. Aceasta lasă la aprecierea administraţiei o marjă
largă, şi aceasta face uz de dovada prin tehnici de fascicule de indici convergenţi.
În general, această dependenţă de fapt lasă o mare parte a aprecierii administraţiei.
Aceasta explică importanţa recursurilor în contencios şi abundenţa jurisprudenţei în
domeniu
FIG 9: Principiul legăturilor de dependenţă
Dependenţa juridică: participarea preponderentă a uneia în capitalul celeilalte,
majoritatea voturilor susceptibile a fi exprimate, putere decizională directă sau prin
persoane interpuse
Dependenţa de fapt: legături contractuale, relaţii strânse
Existenţa legăturilor de dependenţă în sensul articolului 57 din CGI
Noţiunea de regim fiscal privilegiat este definită de art. 238 A&2 al CGI care
precizează că persoanele stabilite sau cu domiciliul în afara Franţei „sunt privite ca supuse
unui regim fiscal privilegiat în statul sau teritoriul considerat, dacă ele sunt supuse unor
impozite notabil mai mici decât în Franţa” (în mod general se va considera că un impozit
inferior cu cel puţin o treime decât cel plătit în Franţa pe aceeaşi masă impozabilă e semnul
unui regim fiscal privilegiat). Şi aici, administraţia este cea care trebuie să determine în ce
măsură societatea beneficiară se găseşte în această situaţie.
c) Transferul beneficiilor în străinătate: ultima condiţie de aplicare a articolului
57 este de a demonstra că operaţiunile în cauză sunt rezultatul unui transfer indirect de
beneficii în străinătate fără a avea legătură cu gestionarea normală a întreprinderii.
Administraţia trebuie să demonstreze că una dintre întreprinderi a acordat celeilalte
un avantaj anormal şi trebuie să determine efectele.
 Existenţa unui avantaj anormal: în cazul pe care îl analizăm, avantajul
poate fi definit ca o contrapartidă a unei obligaţii contractuale. Este considerat ca integrat
costul obligaţiei (costul bunului sau serviciului) şi un profit normal.
Administraţia poate demonstra că acest avantaj este anormal dacă poate să
demonstreze că avantajul include pe lângă elementele precizate un element suplimentar,
care va transforma relaţia contractuală într-o relaţie de transfer de beneficii.
Astfel, două ipoteze pot conduce la această situaţie: fie avantajul nu corespunde
nici unei contraprestaţii, fie valoarea avantajului este superioară valorii contra-prestaţiei.
  Evaluarea avantajului anormal: pentru această evaluare, administraţia se
va găsi în situaţia de a estima dacă politica unei întreprinderi este justificată, ţinând cont de
mediul economic, politic, social. Ea trebuie în acest caz să fie atentă să nu se substituie
conducătorilor întreprinderii (principiul neimplicării în gestiunea întreprinderii,
condamnată de jurisprudenţă).
Ea trebuie să definească care este norma în materie de tranzacţii similare. Pentru a
rezolva această dificultate, administraţia aplică un demers care constă în determinarea
atitudinii adoptate de întreprinderi similare în situaţii similare (pentru majoritatea
cazurilor). Dacă diferenţa caracterizată de normă astfel este semnificativă, atunci articolul
57 se poate aplica.
 Manifestările practice ale avantajului anormal: transferurile indirecte de
beneficii pot fi operate fie prin creşterea, fie prin scăderea preţurilor de cumpărare sau
vânzare sau prin alte mijloace cum sunt vărsarea de redevenţe excesive fără contrapartidă,
acordarea de împrumuturi fără dobândă sau cu taxe reduse, etc

2. consecinţele aplicării articolului 57

a) prezumţiile articolului 57
odată ce administraţia a stabilit şi demonstrat existenţa unor legături de dependenţă
precum şi existenţa de avantaje pe care le-a prezentat în raportul ei, există prezumţia
existenţei unui transfer de beneficii către străinătate.
Această prezumţie este una simplă. Contribuabilul îşi păstrează posibilitatea de a
demonstra buna sa credinţă. Pentru aceasta el poate fie să facă dovada că administraţia a
calificat greşit un avantaj ca fiind anormal, fie demonstrând că avantajul, odată ce se face
abstracţie de aparenţe, nu are ca obiect transferul indirect de beneficii ci menţinerea
intereselor societăţii şi că societatea obţine o contrapartidă în cadrul unei gestiuni normale.
Astfel, jurisprudenţa recunoaşte întreprinderii dreptul de a invoca avantajele financiare
şi comerciale pe care le-a obţinut datorită prosperităţii filialei sale din străinătate. De
exemplu, o societate care practică preţuri de vânzare foarte reduse pentru una din filialele
sale din străinătate cu scopul de a se impune pe o piaţă (politica de dumping) nu va putea fi
sancţionată în numele articolului 57.
b) Reintegrarea beneficiilor
Dacă presupunerea de transfer de beneficii nu e demonstrată ca nereală de către
întreprindere, dreptul fiscal presupune că beneficiile astfel transferate trebuiesc reintegrate.
Pot să apară două situaţii.
În primul caz, suma beneficiilor transferate poate fi determinată în mod exact. Această
sumă va fi direct reintegrată prin încorporarea la rezultatul contabil al societăţii franceze.
În al doilea caz, administraţia nu are elemente precise pentru a putea face rectificările.
Ea poate calcula în acest caz un coeficient de beneficii prin comparaţie cu veniturile
impozabile realizate de întreprinderi similare în condiţii de exploatare normale. Acest
coeficient va fi aplicat rezultatelor întreprinderii franceze pentru a determina o sumă
forfetară care va fi reintegrată.
Odată reintegrate, aceste rezultate sunt considerate ca masă impozabilă şi administraţia
fiscală aplică regulile fiscale ce corespund categoriei de venituri cărora li se reataşează.
Riscăm în acest caz să ajungem la cazuri de dublă impunere deoarece beneficiile
reintegrate au făcut deja obiectul unei impuneri în statul în care au fost transferate. Dacă
cele două suveranităţi fiscale nu convin la o soluţie de compromis pe baza clauzelor de
 procedură amiabilă conţinute în convenţii, dubla impunere se aplică şi constituie o
penalizare suplimentară pentru transferul indirect de beneficii.
Un alt fapt de subliniat este că sumele reincluse de administraţia financiară în baza
impozabilă sunt considerate ca distribuiri oculte sau mascate. Astfel, pentru societatea
beneficiară de venituri sau avantaje consimţite având sediul în afara Franţei, această
distribuire dă naştere la o reţinere la sursă a unei taxe de 25/75, sub rezerva dispoziţiilor
convenţiilor internaţionale.
FIG 10: Articolul 57 al CGI
Existenţa de legături de dependenţă
Existenţa unui avantaj anormal
Aplicarea art. 57 al CGI
Prezumţia simplă de transfer indirect de beneficii
Reintegrarea beneficiilor dacă presupunerea nu e infirmată

3. concluzie

articolul 57 al CGI apare ca un instrument extrem de eficient pus la dispoziţia

administraţiilor financiare pentru a reprima transferul indirect de beneficii. Aşa cum vom vedea
mai târziu, în comparaţie cu alte dispoziţii ale administraţiei fiscale create pentru a lupta împotriva
fraudei internaţionale, acest articol este singurul care se poate aplica indiferent de ţară sau de
domeniul de activitate al întreprinderii vizate.
Din păcate prezintă o serie de dificultăţi de aplicare deoarece întreprinderile complică
situaţia şi măresc numărul de filiale ce joacă rolul de intermediari în realizarea transferului de
beneficii:
 pe de o parte pentru că diferenţa dintre suma avantajului consimţit şi
normă se dovedeşte mai greu de demonstrat pentru că transferul e divizat
pe mai multe filiale, trecerea de la suma normală la cea susceptibilă a face
obiectul unei rectificări făcându-se pe etape
 pe de altă parte, datorită multiplicării filialelor şi deci a numărului de ţări
implicate devine necesară pentru evidenţierea transferurilor colaborarea
unui număr mai mare de administraţii fiscale. Acest fapt nu e totdeauna
uşor de îndeplinit.

B) Echivalentele străine ale articolului 57

1) Secţiunea 482 din Internal Revenue Code (IRC) în Statele Unite

Secţiunea 482 a IRC a fost concepută pentru a servi în lupta contra transferului indirect de
beneficii prin intermediul preţurilor de transfer. Astfel, această secţiune reprezintă în legislaţia
americană echivalentul art. 57. studiul acestei secţiuni demonstrează că aceasta are o multitudine
de similitudini cu articolul 57.
În primul rând, câmpul său de aplicare este acelaşi, deoarece se aplică tuturor tranzacţiilor
între două societăţi dintre care una este americană şi una e în străinătate, deţinute sau controlate
amândouă de aceleaşi organisme sau având amândouă aceleaşi interese. Ca în Franţa, conceptul de
control este interpretat într-o manieră destul de largă, şi administraţia americană veghează să fie
realizată mai de grabă realitatea faptelor decât prezenţa unui control legal formal.
 Mai mult, tot ca în Franţa, administraţia americană trebuie să facă dovada că pe parcursul
anumitor operaţiuni specifice de transfer (împrumuturi, transferuri de servicii, de bunuri sau
mărfuri), una dintre societăţi a oferit celeilalte un avantaj anormal, tarifând o operaţie la un alt preţ
decât cel de concurenţă.
Pentru a defini preţul de deplină concurenţă, ea utilizează ca şi administraţia fiscală
franceză metodele descrise mai sus şi recomandate de OCDE. Totuşi, ea este singura care până la
această oră a ridicat analiza funcţională la rangul de metodă.
Dacă administraţia demonstrează existenţa unui avantaj anormal, se presupune că
contribuabilul a acţionat cu scop de fraudă fiscală, cel puţin până când acesta nu poate demonstra
contrariul.
Ultima asemănare, efectele aplicării secţiunii 482 a IRC sunt apropiate de cele ale aplicării
articolului 57. administraţia este autorizată să opereze o repartiţie a veniturilor, deducerilor şi altor
elemente de impunere între întreprinderi, de aşa manieră încât să redreseze situaţia frauduloasă.
Urmează, ca şi în Franţa o rectificare a rezultatelor şi o recalculare a rezultatelor impozabile.

2) Articolul 24 al CIR în Belgia

În virtutea articolului 24 al CIR, avantajele care sunt oferite de o întreprindere din Belgia
unei întreprinderi situate în străinătate sunt adăugat în anumite condiţii rezultatelor primei
întreprinderi.
Aceste condiţii sunt în număr de patru:
 Trebuie ca o întreprindere să fie în Belgia şi alta în străinătate
 Trebuie să existe interdependenţă între cele două întreprinderi
Ele trebuie să se găsească direct sau indirect într-o legătură de un fel sau altul de
interdependenţă. Interdependenţa poate fi rezultatul mai multor circumstanţe şi mai ales din
participaţii la capital, aceiaşi administratori în cele două întreprinderi, împrumuturi şi avansuri
acordate, dreptul unei întreprinderi de a controla conturile celeilalte.
Întrebarea cu privire la interdependenţă e o chestiune de fapt, care e adesea apreciată pe
baza unor judecăţi de fond:
 Trebuie ca avantajele acordate să fie demonstrate ca fiind anormale de către
administraţia fiscală belgiană, adică că ele constituie avantaje pe care cele două
societăţi şi le-au acordat
 Trebuie în fine ca ele să fie acordate ca efect al legăturii de interdependenţă.
Avantajele acordate din alte motive ca de exemplu fidelitatea clientelei sau condiţii de plată
favorabile, nu sunt vizate.
Dacă aceste patru puncte sunt demonstrate de administraţia fiscală belgiană, suma
avantajelor este reintegrată la beneficiile impozabile ale contribuabilului belgian.
Alineatul 2 al articolului 24 al CIR precizează că reintegrarea se face fără ca administraţia
să trebuiască să demonstreze legătura da interdependenţă dacă societatea străină este rezidentă a
unui stat cu fiscalitate redusă, adică, o ţară în care taxa de impunere pentru această societate este
nulă sau mult inferioară taxei care ar fi aplicată în Belgia.
Articolul 24 belgian pare deci a semăna întru totul cu articolul 57 al CGI.

3) Secţiunea 485 a Inland Revenue Code (IRC) în Marea Britanie (UK)

 Principiul aplicat de această secţiune este de a opera o redresare a operaţiunilor realizate de
o persoană fizică sau juridică (morală), rezidentă în UK şi una străină, la un alt preţ decât cel de
deplină concurenţă.
Preţul de deplină concurenţă e definit ca preţul fixat pentru aceeaşi tranzacţie, de alte
întreprinderi independente, în condiţii similare.
Pentru a se aplica secţiunea 485, trebuie ca cele două părţi care iau parte la tranzacţie să fie
legate între ele. Poate fi vorba de:
 Fie o tranzacţie între o societate şi persoana fizică sau juridică care o controlează
 Fie de o tranzacţie între două societăţi supuse unui control comun.
În cele două cazuri, există control dacă una dintre entităţi poate interveni pentru a interfera
cu treburile celeilalte entităţi în aşa fel încât aceasta din urmă să fie gestionată după dorinţele
primei entităţi.
Acest control poate fi obţinut prin deţinerea majorităţii în ceea ce priveşte capitalul sau
dreptul de vot în cadrul societăţii controlate, în mod direct sau indirect, sau poate fi dat prin
statutul societăţii.
Trebuie menţionat în încheiere că nu există instrucţiuni detaliate cu privire la modalităţile
de aplicare ale secţiunii 485. administraţia acţionează în cele mai multe situaţii ţinând cont de
fiecare caz în parte, şi adesea controlul se finalizează cu un acord între administraţie şi
contribuabil.

4) Articolul 76 din Codul de impozite al Italiei

Încă odată, prin acest articol administraţia vrea să i se recunoască dreptul de a reintegra o
sumă rezultată dintr-o tranzacţie, realizată între o întreprindere rezidentă şi una străină.
Pentru aceasta, trebuie ca una dintre societăţi să fie controlată de cealaltă, direct sau
indirect, sau ca amândouă să fie controlate direct sau indirect de aceeaşi societate.
Suma reintegrată este egală cu suma reprezentând un avantaj anormal în raport cu preţul de
deplină concurenţă.
Pentru a defini acest preţ de deplină concurenţă, Italia utilizează metodele preconizate de
OCDE şi descrise mai jos. Administraţia a şi publicat o serie de recomandări într-o circulară
administrativă din septembrie 1980. ea a avut o abordare originală prin publicarea de praguri care
să definească caracterul normal sau anormal al redevenţelor acordate. Dacă suma lor e sub 2% din
suma totală a vânzărilor, nu e niciodată cazul reintegrării. Dacă suma e peste 2%, contribuabilul
trebuie să demonstreze caracterul de normalitate al tranzacţiei.

5) Concluzie: numeroase principii sunt comune tuturor acestor reglementări

Toate articolele trecute în revistă se bazează pe acelaşi mecanism.

Se aplică aceloraşi tranzacţii, în cele mai multe cazuri unor tranzacţii între o persoană fizică
sau juridică rezidentă şi una rezidentă într-o ţară străină, entităţi legate între ele.
Natura legăturilor de dependenţă e percepută în toate ţările într-o manieră foarte largă,
controlul faptelor fiind suficient pentru a demonstra dependenţa, şi administraţia având numeroase
metode de a demonstra această dependenţă.
În toate cazurile este suficient ca administraţia să arate existenţa unui avantaj anormal
pentru a exista suspiciunea unui transfer indirect de beneficii şi reintegrarea sumelor considerate
anormale în raport cu preţul de deplină concurenţă.
 Noţiunea de preţ de deplină concurenţă acoperă aceeaşi realitate, adică necesitatea de a
cunoaşte preţul practicat de întreprinderi similare, independente pentru aceeaşi tranzacţie, realizată
în condiţii similare.
Metodele utilizate sunt cele preconizate de OCDE, chiar dacă anumite state inovează puţin
în materie, aşa cum fac Statele Unite.
TABELUL 4: Legislaţie comparată cu articolul 57 al CGI
Franţa Germania Belgia Statele Unite Italia UK
Câmpul Tranzacţiile Tranzacţiile Tranzacţiil Tranzacţiile Tranzacţiile Tranzacţiile
de între o societate între o e între o între o între o între o
aplicare rezidentă şi una societate societate societate societate societate
străină rezidentă şi rezidentă rezidentă şi rezidentă şi rezidentă şi
Existenţa unei una străină şi una una străină una străină una străină
legături de Controlul străină Controlate Controlul Controlul
dependenţă uneia Legături direct sau uneia asupra uneia asupra
între ele asupra de indirect de celeilalte celeilalte
Dovedirea de celeilalte dependenţ aceleaşi sau sau
administraţie a sau ă între ele interese amândouă amândouă
existenţei unui amândouă Dovedirea Dovedirea sunt sunt
avantaj sunt de de conduse de conduse de
anormal în conduse de administra administraţie aceleaşi aceleaşi
raport cu preţul aceleaşi ţie a a existenţei interese interese
de deplină interese existenţei unui avantaj Dovedirea Dovedirea
concurenţă Dovedirea unui anormal în de de
de avantaj raport cu administraţie administraţie
administraţi anormal în preţul de a existenţei a existenţei
e a raport cu deplină unui avantaj unui avantaj
existenţei preţul de concurenţă anormal în anormal în
unui avantaj deplină raport cu raport cu
anormal în concurenţă preţul de preţul de
raport cu ca urmare deplină deplină
preţul de a concurenţă concurenţă
deplină existenţei
concurenţă legăturii
de
interdepen
denţă
Efectele Presupunere Reintegr Reinte Reintegr Reintegr
aplicării a existenţei area grarea area Reintegr area
unui transfer sumei sumei sumei area sumei
indirect de anormal anorm anormale sumei anormale
beneficii e în ale în în anormale în
Reintegrarea venituril venitur venituril în venituril
sumei e ile e venituril e
anormale în impozab impoz impozabi e impozabi
veniturile ile ale abile le ale impozabi le ale
impozabile societăţii ale societăţii le ale societăţii
 ale societăţii rezidente societă rezidente societăţii rezidente
rezidente Dividende ţii rezidente
constructive rezide
nte

SECŢIUNEA 2. ARMA ANTI EVAZIUNE: ARTICOLUL 238 A AL CGI ŞI

ECHIVALENTELE SALE STRĂINE

A) Articolul 238 A al CGI

Articolul 238 A al CGI vizează reintegrarea unor anumite plăţi efectuate în avantajul unor
persoane domiciliate într-o ţară cu regim fiscal privilegiat şi supuse acestuia.
În virtutea acestui articol, anumite sume plătite sau datorate de o persoană fizică sau
juridică domiciliată sau stabilită în Franţa către persoane fizice sau juridice domiciliate sau stabilite
în ţări cu regim fiscal privilegiat ca şi vărsămintele efectuate într-un cont ţinut de un organism
financiar stabilit într-un stat sau teritoriu cu regim fiscal privilegiat, nu sunt admise la deducerea
din masa impozabilă decât dacă debitorul aduce dovada că aceste sume corespund unor operaţiuni
reale şi care nu au un caracter exagerat.
Vom examina succesiv care sunt condiţiile de aplicare ale acestui articol.

1) condiţiile de aplicare ale articolului 238 A

a) Debitorul trebuie supus impozitării în Franţa: prima condiţie este ca debitorul să fie supus
impozitării în Franţa. Poate fi vorba de o persoană fizică sau juridică domiciliată în Franţa
sau de un sediu stabil al unei întreprinderi străine.
b) Cheltuielile în cauză trebuie să fie în acelaşi număr ca şi cele enumerate de textul
articolului: Câmpul de aplicare al articolului 238 A e mai restrictiv ca cel al articolului 57
deoarece nu conţine transferul de beneficii efectuat prin sub sau supra facturare de mărfuri
De fapt, articolul 238 A stabileşte o listă de operaţiuni (transfer de beneficii) care pot fi
sancţionate de intermediar.
Pentru a putea aplica articolul 238A unei operaţiuni, cheltuielile luate în discuţie trebuie să
facă parte din această listă.
Distingem patru categorii de cheltuieli, primele trei categorii putând să fie plătite sau doar
exigibile:
 Dobânzile în sens larg (dobânzi, arierate sau orice fel de alte produse de tipul
obligaţiunilor, creanţelor, depozitelor, garanţiilor). Dobânzile permit un transfer de
beneficii când sunt vărsate de persoane fizice sau juridice franceze în contrapartidă
cu un împrumut inexistent, sau când aceste dobânzi sunt anormal de mari. Pe
această bază, contribuabilul îşi diminuează baza impozabilă .
 Redevenţele (adică toate produsele de proprietate intelectuală, literară sau artistică)
 Remunerarea serviciilor (de toate felurile, indiferent de locul prestării serviciului)
 Toate vărsămintele plătite (indiferent de natura lor) de un debitor rezident francez
Trebuie menţionat că vărsămintele efectuate într-un cont ţinut de un organism financiar
situat într-un stat sau teritoriu cu fiscalitate privilegiată intră în câmpul de aplicare al articolului
238 A.
 c) Beneficiarul trebuie să aibă domiciliul sau să fie stabilit într-un stat sau teritoriu cu
fiscalitate privilegiată: aici, încă, câmpul de aplicare al acestui articol e şi mai redus decât
cel al articolului 57 deoarece acela viza toate statele.
Administraţia e cea care trebuie să dovedească că beneficiarul se găseşte în această situaţie.
Pentru a simplifica sarcina administraţiei, articolul 238 A precizează ce înţelege legislaţia
prin fiscalitate privilegiată. Stipulează că „persoanele sunt considerate ca supuse unui regim
fiscal privilegiat în statul sau teritoriul considerat dacă nu sunt impozitate sau dacă sunt supuse
unor impozite pe beneficii sau pe venituri cu mult mai reduse decât în Franţa.”
De aici rezultă că e la nivelul beneficiarului sumelor vărsate unde trebuie făcută dovada
existenţei unui regim fiscal privilegiat şi nu la nivelul statului. Deci ne sunt prezentate nu
caracteristicile globale ale sistemului fiscal străin ci situaţia fiscală particulară a beneficiarului.
Chiar dacă acesta este singurul care beneficiază de un impozit redus, articolul 238 A se poate
aplica. Administraţia îşi rezervă astfel dreptul de a sancţiona transferul de beneficii către un
beneficiar situat într-un paradis fiscal „parţial”. Ultimul aspect, cu privire la considerarea unui
impozit „notabil mai mic decât în Franţa”, administraţia a considerat necesar să aducă o serie
de comentarii.
Se presupune că ne găsim în situaţia unui stat cu fiscalitate privilegiată dacă beneficiarul
este supus unui impozit cu cel puţin o treime mai mic decât cel pe care l-ar fi suportat în Franţa
în condiţii perfect egale în rest. În această etapă trebuie ca comparaţia să se facă luând în
considerare impozitele ca ansamblu. Trebuie să se ia în calcul impozite de aceeaşi natură,
ţinând cont de regimuri fiscale particulare (regimul aplicabil holdingurilor de exemplu).

2) Efectele aplicării articolului 238 A

Articolul 238 A nu interzice deducerea din baza impozabilă a impozitului francez

cheltuielile legate de tranzacţiile cu persoane situate în aceste paradise fiscale. Dar nu permite ca
această deducere decât în condiţii stricte şi cerând contribuabilului să facă dovada cheltuielii.
a) supoziţiile articolului 238 A al CGI

aplicarea articolului 238 A pleacă de la o prezumţie foarte severă. Odată ce administraţia a

demonstrat că beneficiarul e supus unui regim fiscal privilegiat, apare imediat prezumţia unui
transfer indirect de beneficii din partea contribuabilului francez, considerat ca având intenţii rele.
Această prezumţie este dublată ca măsură sau operaţiunea în cauză e considerată, în primul
rând ca neavând nici o bază materială şi în al doilea rând ca având un caracter anormal sau
exagerat.
Această prezumţie rămâne una simplă şi legea lasă contribuabilului posibilitatea de a
demonstra că nu este vorba de un transfer indirect de beneficii.
Totuşi, contribuabilul va trebui să facă dovada bunelor sale intenţii pe două nivele, ţinând
cont de caracterul dublu al prezumţiei. Pe de o parte va trebui să demonstreze că cheltuielile în
cauză au o corespondenţă cu operaţiuni reale, deci va trebui să demonstreze existenţa juridică şi
cea materială.
Pe de altă parte va trebui să demonstreze că aceste cheltuieli nu au caracter anormal sau
exagerat. Pentru aceasta, va trebui să se refere la situaţii comparabile pe piaţă şi să stabilească
norma pieţei. Astfel, contribuabilul va fi supus aceloraşi dificultăţi ca şi administraţia în cazul
aplicării articolului 57, dar nu va dispune de mijloacele şi facilităţile acesteia.
 Deci va fi vorba de un demers extrem de dificil pentru contribuabil. De aceea jurisprudenţa
face din ce în ce mai mult dovadă de supleţe şi realism.

b) Reintegrarea cheltuielilor

Articolul 238 A autorizează administraţia să reintegreze în masa impozabilă asupra căreia

se aplică impozitul aferent debitorului, cheltuielile deduse, până când acesta nu poate face dovada
bunei sale credinţe.
Dacă realitatea operaţiunii nu a fost justificată, ansamblul cheltuielilor trebuie reinclus în
masa impozabilă.
Dacă contribuabilul a ştiut să demonstreze realitatea operaţiunilor dovedind existenţa
oportunităţii apariţiei acestor cheltuieli dar nu a putut demonstra caracterul lor normal, doar
excedentul de cheltuieli în raport cu aceste norme va fi reintegrat.
Dacă debitorul nu e supus impozitului pe societăţi, sumele reintegrate îşi păstrează
calificarea pe care o aveau ca cheltuieli.
Dacă debitorul e supus impozitului pe societăţi, sumele reintegrate vor fi considerate ca
venituri distribuite în două cazuri. Primul, dacă întreprinderea franceză are rezultate pozitive. Al
doilea, dacă rezultatul e tot negativ în ciuda reintegrării şi atunci când beneficiarul deţine părţi din
societatea franceză.
În aceste două cazuri, sumele sunt supuse reţinerii la sursă a 25%, cu excepţia existenţei
unor alte convenţii internaţionale.
FIG 11: Articolul 238A al CGI
Aplicarea articolului 238A al CGI
Debitorul supus impozitării în Franţa
Cheltuieli în cauză enumerate în text
Beneficiari stabiliţi în state sau teritorii cu fiscalitate privilegiată
Operaţiuni considerate ca fără bază materială
Operaţiuni presupuse ca având un caracter anormal sau exagerat
Reintegrarea cheltuielilor în cazul în care presupunerile nu sunt înlăturate

B) echivalentele străine ale articolului 238 A al CGI

1) Articolele 46 şi 250 ale CIR în Belgia

Articolul 46 al CIR precizează că dobânzile, redevenţele şi remunerarea serviciilor plătite

unei societăţi străine beneficiare a unui regim fiscal privilegiat nu pot fi deduse decât dacă
contribuabilul face dovada că aceste tranzacţii corespund unei activităţi reale, că nu au scopul
transferării de beneficii şi că prin suma lor nu constituie un avantaj anormal acordat societăţii
străine.
Această dispoziţie este deci în totalitate similară articolului 238A al CGI.
Administraţia belgiană a completat această dispoziţie, mergând mai departe decât
administraţia franceză, prin articolul 250 al CIR.
Acesta se aplică în cazul transferului de imobilizări către societăţi situate în ţări cu
fiscalitate privilegiată.
Vânzarea de brevete, mărci sau proceduri către o societate străină beneficiară a unui regim
fiscal favorabil nu e luată în considerare de administraţie, în aplicarea acestui articol. Se produce
inversarea responsabilului cu demonstrarea, contribuabilul trebuind să demonstreze, dacă nu vrea
să fie impozitat, că există o contrapartidă reală la această vânzare sau necesitatea ei din punct de
vedere economic.
Tabelul 5: legislaţia comparativ cu articolul 238A al CGI
Franţa – art. 238A Belgia
Câmp de aplicare Debitorul e supus impozitării Debitorul supus impozitării în
în Franţa Belgia
Plata unor sume către o Plata unor sume către o
societate rezidentă într-un stat societate rezidentă într-un stat
cu fiscalitate privilegiată (1) cu fiscalitate privilegiată
Noţiunea de fiscalitate Plata unui impozit inferior cu
privilegiată cel puţin o treime celui plătit în
Franţa în aceleaşi condiţii
Cheltuieli Listă exhaustivă: dobânzi, Listă exhaustivă: dobânzi,
redevenţe, remuneraţii de redevenţe, remuneraţii de
servicii, toate vărsămintele servicii
plătite
Efecte ale aplicării Operaţiuni presupuse fără bază Operaţiuni presupuse fără bază
reală reală
Prezumţia de transferuri Prezumţia de transferuri
indirecte de beneficii indirecte de beneficii
Reintegrarea cheltuielilor Reintegrarea cheltuielilor

(1) plata unui impozit inferior cu cel puţin o treime celui plătibil în Franţa în aceleaşi condiţii de
impozitare.

