1.

2. 1. NU violentei
3. 2. Motto ...respectarea drepturilor omului trebuie să facă parte din educaţia
globală şi din demnitatea omului, iar toate aspectele violenţei fizice sau
mintale împotriva persoanei umane constituie o violare a drepturilor sale
" Parlamentul European, Rezoluţie, 11 iunie 1986
4. 3. Violenţa Ghid pentru elevi
5. 4. Ce este violenţa? Utilizarea intenţionată a forţei sau puterii, fie că este
vorba doar de ameninţare sau de acţiune . Poate fi orientată împotriva
propriei persoane, altei persoane sau împotriva unui grup sau comunitate.
Rezultatul posibile lezare, moarte, traumă psihologică, dezadaptare sau
deprivare.
6. 5. Tipuri de violenţă. Violenţa auto-direcţionată – mutilare, suicid . Violenţa
interpersonală. Violenţa familială ( asupra partenerului, copiilor, vârstnicilor.
Violenţa în comunitate ( asupra cunoştinţelor sau străinilor ). Violenţa
colectivă (socială, politică, economică).
7. 6. Cauze ale violenţei Schimbarea rapidă a societăţii Inegalităţile
economice / sex / rasă Norme culturale ce acceptă violenţa Sărăcia
Corupţia / neaplicarea legilor Conflicte Sărăcia Nivelul crescut al
criminalităţii Şomajul Traficul de droguri Politici instituţionale deficitare
Factori situaţionali Practici parentale deficitare Conflicte maritale Violenta
familială Statut socio-economic Prieteni cu comport. violente Victima
abuzului in copilărie Tulburare de personalitate / Tulburări psihice Consum
de substanţe Istoric de comport. violente Societate Comunitate Relaţii
Individ
8. 7. Efectele violenţei - perspectiva victimei. Reacţiile imediate : Stare de şoc;
Negare; Izolare ; Confuzie ; Aplatizare afectivă ; Teamă ;
9. Reacţiile în timp : Oboseală cronică ; Iritabilitate ; Tulburări de somn
(coşmaruri) şi alimentare ; Dificultăţi în luarea deciziilor sau planificărilor
de viitor ; Aplatizare afectivă, pasivitate extremă, neajutorate ; Incapacitatea
de a identifica alternative ale situaţiei sale ;
10.Reacţiile cumulative : Sentiment al pericolului exagerat ; Persistenţa
memoriei traumatice şi a flashback-urilor ; Gânduri suicide, tentative de
suicid ; Dependenţă de alcool, droguri ; Depresie ; Stimă de sine extrem de
scăzută ; PTSD – stresul posttraumatic.
11. 8. Efectele violenţei - asupra agresorului - Respingere socială ; Penalizare /
exmatriculare ; Amendă ; Închisoare ; Moarte.
12. 9. Alternative la violenţă ... spre o comunicare eficientă
13. 10. Situaţii de viaţă :
 Uneori noul profesor vă lasă să începeţi rezolvarea temelor de casă înainte
de finalul orei. Pentru că ai fost atent la oră, poţi să rezolvi totul fără greşeli,
dar profesorul crede că ai copiat de la un coleg.
Gândurile mele :
Mi se face o mare nedreptate; Nu suport aşa ceva; Numai dacă mă gândesc
la o astfel de situaţie mă înfurii; Trebuie să rezolv cumva situaţia; Mi-ar fi
plăcut ca profesorul să aibă mai multă încredere în mine.
12. Situaţii de viaţă :
În pauză eşti în curtea şcolii împreună cu colegii tăi. Îi pui piedică unui copil
care trece pe lângă voi, acesta împreună cu prietenul lui te bat ca să se
răzbune.
Gândurile mele: Trebuie să mă răzbun; Nu suport aşa ceva; Numai
dacă mă gândesc la o astfel de situaţie mă înfurii; Am avut şi eu partea mea
de vină.
14. Concluzie : Gândurile mele cu privire la situaţie, determină
comportamentul meu. Gânduri disfuncţionale. Tirania lui “trebuie”
Toleranţa scăzută la frustrare; Alb / Negru
15. Pasiv, asertiv, agresiv
14. 16. Ce este asertivitatea ?
Sunteti asertivi daca: spuneti celeilalte persoane ce va deranjeaza, punand
accentul pe problema, si nu pe persoana! Si acest lucru il faceti in trei pasi: Ii
spuneti 1. cum va simtiti. 2. ce va deranjeaza. si 3. care este solutia voastra
la problema. Stilul asertiv nu este o reteta fixa, pe care il puteti folosi
oricand si cu oricine. Dar este o metoda de a fi sinceri cu noi insine si cu
ceilalti. O metoda de a spune ce ne deranjeaza, fara sa ranim sentimentele
celuilalt. 17. Situaţii de viaţă Denis îl vizitează pe Tim. Ei şi-au stabilit
întâlnirea pentru a se juca. După ce se joacă un timp pe calculator, ei încep
să se îmbrâncească din joacă. Denis îl apucă pe Tim strâns şi îl învârte. Tim
strigă: „Au, prostule, nu mai am aer!”
15. 18. Cum este răspunsul lui Tim? Formulaţi un răspuns asertiv: Cum vă
simţiţi? Ce vă deranjează? Ce soluţie propuneţi?
16. 19. Drepturile asertive Am dreptul sa decid care sunt scopurile şi prioritatile
mele Am dreptul sa am valori, convingeri, opinii proprii Am dreptul sa nu
justific viata mea Am dreptul sa spun celorlalti cum sa se comporte cu mine
Am dreptul sa ma exprim fara sa-l ranesc pe celalalt Am dreptul sa spun NU
sau NU STIU sau NU INTELEG sau NU MA INTERESEAZA Am dreptul
sa cer informatii si ajutor Am dreptul sa fac greseli, sa ma ma razgandesc
Am dreptul sa fiu acceptat asa cum sunt Am dreptul uneori la performante
mai scazute decat potentialul meu Am dreptul la relatii de prietenie cu
 persoane cu care ma simt okey Am dreptul sa imi schimb prietenii Am
dreptul sa ma schimb, sa ma dezvolt in viata aşa cum imi doresc
17. 20. În loc de încheiere: NU folosiţi violenţa pentru a combate violenţa,

Combaterea violentei , suicidului si eutanasiei

1. Din cărţi şi din moşi-strămoşi ştim că violenţa e aceea ce

,,alungă”pacea,făcîndu-i pe oameni să se urască între ei sau,în cel mai rău caz,să se
omoare unul pe altul.De multe ori ne aflăm în cazul cînd vedem pe vreun individ
ce-l tachinează sau de multe ori bate pe alt copil mai mic ori de vărsta sa.În acest
moment tot curajul şi mîndria noastră de parcă ar dispărea,iar noi nu putem face
nimic decît să privim.

De exemplu mergem noaptea pe stradă,iar într-un colţ cineva loveşte,cu

dispreţ,pe alt cineva.Atunci noi ce facem?Privim cu frică şi mergem mai departe
ori o luom la fugă.Astfel se întîmplă cu mii de oameni în fiecare zi.În alte cazuri
privim doar cu indiferenţă la aceste abuzuri,spunîndu-ne în gînd,,Nu am nimic cu
ei”.Însă indiferenţa are acelaşi sfîrşit ca şi violenţa sau, mai bine spus,indiferenţa
susţine violenţa.