SECŢIUNEA III: ARMA CARE SE VREA ABSOLUTĂ: ARTICOLUL 209 B AL CGI ŞI

ECHIVALENTELE SALE STRĂINE

A) Articolul 209B al CGI

Instrument de precizie, articolul 209 B este un articol special, foarte strict interpretat.
Are ca obiectiv descurajarea întreprinderilor de a-şi localiza beneficiile în state sau teritorii
străine cu fiscalitate privilegiată. În fapt, aplicarea acestui articol 209B a condus la impunerea în
Franţa a acestor beneficii.
Făcând aceasta, el se opune la două principii importante ale sistemului fiscal francez, şi
anume principiul teritorialităţii stricte şi cel al separării impunerii unor entităţi juridice distincte.
Trebuie totuşi făcută diferenţierea de un sistem de consolidare deoarece beneficiile
realizate în filiale sunt obiectul unei impozitări distincte de cea a celorlalte rezultate ale
întreprinderii franceze. În aceste condiţii, trebuie notat faptul că toate compensările cu pierderile
generate în Franţa sunt în cazul următor, interzise.
Înainte de a studia acest articol mai în profunzime, vom examina succesiv cauzele ţi
efectele punerii sale în practică, precum şi limitele aplicării sale.

1) condiţiile de punere în aplicare ale art. 209 B

 a) întreprinderile vizate: textul vizează întreprinderile cărora li se poate aplica impozitul pe
societate la nivel normal. Poate fi deci aplicat tuturor persoanelor juridice supuse
impozitului pe societate având în vedere forma lor, obiectul lor sau după opţiune. Sediile
stabile din Franţa ale unor societăţi străine intră şi ele sub influenţa acestui articol.
b) Întreprinderea franceză trebuie să deţină cel puţin 10% din părţile sociale sau acţiunile
societăţii cu sediul în ţara cu fiscalitate privilegiată
În ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de ţară cu fiscalitate privilegiată, administraţia
consideră definiţia dată în art. 238A al CGI (state sau teritorii în care societatea analizată e supusă
unui impozit cu cel puţin o treime mai mic decât cel suportat în Franţa) ca fiind definiţia aplicabilă
pentru articolul 209 B. Rezultă că articolul 209 B vizează ca şi art. 238 A paradisele fiscale
parţiale.
Acestea fiind spuse, trebuie analizată chestiunea deţinerii unei participaţii de 10%.
Societatea controlată de societatea franceză poate avea orice fel de formă juridică. Trebuie doar ca
personalitatea sa juridică să fie distinctă. Astfel, locaţiile stabile nu sunt luate în sfera de aplicare a
art. 209B.
Participaţia de 10% poate fi directă sau indirectă. În acest ultim caz avem două situaţii:
- deţinerea se poate face prin intermediul unui lanţ de participare. Taxa de
participare este atunci calculată prin înmulţirea între ele a procentelor de
participare succesive. Se va adăuga eventual o taxă de participare directă, dacă
există participaţie directă
- deţinerea poate rezulta dintr-o comunitate de interese
o societate franceză care nu deţine în mod direct sau indirect o participaţie de cel puţin 10%
din părţile sociale sau acţiunile unei societăţi poate totuşi intra sub incidenţa art. 209B dacă între ea
şi una sau mai multe societăţi există o comunitate de interese şi dacă adăugarea procentelor de
participare ale acestor alte societăţi permit atingerea pragului de 10%.
După administraţie, această comunitate de interese poate în primul rând să consiste în
legături financiare strânse. E acest caz atunci când una din societăţi deţine în mod direct sau prin
persoane interpuse majoritatea capitalului celeilalte sau atunci când cele două societăţi sunt plasate
direct sau indirect sub controlul direct al unei a treia întreprinderi. Sunt vizate şi legăturile între
una sau mai multe întreprinderi franceze şi persoane fizice.
Comunitatea de interese poate rezulta în al doilea rând din existenţa de legături personale
(familiale, conjugale, etc) între conducătorii întreprinderii franceze şi conducătorii de drept sau de
fapt ai celor două sau mai multe întreprinderi.
Şi în fine, comunitatea de interese poate fi rezultatul unor legături economice strânse, între
două sau mai multe societăţi. E cazul în care una din societăţi e furnizorul unic al celeilalte,
intervine în gestiunea acesteia şi în condiţiile de comercializare ale producţiei.
Trebuie precizat că cotele de participare stabilite ţinând cont de comunitatea de interese
între diverse societăţi nu pot fi utilizate decât pentru a stabili aplicarea sau nu a art. 209 B al CGI.
Procentajul beneficiilor impozabile ale entităţii supuse unui regim fiscal prioritar depinde doar el
de cota de participare a întreprinderii franceze obţinută direct sau prin intermediul unui lanţ de
participare.
c) Locaţiile stabile ale întreprinderilor franceze stabilite în ţări cu fiscalitate privilegiată sunt
pe viitor supuse articolului 209 B: legislaţia iniţială din 1981 nu atingea decât structurile
juridice identificabile în mod clar, adică filialele întreprinderilor franceze stabilite în ţări cu
legislaţie privilegiată. Modul de evitare a aplicării acestui articol era în acest caz de a
instala o locaţie stabilă fără autonomie juridică. Legiuitorul a dorit să elimine acest
 inconvenient. Aşa că, el a inclus şi sediile stabile în sfera de aplicare a art. 209B, în
detrimentul coerenţei şi chiar a economiei mecanismului.

2) Efectele aplicării articolului 209 B

a) administraţia presupune că operaţiunile desfăşurate de societatea

străină au ca unic efect permiterea localizării beneficiilor într-o ţară cu fiscalitate privilegiată. Şi în
acest caz administraţia inversează cine este cel care trebuie să facă dovada. În fapt,
contribuabilului îi va reveni sarcina de a demonstra, pentru a nu i se aplica prevederile art. 209B,
că operaţiunile societăţii străine nu au ca unic scop localizarea beneficiilor într-o ţară cu fiscalitate
privilegiată.
Vom remarca că motivele creării de societăţi străine nu sunt luate în considerare. Sunt
analizate doar consecinţele implementării lor.
Pentru a face mai puţin delicată sarcina societăţii franceze de a demonstra că nu are ca unic
scop plasarea beneficiilor într-o ţară cu fiscalitate privilegiată, legea consideră că dovada este
făcută dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- societatea stabilită în afara Franţei trebuie să aibă o activitate efectivă
preponderentă industrială sau comercială. Deci activităţile liberale sau civile
sunt respinse. Trebuie să precizăm că societăţile holding sunt respinse în mod
expres ( fără cazurile care privesc noul regim luxemburghez al holdingului
„SOPARFI”). În ceea ce priveşte noţiunea de activitate principală, considerăm
în practică că dacă activitatea reprezintă mai mult de 50% din cifra de afaceri,
caracterul său principal e demonstrat
- societatea trebuie să exercite o activitate efectivă. Ea trebuie să fie implantată
în mod real în ţara respectivă
- societatea trebuie să-şi realizeze în mod preponderent activitatea pe piaţa
locală
practic, trebuie ca activităţile desfăşurate pe pieţele locale să reprezinte minim 50% din
activitatea totală.
Putem remarca că administraţia admite o interpretare destul de largă a conceptului de piaţă
locală. Se pare că noţiunea de piaţă locală poate depăşi limitele geografice ale ţării şi e mai de
grabă asimilată unei zone geografice coerente pe plan economic şi al uzanţelor locale, şi în care
întreprinderea are interese similare.
b) întreprinderea franceză e impozitată pe beneficiile societăţii străine în
corespondenţă cu participarea sa în societate: întreprinderea franceză care intră în sfera de aplicare
a art. 209 B a CGI e supusă impozitului aplicat beneficiilor degajate de societatea străină în raport
cu drepturile sociale deţinute direct sau prin intermediul unui lanţ de participare.
Ea trebuie în mod automat şi voluntar să furnizeze administraţiei un n umăr de date cu
privire la participaţiile sale care răspund condiţiilor de punere în practică a art. 209 B
(obligativitatea declarării). Ea trebuie să stabilească un bilanţ iniţial pornind de la care se vor
reconstitui rezultatele întreprinderii străine.
Pentru aceasta se vor utiliza regulile franceze. Deci, sunt aplicabile regulile de teritorialitate
strictă sau restrânsă şi cele al regimului mamă-filială în caz de distribuţie.
Beneficiile societăţii străine fac obiectul unei declaraţii şi unei impuneri separate. Deci,
toate compensările cu eventualele deficite ale societăţii ce deţine participaţia sunt interzise.
 Articolul 209 B prevede posibilităţi de eliminare a cazurilor de dublă impunere. Măsurile
luate sunt de două feluri.
Pe de o parte, întreprinderea franceză are dreptul de a deduce din impozitul francez datorat
de societatea supusă aplicării art. 209 B, impozitele de aceeaşi natură şi achiziţiile din ţara cu
fiscalitate privilegiată. Deducerea se face proporţional cu cota de participare. Ea nu poate fi
reportată asupra exerciţiilor financiare viitoare, nici asupra impozitului plătit pentru beneficiilor cu
sursă diferită.
Pot fi de asemenea deduse din impozitul francez, în aceleaşi condiţii, şi prelevările şi
reţinerile la sursă efectuate asupra distribuirilor făcute către societatea franceză ca beneficii asupra
cărora s-au suportat deja impozitele speciale.
Pe de altă parte, întreprinderea franceză poate deduce din beneficiul său fiscal dividendele
primite de la societatea străină situată în ţara cu fiscalitate privilegiată, până la nivelul beneficiilor
supuse impozitării speciale.
Trebuie notat faptul că sumele supuse impozitării speciale pot fi distribuite cu scutire de
reţinere în avans.
FIG 12: Articolul 209 al CGI
Întreprinderea supusă impozitului pe societate la nivel normal
Participaţie de minim 10% într-o societate supusă unui regim fiscal privilegiat
Aplicarea art. 209 B al CGI
Administraţia presupune că activitatea societăţii străine are ca scop real transferul de
beneficii
Impozitarea întreprinderii franceze pentru beneficiile corespunzătoare cotei sale de
participare

3) Limitele aplicării art. 209 B

a) compatibilitatea cu reglementările internaţionale: articolul 209B

ridică problema compatibilităţii sale cu convenţiile internaţionale bilaterale. În fapt, aceste
convenţii, pe lângă faptul că răspund primului lor obiectiv şi anume eliminării dublei impuneri,
atribuie uneia dintre ţările semnatare impunerea veniturilor realizate într-o ţară dată. Într-o manieră
generală, ea rezervă impozitarea beneficiilor comerciale ale unei întreprinderi a unui stat
contractant , acestui stat în afara cazului în care întreprinderea îşi exercită activitatea în celălalt stat
prin interpunerea unei locaţii stabile situate acolo (model OCDE art. 7).
Acestea fiind stabilite, pare evident că articolul 209 B vine în contradicţie cu ce e prevăzut
în convenţii şi violează regula convenţională de reataşare a masei impozabile prin transferul
impozitării în Franţa a profiturilor realizate de o întreprindere străină în afara tuturor locaţiilor
stabile.
Această incompatibilitate, oarecum reală, nu poate fi invocată pentru a scăpa de aplicarea
art. 209 B al CGI. În fapt, aceasta este în acord cu al doilea obiectiv al convenţiilor bilaterale
internaţionale de luptă contra evaziunii şi fraudei fiscale. Mai mult, nu se face un impas asupra
problemei dublei impuneri şi e remediată pe baza posibilităţii de deduceri deja studiate.

b) Compatibilitatea cu Dreptul comunitar: anumite state membre ale

CEE au pus în practică, la începutul dezvoltării economiilor lor, şi cu supervizarea Comisiei
Europene, sisteme financiare simplificate, în beneficiul non-rezidenţilor şi pentru o durată
determinată. Cel mai citat exemplu în domeniu este cel al Irlandei şi al International Financial
Service Center situat în zona docurilor din Dublin.
Dacă administraţia franceză împinge până la definirea sa termenul de regim fiscal
privilegiat aşa cum l-a definit ea, ne putem întreba dacă statele membre ale comunităţii nu pot intra
sub aplicarea art. 209 B. Acum, mai mult decât în una din instrucţiunile sale, administraţia
precizează că regimurile fiscale simplificate temporar pot fi considerate permanente dacă se întind
pe o perioadă mai lungă.
Problema conformităţii articolului 209B cu dreptul comunitar se va pune deci. În fapt,
aplicarea lui de statul francez, va constitui un obstacol la măsurile de ajutor consimţite de Comisia
Europeană, ceea ce e incompatibil cu dispoziţiile Tratatului de la Roma.
Pe moment, administraţia franceză nu pare dornică dea duce mai departe aplicarea art.
209B. Dacă ea o face, putem să ne întrebăm ce atitudine va aborda Consiliul de stat, ştiind că de la
„decizia Nicolo” (conform lexic), acesta are ca principiu îndepărtarea unei legi interne posterioare
unei norme comunitare cu care intră în contradicţie.

B) ECHIVALENTELE STRĂINE ALE ARTICOLULUI 209 B AL CGI

1) prezentarea măsurilor luate de alte administraţii

a) subpunctul F în Statele Unite: societăţile vizate de subpunctul F sunt Controled Foreign

Corporation (CFC), aşa cum sunt ele definite de administraţia americană.
Reprezintă CFC toate societăţile străine în care mai mult de 50% din drepturile de vot sunt
deţinute de acţionari americani pe o perioadă de minim 30 de zile în cursul unui exerciţiu.
Pentru a clarifica lucrurile, trebuie precizat aici ce înseamnă acţionar american.
Administraţia fiscală americană (IRS), defineşte ca cetăţeni americani toate persoanele americane,
cetăţeni sau rezidenţi în SUA , parteneriatele şi toate societăţile de drept american, deţinătoare,
direct sau indirect, a 10% cel puţin din drepturile de vot ale societăţii străine.
Acţionarul american al unui CFC trebuie să includă în venitul său impozabil, în raport cu
dreptul său la beneficii, veniturile anului se intră în masa impozabilă a subpunctului F, adică:
- veniturile din asigurări de riscuri americane
- veniturile realizate de societăţile de facturare
- veniturile din serviciile returnate unui contribuabil aparent localizat în alt stat
decât cel unde acţionează sau există societatea.
- Veniturile obţinute din practicarea des pavillions de complaisance
(pavilioanelor de complezenţă)
- Veniturile aferente unor produse petroliere, atunci când aceste venituri sunt
obţinute în alte ţări decât cele în care produsele sunt extrase sau consumate
- Veniturile de investiţii: dividende, dobânzi, redevenţe, etc.
b) regimul de impozitare al societăţilor impozitate în Germania: secţiunile 7-14 din legea
privind impozitele în relaţia cu străinătatea: dacă rezidenţii deţin mai mult de jumătate dintr-o
societate străină, unele venituri ale acestei societăţi, chiar şi nedistribuite, sunt considerate ca o
parte din veniturile asociaţilor rezidenţi, dacă aceste venituri au făcut obiectul unei slabe impozitări
în străinătate şi ar fi fost disponibile pentru o distribuire. O societate căreia această regulă îi poate
fi aplicabilă poate fi considerată societate intermediară.
Trebuiesc făcute câteva precizări.
 În primul rând, care sunt ţările considerate de administraţia germană ca având o impozitare
redusă? Sunt toate ţările care impozitează societatea intermediară de o aşa manieră că impozitul
total perceput este mai mic de 30% din veniturile societăţii.
Trebuie precizat ce înţelege administraţia germană prin venituri intermediare. Este vorba de
veniturile ce rezultă nu dintr-o activitate economică în sine ci din activităţi intermediare,
activităţile neputând să aibă acest caracter prin simpla enumerare într-o listă exhaustivă.
O dată ce aceste condiţii sunt îndeplinite, se face reintegrarea sumei aferente veniturilor
intermediare , diminuate cu impozitul plătit în statul de rezidenţă de către societatea intermediară,
la veniturile asociaţilor rezidenţi în Germania.
c) regimul „Controlled Foreign Companies au UK” (CFCS), legea finanţelor din 1984: o
societate rezidentă în UK poate fi impozitată pe veniturile nedistribuite ale unei societăţi pe care o
controlează, rezidentă în alt stat, şi impozitate la un nivel mai scăzut, adică inferior unei jumătăţi
din impozitul ce ar trebui să îl plătească această societate, în aceleaşi condiţii în UK.
Codul Inland Revenue Code (echivalentul CGI) editează o listă de ţări ce nu sunt
considerate a avea fiscalitate privilegiată.
Dacă CFCS nu e rezidentă a uneia dintre aceste ţări, veniturile sale sunt reintegrate la
veniturile rezidentului britanic care o controlează, dacă nu îndeplinesc una din condiţiile:
- CFCE varsă rezidenţilor britanici 50% din beneficiile distribuibile
- CFCE are o activitate comercială reală, alta decât cea a unui holding, în mod
esenţial cu parteneri independenţi
- Beneficiile impozabile ale CFCE nu depăşesc 20000 lire
- Cel puţin 25 % din drepturile de vot ale CFCE sunt deţinute de public
În celelalte cazuri, beneficiile vor fi reintegrate, cel puţin dacă contribuabilul nu face
dovada ca CFCE nu a fost creat cu un scop comercial şi nu pentru a evita impozitarea.
Tabelul 6: legislaţia comparativ cu articolul 209 B al CGI
Franţa (art Germania SUA Japonia UK
209B)
Rezidenţii Entităţile Persoane Persoane Persoane fizice Societăţi
vizaţi supuse IS fizice sau fizice sau sau juridice
juridice juridice
Participaţia Participare Mai mult de Mai mult de Mai mult de 50% Societăţi
minimală directă sau 50% din 50% din din drepturile de străine
indirectă de acţiunile, sau drepturile de vot deţinute de controlate de
minim 10% drepturile de vot deţinute contribuabilii rezidenţi ai
vot deţinute de acţionarii rezidenţi ţării
de americani
contribuabilii
rezidenţi
Impozitarea Plata unui Dacă Impunerea de Publicarea de Dacă
slabă impozit mai impozitul drept comun către impozitul
mic cu cel perceput de administraţie a datorat în ţara
puţin o treime ţara sediu este unei liste străină este
decât cel sub 30% din exhaustive mai mic de
plătibil în veniturile 50% din
Franţa în societăţii impozitul
aceleaşi interpuse datorat în UK
 condiţii în aceleaşi
condiţii
Veniturile Toate Anumite Anumite Toate veniturile Toate
vizate veniturile categorii de categorii de dacă nu se face veniturile
dacă nu se venituri venituri dovada că dacă nu se
face dovada vizate în mod vizate în mod societatea are o face dovada
că societatea expres de text expres de text activitate reală că societatea
are o are o
activitate activitate
reală reală
Efecte Reintegrarea Reintegrarea Reintegrarea Reintegrarea Reintegrarea
veniturilor veniturilor veniturilor veniturilor veniturilor

În fine, dacă partea de beneficii ce revine rezidentului britanic nu depăşeşte 10% din
beneficiile impozabile ale CFCS, nu se face reintegrarea.
d) impunerea filialelor străine speciale în Japonia, legea din 31 martie 1978: această lege
priveşte persoanele fizice sau societăţile, rezidente în Japonia, care deţin mai mult de 50% din
acţiunile unei societăţi rezidente ale unei ţări cu impozitare slabă, aparţinând unei liste exhaustive
publicate anual de administraţia fiscală japoneză.
Aplicarea sa antrenează reintegrarea în beneficiile impozabile ale rezidenţilor japonezi a
veniturilor nedistribuite de filiala situată într-o ţară cu fiscalitate privilegiată, dacă nu e adusă de
către contribuabil nici o dovadă că filiala ar exercita o activitate reală.

2) concluzie: o abordare identică

ansamblul dispoziţiilor prezentate cuprinde dispoziţii cu multe puncte comune. Ele se

bazează toate pe trei principii clare:
a) deţinerea unei participaţii de către rezidenţi: societatea situată în paradisul
fiscal trebuie să aparţină într-o mare proporţie unor rezidenţi ai ţării pentru
care se aplică aceste prevederi
b) natura veniturilor: putem nota în acest caz o deosebire aparentă. Dispoziţiile
adoptate în Germania, Canada sau SUA consideră anumite categorii de
activităţi ca neavând motive de a fi intrinseci şi ca trebuind să fie reincluse la
nivelul veniturilor rezidentului ce are controlul societăţii. Doar veniturile
provenind din aceste activităţi sunt afectate , la prorată, de veniturile
acţionarilor rezidenţi.
Dispoziţiile aplicabile în UK şi în Japonia sunt asemănătoare cu cele din Franţa, deoarece
ele supun impozitării totalitatea veniturilor nedistribuite de filialele străine stabilite în aceste ţări cu
fiscalitate privilegiată.
În fapt, cele două sisteme se reduc la acelaşi lucru, cel puţin în măsura în care partizanii
celei de a doua categorii nu supun impozitării veniturile pentru care contribuabilul poate demonstra
că provin dintr-o activitate economică reală.
c) Nivelul redus de impozitare: percepţia a ceea ce înseamnă ţară cu impozitare
redusă depinde în funcţie de ţară. Unele ţări, ca UK adoptă aceeaşi abordare
ca Franţa în a judeca aceasta prin raportare la propriul lor nivel de impozitare.
 Pentru altele, se bazează pe publicarea de liste sau definirea de sume plafon pentru suma
plătită ca impozit de societatea controlată în ţara sa de rezidenţă, pe baza unui procentaj al
veniturilor acestei societăţi.
Totuşi, în toate cazurile ideea e aceeaşi: să se evite pierderea de intrări de impozite în
beneficiul ţării, prin interzicerea jocului prin care se scot anumite venituri şi li se aplică taxe de
impunere mai slabe.

SECŢIUNEA 4: TEORIA ABUZULUI DE DREPT

Panoplia administraţiei franceze în materie de luptă contra evaziunii şi fraudei fiscale

internaţionale nu se bazează exclusiv pe mecanisme pur fiscale. Există şi dispozitive de control
mai largi, bazate pe noţiuni cu caracter mai juridic.
Administraţia a recurs la teoria abuzului de drept.

A) teoria abuzului de drept în Franţa

în Franţa, teoria abuzului de drept e definită şi precizată în art. L64 al Cărţii de proceduri
fiscale.

1) principiul abuzului de drept

conform art. L64 al Codului de proceduri fiscale, toate operaţiunile încheiate sub forma
unui contract sau a unui act juridic disimulând o realizare sau un transfer de beneficii sau de
venituri, efectuate direct de persoana sau societatea interpusă, nu sunt opozabile administraţiei.
Este vorba despre a permite administraţiei să dejoace fraudele sau manevrele ce au ca
obiectiv eludarea impozitului prin utilizarea de construcţii juridice care, chiar dacă aparent
regulamentare, nu traduc caracterul real al operaţiunii realizate.
Administraţia este astfel capabilă să repună pe tapet sinceritatea anumitor acte juridice şi de
a le declara inopozabile, dacă consideră că nu au fost făcute decât pentru a disimula în ochii
administraţiei o situaţie generatoare de impozitare, situaţie care continuă să existe în spatele
barierei artificial create de aceste acte juridice.
Pentru aceasta ea trebuie să poată să demonstreze fie că aceste acte au un caracter fictiv, fie
că singurul lor rol era de a eluda sau diminua impozitul.
Trebuie remarcat ca legislaţia nu interzice contribuabilului să aleagă o soluţie care să îi
convină. Ea condamnă creaţiile având ca unică justificare justificarea fiscală, un singur scop
reflectat în economisirea de impozite în cadrul unei gestionări normale a întreprinderii.
Jurisprudenţa este foarte clară în acest sens. În plus, simpla intenţie a contribuabilului nu este
suficientă. Trebuie pentru a fi abuz de drept să se demonstreze existenţa unui mecanism efectiv
realizat de contribuabil.
Am văzut că sarcina demonstrării revine administraţiei. Există un singur caz în care sarcina
aducerii de dovezi revine contribuabilului: dacă administraţia stabileşte impozitul în conformitate
cu avizul emis de comitetul consultativ pentru abuzul de drept.
Acest aviz poate fi cerut fie de administraţie fie, începând din 1987, de contribuabil.
Ultimul aspect, există pentru contribuabil o posibilitate de a se proteja de teoria abuzului de
drept.
Prealabil realizării mecanismului, contribuabilul îl poate supune în formă scrisă
administraţiei pentru a vedea dacă acesta intră în categoria celor calificate ca abuz de drept. Dacă
administraţia răspunde negativ sau nu răspunde în 6 luni, mecanismul poate fi realizat de către
contribuabil. În acest caz procedura de represiune a abuzului de drept nu va mai putea fi invocată.
FIG 13: Abuzul de drept în Franţa
Administraţia
Contribuabilul
Ne consultarea comitetului de reprimare a abuzului de drept
Consultarea comitetului de reprimare a abuzului de drept
Ne consultarea comitetului de reprimare a abuzului de drept
Se dă dreptate contribuabilului
Se dă dreptate administraţiei
Sarcina de a demonstra revine administraţiei
Sarcina de a demonstra revine contribuabilului

2) Sancţiunile în caz de abuz de drept

Actele ce constituie abuz de drept nu sunt opozabile administraţiei. Mai mult, abuzul de
drept e sancţionat cu o amendă de 80% din impozitul care ar fi fost datorat în mod normal, fără
existenţa mecanismului (montajului) , fără dobânzi pentru întârziere.
FIG 14: Sancţionarea abuzului de drept în Franţa
Acte fictive sau care au ca singur motiv de existenţă ne plata impozitului
Abuz de drept
Acte inopozabile şi un impozit sancţiune de 80% din normal

B) ECHIVALENTELE STRĂINE ALE ABUZULUI DE DREPT

1) tratamentul aplicat pentru abuzul de drept în Germania

teoria abuzului de drept s-a dezvoltat în Germania în articolul 42 AO, permiţând

administraţiei să nu recunoască construcţiile juridice calificabile drept abuz.
Acest articol precizează că „nu este permisă manevrarea legislaţiei fiscale abuzând de
posibilităţile juridice de manipulare. Când există un abuz, impozitul este exigibil în aceeaşi
manieră ca şi atunci când situaţia juridică ar fi coincis cu realitatea economică”.
Condiţiile ce permit administraţiei să recalifice o operaţie sunt punerea în evidenţă a
obiectivului pur fiscal a construcţiei juridice şi demonstrarea caracterului său nerezonabil în raport
cu practica economică reală.
Abuzul de drept, odată demonstrat, are drept sancţiune plata diferenţei de impozit între
impozitul plătit şi cel care ar fi trebuit plătit în mod normal.

2) Abuzul de drept în Elveţia

În materie fiscală, Elveţia cunoaşte de mult timp noţiunea de abuz de drept. Administraţia
fiscală elveţiană poate să refuze să recunoască o situaţie juridică generatoare de economie de
impozit pentru contribuabil dacă este în măsură să dovedească că acesta a utilizat un mijloc straniu
şi anormal, care nu poate fi motivat prin circumstanţe şi care nu corespunde realităţii economice.
Există în acest caz prezumţia de voinţă de evaziune din partea contribuabilului care trebuie să
plătească diferenţa de impozit.
 Dacă administraţia nu aduce această dovadă, ea trebuie să accepte formele juridice de drept
comercial alese de contribuabil.

3) Abuzul de drept în Regatele Unite (UK)

Tradiţional, tribunalele britanice au respins teoria abuzului de drept atât în materie civilă
cât şi fiscală, regula de drept constituind o lege între părţi care nu poate fi în mod normal repusă în
discuţie de puterea publică.
Totuşi, de la începutul anilor 80, asistăm la o ruptură în această respingere a abuzului de
drept, cu punerea în practică a noţiunii de efectivitate comercială care introduce faptul că dacă
anumite tranzacţii sunt efectuate doar cu scopul de a eluda impozitul şi sunt golite în totalitate de
realitate economică sau comercială, ele nu trebuie să aibă valoare pe plan fiscal.
Până în prezent testul efectivităţii comerciale nu a fost aplicat în UK decât câtorva
tranzacţii, cu scopul de a anula total ansamblul sau de a trata mai multe etape ca fără valoare în
plan fiscal.

4) Abuzul de drept în Italia

În prezent nu există o teorie a abuzului de drept recunoscută în Italia, chiar dacă problema
recunoaşterii unei asemenea teorii se pune în prezent

5) Abuzul de drept în Japonia

Articolele 11 şi 12 din legea impozitelor recunosc predominanţa fondului asupra formei în

materie fiscală.
Această doctrină se apropie de noţiunea de abuz de drept în măsura în care administraţia
japoneză are capacitatea de a ignora practicile artificiale ce apar la suprafaţa unei tranzacţii date în
favoarea substanţei economice existente în spatele acestora.
Totuşi definiţia este încă foarte vagă şi limitele sale sunt prea stricte pentru ca ea să poată
să constituie în mod real o teorie similară celei cu privire la abuzul de drept.

6) Abuzul de drept în SUA

Ca şi în UK, în SUA vorbim de efectivitatea comercială a unei construcţii juridice.

Dar Internal Revenue Service merge mult mai departe ca omologul său britanic şi larga
aplicare jurisprudenţială cunoscută de această noţiune în sânul Internal Revenue Code a dat naştere
unei veritabile teorii a abuzului de drept, foarte apropiate de concepţia franceză.

PARTEA A DOUA
ISTORICUL PARADISELOR FISCALE: DEFINIRE ŞI IMAGINE

Niciodată nu trebuie să ne încredem în aparenţe: „toba, cu toată gălăgia pe care o face nu e

umplută decât cu vânt”.
Acest vechi proverb oriental ilustrează perfect propunerea noastră cu privire la „falsele
adevărate” paradise fiscale.
 Doar de la începutul acestui secol, firmele învăţate până atunci să îşi exercite activitatea în
cadrul teritoriului naţional, s-au întors către comerţul internaţional.
În căutarea continuă de noi debuşee pentru a scăpa de producţia în continuă creştere, ele au
exporta întâi şi apoi s-au implantat în străinătate instalând platforme de desfacere şi apoi de
producţie.
De la finele celui de al doilea război mondial, marile grupuri internaţionale, în principal
americane, şi-au descentralizat centrele de producţie spre ţările unde mâna de lucru era în mod clar
o bună afacere.
De aceea, centrele de profit au apărut în ţări caracterizate de inexistenţa fiscalităţii sau de
marea sa discreţie. Din acel moment a devenit extrem de tentant să redistribui profiturile atribuind
cea mai importantă parte a acestora societăţilor din cadrul grupului, instalate în ţări unde impozitul
e mic sau nul. Prima generaţie de paradise fiscale se caracterizau prin apropierea geografică de
unul sau mai multe state dezvoltate, în mod general la intersecţia dintre două zone monetare.
Decorul e completat dacă adăugăm o mare verde, un cer albastru şi cocotieri. Termenul de paradis
fiscal era deci perfect ales atât ca formă cât şi ca fond.
Unele dintre aceste mici state au ştiut de altfel să îşi gestioneze bine dezvoltarea instituind
reguli incitante din acest punct de vedere.
La începutul secolului XXI, chiar şi noţiunea de paradis fiscal e rar disociată de cea de
„republici bananiere”.
Pe plan internaţional, suntem obligaţi să constatăm că o parte din aceste paradise fiscale şi-
au pierdut în ultima perioadă această calitate. Liberia, Panama sau Filipine, sunt ţări în care
societăţile implantate sunt obligate să facă troc cu nuca de cocos pentru a cumpăra maşini blindate.
Sfatul de a utiliza astfel de ţări devine o adevărată nebunie, şi nu poate veni decât de la
anumiţi „profesionişti ” care au despre fiscalitate o idee conform căreia ea nu este decât un schimb
permanent de procedee rele între adversari puţin susceptibili de probitate.

CAPITOLUL 4. „ZERO HAVEN”-URILE

SECŢIUNEA I. CARACTERISTICI GENERALE
A) Prezentarea

Zero Haven-urile sau paradisele cu impozitare zero sunt compuse în esenţă din economii
mici, colonii britanice (Insulele Cayman, Insulele Virgine Britanice), teritorii dependente de
Commonwealth (Bermudele) sau teritorii care au devenit independente (Antigua, Bahamas din
1963 sau Vanuatu din 1980).
Studiul nostru va analiza paradisele fiscale cele mai frecvente: Bahamas, Bermude sau
insulele Cayman, în care găsim toate modelele de structuri de primire ce pot fi vizualizate în alte
zone zero-haven: Companii internaţionale de afaceri (Antigua, Insulele Virgine, Nevis), regimuri
de exonerare a companiilor de asigurare sau bancare (Barbade, Vanuatu).
Zero-haven- urile se caracterizează prin absenţa prelevărilor cu titlu de impozit pe
veniturile persoanelor fizice sau juridice, cu titlu de drepturi de succesiune, şi bineînţeles cu titlu
de impozit pe capital. În consecinţă, aceste teritorii, în general, nu au semnat convenţii fiscale
destinate evitării dublei impuneri, neavând nimic de negociat în această direcţie; cele câteva
convenţii semnate exclud expres structurile de primire puse la dispoziţia investitorilor străini.
Veniturile din sursă străină vor suporta în general prelevări la sursă la taxa maximă ţinând cont de
dispoziţiile de drept intern local. Ca exemplu, dividendele vărsate de o societate franceză într-un
paradis fiscal vor suporta o reţinere la sursă de 25%, activul fiscal, egal cu 50% din dividendele
vărsate, ne fiind restituibil.
Din absenţa impozitelor directe, nevoile bugetare ale entităţii sunt în general acoperite din
drepturi indirecte extrem de ridicate, drepturi vamale, drepturi pe consum şi taxe de timbru de
exemplu.
Absenţa impozitelor indirecte combinată cu taxele (drepturile) ridicate care afectează
consumul de bunuri şi servicii crescând pe de o parte costul vieţii şi pe de altă parte îngustimea
teritoriului, au contribuit la dezvoltarea şi promovarea de investiţii în mod esenţial imateriale, cu
valoare adăugată mare, susceptibile de a fi exploatate cu costuri materiale şi umane mici:de aceea
sectoarele predilecte ale acestor zone sunt sectorul bancar, financiar, de asigurări şi reasigurări.
Dar aceste avantaje fiscale nu sunt totdeauna suficiente dacă nu sunt acompaniate de o
securitate politică optimă şi de reguli de confidenţialitate în orice caz.
Bermudele, Insulele Bahamas şi Insulele Cayman au o tradiţie veche de paradise fiscale
stabile şi bine definite, constituind un patrimoniu local pe care diversele tendinţe politice din aceste
insule l-au recunoscut ca benefic.
Dar tradiţia de stabilitate financiară nu e uneori judecată ca pe deplin suficientă pentru a
atrage finanţări masive destinate a fi investite în proiecte pe termen lung, cum ar fi constituirea
unei companii de asigurări. Uneori e posibil să se obţină din partea guvernului local o garanţie de
exonerare de impozite directe pe o anumită perioadă (cazul Bermudelor care oferă o garanţie de
exonerare până în 28 martie 2016 în cadrul Exempted Undertaking Tax Protection Act 1966).
Aceste entităţi dispun de o legislaţie internă, care asigură confidenţialitatea operaţiilor,
legislaţie extrem de aspră în ceea ce priveşte contravenienţii.

B) Evoluţii recente ale Zero-haven-urilor

Această tradiţie privind confidenţialitatea a atras în insule o serie de clienţi cu moralitate

discutabilă. De câţiva ani, aceste entităţi au fost obiectul unor critici violente mai ales în ceea ce
priveşte rolul lor în spălarea banilor obţinuţi din stupefiante.
Pentru a-şi păstra imaginea în faţa unor clienţi mai respectabili dar mai ales pentru a-şi
păstra statutul lor, guvernele din aceste insule au fost obligate să introducă o legislaţie internă mai
severă destinată reprimării eficiente a corupţiei şi, în acelaşi timp, distorsionând sistemul secretului
afacerilor.
În plus, datorită în special presiunilor SUA, s-au semnat convenţii internaţionale de
asistenţă juridică.
Destinate în principal luptei împotriva spălării de capitaluri, nu putem exclude, în practică,
utilizarea acestor convenţii internaţionale în alte finalităţi, cum ar fi lupta contra evaziunii fiscale.
Conştiente de aceste riscuri, şi pentru a-şi salva sursa, indirectă dar principală, de venituri,
autorităţile acestor entităţi au fost în mod special vigilente în diversele negocieri care conduceau la
semnarea de acorduri, limitând câmpul lor de acţiune.
Bahamas au semnat un tratat de asistenţă juridică reciprocă (Mutual Legal Assistance
Treaty - MLAT) cu SUA, deschizând autorităţilor americane accesul la obţinerea de informaţii,
atunci când anumite delicte pedepsibile au fost comise. Dar acest drept de informare nu se referă la
infracţiuni sau delicte de natură fiscală. În realitate, cum Bahamas nu cer nici un impozit direct, nu
era de conceput ca în baza logicii dreptului intern local, frauda fiscală să fie considerată ca o crimă
sau un delict în reprimarea căruia să fie logic să participe.
 Insulele Cayman au un sistem analog cu cel din Bahamas: în 1986, autorităţile acestei
colonii au semnat o convenţie de asistenţă reciprocă pentru toate infracţiunile, delictele sau crimele
pedepsite cu minim un an de închisoare, atât de autorităţile judiciare de insulă cât şi de cele din
SUA. Oricum, autorităţile din insule au posibilitatea să refuze această cooperare atâta timp cât
aceste infracţiuni nu sunt decât de natură fiscală.
Autorităţile din Bermude au fost mai puţin pricepute în acest sens: în 1989 au semnat cu
SUA un tratat despre impozitarea veniturilor din asigurări şi un tratat de asistenţă şi de schimb de
informaţii în materie fiscală (Treaty on Insurance Taxation and Mutual Assistance in Tax Matters,
and Agreement to Exchange Tax Information).

C) Funcţionarea Zero-haven-urilor

Stabilitatea politică şi confidenţialitatea relativă a operaţiunilor trebuiesc acompaniate de o

infrastructură adecvată şi de servicii de calitate pentru a face aceste paradise operaţionale în
gestionarea cotidiană a activităţilor. Nivelul de competenţă al diverşilor interlocutori (bancheri,
jurişti, avocaţi, etc) trebuie să fie satisfăcător şi cel puţin la nivelul mediu susceptibil a fi oferit în
SUA sau UK sau în oricare altă ţară unde sunt stabiliţi clienţii potenţiali ai acestor paradise.
În toate aceste teritorii, ţinând cont de relaţiile lor privilegiate cu Marea Britanie, engleza e
limba oficială. Din relaţiile privilegiate şi istorice ale Varadu cu Franţa, şi franceza este în mod
egal considerată limbă oficială.
Moneda curent utilizată în Caraibe este dolarul american, precizând că fiecare din aceste
teritorii are propriul dolar, la paritate cu cel american pentru Bahamas şi Bermude şi cu o mică
primă pentru dolarul Insulelor Cayman. În Vanatu, moneda utilizată este vatu, lipsa controlului
schimburilor permiţând utilizarea tuturor monedelor.
În general, operaţiunile cu devize sunt libere de orice constrângeri în materie de control al
schimburilor, cu excepţia Bahamas, unde operaţiunile cu rezidenţi fac obiectul unui control a
priori.
În fine, localizarea şi facilităţile de comunicare sunt şi ele criterii în alegerea unui zero-
haven. Accesul în Bahamas, Bermude sau Insulele Cayman este uşurat prin SUA, Canada sau
Marea Britanie. Resursele de comunicaţii (telex, telefon, fax) sunt excelente. Clientela acestor
entităţi este compusă în special din americani şi canadieni şi ţine de relativa apropiere dar mai ales
de decalajul orar minim. Vanatu se adresează în special zonei Pacificului/ Asiei (în special
Australiei). E legată pe calea aerului de Sydney, Melbourne, Brisbane. Dar ţinând cont de relativa
ei izolare, comunicaţiile sunt uneori dificile.

SECŢIUNEA 2. „SPECIALITĂŢI” LOCALE

A) Bahamas: International Business Company

Pentru a promova investiţiile în Bahamas, regimul juridic al societăţilor a fost recent

modificat prin crearea unei noi categorii de societăţi cu formalizare slabă, societatea de activităţi
internaţionale (International Business Company, IBC)
Pentru a beneficia de acest statut, societatea nu trebuie să:
- posede bunuri imobile în Bahamas
- aibă o activitate bancară, de asigurări sau reasigurări, o activitate de trust,
aceste activităţi făcând obiectul unor reglementări particulare
 nu se cere nici o autorizaţie pentru a constitui un IBC, care va putea fi făcut în 24 de ore.
Achiziţionarea unei „cochilii” preexistente este o uzanţă.
Pentru a atrage societăţi situate în state cu fiscalitate privilegiată dar care suferă de un
mediu politic mai puţin stabil, statutul de IBC uri este oferit ca opţiune şi societăţilor ce îşi au
sediul social în străinătate. În acelaşi spirit, şi pentru a elimina toate temerile investitorilor în
Bahamas, un IBC va putea în orice moment să îşi transfere sediul social în altă jurisdicţie, prin
simpla decizie a consiliului de administraţie sau a asociaţilor.
Unul din avantajele principale al acestui nou tip de societate, pe lângă reducerea costurilor
de constituire şi gestiune, este extrema discreţie: se pot emite acţiuni la purtător; numele
fondatorilor nu trebuie comunicat la Registrul Comerţului şi nu există obligaţia constituirii de
conturi, şi deci în afară de publicare, IBC ul nu există.

B) Bermudele: Companiile scutite

Există două categorii de companii în Bermude: societăţile de drept comun care trebuie să
fie deţinute în proporţie de cel puţin 60% de persoane cu naţionalitate din Bermude şi societăţile
scutite.
Societăţile scutite nu pot să îşi exercite activitatea în Bermude decât, bineînţeles, în
legătură cu alte societăţi exonerate.
Se cere o autorizaţie administrativă pentru a constitui o societate, indiferent de statutul ei.
Printre elementele cerute figurează detalierea acţionariatului direct şi indirect şi referinţele bancare
a acţionariatului final. Din cauza acestui formalism, practica comercializării societăţilor cochilii nu
e uzuală şi întârzierile de constituire de 3săptămâni-1 lună, sunt lungi în raport cu cele ce apar în
paradisele fiscale concurente.
Emiterea de acţiuni la purtător nu e autorizată, registrul de acţionari e public (bine înţeles,
posibilitatea de a deţine acţiuni de către un trust sau un reprezentant e oferită), modalităţile de
funcţionare a societăţilor sunt comparabile cu cele valabile în Marea Britanie. De exemplu,
creşterea capitalului societăţii necesită o autorizaţie de la acţionari şi reducerea de capital nu e
posibilă decât după publicitatea şi declararea conformităţii de către cel puţin doi administratori în
funcţie de societate, că societatea, după reducerea capitalului, va face faţă pasivului său.

C) Insulele Cayman: Companiile scutite

Ca şi în Bermude, Insulele Cayman oferă două categorii de societăţi: societăţile de drept

comun şi societăţile exonerate care nu au posibilitatea de a desfăşura activitate în Insulele Cayman.
Societatea care beneficiază de acest ultim statut rezultat dintr-o discreţie mai mare în
măsura în care registrul acţionarilor nu trebuie pus la dispoziţia publicului la sediul social al
societăţii (fiind precizat că în cazul unei societăţi de drept comun, practica reprezentanţilor permite
obţinerea aceluiaşi rezultat, poate cu un risc mai mare). Nu există nici obligaţia depunerii
capitalului social, singura declaraţie fiind una anuală care certifică că societatea a funcţionat în
conformitate cu dreptul local.
O reuniune a consiliului de administraţie trebuie să aibă loc cel puţin o dată pe an în
Insulele Cayman, dar procedura procurilor e larg admisă.
Nici o autorizaţie nu e cerută pentru constituirea unei societăţi care poate fi terminată în
două-trei zile, indiferent de statutul său.
 Nu există capital minim impus şi nici reguli care să impună nivelul raportului
datorii/capitaluri proprii. Se pot constitui societăţi unipersonale.

CAPITOLUL 5: PARADISE ÎN CARE IMPOZITUL PE PROFIT E PRELEVAT LA UN

NIVEL REDUS, SAU STABILIT PE O BAZĂ DE TERITORIALITATE RESTRÂNSĂ

Noţiunea de paradis fiscal se asociază instinctiv cu absenţa impozitului, a prelevărilor, şi a

tuturor celorlalte tipuri de presiune fiscală. În sens strict, o asemenea schemă, se dovedeşte extrem
de rară, şi situaţia cel mai des întâlnită este cea a ţărilor în care sistemul fiscal, fără a fi inoperante
în ceea ce priveşte persoanele juridice , se mulţumeşte cu a le impozita la un nivel moderat.
Există în mod firesc o multitudine de modalităţi diferite şi un studiu exhaustiv al acestora ar
conduce la înşiruirea sistemelor a mai multor zeci de state, ceea ce nu e intenţia noastră. De aceea
e posibil să se sesizeze mai multe „state de spirit” fiscal, în jurul cărora se întâlnesc cele mai multe
paradise de acest fel.
Vom face astfel să apară trei tipuri de legislaţii fondate pe principii diferite, dar care duce
pentru societatea care alege să îşi dezvolte activităţile într-o ţară de drept corespunzător, la o
puncţie fiscală redusă.
Vom defini deci ca ţări în care impunerea de drept comun corespunde unui impozit pe
beneficii pentru care nivelul este redus, acelea în care ele corespund unui impozit de substituire,
acelea în care impozitarea redusă priveşte exclusiv societăţile ce îşi realizează activităţile în afara
ţării de implantare.

SECŢIUNEA I. IMPUNEREA DE DREPT COMUN CORESPUNZĂTOARE UNUI

IMPOZIT PE BENEFICII PENTRU CARE NIVELUL E REDUS

Dacă în Franţa, nivelul de impozitare a beneficiilor societăţilor e relativ ridicat (chiar dacă
se află într-o fază de scădere netă), alte ţări au optat pentru un sistem de prelevări mai puţin greu,
cu scopul atragerii de investitori străini, susceptibili a contribui la creşterea lor economică.
Indiferent de motivaţia lor, aceste state oferă în tot cazul, o primire privilegiată firmelor doritoare
să se stabilească şi să îşi desfăşoare activitatea. Astfel, beneficiile realizate de persoanele juridice
din Insulele Anglo-Normande, (în special Jersey şi Guernesey), de Insula Man şi Insulele Virgine
Britanice nu sunt impuse decât cu 20%, respectiv 15% ultimele, deoarece sunt considerate ca
rezidenţi, deci efectiv controlate şi dirijate de insulă. La fel, o societate creată în Lichtenstein care
îşi exercită activitatea în principat, va fi impozitată asupra beneficiilor la un nivel foarte moderat
care oscilează între 7 şi 15%.
Pe de altă parte, statele care impozitează beneficiile pe bază teritorială, deci care nu
impozitează veniturile care au sursa în afara ţării, adoptă în general dacă nu taxe modice, oricum
taxe mai reduse ca în Franţa. Este oricum iluzoriu să gândim că astfel de situaţii ilustrează cea mai
judicioasă modalitate de a folosi paradisele fiscale, nu pentru că taxele anterior prezentate nu ar fi
în mod special paradisiace... chiar dacă în majoritatea cazurilor, regimul fiscal aplicabil unei
persoane juridice în cauză este considerat privilegiat raportat la administraţia franceză (după
doctrina administraţiei, putem presupune că ne aflăm într-un regim fiscal privilegiat deoarece
beneficiarul e supus unui impozit cu cel puţin o treime mai mic decât cel pe care l-ar suporta în
Franţa pentru aceeaşi bază de impozitare) rari vor fi oamenii de afaceri avizaţi, care vor avea ideea
stranie de a dezvolta o activitate locală în ţara care oferă în general un slab potenţial de dezvoltare
economică (ca exemplu, să notăm că sursele de venit ale insulelor anglo-normande se reduc la
turism, agricultură, pescuit, că suprafaţa Lichtensteinului nu e mai mare de 170 de km pătraţi, etc).

SECŢIUNEA 2. IMPOZITAREA DE DREPT COMUN CORESPUNZĂTOARE UNUI

IMPOZIT DE SUBSTITUIRE

Legislaţiile fiscale ale numeroase ţări nu prevăd existenţa nici unui impozit pe beneficiile
realizate de societăţi. În marea parte a cazurilor, un impozit de substituire vine anual să umple
acest gol, şi impune persoanei juridice în cauză, suportarea unei impozitări reduse. Această
impozitare ia formele cele mai diverse, de la impozitul pe capital la nivelul de 0,2% pe an din
capitalul şi rezervele societăţii care îşi desfăşoară activitatea în Lichtenstein, la dreptul anual de
licenţă prelevat anual în Bahamas (în funcţie de cifra de afaceri şi de nivelul beneficiului brut) cu
titlul de exercitare a unei oarecare profesii sau de exploatare a unei afaceri pe teritoriu.
Cel mai complex sistem e în vigoare în Bermude unde societăţile locale sunt supuse la o
combinaţie între impozitul anual pe capital şi un drept de scutire anuală slabă, în timp ce victoria
simplităţii revine în Nauru, mica insulă din Pacific, unde dreptul de reconstituire reînnoibil anual e
în sumă fixă de 250 USD şi se aplică tuturor societăţilor.
Caracterul forfetar al acestor impozite sau nivelul redus de prelevări sunt incontestabil
atrăgătoare pentru persoanele juridice care intenţionează să dispună de aceste venituri. Trebuie însă
păstrată ideea că contrapartida directă a acestor sisteme fiscale avantajoase, constă în oportunităţile
slabe de prosperitate pentru societatea exploatată local. Fiind dat faptul că unica sursă de bogăţie
din Naru constă în rezervele sale de fosfat (în curând epuizate şi ele), exceptând sectorul turistic,
sunt rare şansele susceptibile a aduce exploatarea unei activităţi locale în Bahamas sau Bermude, şi
ţinând cont de nivelul de viaţă foarte ridicat în aceste insule, pare foarte riscant să începi să
dezvolţi în acest loc o întreprindere...
De fapt, este mai puţin fiscalitatea societăţilor rezidente care operează în sânul paradiselor
fiscale , decât dispoziţiile particulare rezervate societăţilor care nu au nici o activitate comercială
sau financiară pe acest teritoriu, cea care seduce managerii din statele cu presiune fiscală mare. În
aceasta constă utilizarea reală a ceea ce a făcut paradisele fiscale să obţină un potenţial de creştere
economică în condiţiile unei impuneri reduse.

SECŢIUNEA 3. PARADISELE ÎN CARE IMPOZITUL E STABILIT PE O BAZĂ DE

TERITORIALITATE RESTRÂNSĂ: IMPOZITAREA SOCIETĂŢILOR OFFSHORE

O societate offshore este o persoană juridică creată într-o anume ţară dar a cărei
caracteristică principală este că nu realizează operaţiunile sale comerciale (vom vorbi de un
offshore trading company), financiare (offshore finance company) sau de alt fel, decât în afara
frontierelor.
În anumite ţări, această caracteristică nu e luată în calcul din punct de vedere fiscal. În Naru
de exemplu, dreptul de constituire anual menţionat anterior e cerut tuturor societăţilor, fie că ele
desfăşoară sau nu o activitate în Naru.
Din contră, există paradise în care faptul că societatea nu negociază nici un fel de afaceri cu
rezidenţii conduc la exonerarea de toate impozitele aplicabile societăţii. Acesta este cazul
International Business Companies (IBC), formă de societăţi susceptibile de a fi create şi în Insulele
Virgine Britanice.
 Marea majoritate a paradiselor fiscale rezervă totuşi societăţilor offshore un statut fiscal
specific, caracterizate de o impozitare redusă, extrem de atrăgătoare. Acest regim privilegiat ia
diverse forme în funcţie de legislaţia ţării. Putem astfel găsi paradise fiscale în care prelevarea
constă într-un impozit pe beneficii. Este vorba de Malta unde beneficiile societăţilor offshore
General Trading Companies sunt taxate la un nivel de doar 5% sau de Cipru, unde impozitul pe
venit este redus la nivel de 4,25% pentru societăţile offshore nerezidente, adică a căror capital este
în întregime deţinut de străini, care nu sunt nici dirijaţi nici controlaţi de insulă (impunerea
devenind nulă dacă entitatea e dirijată şi controlată în afara Ciprului).
Situaţia cea mai frecventă este însă cea în care impozitul pe care îl putem califica ca
impozit de funcţionare e înlocuit de un impozit pe beneficii. După un model identic celui al
impozitului de drept comun, prelevarea poate varia cu capitalul societăţii offshore sau poate fi
forfetar.
Societăţile domiciliate sau societăţile cu sediu în Lichtenstein (au sediul în Lichtenstein dar
nu desfăşoară nici o activitate acolo) achită anual un impozit de 0,10% din capitalul şi rezervele
lor, pentru o sumă minimă de 1000 FS.
O presiune fiscală redusă, indiferent de natura ei, e indispensabilă pentru a conferi ţării
caracterul de paradis fiscal. Această condiţie nu e însă suficientă, şi doar o combinare a unui număr
mare de elemente poate conduce la un context de utilizare eficace a statelor cu fiscalitate redusă.
Existenţa unui mediu politic stabil şi a unui nivel acceptabil de dezvoltare economică par în
acest stadiu extrem de importante. Astfel, chiar dacă în insulele Tonga de exemplu, impunerea se
rezumă la o taxă modică anuală, structurile de primire (mijloace de comunicare, etc) şi activitatea
comercială a insulei (organizaţii bancare şi financiare) limitează considerabil atracţiile fiscale. Nu
e însă la fel de delicat să defineşti ca paradis fiscal Arhipelagul Bahamas care este mereu calificat
ca fragil din punct de vedere socio-economic şi politic?
Utilizarea unui paradis cere în mod egal o legislaţie comercială şi financiară adecvată, care
să asigure între altele, secretul bancar şi care se pretează uşor creării de persoane juridice.
Global, se pare că vechile paradise fiscale în care societăţile s-au impus în mod redus,
suferă de multiple imperfecţiuni. Acesta ţine probabil de faptul că regimul privilegiat e acordat
persoanelor juridice, în general independent de natura activităţii lor.