Există trei tipuri de violenţă:

 violenţa fizică,
 violenţa emoţională
 violenţa sexuală.

La violenţa fizică putem fi supuşi în orice moment,de exemplu cînd

eşti bătut de alt copil mai mare sau tras de păr,de urechi,cînd eşti scuturat de un
matur sau impus la munci grele ce depăşesc capacităţile tale fizice.De exemplu să
luom un caz real:un copil rămîsese acasă şi nu făcuse nimic din ceea cei spuse
mama sa,în plus a mai stricat şi o vază.Cînd s-a întors maica sa de la lucru,fiind
stresată,şi încă văzînd această boroboaţă,ia ars trei perechi de palme şi l-a încuiat
în camera sa.Tatăl,văzînd toate acestea ,rămîsese indiferent şi plecase să privească
televizorul.Însă cu bătaia şi cu orice altă formă a violenţei nu poţi rezolva
problemele personale,ci din contra,îţi faci mai multe,şi nu poţi învăţa,în acest
mod,un copil fapte frumoase.

Chiar dacă acest copil va face ceia cei spui şi se va comporta frumos,el
va face aceasta din frică şi nu din propriile intenţii.Al doilea tip e violenţa
emoţională.Cu ea ne întîlnim cel mai des,de exemplu acasă,cînd părinţii ne
ceartă,la şcoală,cînd nu ne pregătim temele şi profesorii ne spun vorbe urîte,un
coleg sau alt copil străin te ofensează etc.Cu acest tip de violenţă e cel mai greu
de ,,luptat”,iar singurul mijloc de scăpare sunt cei mai mari sau prietenii,iar dacă ei
vor rămîne indiferenţi ,după ce ai fost supus acestor abuzuri,putem spune că
violenţa emoţională nu poate fi oprită.Dar cred că cel mai grav tip de violenţă e cea
sexuală,care e pedepsită cu închisoarea.

Acestui tip de violenţă sunt supuşi mai des copii şi adolescenţii,în deosebi
genul fiminin. Indiferenţa e întîlnită,cel mai des,în timpul violenţei
sexuale,deoarece în timpul acestui abuz pot asista mai mulţi indivizi care sunt
indiferenţi şi doar privesc cu haz,iar cel ce comite crima nu simte nici o ruşine.Nu
degeaba se spune că:,,Indiferenţa susţine violenţa”,pentru că dacă vom rămîne la
orice abuz indiferenţi,violenţa va creşte şi va creşte ca o plantă ce este udată.Dacă
vom găsi putere pentru a,,învinge”indiferenţa,atunci trebuie să fim siguri că vom
putea,,învinge”orice tip de violenţă.Trebuie să ştim că indiferenţa e ca şi umbra
violenţei.

2.Suicidul sau sinuciderea, ca luare sau curmare a propriei vieti printr-un

act de vointa libera, este socotit ca un drept al persoanei de a dispune de propriul
sau corp. Suicidul a fost interpretat sub aspect etic, de-a lungul istoriei, fie ca
lasitate in fata vietii, fie drept curaj si demnitate in a depasi dezonoarea si umilinta.
 Avand implicatii sociale cu consecinte multiple, suicidul a intrat in
preocuparile sociologilor, juristilor, psihologilor, filosofilor, literatilor si, nu mai
putin, se afla in atentia teologilor si a Bisericii.

Interesul lumii pentru suicid este dovedit si prin aceea ca s-a deschis chiar o
Societate Internationala de Suicidologie. Sustinatorii suicidului fac tot mai mult
caz de dreptul persoanei de a dispune de propriul sau corp, ca mod de exprimare a
libertatii si a responsabilitatii sale in lume. In SUA exista Societatea Hemlock, cu
tendinta amagitoare de a "institutionaliza" sinuciderea, ca un mod de a sfarsi viata
in pace si cu demnitate. S-a pus chiar in miscare, in scopuri suicide, "masina
mortii", de catre medicul Jack Kevorkian. Pentru cei ce vor sa se sinucida, tot in
SUA, au fost create asa-zisele "case de plecare", respinse insa de cealalta parte a
lumii.

Spre a ne face o imagine asupra practicii sinucigase, Hristu Andrutsos ne

prezinta dupa Morelli, o statistica din Italia secolului al XIX-lea, privind numarul
mereu crescand al suicidurilor. Astfel, se arata ca la un milion sunt cazuri de
sinucidere apartinand urmatoarelor clase sociale: 618 oameni de stiinta, 218
avocati si judecatori; 355 invatatori si pedagogi; 201 din lumea medicala; 324 din
administratia publica; 80 din industrie; 277 din comert si 27 dintre agricultori.

In Franta, numarul celor care s-au sinucis a urcat de la 54 la150 /milion. Pe

clase, sinuciderea raportata la un milion se prezinta astfel: 83 servitori; 159 din
industrie; 93 din transporturi si comert; 510 din asa-numitele profesiuni libere si
111 dintre agricultori.

In Prusia, numarul sinucigasilor a crescut de la 70,2 la 170,5; iar in Europa

intreaga, numarul sinucigasilor se ridica anual la 50.000 - 60.000, iar totalitatea
celor care s-au sinucis in lumea intreaga, intr-un deceniu, mai precis, intre 1881-
1893 se ridica la 454689.

Se apreciaza ca populatia sinuciderilor creste paralel cu varsta. Batranii

trecuti de 85 de ani se sinucid de 13 ori mai des decat tinerii. Explicatiile sunt
multiple, incepand cu depresiunile endogene (30%) pana la incapacitatea morala de
a accepta imbatranirea (25%). Batranii se sinucid tacut, mai ales cand, internati in
camine de catre familiile lor, au ajuns la certitudinea ca sunt complet inutili. Dupa
batrani, urmeaza bolnavii cronici, parasiti si apasati pana la insuportabil de
insingurare. Urmeaza apoi toxicomanii. S-a remarcat ca frecventa sinuciderilor
creste in perioadele de crize economice. In fine, se retine faptul ca cei mai multi
care se sinucid sunt barbatii si nu femeile; si mai ales in perioadele de vara decat
iarna. Pe de alta parte, codul penal incrimineaza pe cel ce determina sau inlesneste
sinuciderea (art. 179), iar Biserica il exclude pe sinucigas din comuniune,
considerand ca, de fapt, el s-a autoexclus prin insasi fapta sa.

Cauzele suicidului

Cauzele care determina suicidul sunt multiple si evidente tuturor. Ele sunt variate
ca viata insasi.

1. Suicidul poate fi generat de un esec de ordin scolar, profesional, familial

(deceptii in dragoste, divort, maltratari), economic (somaj, faliment).

2. Suicidul poate fi efect al refuzului de a primi transfuzie de sange atunci cand

situatia o impune.

3. Suicidul poate aparea ca protest fata de puterea de stat, concretizat prin "greva
Foamei" sau, ceva mult mai dur, prin protestul manifestat prin "a-ti da foc in
public".

4. Suicidul poate fi cauzat de tratamentele abuzive din penitenciare sau prin

aplicarea torturilor in cazul instrumentarii unui proces.

5. Suicidul poate fi intalnit si ca protest in cazul unei sentinte nedrepte, spre

demonstrarea eroica a nevinovatiei.

6. Suicidul ca incapacitate morala de a suporta condamnarea la moarte, meritata

sau nemeritata.

7. Suicidul - ca euthanasie in cazul bolilor incurabile, ale caror dureri devin

insuportabile.