CAPITOLUL 6. PARADISE CARE OFERĂ AVANTAJE SPECIFICE UNOR ANUMITE

SOCIETĂŢI SAU INDUSTRII

Regula conform căreia o foarte redusă presiune fiscală, sau chiar o absenţă a prelevărilor
fiscale, generează paradise fiscale trebuie nuanţată. Există în realitate diferenţe de nivel, avantajele
fiscale fiind acordate în funcţie de legislaţia statului global, ansamblului de persoane juridice, fie
parţial, pentru activităţile exercitate în afara statului (impozitare pe baza teritorialităţii restrânse,
societăţi offshore) sau pentru anumite forme de societăţi (de exemplu societăţile holding).
Se întâmplă şi ca facilităţile fiscale să nu privească decât anumite categorii de operaţii, a
căror dezvoltare paradisele doresc să o obţină în mod privilegiat.
Noi am decis să prezentăm trei domenii principale în care se interesează vechile paradise
fiscale: societăţile bancare şi de asigurări, companiile maritime şi activităţile de investiţii şi de
dezvoltare.
 SECŢIUNEA 1. COMPANIILE DE ASIGURARE ŞI BĂNCILE CAPTIVE

Sunt companii de asigurare sau bănci create de societăţi comerciale, industriale sau
financiare, în general de grupuri multinaţionale, pentru a le satisface propriile nevoi,
Aceste companii de asigurare răspund mai multor obiective, principalul fiind realizarea de
economii semnificative de grupurile internaţionale care devin pe această bază propriul asigurator.
Acest tip de societăţi nu e autorizat decât într-un număr redus de societăţi, legislaţia celor
mai multe state mari refuzând deductibilitatea beneficiilor impozabile din provizioane ale
propriului asigurator, pe motiv că ele nu se aplică unor riscuri probabile.
Sistemul se bazează pe combinarea a două elemente: pe de o parte deductibilitatea primelor
vărsate de persoanele juridice asigurate, instalate în ţări cu fiscalitate mare, şi pe de altă parte
impozitarea limitată în vigoare în ţările de implantare a companiilor captive.
Odată autorizate, aceste societăţi permit asigurarea societăţii mamă şi a filialelor de riscuri
care nu sunt în mod normal luate în calcul de companiile independente, sau care nu sunt asigurate
de acestea decât în contrapartidă cu prime sau garanţii foarte mari.
Aceste societăţi captive sunt susceptibile a genera excedente disponibile pentru societatea
mamă, pe baza investirii de prime aducătoare de venituri puţin sau deloc impozitat.
E cazul Bahamas unde autorităţile locale încearcă să promoveze activităţile de asigurare şi
reasigurare pentru grupurile multinaţionale, asigurând o exonerare temporară (15 ani) de toate
drepturile şi taxele. Societăţile care doresc să dezvolte această activitate vor trebui să se supună
unor reguli particulare de funcţionare (External Insurance Act 1983) de exemplu atunci când
capitalul minim o cere (100000 la 200000 dolari în funcţie de natura riscului girat).
O activitate de finanţare a unor investiţii privilegiate, completează adesea pe cea de
asigurare din cauză că există un decalaj între încasarea primelor plătite în avans de asigurat şi
scadenţa riscului.
În practică, trebuie să fie foarte prudenţi, în primul rând pentru că realizarea acestui tip de
operaţii se dovedeşte a fi deosebit de complexă şi costisitoare.
În plus, anumite ţări împiedică acest tip de societăţi, fie în virtutea unei reglementări a
activităţii companiilor de asigurare străine (în Franţa) fie pe motivul unei jurisprudenţe dezvoltate
ca de exemplu în SUA, conform căreia, transferul de risc de la societatea asigurată la cea de
asigurări ne fiind recunoscut, nici deductibilitatea primelor achitate nu va fi recunoscută, fie în fine
prin intermediul unor măsuri specifice de represiune fiscală.
Trebuie ţinut cont în acelaşi timp şi de condiţiile în care companiile pot fi constituite,
deoarece capitalul minim, ratele financiare şi alte imperative de gestiune de observat sunt uneori
factori de constrângere. Companiile de asigurări captive observă că succesul lor e confirmat în
paradisele fiscale tradiţionale care le primesc în mod tradiţional (Bermude, Bahamas, Guernesey,
Insulele Cayman, Insula Omului) şi în cele care adoptă sau încearcă să adopte legislaţii care să le
favorizeze (Luxemburg, Costa-Rica).
Motivul de creştere al numărului de bănci captive – o entitate juridică creată pentru a
răspunde problemelor specifice şi personale ale unui grup – este acelaşi. Dacă motivul lor principal
este de a realiza o gestiune de trezorerie optimă pentru grup, datorită centralizării, băncile captive,
care cel mai adesea au un caracter de bănci offshore, permit, deoarece sunt implantate într-un
paradis fiscal în care veniturile societăţilor non rezidente sunt exonerate, producerea pornind de la
capitalurile disponibile ale grupului de dobânzi neimpozabile.
Totuşi, dezvoltarea acestui tip de societăţi a fost încetinită după ce ca reacţie la
numeroasele abuzuri din utilizarea lor generate în trecut (insolvabilitate, incompetenţă, acoperirea
de afaceri ilicite, etc), guvernele unor ţări unde constituirea lor e ilicită, au adoptat sau reîntărit
legislaţia care le reglementează (necesitatea autorizării oficiale, capital minim, etc).

SECŢIUNEA 2. COMPANIILE MARITIME

Unele paradise fiscale şi-au bazat atracţiile pe activităţile maritime prin recurgerea la
„pavilioanele lor de complezenţă”. Aceste ţări, adesea calificate ca shipping centres (centre
maritime), permit întreprinderilor de transport maritim să abordeze propriul pavilion fără să fie
obligatoriu să îndeplinească toate condiţiile uzual cerute pentru abordarea pavilionului, adică, în
general, chiar dacă sediul juridic şi activităţile companiei maritime sunt situate în afara teritoriului.
Avantajele acordate armatorilor de aceste ţări relevă două aspecte dintre care doar unul cu
caracter fiscal.
Se pare că contextul legislativ şi economic favorabil al acestor vechi paradise seduce
numeroşi proprietari de nave, care scapă astfel controlului administrativ şi tehnic riguros, toate
acestea în contextul procurării de mână de lucru ieftină şi puţin protejată de legislaţia muncii. Dar
în faţa proastei reputaţii a centrelor maritime faţă de marile puteri occidentale (trebuie menţionat
că nici acestea nu sunt în afara oricărui reproş)(probleme de poluare, nesiguranţă, etc) trebuie
recunoscut că recent, unele centre (Panama, Liberia) au reîntărit considerabil reglementările
existente, astfel încât să îşi păstreze statutul lor şi atracţiile deţinute.
Exonerarea de impozit pe beneficii care se aplică în general întreprinderilor sub pavilion de
complezenţă, contribuie mult la utilizarea acestor centre maritime. Marile centre maritime de azi
sunt Panama, Antilele Olandeze, Cipru, Insulele Cayman, Insula Omului şi Guernesey. Situaţia
politică instabilă ca să nu spunem explozivă, care domneşte în prezent în Liberia ne obligă să
eliminăm acest stat de pe lista noastră, chiar dacă până în prezent oferea una dintre cele mai bune
structuri de primire pentru companiile maritime.
Remarcând care sunt modalităţile de utilizare a pavilioanelor de complezenţă şi diferenţele
sensibile între o ţară sau alta, putem determina care sunt cauzele care fac mai atrăgător un pavilion
sau altul. Astfel, dacă nu există nici o reglementare cu privire la naţionalitatea sau domiciliul
proprietarului navei sau cel al echipajului care să limiteze posibilităţile de exploatare a societăţilor
proprietare de vapoare în Malta, în Insulele Cayman navele care acostează într-un port britanic
trebuie să aibă un căpitan sau ofiţeri de naţionalitate britanică.
În revanşă, şi în timp ce în rest peste tot navele sunt în mod obligatoriu înmatriculate pe
teritoriul centrului maritim, concesionarea de pavilion al Insulelor Cayman, poate avea loc în toate
porturile britanice şi ale Commonwealth, ceea ce reprezintă un avantaj neneglijabil. Pe de altă
parte este important de subliniat faptul că exonerarea de impozit pe beneficii a societăţilor
maritime implantate în centrele maritime are în contrapartidă plata unui drept de înmatriculare şi a
unor drepturi anuale, care variază în funcţie de tonajul navei sau sunt forfetare.
Navele care circulă sub pavilion cipriot sunt datoare, în afara drepturilor de înmatriculare şi
a celor anuale în funcţie de tonaj, cu o taxă fixă pentru fiecare membru al echipajului care nu e
cipriot şi cu drepturi pentru instalarea şi utilizarea unui radio.
Exonerarea de impozitul pe beneficii nu e singurul avantaj fiscal acordat de centrele
maritime. De exemplu posibilităţi de amortizare accelerată a preţului de achiziţie al navelor sunt în
vigoare în Antilele Olandeze. În Cipru, nu există impozit pe plus valorile realizate din cesionarea
de nave sau de acţiuni ale societăţilor maritime, şi părţile acestor tipuri de societăţi nu sunt supuse
drepturilor de succesiune din Malta.
 SECŢIUNEA 3. ACTIVITĂŢILE DE INVESTIŢII ŞI DEZVOLTARE

În scopul dezvoltării sectoarelor de activitate necesare creşterii lor economice şi sociale,

pentru a atrage capitaluri şi know-how străin, pentru a reechilibra balanţa lor comercială, pentru a
fixa mâna de lucru susceptibilă de a imigra sau pentru a dezvolta industriile naţionale de lux sau
hoteliere, multe ţări şi-au asigurat o legislaţie fiscală care ajută investiţiile privilegiate, în anumite
industrii, de bază sau de inovaţii, şi în acest fel efortul de a exporta produse locale.
Ne vom concentra asupra menţionării anumitor activităţi privilegiate dintre care principala
pare a fi cea de a dezvolta industriile sau produsele noi. Recunoaşterea industriilor pionierat de
către autorităţile ţărilor de implantare pentru activităţile care în principiu generează perspective de
dezvoltare favorabilă, antrenează diverse avantaje fiscale. E vorba cel mai adesea de o exonerare a
impozitului pe beneficii (industriile pionierat din Insulele Virgine Britanice pe cinci ani, sau
produsele agreate din Barbados pe durate variabile ce pot ajunge la zece ani), deduceri fiscale în
funcţie de investiţie şi exonerări de drepturi vamale sunt acordate şi ele adesea. Acesta e cazul
Bahamas unde industriile agreate nu achită taxe vamale pe importurile de echipamente, materiale
de construcţii şi unele materii prime.
E interesant de notat că sectorul de activitate care obţine avantaje fiscale în cele mai multe
vechi paradise fiscale, e cel imobiliar în toate formele sale, martor fiind cazul legislaţiei din
Panama, care exonerează pe 20 de ani impozitul pe bunurile imobile (variază de la 1,4 la 2,1%),
noilor construcţii. Legislaţia din Antilele Olandeze exonerează de impozitul pe beneficii profitul
rezultat din posesia de imobile locale de către o societate din Antilele Olandeze. Legislaţia din
Insulele Virgine Britanice nu impozitează pe o perioadă de 10 ani după achiziţia lor veniturile
hotelurilor cu minim zece camere.
Incitaţiile fiscale de dezvoltare locală a ţărilor privesc autofinanţarea şi putem lua Malta ca
exemplu, precum şi diverse forme de reducere a taxelor de impozitare pentru beneficiile reinvestite
în societate, adică punerea în rezerve.
În fine, şi exporturile sunt încurajate de cele mai multe paradise fiscale pe baza excluderii
de la impozitul pe beneficii pe motivul profiturilor antrenate de vânzările în străinătate. (Panama,
Eire).
În majoritatea cazurilor mai sus menţionate, avantajul fiscal acordat este rar de natură a
interesa marile societăţi multinaţionale în demersul de a găsi o activitate neimpozabilă sau slab
impozabilă într-o ţară cât mai bine aşezată din punct de vedere fiscal, interesant fiind demersul de
a găsi un sistem de impunere limitat pentru veniturile degajate de una sau mai multe activităţi
adesea deja puternic dezvoltate.

CAPITOLUL 7. EXEMPLE DE VECHI PARADISE FISCALE

SECŢIUNEA 1. ELVEŢIA

Chiar dacă puţin depăşită de noile produse oferite de tinerele paradise fiscale, Elveţia
deţine încă zone de fiscalitate foarte primitoare care au creat reputaţia sa de mulţi ani.
Legislaţia fiscală de drept comun nu prezintă nici una dintre caracteristicile unui paradis
fiscal: există impozit pe societăţi, pe venituri, drepturi de succesiune, taxe de consum, etc. În plus,
mai există şi un impozit pe avere care este prelevat nu doar de la persoanele fizice dar şi de la cele
juridice. A priori, astfel de dispoziţii legale – să nu uită că de drept comun- par dificil de asociat cu
reputaţia de paradis fiscal a Elveţiei.
 În această ţară suveranitatea fiscală e împărţită între Confederaţie şi cele 26 de cantoane,
partea cea mai importantă revenind acestora din urmă. Din cauza acestei structuri duale şi datorită
dorinţei unor cantoane de a atrage un număr maxim de investiţii de natură pur fiscală, insuliţe de
fiscalitate privilegiată au văzut lumina zilei.
Elementele formulei care a asigurat succesul Elveţiei sunt foarte clasice şi se articulează în
jurul unui trio câştigător: societăţi holding – societăţi domiciliate- secret bancar.
Foarte sensibil la fenomenul de dublă impunere(multiple impozitări ale beneficiilor
distribuite), legiuitorul elveţian a elaborat texte (confederale sau cantonale) care vizează atenuarea
sau anularea chiar a impozitării unei „valori adăugate” ce tranzitează mai multe mâini succesive
până să ajungă la ultimul beneficiar. Fructul acestei îngrijorări a adat naştere holdingurilor
privilegiate pentru care efectele pot fi mai mult sau mai puţin ample.
Două tipuri de holdinguri coexistă: holdingurile considerate pure şi cele mixte sau impure.
Holdingurile pure se definesc ca societăţi ce au ca obiect principal de activitate gestionarea
participaţiilor în capitalul altor societăţi, spre deosebire de holdingurile mixte care deşi deţin şi
gestionează participaţii considerate substanţiale, realizează şi ele însele activităţi comerciale.
Toate societăţile elveţiene ce deţin participaţii substanţiale beneficiază de o impozitare
uşurată la nivel confederal: impozitul este redus proporţional cu raportul existent între dividendele
provenind din participaţiile substanţiale şi veniturile brute. Această uşurare este acordată atunci
când cota de participaţie în capitalul unei societăţi atinge 20% indiferent de ce activitate are
societatea mamă şi de naţionalitatea societăţii filială.
Cantoanele, prevăd toate regimurile particulare aplicabile dividendelor încasate. Oricum,
tipurile de societăţi susceptibile să solicite aceste regimuri nu sunt în nici un caz uniforme.
În general, holdingurile impure beneficiază de o reducere a impozitului în materie de
dividende din participaţii, regimul fiind foarte inspirat din sistemul federal. Totuşi, unele cantoane
au rafinat mecanismul prevăzând o reducere proporţională, nu cu rezultatele brute, ci cu cele nete.
Dividendele din participaţii ne generând decât cheltuieli reduse, produsul net al participaţiilor
reprezintă deci partea cea mai importantă a rezultatelor şi antrenarea în cadrul aceleiaşi scutiri a
unei părţi mai mari din beneficii.
În cazul holdingurilor pure, un număr de cantoane oferă o imunizare a veniturilor din
participaţii, exonerându-le în totalitate. Câmpul de aplicare al scutirilor fiscale diferă de la canton
la canton: uneori este cerută o activitate limitată exclusiv la administrarea participaţiilor în timp ce
în alte cazuri exonerarea poate fi acordată din momentul în care participaţiile reprezintă o anumită
proporţie minimă din active sau venituri.
Sub imperiul regimului holdingurilor pure, sunt exonerate nu numai participaţiile în sens
strict (dividendele) ci şi veniturile accesorii (dobânzi, redevenţe) şi plus valorile legate de cesiunile
de participaţii.
Interesul incontestabil pentru regimul holdingurilor pure în cadrul unei strategii de grup
internaţional e în orice caz parţial supusă eşecului de un număr de legislaţii străine pe baza
impozitului anticipat cerut pentru distribuirea de dividende, impozite anticipate pentru care
holdingul nu poate obţine rambursarea şi nici reducerea sin propriul impozit, prin definiţie
inexistent.
Alt produs fiscal fabricat în Elveţia şi apreciat de cunoscători sunt societăţile domiciliate.
Unele cantoane (Uri, Obwald, Grison) foarte primitoare cu privire la investitori prevăd că
societăţile care nu dispun decât de sediul lor social în Elveţia fără să exercite nici o activitate de
nici o natură şi care nu angajează nici un salariat pot să fie scutiţi de toate impozitele pe beneficii.
Absenţa unei activităţi reale pe teritoriul elveţían deconectează într-un fel rezultatele reflectate în
conturile ţării sediului social. Singura legătură juridică, cu Elveţia va părea prea slabă pentru a
impozita beneficiile realizate.
Instrument privilegiat o vreme de frauda financiară, aceste societăţi non rezidente prezintă
inconvenientul major de a fi foarte vulnerabile la atacurile agenţilor fiscului străini care nu
întâmpină prea multe dificultăţi în a demonta asemenea montaje şi care dispun de un număr mare
de texte ce le permit să considere societatea elveţiană ca fiind rezidentă a ţării de rezidenţă a
acţionarilor ce o dirijează (şi deci impozabilă) fie ca semitransparentă fiscal (profiturile fiind deci
imediat impozabile între mâinile acţionarilor), sau chiar ca fictive. Deci, societăţile domiciliate
trebuiesc utilizate cu o precauţie maximă.
Spre deosebire de societăţile fiscale, în unele cantoane, societăţile de bază oferă un cadru
juridic şi fiscal adecvat grupurilor internaţionale în căutarea unui loc de implantare pentru cartierul
lor general european.
Mult mai puţin cunoscute decât centrele de comandă belgiene, societăţile cu baza în Elveţia
beneficiază de societăţile multinaţionale americane atrase, printre altele de existenţa unui regim
fiscal specific şi privilegiat care se exprimă în general fie prin aplicarea asupra beneficiilor a unui
impozit redus fie prin utilizarea unei baze de impozitare reduse sau determinată în funcţie de
cheltuielile societăţii. Acest regim favorizant se aplică în general atât veniturilor obţinute din
serviciile prestate societăţilor membre ale grupului (conducere, coordonare, consiliere) cât şi
produselor primite din gestionarea unui patrimoniu financiar (împrumuturi, participaţii, trezorerie).
În mod tradiţional cheia atracţiei exercitate de Elveţia în exterior este secretul bancar.
Prin constituţie acest secret este regula pentru tot ce are legătură cu depozitele constituite în
băncile elveţiene. Împreună cu o stabilitate politică mare, o monedă dintre cele mai stabile, liber
convertibilă şi puternică, fără a uita de absenţa controlului schimburilor, respectarea acestui secret
a permis băncilor elveţiene să cucerească persoanele fizice sau juridice aflate în căutarea unui
refugiu sigur pentru a-şi plasa fondurile.
Pentru a preveni şi a pedepsi utilizările frauduloase ale secretului bancar, banca naţională a
Elveţiei a semnat un acord cu Asociaţia elveţiană a băncilor şi cu băncile elveţiene, acord ce
prevede că „este interzis băncilor să accepte fonduri care au fost obţinute prin acte ce contravin
dreptului elveţian şi ale căror origini sunt deci frauduloase sau dubitabile”. Pe de altă parte „”
băncile se angajează să nu ofere şi nici să nu faciliteze asistenţă pentru acţiunile care au ca scop
înşelarea autorităţilor şi serviciilor fiscale în particular”. O comisie arbitrară e însărcinată să
supravegheze respectarea în practică a termenilor acestei convenţii, toate încălcările acestuia fiind
pedepsite prin amenzi.
Pe de altă parte, capacitatea de a emite titluri la purtător sau a recurge la fiduciare permite
asigurarea, dacă acest fapt e dorit, a anonimatului acţionarilor societăţilor elveţiene.
Acestei panoplii clasice de paradis fiscal, Elveţia a adăugat câteva măsuri noi, mai în
măsură să concureze noile paradise fiscale.
Astfel, anumite cantoane, după modelul Neuchatel, cu scopul atragerii de noi industrii,
oferă o exonerare totală de IS pe o perioadă ce variază între 5şi 10 ani, perioadă susceptibilă a fi
prelungită ulterior. Acestei exonerări cantonale i se poate adăuga, la cererea cantonului, o
exonerare totală sau parţială de la impozitul confederal. Aproape toate produsele fabricate în
Elveţia putând penetra în CEE cu scutire de drepturi vamale, o piaţă de aproximativ 350 milioane
de persoane este atinsă.

SECŢIUNEA 2. SINGAPORE
 Cunoscut pentru dinamismul său economic fondat pe resurse umane calificate şi relativ
ieftine, Singapore a adoptat legislaţia sa fiscală în funcţie de evoluţia activităţii internaţionale,
favorizând nu doar sectoarele industriei de înalte tehnologii dar şi anumite servicii.
Aproape de reglementările britanice, legislaţia de drept comun din Singapore nu are decât
puţine puncte comune cu ceea ce am aştepta să întâlnim, fiind vorba de un paradis fiscal. Până nu
ne afundăm în regulile derogatorii pe care le-a elaborat, această ţară nu prezintă oportunităţilor
interesante pentru investitori.
Bazată pe regimuri favorabile temporare, legislaţia incitantă din Singapore oferă dublul
avantaj de a permite realizarea de importante economii de impozite pe plan local, fără a declanşa
un efect de răzbunare din partea administraţiilor fiscale europene sau americane... în plus,
Singapore e dotat cu un pachet convenţional de cca 25 convenţii fiscale care încercă să elimine
dubla impunere (dintre care unul cu Franţa).
Regulile cu privire la controlul schimburilor au fost toate suprimate din 1978. investiţiile în
Singapore sunt deci libere. Cadrul juridic susceptibil de a arbitra o activitate economică e clasic.
Forma juridică cea mai uzitată este societatea anonimă care cere existenţa unui minim de doi
acţionari (unul trebuind să fie rezident), este administrată de minim doi directori (unul trebuind să
fie rezident), şi al cărei secretar general este obligatoriu rezident. Nu se cere un capital minim.
Acţiunile trebuie să fie nominale. Supuse unor obligaţii contabile şi declarative, societăţile trebuie
să îşi auditeze şi publice conturile în fiecare an. Ţinerea unei adunări generale cel puţin o dată pe
an e obligatorie şi votul prin corespondenţă e interzis.
Regimul fiscal de drept comun aplicabil întreprinderilor nu dă naştere nici unor surprize.
Nivelul de impozitare pe societăţi este de 31% aplicabil beneficiilor determinate în funcţie de
regulile de teritorialitate strictă, ca în Franţa.
Această legislaţie aparent împovărătoare ascunde un număr mare de regimuri derogatorii
care permit de a beneficia de un nivel de impozitare redus la 10%. Aceste derogări sunt acordate
doar pe baza unor aprobări ministeriale, după studierea dosarului de cerere depus de solicitant.
Sursă a bogăţiei industriale din Singapore, incitaţiile în materie industrială fac partea leului.
Apariţia de incitaţii acordate sectoarelor de servicii, ca prelungire logică a unei economii
industriale solide, are azi o bază solidă.
Vom încerca aici să trasăm cele mai importante caracteristici ale regimurilor de favorizare
celor mai cunoscute, a celui al industriilor pionierat, apoi vom evoca regimul aplicabil cartierelor
generale operaţionale.
Industriile pionierat beneficiază pe o perioadă de 5-10 ani de o exonerare de impozit. Nu
contează ce industrie e cea care poate avea vocaţie de pionierat. În fapt, singurele întreprinderi
excluse din oficiu de acest regim sunt cele care produc bunuri care sunt deja produse local fără să
fi beneficiat de incitaţii fiscale.
Regimul fiscal derogatoriu se aplică din prima zi de producţie, dată determinată de comun
acord cu administraţia. Industriile pionierat nu pot, fără acordul Biroului de Dezvoltare
Economică, să desfăşoare alte activităţi în afară de cele pionierat. O dată ce o dualitate de activităţi
a fost permisă, regulile sunt precizate în autorizaţie pentru a evita ca întreprinderea să transfere o
parte din cifra de afaceri din activitatea non pionierat în cea pionierat (care e exonerată).
Eventualele pierderi ale activităţii pionierat nu sunt imputabile decât beneficiilor acestei activităţi
pionierat. Pierderile reportabile constatate după perioada de exonerare sunt deductibile din
beneficiile activităţii post-pionierat.
 Întreprinderile prestatoare de servicii pot şi ele să beneficieze de o exonerare de impozit.
Trebuie să fie vorba de o întreprindere ce realizează o activitate sau activităţi limitativ enumerate
sau admise la a beneficia de regim, în funcţie de decizia ministrului de finanţe.
Întreprinderile de producţie sau de servicii care au beneficiat de regimul de exonerare a
întreprinderilor pionierat pot beneficia, pe tema amânării regimului de favorizare, de un al doilea
regim derogatoriu, tot pe bază de aprobare. În caz de acordare a aprobării, aceste întreprinderi
beneficiază pe maxim 5 ani de o taxă de impozitare redusă la 10% aplicabilă activităţilor ex-
pionierat.
Gestionarea grupurilor internaţionale necesită adesea crearea de entităţi intermediare de
direcţiune care apar ca o a treia voce indispensabilă contra centralizării sistematice a
responsabilităţilor la nivel de societate mamă şi a descentralizării la nivel local.
Aceste entităţi intermediare, în general însărcinate cu punerea în operă a strategiei grupului,
cu ajutarea şi controlarea filialelor în materie de gestionare, marketing etc au în general o
competenţă geografică limitată.
După modelul Belgiei şi al celebrelor sale centre de coordonare, alte ţări, printre care şi
Singapore, au înţeles miza acestor entităţi: părând cadre de nivel foarte înalt, atrag în ţară persoane
cu un nivel de viaţă foarte ridicat (şi deci care consumă). Mai mult, ele sunt adesea prealabilul
constituirii de holdinguri intermediare care generează reurcarea fluxurilor financiare ce provin din
străinătate.
Doritoare să atragă aceste societăţi intermediare, Singapore a elaborat un regim particular
aplicabil „Cartierelor generale operaţionale- QGO”. Supuse unui acord ministerial, regimul QOG
permite unor entităţi înscrise în registrul comerţului (societăţi, sucursale, etc) să beneficieze de un
nivel de impozitare preferenţial.
QGO nu li se impune nici o condiţie deosebită. Totuşi, pentru a obţine acordul, grupul
străin va trebui să pună în valoare argumente cu privire la importanţa activităţii dezvoltată în sânul
QGO, numărul semnificativ de efective chemate să lucreze în QGO, etc. Oricum, o societate „”
cutie de scrisori” nu poate pretinde obţinerea acestui regim.
Baza impozabilă a QGO nu e determinată ca în Franţa sau Belgia, pornind de la o sumă de
cheltuieli generale. Baza impozabilă se obţine din suma reală a beneficiilor după deducerea
dividendelor provenite de la filiale. Serviciile facturate filialelor trebuie să ţină cont de o margine
comercială în general fixată la 5%.
Singurul aspect negativ al sistemului: regimul derogatoriu nu e decât temporar. Acordarea
unei impozitări reduse nu e valabilă decât 5-10 ani, iar exonerarea de care beneficiază dividendele,
10 ani.
Pe de altă parte, salariaţii care sunt aduşi să lucreze în sânul QGO pot beneficia de un
regim particular în materie de impozit pe venituri: regimul reprezentanţilor zonelor geografice.
Acest regim se adresează salariaţilor întreprinderilor străine care lucrează pe rând în Singapore şi
în străinătate. Dacă ei sunt nerezidenţi, salariul impozabil în Singapore e raportat la prorata
timpului petrecut pe teritoriul acesteia. Pentru rezidenţi, salariul care se raportează la activitatea
din Singapore este comparat cu veniturile străine, iar singura sumă care va fi impozitată e cea mai
mare dintre acestea.
Conducătorii insulei au înţeles că pentru a se dezvolta QGO şi a atrage capitaluri, era
necesar să permită acestor entităţi să acţioneze şi ca centre de finanţare ale întreprinderilor pe care
le conduc din punct de vedere strategic. Astfel, legea finanţelor din 1990 a permis QGO să
realizeze operaţiuni de finanţare ale căror beneficii nu vor fi supuse decât unei taxări reduse la
10%. În acelaşi timp, centrele de finanţare şi de trezorerie stabilite în Singapore vor beneficia şi ele
de impozitarea la nivel redus fie că sunt sau nu legate de un QGO.