8. Suicidul poate fi si consecinta mustrarilor de constiinta si a deznadejdii care

sufoca viata sufleteasca, cum a fost cazul lui Iuda.

9. Pe langa aceste forme de suicid, intalnim si sinuciderea promovata "pe firma

Religioasa", cum a fost in 1979/1980 secta sinucigasa din Guiana, unde sute de
oameni au acceptat sa renunte la viata. Doua decenii mai tarziu, in 1997, secta
numita "Poarta Paradisului" a determinat, la San Diego, 39 persoane sa se sinucida.

10. Ne putem referi la acceptarea sinuciderii si ca expresie a eroismului moral

crestin. Este cunoscut faptul ca fecioarele crestine atat de mult tineau la castitate,
incat preferau sinuciderea cand era vorba de un act de violare indreptat contra lor.
Sfantul Ambrozie lauda in acest sens pe Sfanta Pelaghia, care, spre a nu fi violata
s-a inecat.

11. Prin secolele XIII-XV apare la samuraii japonezi obiceiul sinuciderii eroice
numit harakiri (sau seppuku), ceea ce inseamna "a-si spinteca burta". Samuraii, ca
si conducatori militari, exaltand ideea de onoare si de sacrificiu pentru Suveran,
dispretuiau total moartea.

Cand s-a pus problema sa evite umilinta captivitatii, spre a demonstra fidelitatea
fata de stapan sau, pentru a protesta contra unei atitudini de nedreptate venita din
partea unui superior, a aparut aceasta sinucidere eroica apreciata si admirata de
toti.

12. Suicidul, ca act patriotic, afost promovat de sintoismul japonez in cel de-al
doilea razboi mondial, pentru biruinta Axei. Este cunoscut sacrificiul aviatorilor
voluntari, numit "kamikase" (vant divin). Acelasi "vant divin" mai inainte a inecat
pe mari flota lui Genghis-Han, cand se apropia de coastele Japoniei.

13. In ultimul timp apar tot mai multe atentate sinucigase teroriste, care
determinand distrugeri si tensiuni pe plan mondial, atrag actiuni militare contra lor.

Suicidul si instinctul de conservare a vietii

In fabula intitulata "Batranul si moartea", Esop relateaza cazul unui batran,

care, sleit fiind de puteri, ducea o povara de lemne. La un moment dat, apasat de
greutatea lemnelor, arunca povara si cheama moartea. Cand aceasta aparu si
intreba de ce a fost chemata, batranul raspunse: ca sa-mi duci tu povara. Fabula ne
invata "spune Esop" ca orice om isi iubeste viata, oricat de nenorocit ar fi!

Fabula marturiseste o evidenta: viata ne este data spre a fi traita. Omul este
legat instinctiv de viata. Instinctul de conservare a vietii este inscris in adancul
onticului uman si datorita lui muritorii primesc impulsul vietii, oricate piedici se
ridica impotriva ei. Acesta reprezinta energia care angajeaza puterile sufletesti si
fizice ale omului de a depasi vicisitudinile ce-i apar in fata, spre a-si implini
menirea sa. Suicidul este infrangerea acestui instinct natural, motiv pentru care nu
poate fi admis ca act cerut de natura umana. Este o auto-crima sau crima impotriva
naturii. In astfel de situatii, omul cade sub conditia animalelor, care se conduc in
chip necesar de instinctul de conservare a vietii individuale si a speciei. Unii
evolutionisti sustin ca si animalele au pornirea spre sinucidere, precum cainele care
moare la mormantul stapanului sau, prezentat cu atata duiosie de Grigorie
Alexandrescu in poezia "Cainele soldatului ": ..Iar in dimineata aceea viitoare, / Pe
cand se desteapta omul muncitor, / Zacea langa groapa, mort de intristare, / Cainele
Azor!.. Dar aici nu e vorba de sinucidere ca act constient si liber, provocat cu
deliberare, ci de atasamentul fata de stapan, care intrece necesitatea hranei. Poetul
a vrut doar sa ilustreze acel "semper fidelis" al animalului, ca motiv de stimulare a
sentimentelor umane, ce se cer a fi puse in aplicare in toata profunzimea lor.

Suicidul in antichitate

Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de cand omul nu si-a mai putut suporta
viata, din diferite pricini mai mult sau mai putin intemeiate. Popoarele antice
civilizate, precum grecii si romani, au avut atitudini contradictorii fata de suicid.
Era o vreme cand l-au condamnat, considerandu-l greseala groaznica impotriva
cetatii, neadmitand nici inmormantarea legala a sinucigasului. A urmat, apoi, o alta
vreme cu alta mentalitate, potrivit careia suicidul era socotit act de eroism si
demnitate. Si atunci foarte multi oameni din toate categoriile sociale, fie din
lasitate, fie din curaj, spre a-si "salva" onoarea atunci cand viata le era in pericol,
au ales suicidul.

Pe plan filosofic, sinuciderea a fost combatuta cu hotarare de catre Platon si

Aristotel, dar sustinuta cu multa darzenie de catre stoici, care i-au facut "nume
bun" prin insasi exemplul personal.

Platon, de pilda, spunea despre suicid ca "nu este un lucru ingaduit" (Phaidon 61c),
avand in vedere faptul ca in Atena acelor vremi, sinucigasii se situau in categoria
criminalilor si, nu numai ca nu aveau dreptul la funeralii, ci cadavrul era izolat, iar
incinta funerara era lipsita de orice fel de podoabe (Legi 873 d). Iata si cuvintele
filosofului: "Si nu-i asa ca si tu, daca vreuna din fapturile care iti apartin ar incerca
sa se omoare fara incuviintarea ta, te-ai mania pe ea si, daca ti-ar sta in putinta, ai
pedepsi-o?" (Phaidon 62 c). Dintre pedepsele aplicate sinucigasilor era si aceea a
taierii mainii drepte.

Aceeasi atitudine de condamnare a suicidului ne-a ramas si din partea lui Aristotel:

"Cine se omoara pe sine din manie, faptuieste aceasta impotriva ratiunii drepte, ca
atare el faptuieste o nedreptate. Dar pe cine nedreptateste, daca nu cetatea.. (E.N.
1138a 10). Pentru inteleptul din Stagira, sinuciderea nu este un act de curaj, ci de
lasitate: "A muri pentru a evita saracia sau dragostea sau ceva dureros, nu este
dovada de curaj, ci mai mult de lasitate; ca este o slabiciune a spiritului sa eviti
greutatile. Numai muritorii superficiali, neputand sa suporte chinul, isi ridica
viata". (E.N. 1116a 13).
Pe de alta parte, la polul opus, erau stoicii. Acestia, pornind de la idealul libertatii
de afirmare a omului ca fiinta rationala, spun ca atunci cand nu-si poate implini
acest ideal, va fi salvat de curajul sinuciderii. Cicero preciza apoi ca sinuciderea se
face cu interventia zeului, care va oferi "causam justam" (motivul valid) pentru
savarsirea faptei. Atunci, "cu siguranta inteleptul va trece bucuros de la intunericul
de aici, spre lumina de dincolo" (Tusc. Disp. I, 74). Aceasta conceptie si-a gasit o
vasta acceptie in lumea antica, fiindca oferea speranta nemuririi si nu putini au fost
cei care au devenit victimele suicidului.

Aspecte ale suicidului in filosofia si literatura moderna

David Hume, in "Essay on suicide", arata ca moartea voluntara nu este o violare a

datoriilor fata de Dumnezeu, nici fata de aproapele si nici fata de sine insusi,
fiindca sinuciderea reprezinta puterea omului exercitata asupra sa insusi, ca un act
liber, este motivata de faptul ca prin suicid nu sunt lezate intru nimic drepturile
stapanirii divine, deoarece omul poseda trupul ca pe o proprietate a sa, de care are
dreptul sa dispuna dupa cum voieste. D. Hume, in afirmatia sa, nu face deosebirea
intre dreptul de stapanire si dreptul de folosinta. Omul are dreptul asupra trupului
sau, dar nu spre a-l distruge, ci spre a-l pastra, a-l ingriji, a-l perfectiona, asa cum,
de altfel, natura insasi ii impune. Sfantul Apostol Pavel poate face, in acest context,
fireasca constatare: "Caci nimeni nu si-a urat vreodata trupul, ci il hraneste si il
incalzeste, precum si Hristos Biserica" (Efeseni 5, 29).

La randul sau, Albert Camus, in cap. "Absurdul si sinuciderea" din "Mitul lui
Sisif", spune: "Nu exista decat o singura problema filosofica cu adevarat
importanta: sinuciderea.

A hotari daca viata merita sau nu sa fie traita, inseamna a raspunde la problema
fundamentala a filosofiei. Oamenii se sinucid fiindca viata nu merita sa fie traita,
iata, fara indoiala un adevar "nefecund totusi, pentru ca e un truism" imi iau aici
libertatea sa numesc sinucidere filosofica atitudinea existentialista. Pentru
existentialisti, negatia este Dumnezeul lor. In intelesul cel mai exact, acest
Dumnezeu nu se sustine decat prin negarea ratiunii umane…

Suicidul in Sfanta Scriptura

Legislatia Vechiului Testament nu face nici o referire la sinucidere. Cartile

canonice amintesc doar 5 cazuri:
1. Despre Abimelec se spune ca dupa ce i-a fost spart capul cu o bucata de piatra,
pentru a nu cadea in rusine, spunandu-se despre el ca "a fost ucis de o femeie", a
chemat pe purtatorul sau de arme sa-l ucida. (Judecatori 9, 51.55).

2.3. Regele Saul, invins in lupta cu filistenii, a cerut purtatorului de arme ca sa-l
ucida, pentru a nu ajunge de batjocora dusmanilor. De teama, purtatorul de arme
refuza. Atunci Saul se arunca in propria-i sabie. La fel a facut si purtatorul de
arme. (I Regi 31, 1.5).

4. Dupa ce Ahitofel esueaza in conspiratia indreptata contra regelui David, "s-a dus
la casa sa si si-a facut testamentul in folosul casei sale, apoi s-a spanzurat si a murit
si a fost inmormantat in cetatea tatalui sau" (II Regi 17, 23).

5. Zimri, omorandu-l pe rege, a domnit doar 7 zile in Tirta. Israelitii revoltati si-au
ales rege pe Omri, mai-marele ostirii si au inconjurat cetatea unde domnea Zimri.
"Cand a auzit Zimri ca cetatea este luata, s-a dus in odaia din fund a casei domnesti
si a dat foc casei domnesti, in care era si a pierit" (III Regi 16, 15.18).

In cartile deuterocanonice este relatat un singur caz. Pentru sentimentul sau

patriotic si pentru faptele sale de vitejie, Razis este urmarit de dusmani, cu intentia
de a fi ucis, "socotind ca de-l va prinde va face foarte mare durere iudeilor. Si cand
gloata de ostasi, vrand sa ia turnul unde se ascunsese Razis, batea in usi si
poruncea sa aduca foc sa aprinda usile, atunci Razis, aproape sa fie prins, singur s-
a junghiat cu sabia, vrand mai bine sa moara in cinste, decat sa se supuna paganilor
si impotriva cinstei sale sa pateasca ocari nevrednice". (II Macabei 14, 37.46).

In Noul Testament avem doar un singur caz, pe cel a lui Iuda, care s-a
spanzurat (Matei 27, 3.5). Din aceste cazuri relatate in Sfanta Scriptura reiese clar
ca suicidul a fost provocat fie ca lasitate (incapacitatea de a suporta urmarile faptei
comise), fie ca act de cinste si demnitate patriotica, fie ca mustrare a constiintei,
cum a fost cazul lui Iuda.

Mai dificila este problema pe care au pus-o unii teologi in discutie si anume
ca Sfantul Apostol Pavel ar prefera suicidul pentru a ajunge cat mai curand in
comuniunea vesnica cu Hristos cel inaltat in slava Tatalui. Se invoca in acest sens
cuvintele Apostolului: "Pentru mine moartea este un castig, iar viata este Hristos"
(Filipeni 1, 21-23). Se sustine ca pozitia exprimata aici ar fi confirmata si de alte
texte. De pilda, in Romani 8, 38-40 citim: "Caci sunt incredintat ca nici moartea,
nici viata nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in
Hristos Iisus, Domnul nostru". La fel, in II Corinteni, 5, 1-8 sta scris: "Caci, de
aceea si suspinam, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra cea din cer. Caci,
fiind in acest cort, suspinam ingreuiati, " pentru ca ceea ce este muritor sa fie
inghitit de viata. Avem incredere si voim mai bucuros sa plecam din trup si sa
petrecem cu Domnul".

Evident, in aceste texte, ca si in altele de acest fel, ideea forte consta in

dorinta arzatoare a apostolului de a fi intr-o comuniune vesnica si totala cu Hristos,
eliberat de orice bariere sau impedimente care ar putea stagna sau chiar umbri acest
deziderat. Dar Apostolul nu ofera elemente de discutie asupra sinuciderii, ca o cale
care ar implini acest scop. Daca ar fi intreprins vreo pledoarie in favoarea
suicidului, s-ar fi cuvenit sa fi fost primul care sa-si puna in aplicare propovaduirea
sa. Ori, el emite regula ca "prin multe necazuri trebuie sa intram in imparatia lui
Dumnezeu. (Fapte 14, 22). Apostolul stie ca imparatia lui Dumnezeu se ia prin
lupta si numai cei ce se straduiesc ajung la ea. El scrie in acest sens lui Timotei:
"Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi
s-a gatit cununa dreptatii pe care mi-o va da Domnul, judecatorul cel drept, in ziua
aceea; si nu numai mie, ci si tuturor celor care vor fi iubit aratarea lui. (II Timotei
4, 7.8). In acest context, sinuciderea apare, in mod evident, ca o dezertare lasa,
chiar ca un refuz de a-ti duce crucea pana la capat cu curaj si demnitate.

Crestinul, ca atlet al lui Hristos, are menirea ca neintrerupt sa alege spre tinta
chemarii celei de sus (Filipeni 3, 13.14). La mantuire, ca scop final al vietii, se
ajunge printr-o activitate sustinuta si nu printrun act de autodistrugere. Indemnul
apostolic este foarte clar: "lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra"
(Filipeni 2, 12); spre a confirma cuvintele Domnului: "Imparatia lui Dumnezeu se
ia cu asalt si numai cei ce dau asaltul o cuceresc" (Matei 11, 12). Aceasta inseamna
ca imparatia lui Dumnezeu se cucereste prin lupta impotriva obstacolelor de tot
felul, de la puterile intunericului, pana la ispitele si patimile de care permanent
trebuie sa ne debarasam.