SECŢIUNEA 3. BAHAMAS

Caricatură a unui paradis fiscal, Bahamas oferă investitorului străin un mediu foarte
primitor, cu soare, cocotieri şi seninătatea care procură absenţa sau cvasi-absenţa prelevărilor de
natură fiscală.
Insulă de 14000 Km pătraţi situată la est de Miami, Bahamas deţine supremaţia în materie
de centre financiare offshore. Un studiu rapid al legislaţiei în materie va convinge uşor cititorul că
această reputaţie e meritată.
Schematic, atuurile oferite de Bahamas în calitate de paradis fiscal sunt: impozite indirecte
inexistente, control al schimburilor mai liber, secret bancar garantat, apropierea de SUA, avantajul
utilizării unei limbi de utilizare internaţională, engleza.
Politica de seducţie a Bahamas nu e exercitată în mod unic spre activităţile financiare.
Sectorul industriei manufacturiere şi cel al turismului beneficiază şi ele de regimuri atractive
pentru investitorii străini. Înainte de a detalia regimul societăţilor offshore care au făcut celebru
acest paradis fiscal, cele mai importante caracteristici ale altor regimuri de favorizare sunt descrise
mai jos.
Pentru a reduce importurile de produse manufacturiere şi a sprijini exporturile, societăţile
beneficiază pe 15 ani de scutire totală la plata taxelor vamale ce afectează materiile prime şi
echipamentele necesare producţiei de bunuri prealabil agreate de Ministerul de finanţe. O
exonerare similară de taxe vamale e acordată investiţiilor turistice. . totuşi, amploarea avantajelor
fiscale, ce includ exonerarea de impozitele funciare, e valabilă în funcţie de localizarea şi
importanţa proiectului.
Pe de altă parte, oraşul Freeport, capitala Bahamas, a fost transformată în zonă liberă.
Investitorii străini beneficiază de o garantare până în 2054 a absenţei impozitelor pe beneficii sau
pe plus valoare cât şi pe bunurile funciare, în timp ce chiar astfel de impozite au fost impuse în
Bahamas. Impozite excepţionale, taxe de timbru sau accize nu mai sunt nici ele aplicabile.
În fine, Bahamas este printre beneficiarele de ajutor economic din Bazinul Caraibelor
conform planurilor americane şi canadiene. Astfel,anumite produse realizate în Bahamas pătrund
în scutire de taxe vamale în SUA şi Canada.
Nu există nici o regulă de comportament general, care să ţină de impunerea unei participaţii
locale în capital sau în conducerea efectivă a societăţilor. Cu toată lipsa unui cod de investiţii,
guvernul a elaborat o politică cunoscută ca Bahamianisation policy care afectează întreprinderile
sub control străin care sunt în concurenţă directă cu întreprinderile locale. Astfel, anumite activităţi
sunt rezervate locuitorilor din Bahamas (comerţul en gros şi en detail cu cifra de afaceri sub 2
milioane de dolari, activităţile de intermediere legate de comerţul exterior, etc) şi altele nu sunt
accesibile decât societăţilor deţinute în majoritate de locuitorii din Bahamas (comerţul en gros şi
en detail cu cifra de afaceri peste 2 milioane de dolari, transportul internaţional aerian şi maritim).
Cu toate avantajele acordate industriilor, esenţiale pentru activitatea economică a insulei
sunt activităţile financiare şi bancare.
Condiţie esenţială a tuturor activităţilor internaţionale, controlul schimburilor, aflat sub
responsabilitatea Băncii centrale, e foarte suplu. Ca un număr mare de paradise fiscale, Bahamas
posedă un sistem de control al schimburilor dublu în funcţie de rezidenţă persoanei analizate.
Regulile aplicabile non rezidenţilor sunt mai puţin constrângătoare. Definite ca fiind investitori sau
societăţi străine cât şi din Bahamas dar controlate de non-rezidenţi, (soc offshore), non rezidenţii
pot utiliza orice valută pentru tranzacţiile lor şi pentru ei dolarul Bahamez e liber convertibil. Nu
există nici o obligaţie de repatriere a profitului sau dobânzilor.
Secretul bancar e garantat, dar băncile trebuie să avertizeze Banca centrală cu privire la
depozite semnificative de fonduri în numerar efectuate de clienţii lor. Legea interzice eliberarea de
informaţii de natură bancară către autorităţile străine atâta timp cât o autorizaţie în acest sens nu a
fost emisă de Curtea Supremă din Bahamas.
Cadrul juridic şi fiscal aplicabil societăţilor e deci atractiv.
Regulile ce reglementează constituirea şi gestionarea de societăţi în Bahamas au fost
simplificate în 1990 pentru a putea face faţă concurenţei tot mai puternice din partea altor state
dornice să atragă investitori străini. Aceste noi reguli nu se aplică decât societăţilor offshore,
numite International Business Companies- IBC.
Diferite forme juridice sunt oferite investitorului străin: societăţi cu răspundere limitată (cel
mai des aleasă), societăţi de persoane, sucursale, trusturi, birouri de reprezentare.
Societatea cu răspundere limitată necesită cel puţin 5 acţionari. Capitalul minim se ridică la
5000 dolari din Bahamas (să ne amintim că e egal cu un dolar american) mai puţin pentru IBC
pentru care nu e un capital minim şi sunt suficienţi doi acţionari. Societăţile ce exercită anumite
activităţi aşa cum sunt băncile şi societăţile de asigurări, trebuie să justifice un capital minim mai
mare. Nici o rezervă legală nu e impusă, mai puţin în cazul băncilor unde regulile diferă de la an la
an.
Nici o regulă nu impune apelarea la rezidenţi bahamezi pentru direcţiune sau acţionariat.
Totuşi, multe societăţi non rezidente apelează la bahamezi care să apară pe documentele oficiale,
astfel fiind protejată identitatea acţionarilor reali. În această ipoteză, Banca centrală trebuie să fie
informată cu privire la acest fapt dar datele oferite sunt protejate de secretul bancar care nu poate fi
dat la o parte decât prin ordinul Curţii Supreme. Chiar dacă legea nu impune, este important ca
adunarea generală a acţionarilor şi reuniunile consiliului de administraţie să fie ţinute în Bahamas.
Din 1990, IBC urile au posibilitatea de a recurge la telefon sau la orice altă formă de teleconferinţă
pentru a ţine adunările lor, ceea ce înlătură necesitatea prezenţei fizice.
Pentru a putea să îşi înceapă activitatea, statutul societăţii trebuie înscris la Registrul
General şi trebuie obţinute drepturile de înregistrare. Costul mediu de înfiinţare e de 2500 dolari
bahamezi, inclusă fiind intervenţia eventuală a unui consiliu. Termenul mediu de înfiinţare e de
două până la trei săptămâni. Măsurile recente legate de IBC prevăd posibilitatea obţinerii unui
certificat de înmatriculare pentru aceste societăţi într-o singură zi.
Autorizarea emiterii de acţiuni la purtător există formal din 1965 pentru IBC.
Toate societăţile înfiinţate în Bahamas trebuie să aibă un sediu social ale cărui date trebuie
să figureze în Registrul General, şi să facă obiectul publicării în Gazeta Oficială şi să fie marcate
printr-o placă pe faţada sediului. În plus, ele trebuie să ţină contabilitatea conform normelor
contabile în vigoare ce urmează normele internaţionale. Numai băncile, societăţile de asigurări şi
trusturile trebuie să certifice conturile. Un raport anual care numeşte acţionarii şi administratorii
trebuie furnizat Registrului General. Conturile anuale nu sunt supuse acestei reguli de publicare.
Totuşi, băncile trebuie să publice în Gazeta Oficială conturile lor certificate şi comunicate Băncii
Centrale. Companiile de asigurări sunt obligate să înregistreze o copie a conturilor lor certificate la
Registrul General.
Paradis fiscal demn de acest nume, Bahamas nu au nici impozite pe beneficii, nici pe
venituri, nici taxe pe cifra de afaceri sau avere, nici reţineri la sursă, nici impozite pe succesiuni
sau donaţii.
 Fiscalitatea e în principal o fiscalitate exterioară (taxe vamale). În unele zone există taxe
funciare. Taxe de înregistrare sunt datorate în caz de constituire de societăţi sau de creştere de
capital, precum şi o serie de taxe pe acte. Se percep şi drepturi anuale de la societăţi în mărime de
1000 dolari bahamezi.
Această fiscalitate lejeră ne mai fiind competitivă la nivel internaţional, s-a prevăzut un
regim de favorizare pentru IBC care pe 20 de ani sunt exonerate de toate impozitele şi scapă de
toate reglementările cu privire la schimb.

SECŢIUNEA 4. INSULELE ANGLO-NORMANDE ŞI INSULA OMULUI

Jurisdicţiile insulelor Guernesey, Jersey şi Omului sunt curent clasate în categoria ţărilor cu
fiscalitate privilegiată.
În realitate, cu toate că aceste state percep de la persoanele fizice şi juridice un impozit de
20%, regimurile lor fiscale sunt extrem de avantajoase pentru două structuri particulare: societăţile
scutite şi trusturi.

A) Companiile scutite

Companiile scutite sunt companii rezidente dar scutite de impozit pe baza statutului lor.
1) regimul companiilor scutite în Jersey: În insula Jersey, o societate scutită nu va
plăti impozit pe societăţi pe veniturile care nu îşi au sursa pe teritoriul Insulei
Jersey.
Ele vor beneficia în mod egal de o scutire de impozit pe dobânzile percepute pe
plasamentele sale pe insulă. în locul impozitului pe societăţi, companiile scutite vor achita
administraţiei fiscale din Jersey o sumă anuală forfetară de 500 de lire sterline.
Pentru a avea calitatea de societate scutită, o societate trebuie să satisfacă una din
următoarele două condiţii:
- să fie deţinută efectiv de non rezidenţi pe tot parcursul anului fiscal considerat
şi să fi notificat toate modificările de repartizare de capital departamentului de
relaţii comerciale al insulei
- să fie un fond de investiţii colectiv
2) regimul companiilor scutite în Guernesey: Insula Guernesey oferă acelaşi regim
societăţilor scutite ca şi cel oferit în Jersey. O societate poate obţine acest statut
dacă ea nu e deţinută de rezidenţi din Guernesey şi dacă ea nu primeşte produse
cu sursa în interiorul insulei, şi care nu sunt dobânzi la depozite bancare.
Exonerarea de impozit a societăţilor e compensată de plata unei sume forfetare anuale de
500 de lire sterline şi a unui drept de 100 de lire la depunerea declaraţiilor anuale.
3) Regimul companiilor scutite în Insula Man: şi aici regimul e identic. Companiile
scutite sunt exonerate de impozitul pe societate, în afara unei redevenţe anuale
de 250 de lire sterline. Ca diferenţă faţă de ce se întâmplă pe celelalte două
insule, o companie scutită pe această insulă nu poate să îşi exercite activitatea în
următoarele domenii:
- realizarea şi deţinerea de investiţii mobiliare şi imobiliare
- navlosirea de nave
- comerţ internaţional
 - import-export
- cesionare sau concesionare de brevete şi drepturi de autor

B) Trusturile
Trustul e o operaţiune juridică care pune împreună trei părţi:
- constituentul (Settlor sau Grantor) care deţine activele şi acordă gestionarea
unui terţ, în propriul său avantaj sau a unui alt terţ
- administratorul (trustee) care girează bunurile în favoarea unui terţ cu
interzicerea de a beneficia pentru el însuşi cu excepţia când e unul din
beneficiarii trustului
- beneficiarul care are un drept potenţial sau cert asupra veniturilor sau
bunurilor puse în trust, în funcţie de dorinţa constituentului.
Regimul trusturilor în vigoare în jurisdicţiile Jersey, Guernesey şi Insula Man permit
trustee-ului să nu plătească impozit pe veniturile trustului chiar dacă el poate să apară ca fiind
proprietarul, dacă ne raportăm la dreptul francez.
FIG 15: Trustul
Constituentul: punerea în gestiune a bunurilor
Administratorul
Beneficiarul: venituri obţinute din gestionarea bunurilor

PARTEA A TREIA
NOILE FORME DE PRIMIRE, DE INCITARE ŞI DE REFUGIU

CAPITOLUL 8. ZONE SCUTITE DE IMPOZITE ŞI ZONE DE EXCEPTARE

SECŢIUNEA 1. ISTORIE ŞI EVOLUŢIE

Nu e cazul aici să rescriem istoria zonelor scutite de impozitare. Urmărim doar să

prezentăm câteva perioade caracteristice pentru fenomen. Insula grecească Delos, veritabil nod
maritim pentru schimburile comerciale între Orient şi Occident, e cel mai vechi şi mai faimos
exemplu de spaţiu scutit de impozite. (Ionieni în Imperiul Persan beneficiau anterior de avantaje
apropiate). Din anul 166 înainte de Ch. Comerţul era liber de toate taxele, impozitele şi
formalităţile administrative. Din acest motiv, insula devine foarte repede un loc inevitabil în
comerţul mediteranian.
În Evul Mediu zonele libere de impozite apar în tot spaţiul european. Deja exemplele
sunt multiple şi se pot face clasificări. Putem astfel distinge:
- vilele de coastă scutite de impozitare care beneficiau de un regim de scutire
pentru produsele reexportate
- porturile scutite de impozite plasate sub regimul parţial sau total de
extrateritorialitate comercială şi fiscală (Marseille, Rouen, Hambourg,
Copenhague, Dantzing)
- târgurile şi pieţele scutite de impozite care profitau de o scutire temporară
pentru activităţile lor comerciale (Lendit, Beaucroissant)
în general, zonele libere au trăit mereu după ritmul riscurilor politice şi al necesităţilor
financiare.
 Exemplul Marsiliei este cel mai relevant în acest sens. Astfel, Cezar a pedepsit Marsilia
pentru că a ajutat pe rivalul său Pomei, dar nu a repus în discuţie cauze privind libertăţile
comerciale ale oraşului. Unii nu au avut însă aceeaşi înţelepciune. Oraşul a fost parţial supus
taxării sub domnia lui Francois 1 şi şi-a pierdut total statutul privilegiat sub Ludovic al XIV-lea,
spre marea bucurie a porturilor italiene.
Toate ţările Europei au recurs la astfel de zone creatoare de dinamică comercială. E
cazul Italiei cu oraşul Genes. Port scutit din secolul al XVI-lea, acesta încă conservă un statut
privilegiat. La finele secolului XIX şi începutul secolului XX, perioadă de expansiune colonială,
naţiunile europene au multiplicat crearea de zone libere de impozite (Zanzibar, Malta, Hong-
Kong). Unele au dispărut, altele au evoluat, dar toate au stat la baza zonelor libere de impozite
actuale.
Din 1981, asistăm la o nouă înflorire a zonelor libere de impozite în lume. Această
situaţie ne face să tragem o concluzie dublă:
- aceste zone au o greutate din ce în ce mai mare în comerţul mondial. În 1981,
ele ocupau 10% din piaţă, în 1984, 15% şi în 1991 aproape 22%
- aceste zone, chiar dacă răspund unor motivaţii diferite, există în toate ţările şi
pe toate continentele. Putem găsi în prezent mai mult de 450 repartizate în 82
de ţări.
Important este de constatat că zonele libere de impozite redevin o ustensilă privilegiată a
economiilor naţionale. Pentru ţările în curs de dezvoltare este în unele cazuri vorba despre
atragerea de investitori străini şi de favorizarea transferului tehnologic. America Latină şi Caraibe
numără 52, Africa 25 şi Asia 34.
În SUA dezvoltarea zonelor libere de impozite e mai recentă. Acestea au fost multiplicate
cu 22 în ultimii 20 de ani. În 1970 aveam 7, faţă de mai mult de 150 în 1990. la origini, statele
federale au recurs la astfel de zone în cadrul unei economii de recesiune, apărând cel mai adesea în
centrele urbane aflate în declin (şomaj de 1,5 -2 ori mai mare decât media statului ţi pragul de
sărăcie depăşit). Recurgerea la acest tip de zone are o logică mult mai ofensivă azi.
Confruntată cu această expansiune a zonelor libere de impozite, Europa pare părintele cel
sărac. În Europa nu întâlnim decât 21 de zone în 7 ţări. Franţa este unul dintre marii absenţi care
astfel se privează probabil de un atu important. Trebuie însă menţionat că Codul Vamal defineşte
zonele libere (art. 286). Prevede modul de creare (art. 287) şi fixează obligaţiile (art. 290). Aceste
dispoziţii nu au avut nici un efect economic. În prezent, în Franţa doar zona Gex, între Savoie şi
Genevois, poartă eticheta de zonă liberă. Şi, cum acordul Montreux-Territet din 1933 e încă în
vigoare, această zonă nu a mai dobândit importanţă economică decât pentru facilitarea
transportului de lucrători transfrontalieri. În fine, magazinele libere de impozite, a căror creare este
dovedită de o serie de directive adoptate de Consiliul de Miniştrii din 2 noiembrie 1983, nu au altă
utilitate decât de a facilita relaţiile între administraţie şi întreprinderi .
Corelativ cu renaşterea zonelor libere de impozite, asistăm la emergenţa de produse
generice care dau naştere unui nou termen, cel de zonă de exceptare.

SECŢIUNEA 2. ZONE SCUTITE DE IMPOZITE, ZONE EXCEPTATE: SIMPLĂ

DERIVARE SAU CONCEPT NOU?

Zonele libere nu au scăpat mutaţiilor generale manifestate în economia mondială după

1945. conceptul a devenit mai fin şi pentru a face faţă unei progresii sofisticate de dispozitive, a
devenit necesar să se opereze o clasificare dacă nu riguroasă cel puţin practică.
 A) zonele libere de impozite clasice şi zonele libere economice

alături de zonele libere clasice dominate de aspecte vamale am asistat la dezvoltarea

zonelor libere noi în care, pe lângă exonerările vamale se adaugă incitaţii fiscale, financiare,
administrative sau sociale. Acestea, pentru a fi diferenţiate de primele, au fost numite zone libere
economice. Noi generaţii de zone libere de impozite au fost succesiv create:
1) zonele libere de antrepozitare a produselor importate pentru activităţi de
producţie. Cea mai semnificativă zonă de antrepozitare estre fără nici un fel de
dubii cea din Miami. Creată în 1979, ea reprezintă peste 70000 metrii pătraţi de
antrepozite, 20000 metrii pătraţi de săli de expoziţii, şi 2000 metrii pătraţi de
birouri. Miami este şi unul dintre cele mai mari porturi din lume şi are unul
dintre primele aeroporturi americane. Guvernul federal a dorit să se doteze cu
infrastructură pe măsura ambiţiilor sale. Numeroase întreprinderi care utilizează
acest parc industrial liber de impozite pentru a exporta produsele lor spre
continentul Sud-American, profită de avantaje ce nu pot fi neglijate.
Putem distinge două serii de măsuri incitative şi derogatorii de drept comun.
Prima serie priveşte întreprinderile care se ocupă de activităţile de stocare şi distribuţie:
- mărfurile pot fi depozitate în zonă scutite de taxele vamale
- ele pot fi prezentate vămii spre taxare atunci când tarifele sunt cele mai
favorabile
- taxele nu sunt percepute pentru produsele distruse
- exportatorii pot trimite mărfurile spre ţări terţe fără să plătească taxe vamale în
SUA
- mărfurile sunt mutate dintr-o zonă în alta în condiţii de drepturi de scutire
- vânzările în interiorul zonei sunt scutite de drepturi (taxe).
A doua serie priveşte avantajele acordate întreprinderilor care asamblează sau fabrică în
zonă:
- produsele fac obiectul taxelor vamale calculate fie pe componentele lor, fie pe produsul
finit. Mâna de lucru şi valoarea adăugată nu sunt taxate.
- produsele locale încorporate sau utilizate sunt scutite de drepturi
- produsele sub cotă pot fi transformate în articole ne limitate de cote.
O utilizare raţională a zonelor libere poate astfel permite realizarea de economii
considerabile cu costul transportului şi taxele vamale prin expedierea mărfii în piese detaşate şi
prin asamblarea lor în acel loc.
Formula antrepozitului în vamă există şi în Franţa dar avantajele existente sunt aşa de mici
că nu prezintă interes. Uneori inconvenientele sunt chiar mai mari decât avantajele, aşa cum e în
cazul regimului aplicat spirtoaselor.

2) Zonele libere industriale de exportare şi zonele libere industriale care nu au

obligaţia de a exporta: profesioniştii şi particularii pot beneficia de o suspendare
a drepturilor vamale şi a taxelor fiscale pentru o perioadă de trei ani.
O declaraţie de intrare în antrepozit şi o cauţiune sunt obligatorii. Ieşirea din acest regim
vamal se face fie prin exportare fie prin punerea în consum pe teritoriu francez. În ultimul caz,
drepturile şi taxele sunt exigibile la nivelul în vigoare în ziua de ieşire. Se pare că această formulă
prezintă o creştere de interes din cauza importurilor de opere de artă, obiecte antice sau de colecţie,
realizate de negociatori care dându-le ca destinaţie revinderea prin bună înţelegere, sunt supuşi
TVA (legea 91716 din 26-07-91) chiar dacă acest aspect este discutabil din punctul de vedere al
dreptului comunitar.
Zonele libere industriale de exportare reprezintă o modalitate specială de atragere a
investitorilor străini. Ele au prosperat în mod tradiţional în ţările în curs de dezvoltare. Motivaţiile
economice sunt adesea foarte diverse. Uneori este vorba despre favorizarea unei dezvoltări
regionale (zona Kandla în Indii, pentru decongestionarea portului Bombay) sau uneori pentru a
permite scurgerea sporită a produselor locale (zona Manaus din Brazilia unde industriile sunt
obligate să cumpere local o parte din materiile prime sau bunurile intermediare încorporate în
produsele lor). Uneori rezultatele sunt de speculă pentru industria locală. E cazul zonei libere
Hsinchu din Taiwan specializată în înalta tehnologie şi ale cărei produse sunt foarte competitive pe
plan internaţional.
Incitaţiile pe care le putem găsi sunt numeroase:
- infrastructură modernă
- scutiri fiscale (vamale dar şi de impozitul pe societăţi şi de taxe naţionale sau
locale)
- împrumuturi la cost redus
- formarea organizată a mâinii de lucru
- dublă asigurare împotriva exproprierii şi a naţionalizării
- posibilitatea de a comercializa o parte din marfă pe teritoriul intern fără
formalităţi sau taxe speciale
- libera repatriere a capitalului şi a dividendelor.
Toate zonele libere industriale de exportare nu cunosc un egal reuşit. Şi dacă Shannon,
prima din aceste zone, creată în 1958 în vestul extrem al Irlandei, e azi modelul de promovare a
creşterii economice, zona Dakar e un exemplu de eşec. Zona nu numără azi decât 7 întreprinderi
care au activitate pe un teren de 650 de hectare. În realitate, succesul zonelor cu statut privilegiat
constă uneori în exonerări fiscale şi o aliniere a procedurilor administrative, dar şi infrastructuri de
primire suficiente şi un mediu politic favorabil.
În fine, merită menţionat statutul particular al zonei Manaus unde nu există nici o obligaţie
de export. Acest statut, valabil până în 1997 a fost prelungit până în 2004. acum aproape 100% din
televizoarele şi 80% din motocicletele şi bicicletele vândute pe piaţa braziliană sunt fabricate în
Manaus. Astfel, asistăm la o perfecţionare lentă şi progresivă a zonelor libere industriale. E
curentul liberal al anilor 80 care va aduce reale modificări zonelor libere industriale prin inducerea
conceptului de zone de întreprinderi. E interesant de menţionat că acest concept a atins şi
Republica Populară Chineză.
B) SOFISTICAREA PROGRESIVĂ A DISPOZITIVELOR

Conceptul de zonă de antrepriză a apărut în 1977 în Marea Britanie sub influenţa

profesorului Peter Hall de la Universitatea Reading. Acest economist atrăgea atenţia guvernului
britanic asupra oportunităţii de a se inspira din modelul zonelor libere din Sud estul asiatic pentru a
salva centrele urbane de declinul economic şi social. În SUA, ideea va fi reluată de Stuart Butler în
1980. după acesta, acolo unde intervenţionismul federal a eşuat, sistemul celor trei D trebuie să
reuşească (defiscalizare, debirocratizare, dereglementare). În 1987 Congresul va adopta prin
articolul 7 al Housing and Community Development Act, programul cu privire la zonele de
antrepriză federală. Obiectivul e simplu: recrearea în cadrul sectoarelor în declin a condiţiilor
indispensabile libertăţii de a întreprinde pentru a contribui la dezvoltarea economică şi la crearea
de locuri de muncă.
Statutul specific al zonelor de antrepriză e caracterizat prin:
- o uşurare a fiscalităţii şi/ sau a taxelor cu caracter social
- punerea în funcţiune a unui interlocutor unic la dispoziţia întreprinderilor
- simplificarea procedurilor administrative şi a unor modalităţi de autorizare
astfel, zonele libere şi cele de antrepriză au în sens strict acelaşi obiectiv, şi anume de a
dezvolta activităţi economice şi de a crea locuri de muncă stabile prin implantarea de firme
performante. Pentru a îşi atinge scopul, şi unele şi altele utilizează mijloace comparabile. Dar,
avantajul zonelor de antrepriză este că regimul care li se aplică interesează toate firmele indiferent
dacă au sau nu activităţi de export.
Astfel, în urma acestei scurte prezentări putem distinge două tipuri de zone libere:
- zonele libere clasice caracterizate în mod esenţial prin exonerarea de la
obligaţiile vamale şi uneori de la plata impozitelor indirecte. La acest prim tip
de zone libere se adaugă zonele libere comerciale, porturile libere, magazinele
libere, zonele de enclavă pe teritoriul vamal.
- Zonele de excepţie industrială unde pot figura alte exonerări fiscale, avantaje
financiare şi administrative pentru întreprinderi şi diverse stimulări sociale. La
acest al doilea tip de zone se adaugă zonele libere industriale de export, zonele
economice speciale, zonele de antrepriză şi ansamblul zonelor de reconversie.
Zonele de excepţie industrială şi-au găsit locul lor, dar nu şi eficacitatea întotdeauna,
indiferent de continent. Ele există în numeroase ţări europene şi au fost create majoritatea începând
cu 1980. examinarea zonelor de excepţie prezintă un avantaj, acela de a putea compara
caracteristicile acestor zone direct concurente între ele. În perspectiva unei pieţe unice, pare de
dorit să se compare zonele libere comunitare cu cele derogatorii de drept comun situate în afara
comunităţii.

SECŢIUNEA 3. EXEMPLUL ZONEI LIBERE MADERE

Zona libera Madere a căpătat un statut special în 1980. nu trebuie analizată decât perioada
de după 1986 an în care parlamentul portughez a decis să sporească avantajele fiscale ale acestei
zone, moment din care mai multe bănci portugheze şi străine precum şi o serie de grupuri
multinaţionale şi-au implantat aici structurii proprii sub forma filialelor sau sucursalelor.
Madere, o mică insulă situată în sud vestul coastei portugheze, prezintă particularitatea că
chiar dacă face parte integrantă din teritoriul portughez, ea dispune de o anumită autonomie
politică şi administrativă. Cu acest titlu, întreprinderile franceze sau străine care îşi implantează
aici o filială sau o sucursală, pot beneficia de convenţii fiscale bilaterale semnate cu ţările lor de
rezidenţă (de exemplu, articolul 3.1.b din convenţia semnată de Franţa şi Portugalia) şi, în măsura
în care este vorba de întreprinderi implantate într-un stat membru al CEE, de directive comunitare.
Dezvoltarea acestei zone de către guvernul portughez răspunde unui obiectiv economic şi
anume de a lupta împotriva utilizării reduse a forţei de muncă care este foarte importantă pe
această insulă.

A) CONTROLUL SCHIMBURILOR
 Pentru a realiza acest obiectiv, autorităţile portugheze au simplificat regulile aplicabile în
materie de control al schimburilor, în special în ceea ce priveşte societăţile localizate în afara CEE
care doresc să implanteze o filială sau o sucursală în aceste zone. Societăţile străine înregistrate
regulamentar în zona Madere, precum şi acţionarii străini, vor putea să îşi repatrieze în mod liber
capitalurile pe care le-au investit şi profiturile realizate, să transfere în mod liber fondurile legate
de realizarea de activităţi comerciale şi să beneficieze de proceduri administrative simplificate.
În materie bancară, băncile străine sunt autorizate să implanteze sucursale în zonă fără a
parcurge în acest scop toată procedura destul de constrângătoare normal aplicabilă în Portugalia.

B) ACTIVITĂŢI AUTORIZATE

Trei domenii principale de activitate sunt autorizat în cadrul zonei Madere:

- activităţile comerciale sau industriale
- prestarea de servicii în diverse domenii dintre care negoţul, consultanţa,
proprietatea industrială, precum şi în realizarea de operaţiuni de leasing, de
factoring sau alte activităţi bancare
- înregistrarea de nave.

C) REGULI FISCALE APLICABILE

Filialele sau sucursalele societăţilor străine implantate în zona Madere sunt exonerate de la
impozitul asupra societăţilor până pe 31.12.2011.
Acţionarii societăţilor stabilite în zonă sunt exonerate de toate impozitele portugheze
asupra veniturilor următoare, distribuite sau plătite de societăţi:
- dobânzi la împrumuturi, sau toate celelalte forme de remunerare ale
capitalurilor investite de aceşti acţionari.
- Dividende
La fel, societăţile sau persoanele fizice care beneficiază de venituri de la societăţile
implantate în această zonă sunt scutite de impozitarea locală deoarece aceste sume provin din
proprietate industrială sau intelectuală, din asistenţă tehnică sau transfer de know-how.
Remunerarea în contrapartida prestaţiilor de servicii efectuate de non rezidenţi în favoarea
societăţilor implantate în zonă este şi ea scutită de toate impozitele portugheze.
Astfel, societăţile implantate în zonă nu suportă nici un impozit local, nici un fel de accize
care sunt în mod normal datorate pe teritoriul portughez.
În ceea ce priveşte TVA-ul, regulile aplicabile în zona Madere sunt similare celor
aplicabile pe tot teritoriul portughez, dar la niveluri de taxare inferioare (6%, 12% ţi 21%în loc de
8%, 17% şi 30% ).
D) UTILIZAREA ZONEI ÎN MONTAJELE INTERNAŢIONALE

Principalul avantaj al zonei Madere este ca este inclusă în câmpul de aplicare al

convenţiilor bilaterale semnate de Portugalia şi că face parte integrantă din CEE.
Cu acest titlu, este posibil să se facă investiţii în ţări străine plecând de la structurile
localizate în această zonă, să se aplice dispoziţii convenţionale sau directive comunitare ce permit
diminuarea, poate chiar eliminarea în anumite cazuri, a reţinerilor la sursă asupra veniturilor
percepute de societatea localizată în Madere.
 În orice caz, utilizarea acestei zone de societăţile franceze trebuie făcută cu precauţie,
deoarece este probabil ca administraţia să încerce să le aplice dispoziţiile cu privire la eliminarea
evaziunii fiscale. Trebuie notat că ţinând cont de aprobarea de către Comunitatea economică
europeană a programului specific Posei Mad, combinată cu poziţiile jurisprudenţiale franceze
emise prin hotărârea Nicolo, poziţia administraţiei fiscale franceze pare dificilă.

CAPITOLUL 9
SISTEMUL GRUPELOR
SECŢIUNEA 1. INTRODUCERE

Tradiţional, legile fiscale au o concepţie foarte individualistă asupra societăţilor,

considerându-le mai mult decât frecvent ca entităţi aflate în situaţia de a fi animate exclusiv de
dorinţa de a face profit. Văzută din acest unghi, societatea este izolată de alte entităţi care
reprezintă pentru ea clienţi sau concurenţi potenţiali.
Dar, din motive diferite, realitatea apare ca diferită. În realitate este dificil de a ignora
legăturile particulare care există între părinţi şi copii, şi nici societăţile nu scapă de acest fapt. Deci,
este iluzoriu să credem că fiscalitatea poate refuza această realitate.
Statele cele mai pragmatice au integrat rapid acest fapt şi au prevăzut regimuri speciale
specifice grupurilor. Această recunoaştere fiscală începe în general printr-un regim de exonerare
sau atenuare a dublei impozitări cu privire la dividendele distribuite de o filială către societatea
mamă. Prima piatră, modestă, a edificiilor fiscale, mai mult sau mai puţin complete, create de
grupuri, aceste regimuri nu vor fi dezvoltate aici datorită pe de o parte aspectului lor parţial şi pe
de altă parte datorită generalizării lor în toate ţările Comunităţii europene din 1 ianuarie 1992, după
un model foarte apropiat de cel francez. Accentul va cădea pe veritabilele regimuri de grup care
şterg principiul impunerii separate a entităţilor distincte. Grupurile de societăţi, concept cu
delimitări destul de flexibile şi instabile, au deci posibilitatea de a opta pentru un regim de
consolidare fiscală care are scopul de a le permite să comaseze rezultatele societăţii mamă cu cele
ale filialelor, conducând astfel la o reducere imediată şi globală a impozitelor pe beneficii,
operaţiunile în cadrul grupului fiind neutralizate. Recunoaşterea fiscală a grupurilor oferă deci
soluţia legală a problemei optimizării fiscale pe care şi-o pune în mod obligatoriu conducătorul
unui grup format atât din societăţi cu beneficii cât şi din societăţi cu pierdere.
Dacă filozofia generală a diferitelor regimuri aplicabile grupurilor în funcţie de ţară este
comună, modalităţile practice de funcţionare diferă. Trebuie totuşi subliniată o constantă: dacă
statele acceptă să prevaleze realitatea economică, bunăvoinţa lor cu privire la grupuri în mod
general nu depăşeşte frontierele şi regimurile de consolidare sunt eminamente naţionale. O
tentativă europeană merită totuşi să fie subliniată. La Bruxelles se pune de ceva vreme problema
adoptării unei directive care să permită integrarea rezultatelor filialelor situate în indiferent ce ţară
europeană.
Pentru a ilustra atitudinea statelor puse în faţa acestor entităţi economice dacă nu juridice
care sunt grupurile, am reţinut cinci sisteme utilizate: sistemul german, american, francez, olandez
şi britanic.

SECŢIUNEA 2. MODELAREA SISTEMELOR DE INTEGRARE FISCALĂ

Cine spune fiscalitate a grupului se gândeşte la integrare fiscală. Această tehnică urmăreşte
să permită, în funcţie de modalităţile ce diferă în funcţie de ţară, concentrarea rezultatelor
membrilor grupului format dintr-o societate mamă şi una sau mai multe filiale după ce s-au anulat
eventualele operaţii interne sau altfel spus din cadrul grupului.
Acest mecanism poate fi sistematizat după următorul mod:
Fig 16: modelarea integrării fiscale
Societatea mamă
Întreprindere
Filiale 1,2,3,4
Ţara X, Y, Z

A) SISTEMUL GERMAN

Regim opţional valabil pe 5 ani minim, sistemul Organschaft permite unei societăţi
comerciale sau unei întreprinderi individuale, se referă chiar şi la o sucursală germană a unei
societăţi străine, (numită dominantă) să adune la rezultatele sale pe cele ale societăţilor pe care le
controlează (numite dominate).
Conceptul de dominare utilizat de legislaţia germană este foarte complet pentru că
presupune nu doar integrarea financiară (posesia a minim 50% din drepturile de vot) dar şi
integrarea economică (existenţa de relaţii economice foarte strânse între cele două entităţi) şi
organică (control al direcţiunii societăţii dominate). Într-un fel societatea dominată nu mai este
autonomă: ea constituie în realitate o diviziune operaţională a societăţii dominante în ciuda
identităţii sale juridice distincte.
Consecinţa acestei dependenţe se manifestă prin semnarea unui contract de transfer de
rezultate între cele două entităţi. Din acel moment, societatea dependentă încetează în cele mai
multe cazuri să mai fie un contribuabil pentru administraţia fiscală. Pentru a fi valabil din punct de
vedere fiscal, contractul trebuie să acopere toate rezultatele, pozitive sau negative, ale societăţii
dependente pentru un exerciţiu complet şi să fie aplicabil pe minim cinci ani. În plus, trebuie depus
la Registrul Comerţului, înainte de finele exerciţiului financiar pentru care se aplică pentru prima
dată.
Fiecare societate îşi redactează totuşi propria declaraţie care va fi reluată de societatea
dominantă într-o declaraţie de ansamblu, şi doar societatea dominantă se consideră că datorează
impozitul. Tranzacţiile din interiorul grupului sunt eliminate.
Sistemul german se diferenţiază faţă de cele clasice şi în acest sens, integrarea nu produce
doar consecinţe cu privire la impozitul pe profit. Societăţile dominate nefiind independente
încetează să mai fie datoare din punct de vedere al TVA. Tranzacţiile lor cu privire la acest impozit
sunt, la finalul impunerii, atribuite societăţii dominante. Acelaşi lucru e valabil şi pentru taxele
profesionale. În plus, integrarea se aplică şi pentru această taxă şi pentru TVA din momentul în
care condiţiile obiective sunt reunite, şi asta independent de dorinţa părţilor implicate. Filiala
rămâne fiscal independentă doar cu privire la impozitele asupra patrimoniului.
Mult mai dezvoltat decât regimurile clasice, sistemul german nu a îndrăznit să facă pasul de
a acorda dreptul de deducere a pierderilor filialelor realizate anterior integrării din rezultatul
consolidat.
Ca şi pentru celelalte regimuri de grup, şi acesta este teritorial. Societatea dominantă
trebuie să fie rezidentă în Germania sau o sucursală germană a unei societăţi străine, cu condiţia ca
aceasta să aibă o anumită independenţă financiară şi comercială în raport cu sediul, să fie înscrisă
la Registrul Comerţului şi ca titlurile societăţii dominate să fie înscrise în activul sucursalei. În
ceea ce priveşte societatea dominată, ea trebuie să aibă forma unei societăţi de capitaluri de drept
german cu sediul social şi managementul efectiv în Germania.
Condiţiile pentru a beneficia de integrare sunt, aşa cum au fost anterior evocate, trei:
dominatul şi dominantul trebuie să fie integraţi din punct de vedere financiar, economic şi
structural.
Exigenţele cu privire la integrarea financiară sunt îndeplinite dacă societatea dominantă
deţine majoritatea drepturilor de vot ale societăţii dominate. Participaţiile indirecte nu pot fi luate
în calcul la stabilirea procentului de deţinere cerut.
Legea dispune ca integrarea economică a societăţii dependente în cea dominantă să fie
aparentă în fapte şi circumstanţe. legea germană are şi ea câteva imperfecţiuni, omiţând de
exemplu să definească înţelesul expresiei a fi aparentă. În realitate, integrarea economică există
dacă societatea dominată serveşte interesele entităţii dominante în maniera unei diviziuni
operaţionale, asigurând spre exemplu distribuţia produselor societăţii dominante, aprovizionarea,
service-ul, etc. Se presupune că societatea mamă are o activitate comercială proprie. Deci calitatea
de societate dominantă nu se poate asocia unui holding care se preocupă doar de gestionarea
portofoliului său. În revanşă, din moment ce aceasta din urmă participă activ la gestionarea şi
managementul unei societăţi, intervenind în negocierea contractelor, jucând rolul de consilier
financiar, juridic, etc, ea poate obţine acest statut.
Integrarea instituţională se manifestă dacă posturile cheie de administrare sunt deţinute de
aceleaşi persoane. Totuşi, un control strict din partea societăţii dominante poate fi suficient,
important fiind ca societatea dominată să nu fie în măsură să ia decizii economice în conflict cu
cele ale societăţii dominante. Această condiţie se presupune îndeplinită din moment ce cele două
entităţi sunt legate printr-un contract de dominaţie. Semnarea unui astfel de contract generează
efectele fiscale prezentate mai jos.
Legislaţia germană prevede modul de a ieşi din societate a acţionarilor minoritari ale căror
interese pot fi diferite de cele ale societăţii dominante: decizia de a semna un contract de dominaţie
fiind luată în adunarea generală cu o majoritate de minim trei sferturi din asociaţii societăţii
dominate. Un vărsământ compensatoriu trebuie să le fie asigurat prin contractul în sine.
Tot pragmatic, legislaţia germană prevede ca încheierea contractului de dominaţie pentru
un motiv valabil ori în cazul în care condiţiile de reziliere prevăzute prin contract sunt împlinite să
nu antreneze nici o consecinţă fiscală. E cazul în care ipoteza cotei de participare de 50% nu mai e
îndeplinită.
Legislaţia germană e singura care s-a preocupat în mod real cu privire la modul de ieşire al
acţionarilor minoritari ai unei societăţi dominate. Pe de o parte legislaţia cu privire la societăţi
prevede ca semnarea unui contract de dependenţă să se facă ca urmare a deciziei unei adunări
generale statutar constituite adoptate cu o majoritate de ¾ din acţionari. Pe de altă parte, acţionarii
minoritari dispun pe o perioadă limitată de posibilitatea de a constrânge pe majoritari să le
răscumpere partea, sau să le schimbe cu titluri ale societăţii dominante, sau să obţină un
angajament de atribuire de dividende prioritare.
Avantajele unui astfel de sistem sunt evidente pentru societăţile care şi-au filializat
activitatea sau şi-au diversificat-o. Totuşi, astfel de regimuri de integrare nu sunt practicate decât
în condiţii destul de stricte şi cele cinci ţări studiate în continuare o demonstrează.

FIG 17: Organschaft

Germania
Ţara X, Y,Z,W
 Societatea mamă
Întreprinderea
Filiala 1,2
Perimetru maxim de consolidare
Integrare economică şi organică

B) SISTEMUL AMERICAN

Recunoaşterea grupurilor de către autorităţile americane are un dublu efect. Pe de o parte

grupurile recunoscute ca atare, societăţile afiliate, pot opţional să beneficieze de un regim de
consolidare dar, pe de altă parte grupurile „de fapt” şi societăţile controlate sunt supuse unor
restricţii cu privire la anumite măsuri fiscale favorabile societăţilor.
Un grup de societăţi afiliate există până când o societate mamă deţine 80% din acţiunile cu
drept de vot ale unei societăţi a grupului şi posedă minim 80% din valoarea totală a acţiunilor
societăţii. Mai mult, fiecare societate afiliată, mai puţin societatea mamă, este deţinută în proporţie
de minim 80% de una sau mai multe societăţi ale grupului. Grupul nu poate fi format decât din
societăţi americane, cu excepţia filialelor canadiene şi mexicane deţinute în proporţie de minim
80%. Societatea mamă şi filialele trebuie să aibă exerciţiile contabile armonizate.
Opţiunea pentru consolidare este liberă dar irevocabilă. Totuşi, cu acordul IRS (Internal
Revenue Service) opţiunea poate înceta să aibă efecte cu condiţia ca cererea să fie adresată IRS cu
minim 90 zile înainte de data limită de depunere a declaraţiei consolidate. Modificări în situaţia de
fapt care să reducă substanţial interesul pentru opţiunea de a consolida sunt în general, motive
recunoscute ca valabile de administraţie pentru a acorda dreptul de a abandona sistemul.
Consolidarea produce la nivelul grupului efecte clasice: compensarea imediată a pierderilor
cu profiturile între entităţile grupului, eliminarea tranzacţiilor în cadrul grupului (distribuirea de
dividende), amânarea impozitelor profitului obţinut din cesiunea de bunuri către societăţi din
exteriorul grupului. Corelativ, pierderile din cesiuni au şi ele o recunoaştere amânată.
Societatea mamă devine agentul filialelor sale, adică singurul interlocutor în raport cu
administraţia fiscală americană.
Stabilirea unui impozit unic la nivelul grupului antrenează problema repartizării sumei între
societatea mamă şi filiale. Diverse reguli sunt fixate de legislativ pentru a proceda la această
distribuire. În practică, metoda cel mai des utilizată, constă în repartizarea impozitului datorat între
diferiţi membrii ai grupului pe baza proratei cifrei lor de afaceri. Ca şi în majoritatea ţărilor, în
legislaţia americană nu există dispoziţii cu privire la protecţia acţionarilor minoritari.
Fiscul american împinge logica recunoaşterii grupurilor până la capăt şi a pus în aplicare un
dispozitiv care vizează evitarea profitării de către grupurile de societăţi controlate de mai multe ori
de avantajele fiscale: membrii diferiţi ai grupului trebuie deci să împartă aceste avantaje. În
principal este vorba de a beneficia de impunerea progresivă care este vizată. Fiscul american vrea
să evite ca pe baza creării mai multor societăţi, acestea să profite în mod abuziv de aplicarea pe
fiecare tranşă a baremului minim. Repartizarea acestor tranşe rămâne însă la dispoziţia grupului de
societăţi controlate în cauză.
Aceste dispoziţii se aplică în două ipoteze: fie există un grup sub forma mamă- filiale sau
societăţile sunt toate controlate de entităţi comune.
FIG 18
Statele Unite ala Americii
Canada
 Mexic
Ţara X, Y,Z,W
Societatea mamă
Întreprinderea
Filiala 1,2,3
Perimetru maxim de consolidare

C) SISTEMUL FRANCEZ

Până recent (1988), regimurile de favorizare a grupurilor aveau un caracter confidenţial.

Acordate doar cu acordul Ministrului de Finanţe, aceste regimuri presupuneau ca eventualul
beneficiar să reunească un important dosar cuprinzând argumente suficient de convingătoare
(această calitate fiind apreciată în mod suveran de administraţia fiscală) pentru a declanşa regimul
de favorizare. Bine înţeles că astfel de demersuri nu se făceau de la o zi la alta...
Azi, coexistă două regimuri de grup. Unul este foarte rar întâlnit şi e încă supus procedurii
aprobării: este vorba de un regim de beneficii consolidate. Altul a devenit mult mai frecvent după
1.01.1988 dată la care a fost definit ca opţional. Aplicarea sa rezultă în prezent din simpla
manifestare a alegerii entităţilor vizate şi din reunirea criteriilor obiective. Este regimul integrării
fiscale.

1) Integrarea fiscală

Regimul integrării fiscale permite unei societăţi „cap de grup” să se constituie în unic dator
al impozitului pe societăţi pe motivul rezultatului comun al grupului. Integrarea are aceleaşi efecte
cu privire la celelalte două impozite derivate din IS: impunerea forfetară anuală şi antecalculaţia.
Societatea mamă şi filialele trebuie să fie supuse impozitului pe societate în condiţiile
dreptului comun şi trebuie să aibă exerciţiile contabile armonizate. Cota de participaţie pentru a
putea integra o filială este foarte ridicată (minim 95%). Această cotă poate fi obţinută direct sau
indirect şi trebuie să fie constantă pe toată durata exerciţiului. Societatea mamă trebuie în plus să
fie o persoană juridică a cărei capital să nu fie deţinut direct sau indirect în proporţie de minim
95% de o societate supusă IS. Ea poate fi o sucursală franceză a unei societăţi străine.
Societatea mamă delimitează anual în mod liber perimetrul de integrare. Acesta poate astfel
varia pe parcursul duratei de opţiune reînnoibilă de 5 ani. Opţiunea notificată de societatea mamă
în preajma serviciului impozitului pe care ea îl prezintă trebuie să fie însoţită de acordul formal al
filialei sau filialelor integrate.
Opţiunea pentru regimul de integrare permite comasarea profiturilor membrilor grupului şi
eliminarea operaţiunilor interne ale grupului (distribuiri interne de dividende, abandonare de
creanţe între membrii grupului, etc). Toate impozitele şi averea fiscală sunt transferate societăţii
mamă care le poate deduce din impozitul pe societate pe baza motivului rezultatului ansamblului
grupului. Aceasta permite evitarea pierderii acestor credite primite de filialele deficitare, nici o
reportare asupra anilor ulteriori în caz de neutilizare nefiind posibila. Ca şi în cazul regimului
german, pierderile anterioare intrării în grup nu pot fi deduse din profitul ansamblului.
Sistemul francez se particulariza până la 01.01.1992 prin severitatea deosebită cu privire la
societăţile ce părăseau grupul înaintea expirării amânării opţiunii: o sumă egală cu 1,5 din
deficitele nete transferate grupului trebuiau raportate la rezultatul ansamblului. Această penalizare
a fost eliminată prin legea finanţelor din 1992. corelativ, societatea care iese nu mai poate să îşi
influenţeze propriul rezultat cu acest deficit. În schimb, anumite reintegrări sunt menţinute
indiferent de data de ieşire a filialei (subvenţii şi renunţări la creanţe neutralizate anterior de
exemplu).
FIG 19: Integrarea fiscală
Franţa
Ţara X, Y,Z,W
Societatea mamă
Întreprinderea
Filiala 1,2,3
Perimetru maxim de consolidare
În interiorul perimetrului de integrare:
- anularea operaţiunilor interne
- compensarea la nivelul societăţii mamă a rezultatelor membrelor grupului

2) Consolidarea fiscală

Regimul profitului consolidat este fără dubiu unul dintre regimurile cele mai vaste de
integrare. El permite societăţilor mamă franceze agreate, după cum spuneam de Ministrul de
Finanţe, să comaseze rezultatele filialelor franceze şi străine deţinute în procent de minim 50%.
Pentru a evita dubla impunere, impozitele eventual plătite în străinătate pot fi deduse din impozitul
datorat de societate în Franţa.
Ţinând cont de caracterul excepţional al acestui regim, puţine dispoziţii practice sunt
determinate prin lege. Perimetrul de integrare şi modalităţile de calcul al rezultatului ansamblului
sunt determinate prin acordul în sine, dat în principiu pe perioade de 5 ani.
Fig 20: Consolidarea fiscală
Franţa
Ţara X, Y,Z,W
Societatea mamă
Întreprinderea
Filiala 1,2,3
Perimetru maxim de consolidare

D) SISTEMUL OLANDEZ

Dreptul fiscal olandez cunoaşte, pe lângă un adevărat sistem de consolidare oferit grupului
(unitatea fiscală) un mecanism particular de impozitare a veniturilor legate de participaţii care
depăşesc simplul cadru al unui regim al societăţilor mamă şi filialelor, excluderea participaţiilor.
Sistemul unităţii fiscale se singularizează în raport cu alte regimuri de consolidare în sensul
că nu şterge personalitatea fiscală a filialelor integrate la profitul societăţii mamă, care nu devine
singura plătitoare de impozit pe baza ansamblului rezultatului grupului. În acest mecanism clasic,
unitatea fiscală substitue o posibilitate, mai apropiată de sistemul englez al group relief, de
deducere a pierderilor din profitul fiecărei societăţi a grupului.
Fiecare societate ce aparţine unităţii fiscale determină propriul rezultat în condiţiile
dreptului comun, apoi pierderile şi profiturile sunt compensate până la epuizarea pierderilor
exerciţiului. Dacă rămân beneficii ne compensate, deficitele reportabile sunt deduse. Fiecare
societate rămâne un contribuabil cu parte întreagă.
Sistemul unităţii fiscale reglementează şi ce se întâmplă cu deficitele realizate anterior
intrării în grup. Acestea, reportabile timp de 8 ani, sunt imputate în principal rezultatelor
beneficiare ale societăţii care a înregistrat acele pierderi. Ele nu pot fi în nici un caz utilizate pentru
a diminua beneficiile altor membrii ai unităţii fiscale.
FIG 21: Unitatea fiscală
Ţările de Jos
Ţara X, Y,Z,W
Societatea mamă
Întreprinderea
Filiala 1,2,3
Perimetru maxim de consolidare
Condiţiile de constituire a unei unităţi fiscale sunt clasice. Societatea mamă şi filialele
trebuie să fie societăţi rezidente olandeze sub forma SARL sau a SA şi trebuie să aibă exerciţiile
contabile armonizate. Cota de participare a societăţii mamă în filială este foarte ridicată (minim
99%) şi trebuie să fie constantă pe tot parcursul exerciţiului. Opţiunea de a aplica regimul unităţii
se face prin scrisoare, semnată de toate societăţile implicate, trimisă la inspecţia fiscală.
Opţiunea e valabilă de la un exerciţiu la altul. În plus, o societate poate ieşi din grup în mod
voluntar, ca urmare a nerespectării condiţiilor enunţate mai sus, fără a avea de respectat un preaviz
special. Nu se prevede nici un fel de sancţiune în afară de ipoteza în care ieşirea din grup e
motivată de interese de evaziune fiscală.
Regimul are ca efect acordarea unei exonerări de 100% a tuturor veniturilor legate de
participaţii în societăţi filiale definite într-o manieră largă deoarece participaţia minimă cerută e de
doar 5%. Deci seamănă cu regimul francez al societăţilor mamă şi al filialelor.
Nu numai dividendele vărsate de filiale sunt exonerate, dar şi veniturile considerate
distribuite de filiale, şi plus valorile din cesiunea de titluri ale aceloraşi societăţi, beneficiază de
scutirea de impozit. În contrapartidă minus valorile din cesiunea de titluri şi cheltuielile de
gestionare a participaţiilor (în principal dobânzile la împrumuturile contractate pentru
achiziţionarea titlurilor) nu sunt deductibile. Totuşi, minus valorile apărute la lichidarea unei filiale
sunt imputabile din veniturile taxabile în Ţările de Jos. Această posibilitate a determinat apariţia de
numeroase montaje fiscale cunoscute sub numele de Holland Routing (Căile olandeze). Investiţiile
cu risc sau cele realizate în activităţi non rentabile sunt realizate cu pornirea într-o structură din
Ţările de Jos pentru a limita incidenţa financiară a unei lichidări eventuale a investiţiei ca urmare a
minus valorilor şi veniturilor impozabile în Olanda. Această imputare nu e totdeauna posibilă ci
doar atunci când societatea mamă poate justifica o participaţie de minim 25% în capitalul filialei
lichidate pe parcursul celor cinci ani ce preced dizolvarea filialei. Suma pierderii deductibile
(imputabile) este egală cu diferenţa existentă între valoarea participaţiei şi distribuirile de lichidare,
incluzând distribuirea de dividende din ultimele 5 sau 10 exerciţii ale societăţii mamă, istorie ce va
descuraja eventualele tendinţe de supraestimare artificială a pierderii imputabile pe baza
distribuţiilor importante înaintea lichidării.
Pentru a beneficia de scutirea participaţiilor, e necesar ca societatea să fie una impozabilă
în Ţările de Jos, care să deţină de o manieră continuă pe parcursul exerciţiului o participaţie
minimă de 5% din capitalul filialei, fără dispoziţii contrare.
Este cerut în plus şi un rol activ al societăţii mamă în gestiunea filialei, mai puţin în ipoteza
în care cele două societăţi au activităţi complementare. Astfel sunt excluse de la a beneficia de
regim produsele de simplu plasament financiar. În fine, deoarece filiala este străină, doar
dividendele societăţilor care au fost supuse la un impozit pe profit pot cere exonerarea.