In acest context, s-ar putea eventual pune in discutie faptul ca in epoca

apostolica si post apostolica, precum si in timpul care a urmat acesteia crestinii
manifestau dorinta arzatoare de a fi in comuniune vesnica cu Hristos, fiind in
asteptarea parusiei sau acceptand cu entuziasm martiriul. Dar aceasta nu insemna
intru nimic suicid. Sfantul Iacob indeamna in acest sens: "Deci fiti indelung
rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului. Iata, plugarul asteapta roada scumpa
a pamantului, indelung rabdand, pana ce primeste ploaia timpurie si tarzie.
Rabdati, dar si voi indelung si intariti-va inimile, caci venirea Domnului s-a
apropiat" (Iacob 4, 7.8).
 Indemnul crestin este in directia intaririi inimii prin rabdare si nu de
suprimare a vietii datorita slabiciunii si a lipsei de rabdare. Prin urmare,
comuniunea vesnica cu Hristos nu poate fi interpretata in nici un caz ca o dorinta
agresiva fata de noi insine, ci ca o rasplata obiectiva venita din partea lui
Dumnezeu si acordata numai acelora care in lupta cu ispita si cu toate vicisitudinile
vietii, raman biruitori prin harul lui Hristos: "Fericit barbatul care rabda ispita, caci
fiind incercat va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe El" (Iacob 1, 12).

In sfarsit, autorul Apocalipsei ne indeamna staruitor: Fii credincios pana la

moarte si iti voi da cununa vietii. (Apocalipsa 2, 10). Acest indemn spulbera orice
posibilitate de a lua in consideratie suicidul spre a ajunge in vesnica comuniune cu
Hristos cel inaltat la cer, de-a Dreapta Tatalui.

Atitudinea Bisericii fata de suicid

Fara indoiala, martiriul a insemnat un act de curaj si daruire pentru ideal. Ca

jertfa de sine pentru Hristos, martiriul a insemnat vitejie si biruinta. Nu despartirea
de aceasta viata trupeasca i-a indemnat pe primii crestini spre martiriu, ci credinta
lor ferma si iubirea lor de neclintit fata de Hristos. Din nefericire insa au aparut si
falsi marturisitori, care de-a dreptul provocau martiriul, nu ca pe o jertfa de totala
daruire lui Hristos, ci ca glorificare a lor. Dar inca dintru inceput, Biserica a refuzat
o astfel de sfintenie. Cu toate astea, unii ca acestia nu au incetat sa apara, astfel
incat, pe la sfarsitul secolului al IV-lea, in Apusul crestin, Fericitul Augustin,
episcop de Hippo, a luat atitudine fata de pretinsii martiri apartinatori sectei si
ereziei donatiste. Faptul ca acestia isi chiar curmau viata, episcopul de Hippo si
teologii occidentali care au urmat au socotit sinuciderea ca fiind "hula impotriva
Duhului Sfant" si ca urmare, pacat de neiertat de Dumnezeu.

Cam in acelasi timp, in Rasaritul crestin, patriarhul Timotei al Alexandriei

(381-385) a emis un canon prin care declara sinuciderea ca act liber si deliberat,
fiind un pacat atat de grav, incat il exclude pe faptuitor din comuniunea ecleziala,
iar Biserica isi declina orice atitudine favorabila fata de unul ca acesta. Iata
continutul canonului 14 al lui Timotei al Alexandriei: "Intrebare: «Daca cineva
nefiind ȋn minţi ridica mana asupra sa sau se arunca in prapastie, sa se faca pentru
el vreo aducere sau nu? Raspuns: In privinta acestuia clericul trebuie sa lamureasca
daca a facut aceasta cu adevarat fiind iesit din minti. Caci de multe ori rudeniile
celui ce a patimit aceasta, vrand sa obtina aducerea jertfei si rugaciune pentru el,
mintesc si zic ca nu era in minti. Uneori insa a facut aceasta din cauza
tratamentului jignitor al oamenilor sau altminteri oarecum din scarba si pentru
aceasta nu trebuie sa se aduca jertfa; ca insusi de sine ucigas este. Deci clericul
negresit trebuie sa cerceteze cu deamanuntul, ca sa nu cada in osanda".

Sub influenta acestui canon, s-a hotarat ca atunci cand sinuciderea este
savarsita ca act liber si rational, celui in cauza i se va refuza orice rugaciune si
orice fast de inmormantare, precum si orice pomenire la Sfanta Liturghie sau cu alt
prilej.

De acum, din secolul al IV-lea, pozitia Bisericii fata de suicid va deveni

ferma, atat sub aspect liturgic, cat si etic, toti teologii punand fapta la stalpul
infamiei. Si nu nemotivat. Motivul pentru care Biserica condamna suicidul rezida
in faptul ca trupul deopotriva cu sufletul constituie creatia lui Dumnezeu. Si
precum Dumnezeu este atotsfant, tot ceea ce exprima vointa lui Dumnezeu poarta
pecetea sacralitatii. Pe de alta parte, sacralitatea trupului este data si de faptul ca el
nu este o simpla posesie autonoma, ci darul lui Dumnezeu, fata de care trebuie sa
avem responsabilitatea cuvenita. Darul lui Dumnezeu trebuie chivernisit spre
sfintenia Lui, prin participarea la viata divina. Trupul nu poate fi distrus ca o
simpla posesie fata de care poti chiar si abuza. Iata cuvintele Apostolului: "Sau nu
stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant si ca nu sunteti ai vostri?"
Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru care sunt ale lui
Dumnezeu. (I Corinteni 6, 19.20).

Drept urmare "nimeni dintre voi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare
pentru sine. Caci daca traim, pentru Domnul traim, iar daca murim, pentru Domnul
murim; deci si daca traim si daca murim, ai Domnului suntem. Caci si Hristos spre
aceasta a murit si a inviat si a trait, ca sa domneasca si peste cei morti si peste cei
vii" (Romani 14, 7.9). Privit in lumina acestor cuvinte, suicidul ca pierdere a
increderii in Dumnezeu reprezinta o totala instrainare de El.

Pe de alta parte, luand trup omenesc ca al nostru, Fiul lui Dumnezeu a sfintit
pe cruce firea noastra, deopotriva sufletul si trupul deschizandu-le perspectiva
vesnica a comuniunii cu Dumnezeu. In aceasta situatie, noi ne nastem cu trup
firesc, dar menirea acestuia este aceea de a se transforma in trup duhovnicesc: "Se
seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc. Este trup firesc, este si trup
duhovnicesc. Asa s-a scris: s-a facut omul cel dintai, Adam suflet viu; iar Adam cel
de pe urma duh de viata facator" (I Corinteni 15, 44.45).0

De aici rezulta ca persoana umana formeaza o entitate psihosomatica

indivizibila, cu menirea induhovnicirii ei integrale (trup si suflet) in comuniunea
vesnica a lui Dumnezeu.
Prin suicid, ca act constient si liber, aceasta unitate dintre suflet si trup se destrama,
iar odata cu ea, menirea spirituala a omului isi pierde sensul de a exista. Pentru
acest motiv, prin suicid se savarseste cu voie libera pacatul ruperii din comuniunea
lui Dumnezeu, ramanand in afara harului Sau si a sfinteniei Bisericii Sale.