E) SISTEMUL BRITANIC

O caracteristică cvasi constantă a diverselor regimuri fiscale britanice, este supleţea care
domină în cadrul alegerilor oferite grupurilor. Mai multe sisteme coexistă, fără a fi posibil să
vorbim de existenţa efectivă a unei veritabile consolidări fiscale în sensul sau înţelesul legii
franceze sau germane de exemplu.
Cele trei oportunităţi posibile sunt: Group Income, abandonul Avanced Corporate Tax şi
Group Relief.
Regimul Group Income este oferit societăţilor mamă ce posedă direct sau indirect mai mult
de 50% din capitalul altor societăţi. Societatea mamă şi filialele trebuie să fie societăţi rezidente
britanice care trebuie să îşi exprime în formă scrisă la administraţia fiscală dorinţa comună de a
beneficia de regimul Group Income care permite eliminarea a ceea ce e cunoscut sub numele de
frecare (dificultate) fiscală, inerentă distribuirii de dividende.
În principiu, dacă o societate distribuie dividende, ea trebuie să achite un impozit anticipat
(Advanced Corporate Tax sau ATC) egal cu 25/75 din dividendele vărsate (ceea ce e echivalent cu
o reţinere la sursă de 25% din distribuirea brută). Impozitul anticipat e apoi dedus din suma
impozitului pe societate datorat de societatea distribuitoare pe profitul său. În ipoteza în care
impozitul anticipat plătit e mai mare, soldul ATC non utilizat e reportabil şi deductibil din
impozitul perceput pe societate datorat pentru exerciţiile viitoare. Acest impozit anticipat deschide
un drept la beneficiarul distribuţiei la un credit de impozit egal ca sumă (Franked Investment
Income sau FII). Sub acest aspect, ACT transformat în FII are ca scop atenuarea dublei impuneri
inerente distribuirii de dividende.
FIG 22: Group Relief
Regatele Unite
Ţara X, Y,Z,W
Societatea mamă
Întreprinderea
Filiala 1,2,3
Perimetru maxim de consolidare
Regimul Group Income permite filialei ce distribuie dividende să nu achite ACT. Corelativ,
nu există FII la societatea mamă. În mod cert, sarcina fiscală globală rămâne identică la final:
scopul sistemului e altul. El rezidă în eliminarea formalităţilor administrative legate de ACT şi FII
şi în avantajul financiar , în termeni de dată de plată, care rezultă din suprimarea plăţii impozitului
anticipat.
Abandonarea ACT este o variantă a sistemului anterior. Aceleaşi cerinţe sunt impuse
beneficiarilor mecanismului. Filozofia este însă cu totul alta. Contrar a ceea ce ar putea să ne facă
să gândim numele sistemului, nu este vorba de exonerarea de ACT a distribuirilor filialelor în
direcţia societăţii mamă, ci de a permite acesteia să transfere filialelor sale un eventual excedent de
ACT pe care ea însăşi nu îl poate utiliza.
În fapt, în ipoteza în care societatea mamă distribuie dividende propriilor acţionari ea e
autorizată să transfere eventualul excedent de ACT pe care nu îl poate deduce din impozitul său,
către filialele sale care vor putea utiliza aceste sume pentru a plăti propriile impozite pe societate.
Corelativ, societatea mamă pierde dreptul de a reporta ACT asupra exerciţiilor viitoare. În plus,
dacă creditul impozitului transferat depăşeşte IS-ul filialei, el poate fi reportat şi imputat asupra IS
ului datorat de filială în exerciţiile viitoare.
În ceea ce priveşte sistemul Group Relief, fără a fi un regim de consolidare fiscală, el oferă
totuşi societăţilor mame ce deţin direct sau indirect 75% din capitalul altor societăţi, dreptul de a
constitui un grup în cadrul căruia transferul de cheltuieli de natură diversă (amortizări, dobânzi,
taxe generale, etc) poate fi realizat. Numai societăţi britanice aparţin grupului.
Mai bine decât să vorbim de transfer de cheltuieli, e mai exact să vorbim de transfer de
deficite de exploatare sau de excedente de cheltuieli. De fapt, o societate nu poate transfera pur şi
simplu totalul cheltuielilor de un anumit fel. Ea trebuie în prealabil să opereze o comparare între
cheltuieli şi produse de aceeaşi natră şi numai excedentul de cheltuieli poate fi transferat unui alt
membru al grupului.
În plus, tranzacţiile comerciale între membrii grupului sunt exonerate de TVA.

CAPITOLUL 10
REGIMUL SOCIETĂŢILOR DE TIP HOLDING
SECŢIUNEA 1. REGIMUL HOLDINGURILOR ÎN BELGIA

Holdingurile belgiene sunt societăţi de drept comun care beneficiază de o exonerare

condiţională de impunere a dividendelor primite şi a plus valorilor realizate din cesiunea de titluri.
Dividendele primite sunt exonerate la 95% dacă societatea care le-a distribuit a fost
impozitată la nivelul impozitării belgiene sau la un nivel similar. Nu există condiţionări cu privire
la natura sau nivelul de participare.
Dividendele vărsate sunt taxate la nivelul unei reţineri la sursă de 25% conform dreptului
comun. Holdingul va fi exonerat de reţinerea în avans mobiliară în momentul distribuirii către
societăţile mamă stabilite într-un stat al CEE dacă acestea deţin de cel puţin un an 25% din
capitalul holdingului.
Plus valorile generate în momentul cesiunii de participaţii sunt exonerate dacă sunt
respectate aceleaşi condiţii valabile şi în cazul exonerării dividendelor.
Minus valorile nu sunt niciodată deductibile.

SECŢIUNEA 2. REGIMUL HOLDINGURILOR ÎN LUXEMBURG

A) HOLDINGURILE 1929

De mult timp, în Luxemburg există un regim special pentru societăţile de tip holding
înfiinţate pe baza legii din 31 iulie 1929.
Aceste societăţi sunt în totalitate scutite de impozite, cu excepţia unui drept de aport de 1%
în momentul constituirii şi a unei taxe de abonament egală cu 0,2% din suma capitalului eliberat de
datorii.
Ele beneficiază deci de scutire pentru dividendele primite de la filialele lor şi pentru plus
valorile degajate de cesionarea de participaţii. În plus, dividendele vărsate de holding nu suportă
nici antecalculaţie, nici reţinere la sursă.
Pentru a putea beneficia de acest regim, holdingul trebuie să aibă ca unic obiect preluarea
de participaţii în alte întreprinderi precum şi punerea în valoare a acestor participaţii, astfel încât să
nu aibă activitate industrială proprie şi nici de aşezământ deschis publicului.
 Totuşi, aceste holdinguri au enormul dezavantaj de a fi excluse din convenţiile fiscale şi din
directivele comunitare.
Este motivul pentru care Luxemburgul a creat noul regim al societăţilor de participaţii
financiare, SOPARFI.

B) SOPARFI

Acestea sunt societăţi ordinare, cărora le putem aplica convenţiile fiscale şi directivele
comunitare şi care beneficiază de un regim favorabil în materie de dividende şi de plus valori.
În primul rând, ele beneficiază de o scutire totală a dividendelor primite de la societăţile în
care ele au participaţii în măsura în care:
- valoarea fiecărei participaţii se ridică la minim 10% din capitalul filialei sau
dacă reprezintă minim 50 milioane de franci luxemburghezi
- titlurile sunt deţinute de minim 12 luni fără întrerupere
- filiala e o societate de capitaluri impozabilă conform impunerii societăţilor în
ţara sa de rezidenţă la un nivel de minim 15%
în contrapartida acestei exonerări, cheltuielile antrenate de cumpărarea participaţiunilor nu
sunt deductibile.
SOPARFI beneficiază de asemenea de o exonerare a plus valorilor generate de cesionarea
participaţiilor, dacă se respectă un număr de condiţii:
- trebuie ca participaţia cedată să reprezinte minim 25 % (din capital) în drepturi
de vot ale filialei sau ca preţul de achiziţie să fie cel puţin egal cu 250
milioane de franci luxemburghezi
- titlurile cedate trebuie să fi fost deţinute cel puţin un an fără întrerupere
înaintea cesionării. Minus valorile latente pot fi deduse dar plus valorile
ulterior realizate se regăsesc ca impozabile la nivelul sumei deduse
în fine, în momentul vărsării de dividende de către holding, nu există reţinere la sursă
pentru dividendele distribuite societăţilor mamă rezidente în CEE dacă acestea deţin de o manieră
continuă de mai mult de doi ani 25% din capitalul holdingului.
În celelalte cazuri, convenţiile fiscale se aplică (în particular la nivelul reţinerii la sursă).

SECŢIUNEA 3. REGIMUL HOLDINGURILOR ÎN ŢĂRILE DE JOS

Dacă nu există un regim propriu holdingurilor, ca în cazul Luxemburgului, societăţile

olandeze ce deţin participaţii în alte firme pot beneficia de un regim favorizator cunoscut sub
numele de regim de „participare-scutire”.
Acest regim e în mod special avantajos în ceea ce priveşte dividendele primite şi plus
valorile realizate.
În materie de dividende, prevede exonerarea dividendelor primite de la societăţile în care
holdingul olandez are participaţii.
Dividendele vărsate de holding sunt supuse unei reţineri la sursă care se ridică la 25%
conform dreptului intern. Această taxă poate fi modificată de convenţiile fiscale semnate de Ţările
de Jos cu alte state. În plus, directiva comunitară care suprimă reţinerile la sursă se aplică.
Plus valorile realizate în momentul cesionării de participaţii sunt exonerate. Vom observa
că în acest sens regimul olandez e mult mai favorabil ca cel aplicat în Franţa.
 Din contră, minus valorile nu sunt în mod evident deductibile.
Trebuie notat şi că cheltuielile legate de achiziţionarea de participaţii, în special dobânzile,
nu sunt deductibile.
Obţinute prin ruling, „participaţiile-scutirile” se pot aplica doar dacă un număr de condiţii
sunt îndeplinite:
- societăţile trebuie să deţină minim 5% din capitalul societăţii vărsătoare de la
începutul exerciţiului fiscal
- această participaţie trebuie să reprezinte o investiţie activă şi nu o simplă
investiţie de portofoliu: holdingul trebuie să intervină în activitatea societăţilor
deţinute. În plus, titlurile deţinute nu trebuie să fie asimilate stocului
regimul olandez pare destul de strict deoarece exclude participaţiile considerate ca deţinute
cu un scop pur speculativ cât şi participaţiile în societăţi care nu au activitate reală.
- în cazul în care societatea vărsătoare este străină, ea trebuie să fie subiect al
regimului de impunere a societăţilor în ţara de rezidenţă. Nivelul acestui
impozit contează foarte puţin
- participaţiile deţinute de holding trebuie să fie finanţate cel puţin în proporţie
de 15% din fonduri proprii.

CAPITOLUL 11
DESPRE CÂTEVA REFUGII FISCALE DE AZI ŞI DE MÂINE

Această parte va aduce trei exemple particulare: zona financiară a docurilor din Dublin,
Centrele de Coordonare din Belgia şi regimul societăţilor de redevenţă din Ţările de Jos.

SECŢIUNEA 1. ZONA FINANCIARĂ A DOCURILOR DIN DUBLIN

După ce am explicat regimul fiscal aplicabil acestei zone, vom vedea controlul exercitate
de autorităţile irlandeze şi franceze în utilizarea sa.

A) REGIMUL FISCAL APLICABIL

Apărută în urma legii finanţelor din 1987/1988 şi avalizată de Comisia de Comunităţi

europene din iulie 1987, această zonă e rezervată exclusiv persoanelor juridice nerezidente în
Irlanda care intenţionează să îşi dezvolte activitatea în calitate de prestatoare de servicii fără a
intervenii în acest sens pe piaţa locală.
Activităţile autorizate sunt în principal financiare: toate tranzacţiile cu devize europene,
afaceri la termen, afaceri cu opţiuni, asigurări şi reasigurări.
Sunt de asemenea privite şi activităţile de telecomunicaţii, informatice şi livrările de
software către societăţile implantate în zonă. Obiectivul acestei zone rămâne de a se prezenta ca un
centru internaţional de servicii financiare.
Avantajele fiscale legate de această zonă ţin în primul rând de un nivel al impozitării
societăţilor redus la 10%, dispoziţie valabilă din 01.01.1989 până în 31.12.2000, şi de o politică
foarte favorabilă de amortizare. Bunurile imobiliare construite, echipamentele şi utilajele sunt
amortizabile 100% în anul achiziţiei lor în timp ce imobilele comerciale cu utilitate locativă sunt
amortizabile la un nivel iniţial de 50% completat de un nivel liniar de 4%.
 Nu există nici o reţinere la sursă pentru dobânzile pentru împrumuturi sau pentru
dividendele vărsate către beneficiari nerezidenţi în Irlanda. Trebuie subliniat că convenţia franco-
irlandeză conţine chiar şi o clauză de tax sparing ce permite să se beneficieze de credite de
impunere fictive.
Serviciile financiare furnizate în această zonă scapă d sub incidenţa TVA şi riscul de
schimb e eliminat în măsura în care le dotăm din fonduri proprii (fără capital minim cerut) în
moneda sau monedele în care se fac tranzacţiile. Numai impozitul trebuie plătit în lire irlandeze.
Trebuie văzut cum se obţine acest regim d favorizare.

B) CONTROLUL PREALABIL AL AUTORITĂŢILOR IRLANDEZE ŞI POZIŢIA

FRANCEZĂ

Implantarea în zona docurilor din Dublin e subordonată obţinerii prealabile a unui acord
(Tax certificate) dat de o agenţie guvernamentală the Industrial Development Authority (IDA).
Singura condiţie cerută este de a angaja personal local fără un salar minim, dar ştiind că personalul
calificat pentru aceste posturi costă mult.
Dosarul de candidatură e analizat de un comitet, Certification Advisor Commitee (CAC),
până la eliberarea unui certificat în numele Ministrului de Finanţe.
Cu privire la administraţia fiscală franceză, pare că zona docurilor din Dublin beneficiază
de un regim fiscal privilegiat în sensul articolului 238A. Ca răspuns la o întrebare pusă în 26
octombrie 1989, serviciu de legislaţie fiscală s-a pronunţat pentru aplicarea articolului 209B
societăţilor localizate în zona docurilor din Dublin. Totuşi, interpretarea serviciului de
reglementare fiscală poate părea contestabilă.
De fapt, textul irlandez provine direct dintr-o autorizare expresă a Consiliului de miniştrii
al Comunităţii europene, , de a ţine cont de situaţia economică precară a capitalei irlandeze.
Autorizaţia comunitară a fost deja reînnoită: atâta timp cât există realitatea economică a
operaţiunilor efectuate în zonă, nu vedem cum jurisprudenţa Consiliului de stat care recomandă
întâietatea dreptului european în faţa dreptului naţional ar putea fi repusă în cauză.

SECŢIUNEA 2. CENTRELE DE COORDONARE DIN BELGIA

Ca şi în primul exemplu, vom examina mai întâi regimul fiscal aplicabil acestor entităţi
înainte de a expune modul de control exercitat de autorităţile belgiene şi franceze în utilizarea lor.

A) REGIMUL FISCAL APLICABIL

Puse în practică prin hotărâre regală în 30 decembrie 1982, şi modificate în 1989, centrele
de coordonare belgiene se adresează grupurilor multinaţionale care vor să dezvolte sau să
centralizeze mai multe activităţi printre car figurează operaţiunile de gestionare, cele contabile şi
financiare, dar şi publicitatea, cercetarea ştiinţifică şi politicile de asigurare şi reasigurare.
Regimul fiscal privilegiat al centrelor de coordonare ţine de metoda de impunere cost plus,
exonerărilor şi antecalculaţiilor mobilelor fictive asupra dividendelor şi dobânzilor.
Sunt exonerate de la antecalculaţia mobiliară dividendele, dobânzile şi redevenţele
distribuite cât şi veniturile primite din depozitele de bani realizate de centre.
Sunt exonerate în mod egal de antecalculaţia imobiliară bunurile imobile deţinute de centre.
 În fine, aporturile şi creşterile de capital efectuate după constituirea centrelor nu sunt
supuse nici unui drept de înregistrare. Trebuie menţionat că hotărârea regală dispune expres că
beneficiarii dividendelor distribuite de centrele de coordonare sunt supuse unei antecalculaţii
mobiliare fictive de 25/75 din sumele nete primite, dacă fondurile au fost alocate finanţării de
investiţii în Belgia.
Metoda cost plus limitează masa impozabilă pentru impozitul pe societate la o bază
forfetară determinată de cheltuielile proprii, fiind excluse cheltuielile de personal şi cele financiare.
La această bază se aplică o taxă redusă de 8%. Exemplul comparativ următor permite măsurarea
economiei de impozit realizate:
Baza taxabilă Altă societate Centrul de coordonare
Produse financiare(venituri) 1000 1000
Alte produse(venituri) 600 600
Total produse(venituri) 1600 1600
Cheltuieli financiare 400 400
Remuneraţii şi salarii 35 35
Alte cheltuieli 70 70
Total cheltuieli 505 505
Beneficii înainte de impunere 1095 1095
Impozit pe societate
Masa impozabilă 1095 5,6(70*8%)
Impozit (43%) 471 2,4
Beneficiu net disponibil 624 1092,6

B) CONTROLUL PREALABIL AL AUTORITĂŢILOR BELGIENE ŞI POZIŢIA

FRANCEZĂ

Autorităţile belgiene nu acordă statutul de centru de coordonare decât grupurilor

internaţionale de o anumită importanţă.
Fondurile proprii ale grupului trebuie să se ridice la minim 1 miliard de franci belgieni iar
cifra sa de afaceri consolidată la minim 10 miliarde. Mai clar, fondurile proprii ale grupului în
străinătate trebuie să atingă 500 milioane de franci belgieni sau 20% din fondurile proprii
consolidate. Tot în străinătate grupul trebuie să realizeze 5 miliarde de franci belgieni sau 20% din
cifra sa de afaceri consolidată. În fine, grupul trebuie să deţină de o manieră neîntreruptă filiale în
minim patru ţări, de doi ani de la hotărârea regală de autorizare.
Centrul trebuie să angajeze în Belgia, cu full time, cel puţin 10 persoane. Centrul nu poate
să deţină el însuşi acţiuni sau drepturi în alte societăţi. Nu poate fi deci vorba de un holding care să
îşi investească trezoreria în acţiuni.
Centrul poate lua forma unei societăţi sau chiar a unei sucursale. Dacă toate condiţiile sun
îndeplinite, se poate depune dosarul la ministrul finanţelor care va da răspunsul său favorabil sub
forma unei hotărâri regale. Din perspectiva administraţiei fiscale franceze, centrele de coordonare
belgiene oferă teoretic un regim fiscal privilegiat în sensul art. 238A al CGI, şi fără dubii, chiar în
sensul articolului 209B.
Totuşi, Consiliul de stat este foarte îngrijorat ca aplicarea articolelor mai sus menţionate de
către administraţia fiscală franceză nu se va putea realiza, deoarece în Franţa avem un regim
analog, cel al cartierelor generale.
SECŢIUNEA 3. SOCIETĂŢILE DE REDEVENŢĂ DIN ŢĂRILE DE JOS

Fideli modului de studiu anterior, vom expune regimul fiscal al societăţilor de redevenţă
din Ţările de Jos pe care îl vom completa cu controlul efectuat de autorităţile olandeze şi franceze.

A) REGIMUL FISCAL APLICABIL

Profitând de convenţiile fiscale bilaterale ce leagă Ţările de Jos de alte ţări şi conform
cărora redevenţele vărsate de Ţările de Jos nu suportă reţinere la sursă, societăţile de redevenţă
olandeze servesc adesea ca structuri intermediare pentru investitori, persoane fizice sau juridice.
Marja taxabilă este determinată doar în funcţie de volumul de redevenţe primite, conceptul
de cheltuieli deductibile fiind complet absent. Baremul aplicabil este după cum urmează:
Redevenţe primite Din care taxabil
Până la 2 milioane de florini 7%
Între 2 şi 4 milioane de florini 6%
Între 4 şi 6 milioane de florini 5%
Între 6 şi 8 milioane de florini 4%
Între 8 şi 10 milioane de florini 3%
Peste 10 milioane de florini 2%
De exemplu, dacă societatea olandeză primeşte redevenţe în sumă de 8400000 florini,
impozitarea se va prezenta astfel:
Redevenţele primite Suma taxabilă
Până la 2 milioane de florini 140000 florini
Între 2 şi 4 milioane de florini 120000 florini
Între 4 şi 6 milioane de florini 100000 florini
Între 6 şi 8 milioane de florini 80000 florini
Ultimii 400000 de florini 12000 florini
Total de redevenţe 8400000 florini Total taxabil 452000 florini
Cei 452000 florini vor fi taxaţi la nivelul impozitului aplicat societăţilor olandeze (35%).
Trebuie însă precizat că reţinerile la sursă percepute de administraţiile străine pentru
redevenţele vărsate societăţii de redevenţă sunt imputabile din impozitul olandez în limita
impozitului exigibil al redevenţei.
Această metodă de impunere constituie regimul de drept comun de care pot beneficia toate
întreprinderile ce doresc să deschidă societăţi de redevenţă.
Să vedem condiţiile stabilite de administraţiile naţionale pentru aceste societăţi.

B) CONTROLUL PREALABIL AL AUTORITĂŢILOR OLANDEZE ŞI POZIŢIA

FRANCEZĂ

În ceea ce priveşte administraţia olandeză, este de preferat să se negocieze un ruling.

Acesta permite să se beneficieze de un regim de impozitare stabil pe 4 ani, prelungibil la scadenţă
cu un interval de 4 ani, fiind precizat că în caz de schimbare în activitatea şi/sau organizarea
societăţii, sau în cazul modificării legislaţiei aplicabile, rulingul nu va fi reînnoit. Din punctul de
vedere al administraţiei franceze, regimul aplicabil societăţilor de redevenţă este un regim fiscal
privilegiat în sensul art. 238A al CGI, chiar dacă impozitul olandez rămâne exigibil în caz de
deficit.
 Ţinând cont de greutatea politică a Ţărilor de Jos în Comunitatea Europeană, pare dificil ca
autorităţile franceze să considere la ora actuală regiunea olandeză ca un regim fiscal privilegiat în
sensul art. 209B.
Totuşi, utilizarea acestor structuri ca intermediari într-un montaj final care să includă
Antilele Olandeze prezintă riscuri foarte mari cu privire la dispoziţiile anti fraudă şi evaziune
fiscală prevăzute de autorităţile franceze (cf. Primei părţi).

CAPITOLUL 12
DOUĂ ŢĂRI ATRACTIVE AZI ŞI MÂINE
SECŢIUNEA 1. TUNISIA ŞI REGIMUL SĂU DE INSTITUŢII FINANCIARE
„OFFSHORE”

În 6 decembrie 1985, guvernul tunisian a promulgat o lege (nr. 85-108) care are ca scop
încurajarea stabilirii de organisme financiare şi bancare offshore pe teritoriul tunisian.
Graţie acestor dispoziţii, Tunisia are un sistem la fel de avantajos ca multe alte state cu
fiscalitate privilegiată, chiar dacă nu are reputaţia.

A) INSTITUŢIILE CE INTRĂ ÎN CÂMPUL DE APLICAŢIE AL REGIMULUI

DE INSTITUŢII FINANCIARE „OFFSHORE”

Pot beneficia de regimul de favoare organismele financiare constituite sub forma

societăţilor autonome de drept tunisian precum şi toate persoanele juridice acre au sediul în afara
Tunisiei.
Aceste organisme, pentru a beneficia de regimul de favoare, trebuie să primească acordul
Ministrului de Finanţe.

B) EFECTELE REGIMULUI INSTITUŢIILOR FINANCIARE OFFSHORE

1) O libertate deplină a schimbului

Organismele care beneficiază de regimul instituţiilor financiare offshore sunt considerate

ca non rezidente în ceea ce priveşte controlul schimburilor în Tunisia.
Astfel, ele pot colecta în mod liber fonduri ce aparţin non rezidenţilor tunisieni, pot lua
parte la diverse societăţi non rezidente şi pot transfera în afara Tunisiei fonduri ce le aparţin sau
aparţin unor non rezidenţi.
Aceste organisme sunt abilitate să primească fonduri de la rezidenţi.
În ceea ce priveşte averile lor deţinute în străinătate, nu trebuie să le repatrieze nici pe ele,
nici produsele sau veniturile aferente lor.
În ceea ce priveşte veniturile lor nete de sursă tunisiană, sunt exportabile în mod liber în
afara Tunisiei, după ce taxele şi impozitele cărora le dau naştere sunt achitate.

2) Un regim fiscal privilegiat

a) regimul aplicabil organismelor: instituţiile ce intră în câmpul de aplicare al

regimului instituţiilor financiare offshore beneficiază de un regim de cvasi
 scutire de impozit în cadrul relaţiilor pe care le stabileşte cu non rezidenţi
tunisieni.
Sunt de asemenea exonerate:
-de impozitul pe beneficii şi de toate celelalte impozite sau taxe de aceeaşi natură
- de taxele de înregistrare cu excepţia celor datorate pentru actele de cumpărare de
imobile în Tunisia
- impozitul pe dobânzile primite ca remunerare pentru operaţiile de împrumuturi sau
pentru depozitele făcute în Tunisia sau în străinătate
- de impozitul pe veniturile din capitaluri mobiliare
- de taxele şi impozitele salariale
- de orice alte taxe şi impozite locale
Organismele ce beneficiază de aceste exonerări trebuie să plătească sumele forfetare
anuale, după cum urmează:
- 15000 dinari tunisieni în beneficiul bugetului general al statului (în jur de
90000 FF)
- 10000 dinari tunisieni în favoarea bugetului colectivităţii publice locale din
locul în care este sediul social al întreprinderii (aproximativ 60000 FF)
- 5000 dinari tunisieni (aprox 30000 FF) pentru fiecare agenţie, birou sau
reprezentanţă, în favoarea bugetului colectivităţii publice locale a locului de
implantare.
Profitul realizat de instituţiile financiare offshore în cadrul operaţiunilor realizate cu
rezidenţi tunisieni sunt supuse fiscalităţii tunisiene de drept comun.
În cazul în care există în acelaşi timp activităţi exonerate şi activităţi impozabile,
cheltuielile vor fi repartizate în funcţie de prorata cifrei de afaceri pentru cele două categorii de
activităţi.
Ultimul aspect al regimului fiscal de favorizare, organismele non rezidente sunt exonerate,
pentru achiziţiile de bunuri necesare desfăşurării activităţii lor, de taxele ţi impozitele datorate
pentru import şi de taxa pe cifra de afaceri.
Dacă aceste bunuri sunt achiziţionate pe teritoriul tunisian, taxa pe cifra de afaceri şi taxele
vamale achitate le sunt rambursate.
b) Regimul aplicabil salariaţilor acestor organisme: salariaţii expatriaţi angajaţi
de instituţiile financiare offshore beneficiază de următoarele avantaje fiscale
şi parafiscale:
- supunerea lor la sistemul de securitate socială este doar opţional. Dacă ei
doresc, pot cotiza la un sistem străin
- sunt exoneraţi de toate impozitele pe venituri cu excepţia unei contribuţii
forfetare de 20% din remunerarea brută
- beneficiază de o exonerare totală de taxele şi impozitele vamale datorate
pentru importul bunurilor lor personale şi a unei maşini
SECŢIUNEA 2. FRANŢA

Chiar dacă nu face parte din lista clasică de refugii fiscale, Franţa are un număr important
de dispoziţii fiscale care o apropie în mod indubitabil de această categorie de ţări.

A) PRINCIPII GENERALE AVANTAJOASE

 Regimul fiscal francez prezintă unele particularităţi car fac din Franţa un loc privilegiat
pentru implantarea unei societăţi intermediare într-un număr de montaje.

1) principiul teritorialităţii

este cazul, fără dubii, a principiului teritorialităţii aplicat în calcularea masei impozabile
supuse impozitului pe societate.
Aşa cum arată art. 209 al CGI, societăţile franceze sunt taxate în Franţa „ţinând cont doar
de beneficiile realizate în întreprinderile exploatate în Franţa şi de cele care sunt impozabile în
Franţa conform unei convenţii internaţionale cu privire la dubla impunere”, ceea ce face din Franţa
un loc judicios ales pentru o societate intermediară în cazul multor scheme.
De exemplu, o bancă suedeză care doreşte să realizeze investiţii mobiliare pe piaţa
luxemburgheză, va avea interesul să investească banii de plasat, ca un prim pas, într-o societate
franceză, sub forma investiţiei de capital. Aceasta din urmă va crea o sucursală în Jersey, care va
investi în mod direct pe piaţa luxemburgheză.
FIG 23: Exemplu de montaj care include o filială în Franţa
Societatea mamă în Suedia
Participare 100%
Filiala în Franţa
Sucursala în Jersey
Investiţii mobiliare
Piaţa Luxemburgheză
Cu un astfel de montaj,sarcina fiscală asupra investiţiei în Luxemburg va fi inexistentă. De
fapt:
- Luxemburgul nu percepe nici un impozit local pe plasamentele societăţilor
non rezidente, deci din acest sens, sucursala din Jersey nu e supusă impozitării
- Sucursala intră în categoria de societate nerezidentă la Jersey conform
criteriilor în vigoare deoarece e dirijată şi controlată din altă ţară, mai exact
din Franţa. Deci ea nu e impozabilă pentru veniturile din sursă străină
- Veniturile sucursalei nu sunt impozabile în Franţa, în afara prelevării de
reţinere în avans mobilară de 33,33% exigibilă în caz de distribuire
- La nivelul Suediei, efectele conjugate ale convenţiilor franco-suedeze şi ale
regimului fiscal suedez suprimă toate impozitele: reţinerea în avans este
rambursată societăţii suedeze, dividendele plătite unei societăţi suedeze sunt
scutite în Franţa de reţinere la sursă şi dividendele primite de o societate
suedeză de la una din filialele sale sunt exonerate de impozit în Suedia.
În final există scutire de impozit în toate etapele schemei.
Totuşi, un astfel de montaj nu are în prezent relevanţă decât istorică sau ilustrativă (cf.
Extensiei articolului 209B al întreprinderilor stabile).

2) Principiul dublei impuneri a creditului(datoriei) de impozit

Franţa dispune de un instrument unic în lumea fiscală, prin principiul dublei impuneri a
datoriei de impozit plătite pe participaţiile deţinute în afara Franţei.
Pe baza acestui principiu, reţinerile la sursă plătite în străinătate pe dividendele primite sunt
nu numai deductibile din o reţinere (reţinere în avans) eventual datorată în Franţa, ci şi din
reţinerea la sursă care poate fi percepută în Franţa pe dividendele plătite de o societate
intermediară către o societate străină.

B) REGIMURILE FISCALE PRIVILEGIATE

1) regimul integrării fiscale

regimul integrării fiscale permite unei societăţi franceze ce deţine minim 95% din altă
societate franceză să consolideze rezultatele sale cu cele ale filialei.
Aceasta va permite achiziţionarea unei societăţi franceze cu cheltuieli reduse.
Cumpărătorul va dobândi societatea prin intermediul unei societăţi holding care a recurs la
împrumut pentru a finanţa achiziţia.
Slab capitalizată şi puternic îndatorată, societatea holding se va găsi structural în deficit
fiscal deoarece ea nu are venituri susceptibile de a compensa cheltuiala financiară formată din
dobânzile la împrumut.
Consolidarea rezultatelor negative ale holdingului cu cele ale societăţii mamă va genera o
economie de impozit care va acoperi parţial sau integral dobânzile datorate împrumutatorului.
Amendamentul Charasse vine să elimine această posibilitate interzicând deducerea
dobânzilor la împrumut.
Fig 24: Exemplu de montaj financiar care utilizează regimul francez de integrare fiscală
Filiala integrată
Cheltuieli deductibile: dobânzi la împrumut:20
Venituri impozabile:0
Deficit fiscal:20
Societatea mamă
Cheltuieli deductibile: 50
Venituri impozabile:100
Beneficiu fiscal:50
Beneficiu consolidat:30
Economie de impozit: 20* 0,34=6.8

2) regimul societăţilor mamă şi al filialelor

prin regimul societăţilor mamă şi al filialelor, o societate franceză este, prin esenţă, non
impozabilă asupra dividendelor pe care le primeşte din participaţii ce au următoarele caracteristici:
- reprezintă minim 10% din societatea filială franceză sau străină sau
participaţia are o valoare echivalentă cu 150 milioane de franci francezi
- titlurile au fost subscrise la emisiunea lor sau societatea mamă trebuie să se
angajeze să le păstreze minim 2 ani
- titlurile trebuie să fie nominale sau să fi fost depuse într-o instituţie desemnată
de administraţie
dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, dividendele primite nu suportă impozitul pe societăţi
din Franţa. Din contră, în caz de redistribuire, aceste sume primite în condiţii de scutire de impozit
sunt supuse reţineri în avans.
 Acest regim aplicabil în special holdingurilor este aşa avantajos, încât, Franţa, chiar dacă
nu vorbeşte în mod specific de un regim special al holdingurilor, face concurenţă serioasă ţărilor
care au adoptat un regim specific în acest domeniu.
În plus, din 1989 există un regim special pentru holdingurile de participaţie străine care
reduce inconvenientul plăţii unei precalculaţii în caz de redistribuire. Acest regim permite
holdingurilor pure al căror active imobilizate sunt compuse din minim două treimi din participaţii
străine sau care au dreptul la regimul societăţilor mamă-filiale, şi care retrag aceste participaţii de
două treimi cel puţin la valoarea lor contabilă, în afară de plus valoare, să fie exonerate de reţinere
în avans.

3) Regimul cartierelor generale

După exemplul vecinilor săi Belgia şi Ţările de Jos, Franţa oferă un regim favorabil
cartierelor generale ce se instalează în jurisdicţia sa.

a) definirea cartierelor generale: administraţia şi doctrina fiscală franceză defineşte

cartierele generale ca instalaţii fixe ce efectuează în beneficiul unic al grupului
lor, prestaţii funcţionale, cum sunt prestaţiile de management, gestiune,
coordonare şi control, într-un sector geografic determinat.
b) Regimul fiscal aplicabil cartierelor generale: pe baza unei negocieri cu
administraţia fiscală franceză, cartierele generale pot obţine un regim fiscal
specific în materie de impozite pe societate şi TVA.
În materie de impozit pe societate: profitul impozabil e determinat forfetar, în funcţie de
suma cheltuielilor cartierului general, ca procent din aceste cheltuieli (în general între 8 şi 12% din
cheltuielile totale ale cartierului general).
Odată plătit impozitul pe societate determinat pe baza masei impozabile astfel calculate,
societatea e scutită de toate impozitele pe profit.
FIG 25: Regimul cartierelor generale în Franţa
Regim normal
Contul de rezultate
Cheltuieli: 80000
Taxe de management: 100000
Beneficiu fiscal: 20000
Impozit la 34%: 6800
Regim aplicabil cartierelor generale
Contul de rezultate
Cheltuieli: 80000
Taxe de management: 100000
Baza impozabilă: 80000*10%=8000
Impozit la 34%: 2720
Economie de impozit: 6800- 2720= 4080
În materie de TVA: dacă cartierul general nu are altă activitate decât prestarea de servicii
către sediul său străin, atunci serviciile prestate nu intră în sfera de aplicare a TVA.
Cartierul general nefiind supus atunci TVA, nu va putea recupera TVA plătit pe achiziţii de
bunuri şi servicii. În plus, salariile pe care le varsă sunt supuse, total sau parţial, taxei pe salarii.
 Pe de altă parte, dacă cartierul general prestează servicii şi unor entităţi juridice distincte,
ceea ce se întâmplă în cele mai multe cazuri, el având în mod normal vocaţia de a presta servicii
tuturor societăţilor din grupul din care face parte, va fi supus TVA. Dacă societăţile care îl
facturează sunt rezidente în Franţa, nivelul TVA este de 18,6%. Dacă sunt societăţi străine, TVA-
ul aplicabil va fi cel aplicabil exporturilor, deci 0%.
Deci în cele mai multe cazuri cartierul general va factura fără TVA dar va recupera tot
TVA pe care l-a plătit pe achiziţiile de bunuri şi servicii.
c) Regimul fiscal aplicabil angajaţilor cartierelor generale: cartierele generale
implantate în Franţa beneficiază, la cerere de un regim fiscal preferenţial pentru
salariaţii lor rezidenţi:
- unele indemnizaţii sunt total scutite de impozit (în principiu indemnizaţiile de
instalare)
- sunt impozabile la nivelul impozitului pe venit aplicabil în Franţa salariile de
bază, primele şi bonificaţiile, prima de expatriere şi indemnizaţia de acoperire
a diferenţei costului vieţii
- celelalte indemnizaţii sunt scutite de impozitul pe venit dar sunt supuse, la
nivelul cartierului general, impozitului pe societate

C) REGIMURI INCITANTE TEMPORARE

1)regimul societăţilor instalate în zonele de antrepriză
a) societăţile create în bazinele de forţă de muncă
societăţile de drept francez şi-au început activitatea în „bazinele de angajare” din
Dunkerque şi Aubagne în 15 februarie 1992 şi în cele din Toulon-La Seyne în 16 iulie 1992,
beneficiind de o exonerare totală de impunerea societăţii şi de reţinerea în avans mobiliară pe
primii 10 ani după înfiinţare.
Pentru a beneficia de acest regim de favorizare societăţile trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- trebuie să aibă sediul social într-un bazin de angajare
- trebuie să aibă activitate industrială şi comercială
- activitatea lor principală trebuie să fie de producţie, activităţile de stocaj sau
distribuţie, cele bancare, financiare, de asigurări fiind excluse
- trebuie să angajeze minim 10 salariaţi cel târziu în al treilea exerciţiu financiar
doar beneficiile din exploatare sunt exonerate, cu excepţia veniturilor din participaţii,
subvenţii şi renunţări la creanţe, veniturilor din proprietate industrială, cu excepţia cazului când
acestea din urmă au fost rezultatul creaţiei în această zonă.
c) întreprinderile create în Corsica
Întreprinderile create în Corsica înainte de 31.12.1992 au putut beneficia de o exonerare
temporară cu privire la impozitul pe societăţi, pe 8 ani cu condiţia:
-să îşi exercite activitatea exclusiv în cele două departamente din Corsica
- să îşi dezvolte activitate în domeniul industriei, industriei hoteliere, construcţiilor şi
lucrărilor publice
- să fie societăţi noi
- să nu aibă drepturi de vot în proporţie de mai mult de 50%, direct sau indirect, la alte
societăţi
2)Societăţile noi
 Societăţile nou create beneficiază de un regim fiscal favorabil, prevăzut de art. 44 quater la
44 sexies al CGI.
Acest regim permite noilor societăţi să fie 100% exonerate de impozit pe profit sau venit în
primele 24 de luni de activitate. Această exonerare va fi de 75%, 50%, 25% şi respectiv 0% pentru
fiecare 12 luni ce urmează.
Pentru a beneficia de acest regim, societăţile noi trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- trebuie să fie în mod real noi, şi nu trebuie să fie create pentru a relua o
activitate prealabil desfăşurată de creator
- trebuie să exercite o activitate industrială, comercială sau artizanală. Sunt deci
excluse activităţile agricole, liberale, imobiliare, precum şi cele financiare şi
bancare, de asigurări, de gestiune şi de locaţiune pentru imobile
- capitalul nu trebuie să fie deţinut în proporţie de mai mult de 50%, direct sau
indirect, prin drept de vot, sau dividende, de alte societăţi.

3) Regimurile fiscale ale departamentelor şi teritoriilor din Outre-Mer

Pe plan fiscal, o serie de avantaje sunt acordate societăţilor instalate în DOM (Guadeloupe,
Guyane, Martinica, Reunion, etc), în TOM (Noua Caledonie, Polinezia Franceză, Insulele Wallis şi
Futuna, insulele Oceanului Indian, terenurile australe şi antarctice franceze, conform lexicului) şi
în colectivităţile teritoriale din Mayotte şi Saint-Pierre-et-Miquelon.
Investiţiile în aceste zone beneficiază de un regim particular favorabil.
Dacă o societate cu sediul în una din locaţiile anterior menţionate investeşte în achiziţii sau
crearea de bunuri noi amortizabile până în 31.12.1996, pot să deducă valoarea acestor imobilizări
din beneficiile impozabile.
Pentru a beneficia de acest regim, ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă activitate în sectorul hotelier, industrie, pescuit, turism, energiei
alternative, agricultură, construcţii şi lucrări publice, transport sau artizanat.
- Să fie supuse impozitului pe societăţi sau pe venit, în funcţie de regimul de
beneficii reale.
Bunurile achiziţionate trebuie şi ele să îndeplinească unele cerinţe:
- trebuie să fi fost achiziţionate noi, sau dacă ele au fost nişte ocazii, valoarea
elementelor necorporale pentru repunerea lor în funcţie să fie superioară
valorii bunului de ocazie
- bunul trebuie să fie utilizat de proprietar cu excepţia cazului în care a fost
achiziţionat în locaţie, caz în care utilizatorul va putea beneficia de deducere,
sau să nu fie închiriat în virtutea unui contract de lungă durată (minim 5 ani)
unui utilizator care ar fi putut el însuşi să beneficieze de deducere
- dacă valoarea bunului e mai mare de 30 milioane de franci, un acord trebuie
cerut ministrului ce răspunde de buget
în momentul în care această deducere a fost operată, întreprinderea proprietară poate
amortiza bunul în conformitate cu metodele oferite pentru acest tip de bunuri în funcţie de durata
normală de utilizare.

CONCLUZII
 Crizele economice şi de încredere, mai mult sau mai puţin resimţite azi în ţările puternic
industrializate, modifică profund comportamentul.
Apar impulsuri protecţioniste. Arma fiscală devine un element important în panoplia
disuasivă a statului. Cum, atunci când e redusă, sau chiar suprimată, pătrunderea economiilor
străine pe un teritoriu, să nu ne gândim să utilizăm arsenalul fiscal? Vom asista fără doar şi poate
la apariţia unor taxe reduse pentru întreprinderile non locale. Această eventualitate este cu atât mai
credibilă cu cât reducerea barierelor vamale şi semnarea acordurilor generale tarifare continuă.
Psihologic, este mai inteligent din punct de vedere politic să susţină eliminarea frontierelor, dar în
acelaşi timp să te protejezi într-o manieră mai puţin spectaculoasă prin mecanisme subtile şi puţin
vizibile.
Reîntărirea armamentului fiscal corespunde şi altor finalităţi. Deficitul bugetar care
îngrădeşte libertatea statelor prin intermediul sporirii datoriei externe obligă statul să găsească noi
resurse. Presiunea fiscală internă, dacă creşte pentru agenţii economici locali, constituie un pericol
pentru guvernatori. Impunerea întreprinderilor străine poate flata pe naţionalişti şi se poate justifica
ca metodă de a proteja economia naţională într-o lume a rivalităţii competitive tot mai acerbe.
În tot cazul, întreprinderile internaţionale vor fi din ce în ce mai atent supravegheate.
Jocul fiind subtil şi dublu, lupta contra evaziunii fiscale se va intensifica. Statele vor deci să
se apropie pentru a impune măsuri uneori comune ce vizează lupta contra, de exemplu, spălării
banilor din droguri.
Vom asista la întărirea unui fenomen dual. Pe de o parte va exista consensul în lupta contra
evaziunii şi fraudei ce acţionează în special în paradisele fiscale tradiţionale ce au o putere mare de
atracţie, ce se va suprapune cu o confruntare asupra mijloacelor de atragere locală, dar selectivă a
investiţiilor străine, dar în acelaşi timp şi cu reîntărirea armelor disuasive şi protecţioniste proprii
care pot pune la adăpost economia naţională.
Dacă diagnosticul care va fi evocat este pertinent, trebuie să emitem următoarele ipoteze:
- paradisele fiscale tradiţionale vor fi mai mult ca oricând ţinta statelor puternic
industrializate. Istoric create şi susţinute apoi de acestea din urmă, aceste
micro state nu vor mai reuşi să primească întreprinderile multinaţionale.
Lizibilitatea unei instalări în Lichtenstein, Antilele Olandeze sau Vanuatu, va
obliga marile companii să îşi asume riscuri disproporţionate în raport cu
avantajele aleatorii pe care speră să le obţină.
- Pentru a plafona această cvasi dispariţie, şi pentru că va fi mereu necesar să se
găsească mecanisme de refugiu, statele jandarm fiscal vor multiplica
regimurile speciale foarte căutate ţi bine localizate, oferite investitorilor
străini. Cu cât, onorabilitatea fiscală va fi mai mare, cu atât aceste zone
locale vor fi mai fiabile. În fapt, cu cât un stat e mai bine stabilit (putere
politică şi economică, legislaţie precisă şi sofisticată, administraţie de calitate)
cu atât e mai greu pentru omologii săi să îl denunţe ca paradis fiscal. Acest stat
va face uz de influenţa sa, de importanţa sa neneglijabilă în luarea deciziilor
colective, pentru a interzice partenerului său „inevitabil” să îl denunţe în mod
infam.
- Putem deci deduce din ceea ce va fi descris că apar legislaţiile fiscale locale
„Janus”. Simultan, statele vor rafina individual şi colectiv arsenalul lor fiscal
de luptă contra evaziunii fiscale internaţionale şi vor lua individual decizii
foarte specifice pentru a deturna impactul luării lor de poziţie principială.
 Nu mai este vorba aici de speculaţii cu privire la un viitor mai mult sau mai puţin apropiat,
ci deja de realitate.
Noile reguli ale art. 482 din codul american prezintă o analogie cu accesul din anii 60 a
Statelor Unite la arma strategică absolută.
Administraţia americană are în prezent puteri considerabile pentru a cunoaşte realitatea
substanţei economice a grupurilor străine instalate pe teritoriul său. Ea poate reconstitui fluxurile
din interiorul grupului şi marjele care consideră că trebuie să apară pe teritoriul său la finele
impunerii. Cunoaşterea realităţii economice îi oferă posibilitatea de a determina intervalele în care
trebuie să se situeze preţul, după opinia sa justă, cu privire la aceste fluxuri. Dacă ea o face,
inversează de fapt sarcina probei..
...................................................

LEXIC

Abuz de drept: este o procedură care permite administraţiei fiscale franceze să le restituie unor
operaţii efectuate în cadrul unor acte perfect legale adevăratul lor caracter, aceste operaţiuni având
ca scop evitarea legii fiscale.

Arm’s length principle (sau principiul preţurilor de deplină concurenţă): întreprinderile membre ale
aceluiaşi grup practică între ele preţuri convenite, deseori diferite de cele practicate pe piaţa de
deplină concurenţă, între întreprinderi nelegate între ele. Acest principiu, aplicate de toate statele şi
administraţiile lor fiscale, stabileşte că preţul practicat pentru tranzacţiile din cadrul grupului
trebuie corectat, în conformitate cu preţul de deplină concurenţă, toată subtilitatea constând în
determinarea acestui preţ

Decizia Nicolo: decizie emisă în 20.10.1989, ce afirmă că norma juridică internaţională sau
europeană se impune peste norma juridică naţională, chiar şi ulterior

Avere fiscală: adunarea generală a acţionarilor decide distribuirea de dividende purtătorilor

acţiunilor societăţii. Sumele distribuite au fost deja supuse impozitului pe societate. Aceste sume
vor fi supuse şi impozitului pe veniturile acţionarilor (persoane fizice sau juridice). Averea fiscală
are ca scop reducerea efectelor acestei duble impuneri. Egală cu ½ din sumele vărsate de societatea
distribuitoare către acţionari, ea constituie un credit asupra trezoreriei care va fi dedus din suma
impozitului datorat de acţionar.
NB: datorită reducerii impozitului pe societăţi (IS) la 33 1/3, averea fiscală este în prezent egală cu
suma IS datorat.

Convenţie fiscală: este un tratat între două sau mai multe state, care vizează limitarea fenomenelor
de dublă impunere ce rezultă eventual din relaţiile economice internaţionale stabilite între state. În
fapt, ea constituie o limitare a suveranităţii fiscale a fiecărui stat. Ea defineşte noţiuni esenţiale
cum sunt: întreprindere stabilă, rezidenţă, şi prevede mecanismele şi modalităţile tehnice necesare
pentru buna sa aplicare.

Cost plus: metodă de evaluare a unui preţ de transfer de plină concurenţă prin determinarea
preţului de revenire a bunului sau serviciului, la care se adaugă o marjă normală.
Credit de impozit: fie două state A şi B, între care există posibilitatea dublei impuneri, atenuată de
mecanismul creditului de impozit. Contribuabilul care a plătit impozite în A, va plăti impozite şi în
B, dar va putea deduce impozitul plătit în A din impozitul datorat în B. Această deducere poate fi
totală, parţială sau plafonată.

Ciclu comercial complet: o întreprindere străină, fără reprezentant sau sediu în Franţa poate fi
supusă impozitului pe societăţile franceze, dacă administraţia fiscală demonstrează că această
întreprindere, urmărind un anumit obiectiv, şi alocând acelui scop mijloacele adecvate, efectuează
un ciclu comercial complet în Franţa. Simetria trebuie să prevaleze pentru întreprinderile franceze
ce desfăşoară un ciclu comercial complet în străinătate.

Departament de Outre Mer (DOM): constituit din Guyana, Martinica, Guadalupe şi Reunion, sunt
vechile colonii franceze. Aceste departamente fac parte din teritoriul francez, şi deci persoanele
rezidente sunt supuse impozitului francez conform principiului teritorialităţii impunerii.

Dubla impunere: dacă o aceiaşi persoană, fizică sau juridică, cu privire la o operaţiune efectuată de
ea, sau la un acelaşi bun sau venit, este impozitată de două ori distinct, impozite ce se cumulează,
primul impozit nefiind luat în calcul pentru al doilea impozit, există dublă impunere. Dacă o
persoană este impozitată de două ori, este vorba de o dublă impunere economică, iar dacă un
acelaşi bun sau venit este impozitat de două ori este vorba de dublă impunere juridică.

Schimbul de informaţii: este una din modalităţile prezentate de convenţiile fiscale internaţionale,
ce prevede între administraţiile fiscale naţionale schimburi de informaţii cu privire la contribuabilii
lor. Aceste schimburi pot să apară în cazul unui control internaţional de exemplu. Unele uzanţe
naţionale limitează uneori considerabil posibilitatea unui astfel de schimb.

Întreprindere stabilă: a nu se confunda cu noţiunea de întreprindere definită în dreptul intern;

conceptul de întreprindere stabilă definit în convenţiile fiscale internaţionale permite să se
determine dacă o activitate exercitată într-un stat este impozabilă în acel stat sau în locul de
rezidenţă al societăţii. O întreprindere stabilă este o instalare fixă de afaceri prin intermediul căreia
o întreprindere îşi exercită toată sau o parte din activitate.
Constituie de regulă întreprinderi stabile: un sediu de management, o sucursală, un birou de
vânzări, o uzină, un atelier, un loc de extragere de resurse naturale, un agent dependent, un şantier
dacă durata sa depăşeşte scadenţa stabilită prin convenţie.
Nu sunt întreprinderi stabile: cazurile în care este vorba de activităţi cu caracter preparativ sau
auxiliar (publicitate, cercetare ştiinţifică, birouri de informaţii..), sediile realizate cu scop de stocaj,
de expunere (birou de achiziţii), un agent independent, ...
O societate din statul A care exercită o activitate în statul B nu e impozabilă în statul B decât dacă
are o întreprindere stabilă, sub rezerva că există o convenţie între cele două state care să definească
noţiunea de întreprindere stabilă.

Armonizarea fiscală europeană: fondată pe articolele 99 şi 100 ale tratatului de la Roma ce instituie
CEE, ea devine esenţială pentru apropierea impozitelor care au consecinţe imediate asupra creării
unei pieţe unice europene şi a respectării unei concurenţe loiale (TVA, accize şi alte impozite
indirecte). Un prim pas a fost făcut prin impunerea făcută statelor membre de a-şi situa TVA-ul în
într-un interval comun.

Holding: veritabile societăţi de portofoliu, aceste structuri pot beneficia de un tratament fiscal
privilegiat, ce exonerează dividendele şi uneori şi plus valorile din titluri, de toate impozitele
specifice.

Internal Revenue Service (IRS): administraţia fiscală federală americană

Internal revenue code (IRC): ansamblu codificat al legislaţiei fiscale americane

Inland revenue code (IRC): ansamblu codificat al legislaţiei fiscale britanice

Paradis fiscal: este un stat suveran care acordă un tratament special veniturilor provenind din
străinătate. El constituie adesea un intermediar, un depozit provizoriu de fonduri obţinute în
străinătate şi destinate unei utilizări în afara paradisului fiscal. Un nivel al IS redus sau chiar nul, o
exonerare a dividendelor distribuite în cadrul unor structuri specifice (holding, trust, etc)
caracterizează paradisele fiscale. Viitorul lor pare compromis de înmulţirea regulilor anti evaziune
puse în practică de ţările dezvoltate.

Prereţinere (reţinerea în avans): este datorată Trezoreriei de societate în momentul în care

distribuie sume ce nu au fost supuse IS la nivelul de drept comun (dividende primite în cadrul
regimului mamă-filială, rezerve de plus valori pe termen lung, etc). Există o reţinere sancţiune,
exigibilă când o întreprindere distribuie beneficii aferente exerciţiilor închise de mai mult de 5 ani.

Prezumţie simplă: care suferă proba contrară

Principiul non-imixtiunii: în dreptul francez, contribuabilul e stăpân pe alegerile sale de gestiune

pe care fiscul nu le poate critica decât în măsura în care este vorba de un act anormal de gestiune,
adică de un act contrar intereselor întreprinderii.

Cartier general, centru de coordonare: de manieră generală, aceşti termeni desemnează structuri
fiscale în care se exercită activităţi de direcţiune generală. Acestea fac obiectul taxelor de
management. Aceste societăţi cu valoare adăugată mare sunt în general atrase de dispoziţii fiscale
extrem de favorabile.

Ruling: echivalentul american al ordonanţei franceze ce permite unui contribuabil să interogheze

administraţia fiscală şi să ceară acesteia acordul cu privire la sumele prezentate.

Sediu: este locul unde societatea este domiciliată conform statutului, şi se confundă uneori cu locul
principalului aşezământ. Pentru a limita riscurile de evaziune fiscală (delocalizarea sediului social
în paradisele fiscale), locul sediului de management este cel care determină locul impunerii, şi nu
sediul social.

Sub capitalizarea: pentru a se finanţa, o societate poate să îşi sporească capitalul sau să recurgă la
un împrumut. Din punct de vedere fiscal, împrumutul e mai avantajos: remunerarea sa este o
cheltuială deductibilă în timp ce vărsarea de dividende nu reduce cu nimic baza impozabilă. Acest
fapt incită societăţile mamă să deghizeze sub forma unui împrumut aportul de capital la o filială,
fiind la originea sub capitalizării.

Sucursala: este un amplasament al întreprinderii, fără personalitate juridică diferită, spre deosebire
de filială care are personalitate juridică proprie.

Tax planning: practică a întreprinderilor ce constă în utilizarea optimală a încrederii fiscal cu

scopul minimizării costului fiscal al operaţiilor. Această practică este considerată legitimă şi
acceptabilă atâta timp cât mecanismul sau montajul utilizat corespunde unor practici comerciale
normale, aprecierea caracterului normal al unei operaţii fiind diferită în funcţie de cel care o face:
administraţia sau contribuabilul.

Teritorialitatea:
a) în materie de impozit pe venit, sub rezerva convenţiilor internaţionale: este ansamblul de reguli
de drept intern francez care reglează impozitarea rezidenţilor francezi ce au venituri din străinătate
şi a non rezidenţilor francezi ce dispun de venituri din sursă franceză.
Sunt consideraţi rezidenţi în Franţa toţi cei care:
- au locuinţa în Franţa
- sunt în sejur mai mult (în principal) în Franţa
- exercită în Franţa o activitate profesională non accesorie
- au în Franţa centrul intereselor economice
aceste persoane sunt impozitate asupra ansamblului de venituri indiferent de sursă. Persoanele ne
domiciliate în Franţa nu sunt impozabile decât pe veniturile de sursă franceză stabilite prin lege.
b) în materie de impozite pe societate, sub rezerva convenţiilor internaţionale: tot prin art 209I al
CGI, acest principiu stipulează că vor fi impozitate în Franţa doar veniturile apărute în urma
exploatării în Franţa.
Se consideră ca exploatate în Franţa toate întreprinderile franceze sau străine care:
- exercită de obicei o activitate în Franţa
- dispun de un reprezentant fără personalitate profesională independent
- realizează operaţiunile ce formează un ciclu comercial complet
Franţa este singura ţară dezvoltată ce a păstrat acest principiu. Totuşi, legislativul a luat în
considerare fenomenele de grup şi a creat regimuri de consolidare şi mondializare, care permit
întreprinderilor să îşi consolideze rezultatele filialelor din străinătate.

Teritorii din Outre-mere (TOM): sunt astfel denumite: Polinezia, Noua-Caledonie, terenurile
australe şi antarctice franceze, Wallis şi Futuna. Mazote şi Saint-Pierre-de-Miquelon sunt
colectivităţi teritoriale. TOM şi colectivităţile teritoriale sunt supuse unei suveranităţi fiscale
distincte de cea a Franţei metropolitane şi a DOM.

Treaty shopping: este utilizarea abuzivă a convenţiilor fiscale internaţionale, sporind evaziunea
fiscală, contrar intenţiilor statelor semnatare. Astfel, o convenţie nu trebuie să fie decât în
beneficiul rezidenţilor statelor semnatare.

Trust: structură de drept anglo-saxon, bazată pe dezmembrarea dreptului de proprietate. O

persoană, constituentul, dă un bun unei alte persoane, trustee- ul, acesta trebuind să facă se
beneficieze un terţ. Constituentul nu mai este proprietarul juridic al bunului ce face obiectul
trustului. Această entitate pune probleme de tratament fiscal deoarece este supusă aprecierii
administraţiei sau judecătorului unui stat care nu recunoaşte decât conceptul de unicitate
patrimonială.