Suicidul intre nebunie si responsabilitate

Dupa cum am vazut, raspunsul dat prin canonul 14 al patriarhului Timotei al

Alexandriei cerea clerului sa cerceteze amanuntit cazul de suicid si sa raspunda
daca fapta a fost savarsita ca efect al nebuniei sau ca act de vointa libera, rationala
si responsabila.

Vom pune in discutie tocmai acest aspect, adica in ce masura suicidul este
act constient si liber si, prin urmare responsabil, urmarind pozitia spiritualitatii
crestine, cea medicala, cea psihologica si cea sociologica.

1. Sub aspectul spiritualitatii crestine suicidul este considerat un act al lipsei

de credinta si de incredere in pronia divina. Suicidul este act al revoltei contra lui
Dumnezeu ca si Creator si Rascumparator. Datorita faptului ca suicidul este o fapta
ireversibila, neexistand posibilitatea caintei, nu exista nici posibilitatea iertarii din
partea lui Dumnezeu. Socotindu-l ca o "totala lipsa de credinta", ca o instrainare si
ruptura definitiva de Dumnezeu, S. Bulgakov socoteste suicidul ca blasfemie fata
de Dumnezeu, iar pe cel ce-si ia viata ca pe un "descendent spiritual al lui Iuda
tradatorul, respingandu-l pe Dumnezeu si fiind respins de Dumnezeu ".

Prin urmare, sub aspect spiritual, suicidul este considerat fapta abominabila, ce se
datoreaza "slabiciunii morale" provocate de pacat.

2. Dat fiind faptul ca persoana umana este o entitate psihosomatica

ireversibila, medicinii si psihologiei le revin sarcina si datoria de a studia aspectul
psihic si somatic al sinuciderii. Cercetatorii in domeniu au stabilit ca suicidul se
datoreaza unei "depresii majore recurente" si a unor "tulburari de stress post-
traumatic", carora omul le devine victima. Apar in organism anumite impulsuri de
autodistrugere, datorita unor procese chimice si fiziopatologice. Astfel, victima
este mai degraba pacient, care trece prin urmatoarele stari psihice. Mai intai apar
sentimente de tristete si de tulburare, urmate de manie si apoi de speranta.
Inclinatia spre sinucidere apare odata cu transformarea "sperantei" in disperare.
Cauzele care fac aceasta trecere sunt de ordin neurologic, chimic, genetic,
endocrin, etc.
 1. Sub aspect neurologic si chimic, suicidul poate fi determinat de slabirea
neurotransmitatorilor, care afecteaza ganglionii de baza (cum este si in cazul bolii
lui Parkinson), fapt care atrage dupa sine o scadere a cantitatii de dopamina.
Cantitatile scazute de serotonina din organism si ale unor acizi inruditi cu ea,
creeaza mai intai stari de agresivitate si impulsivitate, care indreptandu-se
impotriva propriei persoane, duc la depresia patologica, ce degenereaza in suicid.

2. Factorii hormonali vizeaza in special sindromul pre-menstrual si

disfunctia glandei tiroide.

3. Cercetarile stiintifice de necontestat au pus in evidenta comportamentul de

autodistrugere ca factor genetic existent, daca nu in familie, in istoria ei.

4. S-au semnalat la veteranii razboiului din Vietnam aparitia unor traume

psihice manifestate sub forma unor confuzii intre sentimentul respectului fata de
sine si cel al vinovatiei si maniei ofensive, in sensul ca neputandu-si manifesta
mania fata de dusman, inabusind-o in sine, ii devine tinta prin autodistrugere.
Aceasta apare necontrolata, in sensul ca "ucide doi oameni": pe sine fizic, iar pe
celalalt emotional, ca obiect al ostilitatii ei.

5. Cauzele morale, precum alcoolismul, consumul de droguri, abuzul sexual,

creeaza stari impulsive de autodistrugere. Pe de alta parte, se poate ajunge si la
stari decompensatorii privind energia fizica si sufleteasca, conducand spre epuizari
depresive, care in cele din urma degenereaza in depresii de autodistrugere.

6. Sociologia a demonstrat ca 91% din cazurile de tentativa la sinucidere sau

de sinucidere, provin din mediile familiale haotice. La acestea se adauga starile
depresive produse de pierderea unor persoane dragi in intervale scurte de timp,
cum ar fi: pierderea ambilor parinti, a sotului (sotiei), a copiilor, a prietenilor.
Sentimentul existential al lipsei suportului social aduce insingurarea depresiva si
ucigatoare.

Importanta factorului social in sinucidere a determinat pe celebrul sociolog

francez E. Durkeim, sa spuna inca in 1897 ca suicidul nu poate fi considerat
produsul vointei libere, ci mai mult, poate avea cauze sociale.

Din cele pana aici tratate vedem ca suicidul ca auto-crima si blasfemie fata
de Dumnezeu Creatorul si Rascumparatorul, prin pierderea increderii in pronia
cereasca si-n iubirea salvatoare ce se ofera omului prin jertfa lui Hristos, constituie
un pacat grav. Ca pacat, suicidul intra atat in categoria pacatelor strigatoare la cer
(autocrima), cat si in categoria pacatelor impotriva lucrarii mantuitoare a Duhului
Sfant, intrucat fiind ireversibil, nu poate fi iertat de Dumnezeu in urma actului de
cainta.

Urmarind insa cauzele care-l provoaca, suicidul apartine mai mult medicinii,
psihologiei si sociologiei, decat spiritualitatii. De cele mai multe ori omul este
victima impulsurilor sale de autodistrugere. De fapt insasi "slabiciunea morala" si
pacatul, care il genereaza sub aspect spiritual, au cauze adanci ce rezida in
structura psihosomatica a omului, ce nu-i ofera posibilitatea de revenire de sub
apasarea distrugatoarelor stari depresive. In felul acesta, sinucigasul este mai
degraba pacient decat inculpat.

Avand in vedere faptul ca iubirea lui Hristos inclina totdeauna spre pacatos,
ar fi bine ca, neacceptand pacatul, sa-l oferim totusi pe pacatos milei lui
Dumnezeu. Parintele profesor John Breck arata ca "sinuciderea e o tragedie ce ne
implica pe fiecare din noi ca madulare ale unui singur Trup. Si, intr-o oarecare
masura, raspunderea ei cade asupra noastra, a tuturor. In lumina acestei evidente,
trebuie sa regandim abordarea atat a celor care se sinucid, cat si a celor care sufera
cel mai mult datorita mortii lor. Poate a sosit vremea crearii unei slujbe liturgice
care ar permite inmormantarea sinucigasilor " ceva analog cu slujba de pocainta in
cazul recasatoririi celui divortat".

Impartasind intru totul aceasta parere, concluzionam impreuna cu acelasi

distins profesor, aratand ca "responsabilitatea Bisericii in astfel de cazuri este de a-
l accepta atat pe cel decedat, cat si pe cei mai raniti de aceasta moarte tragica si sa-i
daruiasca si pe acestia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Ingrijirea pastorala se va
concentra asupra vindecarii celor ramasi fara persoana iubita, evitand orice
judecare sau condamnare. Dumnezeu poate intelege factorii complecsi care
determina sinuciderea, indiferent daca in aparenta aceasta este pentru noi
"rationala" sau nu. Rolul nostru este sa lasam victima in grija milostiva a lui
Dumnezeu, in timp ce suntem martorii adevarului ca iubirea mantuitoare a lui
Hristos e mai puternica chiar decat moartea produsa prin sinucidere.

2.Eutanasia, ca moarte buna sau usoara (conform cu sensul literal al

cuvantului), nu doar ca este acceptata de Biserica, dar si dorita de catre aceasta.
Neincetat repetata cerere a ei - "Sfarsit crestinesc vietii noastre, fara durere,
neinfruntat, in pace" - precum si asocierea mortii cuvioase cu moartea cinstita si
pasnica, confirma aceasta afirmatie.
 Totodata, insa, Biserica cinsteste si moartea dureroasa, nu doar cand se
intampla pentru marturisirea lui Hristos, dar si cand este legata de boli sau
imprejurari dureroase, pe care omul le sufera cu rabdare si nadejde in Dumnezeu.
Aici moartea cea buna nu consta in lipsa durerii, ci in infruntarea ei cu rabdare si
nadejde in Hristos.

Moartea buna sau rea nu este determinata in cele din urma de forma ei
exterioara, de usurinta sau greutatea cu care survine, ci de starea interioara cu care
o abordeaza omul. Moartea buna nu este totdeauna usoara, nici moartea usoara nu
este totdeauna buna. Sunt relevante intrebarile formulate pe aceasta tema de catre
Sfantul Ioan Gura de Aur: Oare a fost rea moartea lui Ioan, fiindca i s-a taiat capul,
sau a lui Stefan, fiindca a fost omorat cu pietre, sau a Mucenicilor, ca si-au sfarsit
viata in chinuri? Si raspunde el insusi: Rea nu este moartea aceasta, ci moartea in
pacat.

Dar nici in antichitatea greceasca, in care isi are originea conceptul

eutanasiei, aceasta nu este atat de mult legata de forma exterioara a mortii, cat de
conditiile in care survine aceasta. Eutanasie este moartea naturala, care vine sa
implineasca viata, sau moartea glorioasa, legata de o anume fapta eroica sau jertfa.

Inacceptabila din punct de vedere crestin este eutanasia a) ca interventie

intentionata pentru izbavirea omului de o boala incurabila sau de dureri
insuportabile, trupesti sau sufletesti si b) ca intrerupere a acordarii de mijloace de
supravietuire, in acelasi scop.

Prima forma de eutanasie, numita si eutanasie activa, constituie o forma de

sinucidere sau de sinucidere indusa, cand se face cu voia bolnavului, sau de omor,
cand se face fara voia lui. Cea de-a doua forma, numita si eutanasie pasiva, nu se
poate diferentia de prima. In fine, exista si c) eutanasia indirecta, care are loc ca
efect colateral nedorit, in urma folosirii de medicamente pentru combaterea durerii
insuportabile.

Medicina contemporana face posibila mentinerea vietii prin mijloace

artificiale, chiar si atunci cand nu mai exista nici o perspectiva pozitiva pentru
bolnav. Mentinerea aceasta constituie, in ultima analiza, prelungire a procesului
mortii. De aceea s-ar putea sustine ca abordarea etapelor finale ale vietii fara
interventia acestor mijloace artificiale constituie abordarea simpla si naturala.
Aceasta se intampla in trecut si aceasta o poate prefera cineva si in prezent.
Simtindu-si relativitatea vietii pamantesti si incredintandu-se pe sine lui
Dumnezeu, renunta de a mai recurge la astfel de mijloace si lasa in voia lui
Dumnezeu evolutia starii lui de sanatate.

Cu toate acestea, insa, caracterul sacru al vietii si reala neputinta a omului

de-a aprecia cu exactitate fiecare situatie in parte nu indreptatesc totdeauna refuzul
interventiei mijloacelor artificiale, mai ales cand aceasta se face de catre cei
apropiati ai bolnavului, fara incuviintarea lui.

Totodata, insa, trebuie marturisit si faptul ca, prin folosirea mijloacelor

oferite de stiinta si tehnologia contemporana, problema eutanasiei se complica si
intra intr-un cerc vicios. Adica adesea bolnavul este supus unei chinuitoare
prelungiri a vietii, care in esenta este echivalenta cu prelungirea procesului mortii.
Dar si eventuala interventie de intrerupere a folosirii mijloacelor acestora
constituie intrerupere a vietii.

Apare astfel si o problema secundara a eutanasiei, care fara interventia

stiintei si tehnologiei nu ar fi fost generata. Iar cand mentinerea pe mai departe sau,
dimpotriva, ne-mentinerea vietii bolnavului este legata de necesitatea
transplanturilor sau de incetarea folosirii mijloacelor medicale in vederea salvarii
altor bolnavi, problema devine si mai acuta si capata noi dimensiuni, care nu se pot
controla cu usurinta.

Conexa este si eutanasia eugenica, aplicata in vederea izbavirii societatii de

indivizi handicapati corporal sau inapoiati intelectual. In acest cadru se incadreaza
astazi asa zisele "avorturi terapeutice", adica omorarea embrionilor care in urma
controlului prenatal prezinta anomalii grave.

Unii, in fine, asociind eutanasia cu ratiuni strict economice, sustin ca

persoanelor supraimbatranite sau intarziate mintal nu trebuie sa li se acorde toate
mijloacele medicale necesare, ba nici obisnuita asistenta spitaliceasca. Astfel,
printr-o lege aprobata in 1994, in Danemarca se interzice spitalizarea si ingrijirea
medicala in spitalele publice de stat a persoanelor bolnave in varsta de peste
saptezeci de ani. Mai mult, se propune chiar evaluarea economica a vietii umane,
in vederea luarii de fiecare data a hotararii mentinerii pe mai departe sau ne-
mentinerii acesteia.

In aprilie 2001, in cadrul Uniunii Europene, Olanda a legalizat eutanasia pe

motive de "compasiune". Drept conditii ale efectuarii ei au fost stabilite
urmatoarele:
a) Existenta unei boli incurabile sau a durerilor insuportabile.
b) Aducerea la cunostinta pacientului a tuturor solutiilor alternative.
c) Formularea unei a doua opinii de catre specialisti.
d) Cererea eutanasiei de catre pacientul insusi, in deplinatatea facultatilor sale.
e) Interzicerea faptului ca propunerea sa vina din partea medicilor curanti.

Exemplul Olandei a fost urmat dupa aproximativ un an de Belgia, cu

stabilirea unor conditii mai lejere, iar acum se pregatesc in acest scop si alte tari.

Legalizarea eutanasiei nu constituie un simptom partial al societatii, ci un

indiciu important care vadeste o schimbare esentiala a viziunii asupra vietii,
cultivand totodata noi conduite morale ale societatii si medicinii. Propagarea
secularizarii si, pornindu-se de la aceasta, slabirea viziunii religioase asupra vietii
au contribuit decisiv la promovarea anomiei sociale. Aceasta din urma este firesc
sa duca nu doar la cresterea coeficientului sinuciderilor anomice, dar si la cea a
indicelui recurgerii la eutanasie. Omul se blindeaza in individualismul lui, isi
pierde credinta religioasa si considera mentinerea sau intreruperea vietii ca pe un
drept individual al sau. Pe de alta parte, se sugereaza si se impune societatii o alta
percepere a medicinii si a medicului. Medicina, ca si medicul, nu mai este de acum
chemata doar spre a vindeca bolnavii, ci si spre a-i omora.

Biserica Ortodoxa considera necredinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu

orice moarte pe care o provoaca lasitatea omului de-a infrunta greutatile vietii. De
asemenea, reproba drept "contrara deontologiei si jignitoare la adresa slujirii
medicale" si orice fapta care nu contribuie la prelungirea vietii, ci grabeste
moartea. Dar, in invatatura Bisericii, viata si moartea crestinului nu il privesc doar
pe el insusi, ci au directa legatura cu semenii lui si, intai de toate, cu Dumnezeu
insusi. Astfel, viata si moartea nu sunt asezate sub prisma drepturilor individuale,
ci in cadrul comuniunii cu Dumnezeu si cu aproapele.

Privind mai indeaproape lucrurile, prin legalizarea eutanasiei si prin

stabilirea conditiilor efectuarii ei este firesc sa fie consacrata nu doar tolerarea ei
sociala, dar si indirecta ei instituire, in cadrul conditiilor prescrise. Adica, stabilirea
conditiilor in care este legalizata eutanasia functioneaza totodata si ca prescriere a
conditiilor in care cineva este indreptatit sa procedeze sau sa colaboreze la
efectuarea ei. Se cultiva astfel un climat pozitiv pentru ea si se pregateste o mai
larga aplicare a ei, chiar si persoanelor care nu o doresc. Iar lucrul acesta se
articuleaza excelent intereselor economice ale diverselor organisme particulare sau
de stat. in paralel se realizeaza nu doar psihologic, dar si deontologic, schimbarea
scopului actului medical. Adica, prin legalizarea eutanasiei, medicul nu numai ca
poate, dar chiar este dator sa intervina in vederea grabirii mortii, cand aceasta este
perceputa ca fiind un lucru bun.
 Aplicarea eutanasiei se face de regula prin invocarea "caiitatii vietii". Iar in
vremea noastra calitatea vietii este apreciata prin criterii materiale si
eudemonistice. Aceasta apreciere este, insa, unilaterala si miopica. Viata omului nu
este doar biologica, ci si spirituala. Indeosebi in fata mortii, precum si in fata altor
situatii limita (de pilda durerea, agonia), dimensiunea spirituala a vietii este mai
intens simtita. Aceasta inseamna ca si calitatea vietii trebuie apreciata in mod
global, in ansamblu. De aceea cea mai buna protejare a ei se face atunci cand omul
este intarit sa indure toate vicisitudinile vietii, ceea ce ii poate da prilejul celei mai
demne morti.

In ultima analiza, omul este chemat sa lupte impotriva caracterului sau

muritor. Iar razboiul acesta este firesc sa culmineze in fata mortii. Cand nu exista
nadejde pentru viata de dupa moarte si toate sunt abordate in perspectiva imanenta
si in mod eudemonistic, atunci acceptarea eutanasiei este de la sine inteleasa. Dar
cand exista credinta in Dumnezeu si in viata de dupa moarte sau, cu atat mai mult,
cand viata aceea este considerata ca adevarata, iar cea de acum ca stadiu pregatitor,
atunci nimic nu poate duce la tagaduirea valorii ei si la intreruperea ei voluntara
prin oricare din formele de eutanasie.

Biserica nu ramane nepasatoare in fata durerii umane. In special nu este

indiferenta, fata de durerea insuportabila, de care este adesea legat sfarsitul vietii
omului. Prin slujba ce se savarseste la iesirea cu greu a sufletului, ii sta alaturi
muribundului si se roaga pentru izbavirea lui de durerea insuportabila si de boala
cea amara, rugandu-se totodata pentru vesnica odihna a acestuia.

Credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu il cheama pe crestin sa

abordeze pozitiv nu doar sanatatea sau fericirea, dar si boala, durerea sau necazul.
Dumnezeu nu ingaduie relele pentru a-l vatama sau a-l slei de puteri, ci pentru ca
acesta sa dobandeasca folos sufletesc si sa se intareasca. Este suficient ca el sa nu
isi priveasca viata avand drept unic etalon placerea si sanatatea trupeasca, ci sa
aiba in vedere si dimensiunea ei spirituala. "Cand sunt slab", scrie Sfantul Apostol
Pavel, "atunci sunt tare". Constatarea aceasta constituie un loc comun al vietii
spirituale.

In vremea noastra, definitorie prin duhul ei eudemonist, moartea este de

asemenea abordata prin criterii eudemoniste, iar eutanasia este asimilata mortii
usoare. Perspectiva vietii de dupa moarte a omului sau importanta rabdarii pentru
desavarsirea duhovniceasca si pentru dobandirea vesniciei sunt marginalizate. in
acelasi timp slabeste increderea in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Astfel, toate
sunt considerate antropocentric si imanent, privand viata de perspectiva vesniciei si
pe om de idealul desavarsirii spirituale si al adevaratei libertati.

Prevenirea suicidului, a autovătămării și a violenței domestic

Eliminăm conținutul care ilustrează, descrie sau încurajează sinuciderea,

autovătămarea, tulburările de alimentație sau abuzul de substanțe. Printre acestea se
numără imaginile grafice, imaginile cu instrumente sau cu obiecte pe care le folosesc
oamenii pentru autovătămare și conținutul prin care sunt ironizate sau sunt
batjocorite persoanele care se luptă cu autovătămarea.

Dacă tu (sau o persoană pe care o cunoști) te confrunți cu astfel de probleme, mai jos
am inclus o serie de resurse de unde poți beneficia de ajutor gratuit, confidențial și
imediat împotriva acestui lucru.

Internațional

 Befrienders Worldwide

Statele Unite și Canada

 National Suicide Prevention Lifeline (SUA și Canada)

 Canadian Association for Suicide Prevention (Canada)
 Crisis Text Line (US)
 To Write Love on Her Arms (US)
 National Eating Disorders Association (SUA)
 The Trevor Project (SUA, pentru tineri LGBTQ cu vârste între 13 și 24 de
ani)
 Trans Lifeline (SUA și Canada)
 Your Life Your Voice (SUA, pentru adolescenți și adulți tineri)
 National Domestic Violence Hotline (SUA)
 National Sexual Assault Telephone Hotline (SUA)
 Hackblossom: DIY Cybersecurity for Domestic Violence (SUA)
 Crisis Services Canada (CA)

America Latină
  S.O.S. Un Amigo Anónimo (AR)
 Centro de Valorização da Vida (CVV) (BR)
 Todo Mejora (CL)
 Corpolatin (CO)
 SAPTEL (MX)

Europa

 TelefonSeelsorge (AT)
 Centre de prévention du Suicide (BE - FR)
 Centrum Ter Preventie Van Zelfdoding (BE - NL)
 Tel 143 – Die Dargebotene Hand (CH)
 TelefonSeelsorge (DE)
 Aplicația KrisenKompass (DE)
 El Telefono de la Esperanza (ES)
 Suicide Ecoute (FR)
 Pieta House (IE)
 Telefono Amico (IT)
 SOS Détresse - Hëllef iwwer Telefon (LU)
 113 Zelfmoordpreventie (NL)
 Voz de Apoio (PT)
 Samaritans (Regatul Unit)
 National Domestic Violence Helpline (Regatul Unit)
 Pro Juventute (CH)

Asia și Australia

 AASRA (IN)
 Befrienders Japan (JP)
 Korean Suicide Prevention Center (KR)
 Natasha Goulborn Foundation (PH)
 Institute of Mental Health (SG)
 Samaritans (TH)
 Lifeline (AU)
 Headspace (AU)
 Mental Health Helpline 1323 (TH)